Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 37 din 17 iunie 2024 referitoare la sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în materie penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 37 din 17 iunie 2024 referitoare la sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în materie penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 697 din 18 iulie 2024

Comenteaza legea

Dosar nr. 681/1/2024


┌────────────┬─────────────────────────┐
│Eleni       │- preşedintele Secţiei   │
│Cristina    │penale a Înaltei Curţi de│
│Marcu       │Casaţie şi Justiţie -    │
│            │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Constantin  │- judecător la Secţia    │
│Epure       │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andrei      │- judecător la Secţia    │
│Claudiu Rus │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mircea      │- judecător la Secţia    │
│Mugurel     │penală                   │
│Şelea       │                         │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adriana     │- judecător la Secţia    │
│Ispas       │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Valerica    │- judecător la Secţia    │
│Voica       │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Luminiţa    │- judecător la Secţia    │
│Criştiu-Ninu│penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lia Savonea │- judecător la Secţia    │
│            │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihail      │- judecător la Secţia    │
│Udroiu      │penală                   │
└────────────┴─────────────────────────┘

    1. S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept în materie penală:

    "Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU?"
    2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare.
    3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.
    4. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Luminiţa Criştiu-Ninu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    5. La şedinţa de judecată participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare.
    6. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    7. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând obiectul Dosarului nr. 681/1/2024 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    8. Totodată, a învederat că la dosar au fost transmise puncte de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării de către curţile de apel, precum şi de Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, precum şi un memoriu amicus curiae.
    9. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii.
    10. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, întrucât dispozitivul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată la 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (reluat în dispozitivul Ordonanţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024, în Cauza C-75/23), răspunde în mod explicit întrebării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş, stabilind faptul că instanţele naţionale sunt, în esenţă, obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală.
    11. A arătat că, în esenţă, instanţa de trimitere contestă caracterul obligatoriu al hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, însă împotriva unor asemenea hotărâri nu pot fi exercitate căi de atac în faţa unei alte instanţe, internaţionale sau naţionale a statelor membre, nefiind prevăzute dispoziţii unionale în acest sens.
    12. În ceea ce priveşte fondul sesizării, doamna procuror a solicitat să se constate că activitatea instanţelor naţionale se subsumează caracterului obligatoriu al hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar obligativitatea aplicării acestor hotărâri derivă din principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, principiu fundamental care stă la baza întregii arhitecturi europene asumate de România.
    13. Pe de altă parte, dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene stabilesc competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a se pronunţa, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi cu privire la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene, precum şi scopul hotărârilor preliminare, acela de a asigura uniformitatea interpretării dreptului Uniunii.
    14. De asemenea, a arătat că în Ordonanţa pronunţată la data de 9 ianuarie 2024 în Cauza C-75/23 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că va reveni instanţei de trimitere sarcina de a deduce consecinţele concrete, în litigiul principal, ale elementelor de interpretare care decurg din această jurisprudenţă a Curţii.
    15. Nu în ultimul rând, a susţinut că art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care reglementează principiul previzibilităţii legii penale, al neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor şi al aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, exclude din domeniul său de aplicare şi protecţie normele care reglementează prescripţia răspunderii penale.
    16. Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, executarea de către instanţa naţională a obligaţiei juridice care îi revine conform instrumentelor furnizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, de a înlătura de la aplicare standardul naţional superior de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, nu poate avea semnificaţia unei protecţii insuficiente.
    17. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    18. Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 2.958/102/2021, având ca obiect apelurile împotriva Sentinţei penale nr. 129 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Mureş, în Dosarul nr. 2.958/102/2021, declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Târgu Mureş, partea civilă M.F.P., expertul judiciar B.H., inculpaţii B.A., B.A.J., M.C., T.A., M.C.M. şi V.P.F., Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
    "Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU?"

