Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Sandu Simion în Dosarul nr. 2.794/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 561D/2020. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei prin domnul avocat Andrei-Alexandru Grad din cadrul Baroului Cluj. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Andrei-Alexandru Grad, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile art. 20, ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 din Constituţie, în măsura în care nu prevede valoarea condiţionată a declaraţiilor suspectului şi ale inculpatului. Se arată că art. 69 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea că declaraţia învinuitului avea o valoare probatorie condiţionată, soluţie legislativă care nu a fost menţinută în cuprinsul Codului de procedură penală în vigoare. Se susţine că vechea soluţie legislativă este cea corectă, întrucât învinuitul are un interes propriu în soluţionarea cauzei penale, la fel ca investigatorii şi colaboratorii care se regăsesc menţionaţi în cuprinsul art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, aceştia din urmă reprezentând o anexă a acuzării şi având un interes în procesul penal de a susţine acuzarea. Se arată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului face referire la martor stricto senso şi la martori lato senso, din această din urmă categorie făcând parte şi suspectul şi inculpatul, care, însă, având în vedere acuzarea, prioritizează calităţile de suspect şi, respectiv, de inculpat. 4. În acest context, este invocată ipoteza juridică a unei cauze cu coinculpaţi, dintre care unul doreşte să recunoască învinuirea în faţa instanţei şi unul doreşte să conteste probatoriul. În ipoteza în care cauza nu este disjunsă şi unul dintre coinculpaţi doreşte să conteste probatoriul, celălalt coinculpat se poate prevala de dreptul la tăcere, neputând fi obligat să dea declaraţie; în ipoteza în care cauza este disjunsă şi se formează un nou dosar, unul dintre coinculpaţi poate dobândi calitatea de martor în dosarul disjuns în care nu are calitatea de inculpat, iar în calitatea sa de martor, care îi oferă anumite garanţii procesuale, va da declaraţie în cauza disjunsă. Însă, în această ipoteză, prin Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal. Aşa fiind, problema de drept invocată prezintă un şi mai mare interes, soluţia legislativă criticată contravenind dreptului la un proces echitabil. 5. Se face trimitere la concluziile scrise în care este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului incidentă în prezenta cauză şi este subliniată incongruenţa soluţiilor legislative mai sus analizate cu dispoziţiile art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul în care, conform acestora din urmă, instanţa poate respinge cererea de recunoaştere a învinuirii pentru motivul că nu există probe, dar, conform celor mai sus arătate, poate soluţiona cauza pe baza declaraţiilor inculpatului care nu au o valoare probantă condiţionată. 6. Se arată, totodată, raţiunea pentru care declaraţiile suspectului şi ale inculpatului trebuie să aibă o valoare juridică condiţionată. Este invocată, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017, paragraful 14, prin care instanţa constituţională a reţinut că „în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate - nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus în re sua) - fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii“, dar şi doctrina de drept procesual penal, respectiv lucrările prof. Ioan Tanoviceanu, care arată că, pentru a evita grave erori judiciare, declaraţiile suspectului şi cele ale inculpatului trebuie privite cu rezerve. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în concluziile scrise. 7. Sunt formulate următoarele concluzii pentru care declaraţiile suspectului şi cele ale inculpatului trebuie să aibă o valoare probatorie condiţionată: în cazul în care s-ar pune semnul egalităţii între declaraţiile martorului şi cele ale suspectului sau ale inculpatului, justiţia nu se va mai întemeia pe probe obiective, ci pe probe subiective şi relative, situaţie în care ar fi anihilat dreptul de a contesta probaţiune în faţa instanţei într-o atare situaţie (aspect care se transformă într-un „infinit ineficient“, sintagmă ce aparţine filosofului Friedrich Hegel). 8. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, arătând că autorul excepţiei solicită Curţii completarea textului criticat în sensul introducerii suspectului şi a inculpatului printre participanţii la procesul penal ale căror declaraţii au valoare probantă condiţionată. Menţionează că este adevărat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, suspectul şi inculpatul/coinculpatul se încadrează în sfera noţiunii de martor, în sens larg, potrivit art. 6 alin. (3) lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, însă s-a stabilit, totodată, că orice declaraţie, fie că este dată de martor stricto sensu sau de un coinculpat, poate fi determinantă pentru o soluţie de condamnare. Pentru aceste motive, foştii coinculpaţi condamnaţi definitiv potrivit procedurii simplificate pot fi audiaţi ca martori în cauze disjunse, chiar şi în condiţiile existenţei Deciziei nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, însă soluţia pronunţată nu se va putea întemeia într-o măsură determinantă pe aceste declaraţii, întrucât chiar şi dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală fac referire la limitele principiului liberei aprecieri a probelor, iar, în măsura în care declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, respectiv ale foştilor coinculpaţi se coroborează cu celelalte mijloace de probă, acestea pot sta la baza soluţiei pronunţate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 9. Prin Încheierea din 6 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.794/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Sandu Simion într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor apeluri formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi de inculpaţi, printre care se numără şi autorul prezentei excepţii. