Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬─────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────┤
│Andreea Costin │- magistrat-asistent │
└────────────────────┴─────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Suciu în Dosarul nr. 34.300/300/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 198D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 aprilie 2017, în prezenţa apărătorului ales al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, doamna avocat Laura Cosma din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 9 mai 2017, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 30 mai 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 18 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 34.300/300/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Suciu într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea privind constatarea dobândirii unui drept de proprietate prin uzucapiune. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt neconstituţionale prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1), art. 16 şi art. 21. În acest sens, arată că, prin interpretarea dată art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a legiferat, transformând sintagma „oricăror cereri de înscriere“ din cuprinsul art. 1.050 din Codul de procedură civilă în „numai acelor cereri care se referă la posesii începute ulterior intrării în vigoare a Codului civil.“ Or, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nu poate, în exercitarea acestui rol, să modifice legile în vigoare, atribut care revine Parlamentului, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie. 5. În continuare, se apreciază că interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiilor legale criticate contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece creează beneficii diferite pentru persoanele aflate în situaţii asemănătoare. Astfel, instanţele vor trebui să aplice în mod diferit legea în privinţa cererilor care, deşi sunt introduse ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă şi ar trebui soluţionate potrivit aceloraşi norme procedurale, aparţin persoanelor ale căror posesii au început înainte şi, respectiv, după intrarea în vigoare a noului Cod civil. În acest fel, persoanelor ale căror posesii sunt începute ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil le sunt deschise proceduri inaccesibile, faţă de cele ale căror posesii sunt începute anterior, fără, însă, ca aceste persoane să se afle în situaţii diferite. 6. Aşadar, se apreciază că procedura reglementată de dispoziţiile legale criticate trebuie să se aplice unitar, fără distincţii, tuturor cererilor de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, indiferent dacă aceasta a început sub incidenţa Codului civil vechi sau a Codului civil nou. 7. Se mai arată că, potrivit motivării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 5 octombrie 2015, persoanele ale căror posesii au început anterior intrării în vigoare a noului Cod civil pot uza de normele generale cuprinse în art. 35 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege“. Or, nu există nicio raţiune pentru care unei categorii de persoane îi este deschisă o procedură specială, fiind interzisă recurgerea la procedura generală, potrivit art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă, iar altei categorii de persoane îi este deschisă doar procedura generală, neputând apela la procedura specială, prin acest mod de soluţionare a cererilor fiind încălcat şi accesul liber la justiţie. 8. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Guvernul apreciază, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la efectul deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra cererilor de recurs în interesul legii (spre exemplu Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008 sau Decizia nr. 360 din 25 martie 2010), că susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 61 din Constituţie sunt neîntemeiate. 11. În continuare, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a statuat, prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015 (ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225 din 2 aprilie 2015 - la care instanţa supremă face referire, şi anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 604 din 6 octombrie 2015 - prin care instanţa constituţională a confirmat cele reţinute în Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015 şi a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile), că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011, procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 19 din 5 octombrie 2015, că aspectele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 2 aprilie 2015 referitoare la incidenţa procedurii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii, prevăzută la art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, şi în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, sunt de natură să creeze în practică situaţii de aplicare neuniformă şi secvenţială a legii, lăsând la latitudinea fiecărui judecător posibilitatea de a aprecia dacă aplică sau nu o anumită dispoziţie din procedura specială. 12. Guvernul reiterează cele reţinute de instanţa supremă, care a avut în vedere că procedura specială reglementată de art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu poate fi aplicată trunchiat, în sensul că instanţa de judecată, în soluţionarea unei cereri întemeiate pe aceste dispoziţii procedurale, nu poate să aleagă între a aplica sau nu o anumită normă şi nu poate atribui hotărârii pronunţate un alt efect decât cel pe care legea îl prevede în mod expres. Fiecare regim juridic de reglementare a uzucapiunii are propria sa logică, iar legiuitorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi succesive. De asemenea, instanţa nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim juridic adhoc (lex tertia), deoarece s-ar ajunge la consecinţa inadmisibilă ca organul judiciar să exercite un atribut care nu îi revine, intrând în sfera de competenţă a legislativului. 