    II. Expunerea succintă a cauzei
    19. Prin Sentinţa penală nr. 129 din 14 octombrie 2022 a Tribunalului Mureş pronunţată în Dosarul nr. 2.958/102/2021 s-au dispus următoarele:
    - în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi, respectiv, art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C.S.D., B.A., M.C., T.A., M.C.M, R.A.M., R.C.L., B.A.J., V.P.F. şi N.G.S. (trimişi în judecată ca autori sau complici);
    – în baza art. 396 alin. (5) raportat laart. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea pentru infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, a inculpaţilor C.S.D., B.A., M.C., T.A., M.N.M., R.A.M., R.C.L, P.P.E., C.F.D., M.C.M., B.A.J., V.P.F., N.G.S., S.G. (trimişi în judecată ca autori sau instigatori).

    20. În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, instanţa de fond a reţinut că s-a dovedit că în contabilitatea a 24 de societăţi comerciale au fost înregistrate în perioada 2010-2011, de către inculpaţi, facturi fictive emise de alte două societăţi de tip fantomă, fiind astfel prejudiciat bugetul de stat prin diminuarea nejustificată a impozitului pe profit şi a TVA de plată. Unii dintre inculpaţi au emis facturi fiscale în numele firmelor fantomă (C.S.D., M.C. şi B.A.), iar ceilalţi inculpaţi le-au înregistrat în contabilitatea societăţilor beneficiare.
    21. Tribunalul Mureş a reţinut că, pentru infracţiunile de evaziune fiscală care fac obiectul acuzaţiilor din cauză, a intervenit prescripţia răspunderii penale, fiind împlinite termenele de prescripţie a răspunderii penale [8 ani, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi, respectiv, 10 ani, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal].
    22. Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi faptul că, în perioada cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi până în data de 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
    23. În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, tribunalul a reţinut că în cauză este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2018 întrucât inculpaţii, acuzaţi de evaziune fiscală, nu pot avea şi calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii de spălare a banilor, fiind vorba în fapt despre activităţi de dobândire, deţinere şi folosire a banilor care provin din evaziune fiscală.
    24. Împotriva Sentinţei penale nr. 129 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Mureş, au declarat apel D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Târgu Mureş, partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - ANAF, inculpaţii B.A., B.A.J., M.C., T.A., M.C.M şi V.P.F., precum şi expertul tehnic judiciar desemnat de prima instanţă.
    25. În apel, la solicitarea parchetului, în urma dezbaterilor, Curtea de Apel Târgu Mureş a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de spălare de bani, din prevederile art. 49 alin. (1) lit. c) în prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 (la termenul de judecată din 29 ianuarie 2024).

    III. Opinia completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    26. Instanţa de trimitere a constatat că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel:
    27. a. Cauza se află pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, în etapa procesuală a apelului.
    28. b. Soluţionarea cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, având în vedere că:
    29. b.1. există un conflict de norme:
    - pe de o parte, Decizia nr. 67/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex;
    – pe de altă parte, Hotărârea din 24 iulie 2023 din Cauza C-107/23 PPU a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a stabilit că instanţele unui stat membru al Uniunii „sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare“.