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile legale criticate, potrivit căreia declaraţiile suspectului sau ale inculpatului nu sunt enumerate printre mijloacele de probă care au o valoare probatorie condiţionată, încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate. În acest sens, se susţine că suspectul sau inculpatul, în calitatea sa de subiect pasiv al procesului penal, are deplina libertate de a da declaraţii potrivit propriei sale strategii de apărare. Se arată că acesta beneficiază, totodată, de dreptul la tăcere, pe care poate să îl exercite total sau parţial, şi de dreptul de a nu se autoincrimina. Pentru aceste motive, declaraţiile făcute de suspecţi sau de inculpaţi cu privire la situaţia de fapt reţinută în dosar sau la faptele altor persoane care au calitatea de părţi în aceeaşi cauză penală sunt declaraţii construite într-o manieră subiectivă, grevată de propriile lor interese procesuale în soluţionarea cauzei. Se arată că, spre deosebire de suspecţi sau de inculpaţi, martorii sunt obligaţi să declare tot ceea ce ştiu cu privire la împrejurările cauzei în care sunt audiaţi, procedura de audiere a martorilor prezentând garanţiile necesare pentru ca declaraţiile lor să poată fi folosite în procesul penal ca mijloace de probă cu valoare probatorie necondiţionată. Pentru aceste motive, se susţine că declaraţia suspectului sau a inculpatului nu poate avea un regim juridic similar cu declaraţia martorului sau a altor subiecţi procesuali, o astfel de soluţie legislativă fiind contrară dispoziţiilor constituţionale invocate. Se arată că, din punct de vedere istoric, atât Codul de procedură penală din 1968, la art. 69, cât şi Codul de procedură penală din 1936, la art. 144, prevedeau că declaraţiile persoanei acuzate pot servi la aflarea adevărului doar în condiţiile în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, aşa încât acestea să poată crea convingerea că sunt expresia adevărului. 11. Este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, prin care s-a reţinut, printre altele, că, în apărarea sa, orice acuzat trebuie să beneficieze de toate oportunităţile pentru a testa fiabilitatea declaraţiilor martorilor şi să demonstreze existenţa unui dubiu asupra credibilităţii martorilor acuzatori. 12. Se susţine însă că dezideratul anterior arătat este unul iluzoriu în contextul în care cel care acuză este la rândul său acuzat în acelaşi proces, sau în unul conex, credibilitatea sa fiind, astfel, a priori relativizată, iar sinceritatea sa neputând fi testată în mod real. Se arată că această ipoteză trebuie recunoscută şi reglementată, în caz contrar dreptul la un proces echitabil devenind aleatoriu, strict dependent de voinţa celui chemat să evalueze probatoriul dat. 13. Totodată, se face trimitere la Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal. 14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 103 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală cuprind suficiente garanţii pentru a împiedica acordarea unei valori probatorii necondiţionate declaraţiilor date de un coinculpat. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din ale cărei considerente şi din a cărei soluţie reiese faptul că foştii inculpaţi, condamnaţi definitiv în procedura simplificată, pot fi audiaţi ca martori în cauza disjunsă, însă soluţia pronunţată nu se va putea întemeia, în măsură determinantă, pe aceste declaraţii, ci numai în măsura în care acestea se coroborează cu alte probe legal obţinute în cauză. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Cu privire la caracterul inadmisibil al excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci critică o omisiune legislativă, aspect ce vizează atribuţia exclusivă a Parlamentului de autoritate legiuitoare; sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 490 din 29 mai 2007, nr. 99 din 13 februarie 2007 şi nr. 972 din 12 iulie 2011. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, sunt invocate dispoziţiile art. 103 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care prevăd faptul că probele nu au o valoare probantă dinainte stabilită şi, totodată, standardul convingerii judecătorului dincolo de orice îndoială rezonabilă, care, coroborate, permit o corectă evaluare a declaraţiilor părţilor şi ale martorului în procesul penal. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“ 20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 499 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1094 din 5 decembrie 2023, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 22. Prin Decizia nr. 499 din 3 octombrie 2023, precitată, paragrafele 11-15, Curtea a reţinut că din analiza argumentelor formulate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că autorul solicita Curţii Constituţionale completarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală în sensul de a enumera şi declaraţiile suspectului sau ale inculpatului printre acele declaraţii pe care nu poate fi întemeiată, în măsură determinantă, hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. 23. Or, operaţiunile legislative de modificare şi completare a actelor normative sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, excedând atribuţiilor instanţei de contencios constituţional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 24. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 25. Mai mult, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate constituie opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, aspect ce rezultă şi din faptul că Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală a fost recent modificată, prin mai multe acte normative, respectiv Legea nr. 51/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023, Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023, şi Legea nr. 214/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 11 iulie 2023, prilejuri cu care legiuitorul, dacă ar fi considerat că este oportun, ar fi putut să modifice şi să completeze dispoziţiile legale criticate în prezenta cauză, potrivit susţinerilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate. 26. De asemenea, Curtea a menţionat că este adevărat că, prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, în condiţiile în care autorul excepţiei susţinea că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor. Curtea a reţinut, la paragraful 40 din decizia precitată, că „sfera martorilor protejaţi [s.n. - incluşi de legiuitor la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală] ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc.“ Astfel, prin decizia precitată, Curtea a explicitat sfera noţiunii de „martor protejat“, fără însă a completa soluţia legislativă criticată în cauză cu noi categorii de participanţi în procesul penal, astfel cum solicită autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat Decizia nr. 499 din 3 octombrie 2023, anterior menţionată, îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dan Sandu Simion în Dosarul nr. 2.794/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