13. Aşadar, Guvernul opinează, în raport cu raţiunile învederate de instanţa supremă, că susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la afectarea normelor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale apare ca fiind neîntemeiată. 14. În subsidiar, opinează că limitarea domeniului de aplicare a procedurii speciale reglementate de art. 1.050 şi următoarele din Codul de procedură civilă la cererile de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii ca urmare a posesiilor începute după intrarea în vigoare a noului Cod civil (soluţie rezultând din interpretarea per a contrario a dispozitivului Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 19 din 5 octombrie 2015) constituie o chestiune de interpretare şi aplicare a normelor juridice în cauză, despre care se poate afirma că excedează controlului de constituţionalitate. 15. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, şi care a fost reţinut în Decizia nr. 604 din 6 octombrie 2015. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare şi motivării autoarei excepţiei, îl reprezintă dispoziţiile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Dispoziţiile legale criticate sunt cuprinse în cartea a VI-a - Proceduri speciale, titlul XII - Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii din Codul de procedură civilă, respectiv art. 1.050 - Domeniul de aplicare, art. 1.051 - Instanţa competentă. Cuprinsul cererii, art. 1.052 - Procedura de judecată. Căi de atac şi art. 1.053 - Înscrierea în cartea funciară a dreptului uzucapat. 19. În legătură cu art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava au învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu examinarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute şi eventual împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. 20. Prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii exercitat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, a decis următoarele: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.“ 21. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 privind statul român, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că are obligaţia de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), obligaţie valabilă şi în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a pronunţat o decizie pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, fie într-un recurs în interesul legii, fie într-o sesizare privind pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept, deoarece „În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale“ (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014). 23. În continuare, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016), în determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. Competenţa Curţii Constituţionale este angajată atunci când norma supusă controlului de constituţionalitate este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii sau atunci când există o practică divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. 24. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 9 iunie 2015, şi Decizia nr. 604 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 17 noiembrie 2015, a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, dispoziţii care, într-o practică judiciară divergentă, erau considerate ca fiind aplicabile din punct de vedere procedural cu privire la uzucapiunile care au fost începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, fără a se aduce în discuţie, în vreun fel sau altul, prin această jurisprudenţă, aplicarea noului Cod civil cu privire la uzucapiunile începute anterior intrării în vigoare a acestuia. Prin urmare, divergenţa jurisprudenţială viza normele de procedură aplicabile uzucapiunilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil. Din moment ce divergenţa jurisprudenţială nu purta asupra acestui aspect, respectiv normele de drept material care guvernează prescripţia achizitivă, care ar fi pus în discuţie respectarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, faptul că unele instanţe considerau că în situaţia respectivă este aplicabilă procedura de la art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă sau acţiunea în constatare nu ridică niciun fel de probleme de constituţionalitate. 25. Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă, în interpretarea reţinută la paragraful 24, nu încalcă nici art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu conţin în sine nicio dispoziţie cu caracter retroactiv, textul urmând a-şi găsi aplicarea de la data intrării în vigoare a legii. 26. Aşadar, Curtea, prin deciziile amintite, a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă, fără ca, prin aceasta, să se poată limita atributul constituţional al instanţei supreme de a se pronunţa cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii. 27. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015 prin care a admis recursul în interesul legii şi, în consecinţă, a decis următoarele: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.“ 28. Cu privire la această interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se aplică aceiaşi parametrii de constituţionalitate. Curtea constată că, în jurisprudenţa sa referitoare la principiul neretroactivităţii legilor, a reţinut că o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, ea rămânând în vigoare până la apariţia unei alte legi care o abrogă în mod explicit sau implicit. Potrivit acestui principiu constituţional, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a noii legi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării acestei legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. A decide că, prin dispoziţiile sale, legea nouă ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare, existente ca o consecinţă a actelor normative care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile. Însă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi. 29. În ceea ce priveşte determinarea situaţiilor juridice care rămân supuse vechii reglementări, precum şi a celor care vor fi guvernate de noua reglementare, aceasta reprezintă o chestiune de aplicare în timp a legii, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Având în vedere scopul instituţiei recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a da o anumită interpretare pentru unificarea diferenţelor de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. 