    30. b.2. În cauză, sunt în mod efectiv aplicabile dispoziţiile art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, aşa cum sunt interpretate prin Hotărârea din Cauza C-107/23 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind vorba despre infracţiuni de evaziune fiscală în materie de TVA, săvârşite anterior datei de 6 iulie 2019 [dată la care Convenţia a fost înlocuită de Directiva (UE) 2017/1.371], care, potrivit acuzării, au cauzat un prejudiciu de minimum 50.000 de euro, fiind infracţiuni de fraudă gravă prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în sensul dat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei noţiuni.
    31. În acelaşi timp, dispoziţiile mai sus menţionate sunt aplicabile în cauză şi cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, deoarece art. 325 alin. (1) din TFUE prevede obligaţia statelor membre de a combate atât frauda, cât şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În preambulul celui de al doilea Protocol la Convenţia PIF se arată că „interesele financiare ale Uniunii pot fi afectate prin spălarea banilor“, care înseamnă, potrivit art. 1 lit. e) din acest protocol, comportamentele, astfel cum sunt definite la articolul 1 din Directiva 91/308/CEE, în legătură cu produsul fraudei, cel puţin în cazurile grave.
    32. b.3. În prezenta cauză problematica prescripţiei răspunderii penale se raportează la acte de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018, dintre acelea care se comunică inculpatului. Ultima încheiere prin care s-au dispus asemenea măsuri anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a fost cea din 4 iunie 2018.
    33. c. Problema de drept este una reală, dificilă, şi nu poate fi soluţionată fără intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    34. Caracterul real al problemei de drept este pus în evidenţă de soluţionarea ei diferită prin hotărâri definitive ale instanţelor de judecată, în acest sens fiind menţionate două orientări jurisprudenţiale şi indicate două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care problema de drept menţionată a primit soluţii contradictorii, respectiv Decizia penală nr. 22/A/ 30 ianuarie 2024 prin care a fost lăsat neaplicat standardul formulat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 450/RC/7 septembrie 2023 prin care s-a reţinut aplicabilitatea standardului formulat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    35. Caracterul dificil al problemei de drept este dat de împrejurarea că dreptul pozitiv nu furnizează nicio soluţie conflictului dintre obligaţiile contradictorii impuse instanţelor, pe de o parte, prin hotărâri CJUE pronunţate în interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii care au efect direct, cum sunt cele de la art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, obligatorii în baza principiului supremaţiei dreptului Uniunii şi în baza art. 148 alin. (2) din Constituţie, şi, pe de altă parte, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în baza art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a art. 126 alin. (3) din Constituţie.
    36. d. Problema de drept nu a mai fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    37. Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra problemei de drept, dacă legea privitoare la întreruperea cursului prescripţiei din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 poate fi aplicată retroactiv, ca lege mai favorabilă, prin Decizia nr. 67/2022, de această dată, în discuţie nu este substanţa dezlegării anterioare, ci aplicabilitatea ei, în urma Hotărârii CJUE din Cauza C-107/23.

    III.2. Opinia completului cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării
    38. Instanţa de trimitere a apreciat că soluţia problemei de drept în discuţie presupune punerea în balans a mai multor valori juridice.
    A. De o parte stau valorile care ar putea înclina balanţa în sensul unui răspuns afirmativ la întrebarea adresată.
    39. a. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie, dreptul Uniunii se bucură de supremaţie faţă de dreptul intern, inclusiv faţă de cel de rang constituţional, supremaţie care este, totuşi, limitată la obligaţia autorităţilor naţionale de a lăsa neaplicate în cauzele concrete normele de drept intern contrare dreptului Uniunii şi nu presupune anularea sau abrogarea lor.
    40. În interiorul unui stat membru, interesele Uniunii trebuie să beneficieze de o protecţie echivalentă celei a intereselor statului membru (principiul echivalenţei), iar normele de drept penal din diferitele state membre trebuie să respecte un standard minim de protecţie a intereselor Uniunii, aşa încât să fie evitate zonele în care anumite acte penale nu sunt suficient sancţionate (principiul efectivităţii).
    41. b. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul Uniunii se bucură de prezumţia de protecţie echivalentă a drepturilor fundamentale cu aceea garantată de Convenţie. Ca urmare a prezumţiei protecţiei echivalente, autorităţile naţionale care aplică o obligaţie ce rezultă din apartenenţa la Uniunea Europeană sunt prezumate că respectă drepturile garantate de Convenţie. Prezumţia poate fi răsturnată doar dacă, în împrejurările concrete ale cauzei, protecţia drepturilor garantate de Convenţie este „în mod manifest deficitară“ (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 30 iunie 2005 din Cauza Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Sirketi c. Irlandei).
    42. Prin Hotărârea din Cauza C-107/23, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a realizat ea însăşi o punere în balans a valorilor juridice aflate în joc, iar soluţia Curţii de Justiţie nu poate fi considerată o încălcare manifestă a Convenţiei. Nici principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, garantat de art. 7 din Convenţie, art. 15 şi art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care include şi neretroactivitatea legii penale mai severe, nici corolarul acestui principiu - mitior lex nu garantează în mod explicit aplicarea unei anume interpretări a legii penale privitoare la prescripţia penală, valabilă pentru o anumită perioadă între data faptei şi data judecării ei, chiar dacă această interpretare este mai favorabilă inculpatului decât cele acceptate la data faptei şi la data judecării ei.
    43. c. În legea pozitivă română nu a existat niciun moment în care nu a fost prevăzută întreruperea termenului de prescripţie prin acte procesuale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.
    44. Potrivit instanţei de trimitere, interpretarea general acceptată a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, până la momentul publicării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, a fost aceea că dispoziţiile privitoare la întreruperea termenului de prescripţie sunt aplicabile în măsura în care întreruperea este declanşată de acte care se comunică suspectului sau inculpatului.
    45. În esenţă, legea pozitivă nu a consacrat niciodată în mod prospectiv interpretarea pe care i-a dat-o în mod retroactiv Curtea Constituţională, şi anume cea a imposibilităţii întreruperii termenului de prescripţie. În situaţia actuală, în care Curtea Constituţională a dat post hoc această interpretare şi s-a ajuns la legea mai favorabilă prin punerea în balans a mai multor principii, aceasta înseamnă că aplicarea sa, în concurs cu alte principii, presupune un nou proces de punere în balans, o aliniere a valorilor juridice puse în balans de Curtea Constituţională cu împrejurările concrete ale situaţiei nou-ivite.
    46. d. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-107/23 este precisă şi necondiţionată, aşa încât are caracter self-executing.
    47. Aceasta înseamnă că trebuie considerată parte a dreptului intern şi aplicată ca atare, fiind impusă de principiul respectării statului de drept, care este chiar premisa supremaţiei Constituţiei şi a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei - argumente avansate pentru nerespectarea hotărârii.