30. Aşadar, prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, practic, aplicarea normelor procedurale în funcţie de reglementarea de drept material în cauză, sens în care a reţinut că, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acţiunea este introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă. 31. Prin urmare, Curtea constată că art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2). 32. Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. 33. De asemenea, Curtea, în jurisprudenţa sa, a considerat că „Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţilor judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii“ (a se vedea, în acest, Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 ianuarie 2007). 34. Totodată, nici principiul accesului liber la justiţie nu este încălcat prin interpretarea promovată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât cetăţenii pot uza de procedura în constatare reglementată de art. 35 din Codul de procedură civilă sau de procedura specială reglementată de dispoziţiile legale criticate. 35. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel, judecătorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege, astfel încât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege. De asemenea, Curtea a mai reţinut că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la justiţie, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 36. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea, cu privire la critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 61 din Constituţie, reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, printre altele, competenţa, conferită de art. 514 din Codul de procedură civilă şi de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele. Pentru realizarea acestei competenţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, dezlegarea dată de instanţa supremă problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 514 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca, astfel, instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. 37. În continuare, Curtea reţine că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care prevederile art. 61 din Constituţie ar fi încălcate. Din contră, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând reglementările incidente în materia uzucapiunii, efectele hotărârilor pronunţate, precum şi propria sa jurisprudenţă, a dat eficienţă normelor legale criticate. Prin decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, a realizat interpretarea normelor legale criticate, aceasta fiind conformă prevederilor art. 61, precum şi art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie, dând expresie îndatoririi fundamentale înscrise în alin. (5) al acestui text, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. 38. În concluzie, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a plasat în interiorul mecanismului constituţional de interpretare a legii, conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, pronunţând o decizie de interpretare a normelor legale criticate, având ca efect încetarea divergenţelor jurisprudenţiale. 39. Ambele interpretări ce puteau fi date normelor criticate se subsumează cadrului constituţional; faptul că, prin recursul în interesul legii soluţionat de instanţa supremă, s-a îmbrăţişat una dintre acestea, în condiţiile în care cealaltă a fost constatată ca fiind constituţională, nu înseamnă că decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii se poziţionează în afara Constituţiei, ci faptul că, din două soluţii interpretative, deopotrivă constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ales-o pe cea mai potrivită, ţinând cont de principiile generale care stau la baza uzucapiunii. Aşadar, atât timp cât cele două interpretări se subsumează cadrului constituţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa constituţională să opteze, în această marjă a constituţionalităţii ambelor interpretări, pentru cea mai corectă/potrivită soluţie. 40. Din punctul de vedere al exigenţelor constituţionale, interpretările aduse ambelor proceduri sunt deopotrivă constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea prerogativelor sale de unificare a jurisprudenţei, fiind liberă să aleagă care dintre cele două soluţii jurisprudenţiale este mai bine articulată, mai adaptată realităţilor normative de natură legală, atât timp cât niciuna dintre ele nu ridică probleme de constituţionalitate (a se vedea, cu privire la constituţionalitatea unor soluţii legislative diferite, mutatis mutandis, Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, paragraful 27). 41. Prin urmare, nu se poate susţine că ori de câte ori există divergenţă jurisprudenţială se pun probleme de constituţionalitate - soluţiile jurisprudenţiale diferite nu presupun ab initio că o interpretare este constituţională şi alta neconstituţională, din contră, pot exista două sau mai multe interpretări, care nu depăşesc cadrul constituţional, încadrându-se în exigenţele acestuia. Doar dacă una dintre cele două interpretări jurisprudenţiale ar fi fost constatată ca fiind neconstituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu o putea readuce în fondul activ jurisprudenţial şi doar atunci s-ar fi adus în discuţie încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. 42. Curtea subliniază faptul că, în accepţiunea deciziilor sale, nicicând nu s-a adus în discuţie existenţa sau aplicarea unei lex tertia prin amalgamarea cerinţelor de ordin substanţial între legile sub imperiul cărora a început să curgă uzucapiunea şi Codul civil. Problematica era una strict procedurală, cu privire la legea aplicabilă pentru dobândirea dreptului de proprietate privată prin uzucapiune. 43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioana Suciu în Dosarul nr. 34.300/300/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Andreea Costin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