    B. În concurs cu valorile juridice care pledează pentru respectarea hotărârii Curţii de Justiţie, vin o serie de valori juridice care pledează în sens contrar.
    48. a. Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar trebui lăsată neaplicată potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, face, la rândul ei, aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia prescripţiei răspunderii penale. Potrivit acestei jurisprudenţe, analizată pe larg în considerentele Deciziei nr. 67/2022, dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale sunt dispoziţii de drept penal substanţial, supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile.
    49. Potrivit unei linii de jurisprudenţă mai nuanţate, Curtea Constituţională consideră că art. 7 paragraful 1 din Convenţie reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii şi, ca urmare, permite punerea în balans, în materia aplicării în timp a regulilor privind prescripţia răspunderii penale, a principiului securităţii raporturilor juridice cu alte principii (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 473/2018, paragrafele 24, 26).
    50. b. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care tranşa în mod neechivoc, anterior soluţionării Cauzei C-107/23, conflictul dintre principiul aplicării legii penale mai favorabile şi principiul protecţiei efective a intereselor Uniunii este Hotărârea din data de 5 decembrie 2017 din Cauza C-42/17 (Taricco II). Potrivit acestei hotărâri (paragrafele 58-60), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că, într-o ordine de drept în care prescrierea răspunderii penale este o instituţie de drept material, dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziţii de drept intern în baza art. 325 TFUE ar conduce la o situaţie de incertitudine în ce priveşte regimul prescripţiei răspunderii penale, instanţa de judecată nu are obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne. Într-o asemenea ordine juridică, cerinţele privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea, inerente principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, se opun ca, în proceduri cu privire la inculpaţi care au săvârşit infracţiuni înainte de pronunţarea Hotărârii Taricco I, instanţa naţională să lase neaplicate dispoziţiile interne în baza cerinţei aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    51. c. Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluţionat o problemă de drept similară cu aceea care preocupă prezenta instanţă. Prin Avizul consultativ din 26 aprilie 2022, formulat la cererea Curţii de Casaţie armene nr. P16-2021-001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „ţine în primul rând şi în principal de instanţa naţională să stabilească dacă reguli de drept internaţional având efect direct în sistemul de drept naţional pot oferi o bază legală suficient de clară şi de previzibilă în sensul art. 7 din Convenţie pentru a conchide dacă infracţiunea în cauză nu este supusă termenului de prescripţie“.
    52. Instanţa de trimitere a reţinut concluziile Curţii potrivit cărora dispoziţiile dreptului internaţional care au efect direct în dreptul intern trebuie supuse testului interpretării arbitrare sau manifest derezonabile. Ele pot sta la baza neaplicării prescripţiei dacă şi numai dacă, în urma unei interpretări rezonabile, oferă o bază legală suficientă din perspectiva art. 7 din Convenţie. În concret, dispoziţiile de drept al Uniunii interpretate de Curtea de Justiţie în Cauza C-107/23 au efect direct în dreptul român. Sarcina interpretării lor revine, în primul rând, nu Curţii de la Strasbourg, dar nici instanţelor române, ci Curţii de la Luxemburg. Interpretarea dată de această Curte poate fi cenzurată numai dacă ea este arbitrară sau manifest derezonabilă prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    53. d. Pentru respectarea cerinţei previzibilităţii legii penale, decisivă este aplicarea consecventă a legii în sensul ei substanţial, în care este utilizat în Convenţie, care include jurisprudenţa şi legea nescrisă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din Cauza Del Río Prada c. Spaniei, paragraful 115).
    54. Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are caracter obligatoriu în dreptul român şi a fost aplicată deja în practica judiciară. Posibilitatea lăsării ei neaplicate în baza interpretării pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o dă, în cursul procesului penal, unor dispoziţii de drept al Uniunii care nu au natura unor legi penale are un caracter imprevizibil, iar un inculpat nu ar putea fi tras la răspundere penală în baza unei asemenea interpretări.
    55. În concluzie, o cerinţă universală a statului de drept, previzibilitatea aplicării legii penale, se află într-un conflict aparent insolvabil cu o premisă fundamentală a statului de drept în context european, supremaţia dreptului Uniunii Europene.

    III.3. Instanţa de trimitere, apreciind că soluţionarea conflictului dintre aceste valori juridice depinde, în esenţă, de întinderea prezumţiei protecţiei echivalente, conferită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului dreptului Uniunii Europene în general şi hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în special, a considerat necesară sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o cerere de aviz consultativ privind chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie.
    56. În opinia instanţei de trimitere, hotărârile Curţii de Justiţie trebuie aplicate şi considerate conforme drepturilor fundamentale şi valorilor inerente Convenţiei (inclusiv legalitatea incriminării şi pedepsei), cu excepţia situaţiei în care se demonstrează că punerea în balans a acestor drepturi şi valori cu alte valori juridice relevante este manifest deficitară.
    57. Având în vedere contextul cauzei, s-a apreciat că întrebarea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului ar putea avea următorul conţinut:
    "În contextul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 PPU, care priveşte conflictul dintre cerinţa de drept al Uniunii Europene de combatere a fraudelor grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene şi principiile de drept constituţional român privitoare la nonretroactivitatea legii penale şi securitatea juridică, cum poate un stat membru reconcilia obligaţiile sale care decurg din dreptul Uniunii Europene cu obligaţia sa de respectare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în special a interdicţiei aplicării retroactive a legii penale mai puţin favorabile, atunci când dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene oferă interpretări divergente cu privire la întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale?"

    III.4. Instanţa de trimitere a solicitat ca, în cazul în care completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală consideră că nu este oportună sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, să formuleze o nouă sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
    58. În opinia instanţei de trimitere, sesizarea este necesară ca urmare a complexităţii operaţiunii de punere în balans care trebuie efectuată şi a faptului că această operaţiune de punere în balans implică reconcilierea a două standarde diferite, formulate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele C-42/17 şi C-107/23, precum şi a standardului naţional de protecţie formulat de instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022.
    59. S-a propus ca întrebarea preliminară să fie formulată astfel:
    "În lumina principiilor securităţii juridice, previzibilităţii şi nonretroactivităţii, consacrate de art. 2 TUE şi de art. 49 alin. 1 din Cartă şi aplicate în hotărârea Curţii de Justiţie din Cauza C-42/17, şi luând în considerare interpretarea art. 325 alin. 1 TFUE şi art. 2 alin. 1 din Convenţia PIF făcută prin hotărârea din Cauza C-107/23, cum trebuie să aplice instanţele naţionale normele de drept al Uniunii care sunt, potenţial, în conflict cu protecţia constituţională a drepturilor fundamentale, privitoare
    în special la nonretroactivitatea legii penale mai puţin favorabile şi la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale? Mai concret, care sunt criteriile pe care instanţele naţionale trebuie să le aplice pentru a garanta că aplicarea dreptului Uniunii nu conduce la o situaţie de insecuritate juridică şi nu afectează posibilitatea persoanelor interesate de a prevedea consecinţele legale ale actelor lor?"

    III.5. În subsidiar, s-a solicitat soluţionarea problemei de drept prin punerea în balans a valorilor juridice aflate în conflict.
    60. S-a apreciat că nu pot fi nesocotite nici principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene şi principiul efectivităţii măsurilor de drept penal avute în vedere de Uniune pentru protecţia intereselor sale financiare, dar nici drepturile fundamentale, garantate prin principiile securităţii raporturilor juridice şi nonretroactivităţii, şi identitatea constituţională a statului român. În concret, s-a propus lăsarea neaplicată a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar în cazul actelor de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului care au fost efectuate anterior datei de 25 iunie 2018 şi doar în cazurile de fraudă gravă sau altă activitate ilicită gravă, care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene. În acelaşi timp, s-a propus definirea strictă a acestor fapte, pe baza unor praguri valorice: frauda gravă, în forma evaziunii fiscale în materie de TVA, este cea care cauzează un prejudiciu de cel puţin 50.000 de euro, iar activităţile ilegale grave, în forma cazurilor grave de spălare de bani, sunt cele care au ca obiect o sumă de cel puţin 50.000 de euro, rezultată din fraude la adresa intereselor financiare ale Uniunii Europene.

    IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate
    61. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării materialelor transmise de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora, s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări:
    62. a. Într-o primă orientare, majoritară, s-a considerat că:
    Instanţele de judecată nu sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU.

    63. În susţinerea acestei opinii s-a reţinut, în esenţă, că nu pot fi înlăturate de la aplicare dispoziţiile din dreptul român privind prescripţia răspunderii penale, ca efect al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante, în special Hotărârea din 24 iulie 2023, în Cauza Lin, C-107/23 PPU, respectiv Ordonanţa din 9 ianuarie 2024, în Cauza Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Braşov, C-131/23, în sensul considerării ca fiind întrerupt termenul de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018).
    64. Interpretarea potrivit căreia actele de procedură legal efectuate până la data de 25 iunie 2018 întrerup termenul de prescripţie a răspunderii penale încalcă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul român, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv sub aspectul regimului prescripţiei răspunderii penale.
    65. În dreptul român, prescripţia răspunderii penale este considerată în doctrină şi jurisprudenţă o instituţie de drept penal material, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 297/2018, a relevat faptul că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţia României. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale, nu numai că este guvernată de principiul legii penale mai favorabile, dar regimul ei trebuie să respecte exigenţele calităţii legii şi ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei.
    66. Această concluzie este în concordanţă şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care a reţinut, în Hotărârea pronunţată în Cauza M.A.S. şi M.B., că „Republica Italiană era liberă, la acea dată să prevadă că, în ordinea sa juridică, acest regim ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor“ (pct. 45). O interpretare contrară ar echivala cu agravarea, în cursul unei proceduri penale, a regimului răspunderii penale a celor vizaţi de aceste proceduri, contrar cerinţelor privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea, inerente principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
    67. Inculpaţii nu puteau prevedea în mod rezonabil, anterior pronunţării Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 24 iulie 2023, că articolul 325 din TFUE ar impune instanţei naţionale, în condiţiile stabilite în hotărâre, să lase neaplicate dispoziţiile naţionale, aşa cum au fost interpretate prin deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    68. S-a apreciat că, dacă ar fi lăsat neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de data de 25 iunie 2018, ar fi încălcat principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel că instanţele nu se pot conforma unei asemenea obligaţii, chiar dacă aceasta presupune menţinerea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii Europene.
    69. Împrejurarea că legiuitorul a intervenit în cadrul termenului de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a pus în acord cu dispoziţiile constituţionale prevederile legale, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, care a fost publicată anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, nu conduce la o altă concluzie, câtă vreme în cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituţională a subliniat că în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 „fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale“.
    70. Totodată, o parte a instanţelor judecătoreşti care au susţinut această opinie a apreciat că acestea au obligaţia de rang constituţional să asigure justiţiabilitatea concretă a drepturilor fundamentale, aplicând motivat, în acest sens, standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept, actul de justiţie fiind indispensabil pentru protecţia efectivă a acestora. Astfel, este de competenţa instanţelor judecătoreşti să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor nonderogabile, atunci când în privinţa acestora există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă.
    71. Prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023, în Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a limitat efectele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei unor chestiuni de drept în materie penală în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, numai dacă se constată compatibilitatea hotărârii cu dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din două perspective: să satisfacă standardele constituţionale şi să nu reactiveze o prescripţie deja împlinită.
    72. Dezlegările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, independent de caracterul general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potenţialul efect de excluziune în virtutea preeminenţei dreptului Uniunii Europene, conform principiului Simmenthal.
    73. Din cuprinsul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate la data de 24 iulie 2023 şi al Ordonanţei din data de 9.01.2024 trebuie dedus că deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018, în componenta ce ţine de respectarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei. Fiind o instituţie de drept penal substanţial, prescripţia va trebui evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în scopul evitării lex tertia în determinarea legii aplicabile şi a tratamentului sancţionator într-o cauză penală.
    74. În acest sens, prin analiza efectuată în fiecare cauză concretă trebuie verificat dacă, raportat la particularităţile cauzei, interpretarea hotărârii Curţii Europene de Justiţie este compatibilă cu art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu interpretarea realizată prin deciziile Curţii Constituţionale, urmând a se da eficienţă dispoziţiilor care oferă standardul de protecţie cel mai ridicat, aşa cum impun dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    75. Instanţele de judecată sunt obligate să respecte pactele şi tratatele internaţionale în materie penală, însă în limitele prevăzute de art. 20 alin. (2) din Constituţie, ce prevăd că dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
    76. În dreptul intern, principiul mitior lex are rang constituţional, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate impune neaplicarea prescripţiei răspunderii penale, câtă vreme legislaţia internă sau Constituţia României conţin dispoziţii mai favorabile, care garantează un standard de protecţie mai înalt. În faţa unei asemenea alegeri, instanţele vor trebui să acorde prioritate standardului celui mai favorabil de protecţie, potrivit Constituţiei României, a cărei respectare constituie principala obligaţie a judecătorului naţional.
    77. S-a mai arătat faptul că, în urma publicării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal, acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie, astfel încât, cu atât mai mult, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei ar conduce la încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    78. În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bucureşti - Secţia I penală (opinie majoritară) şi Secţia a II-a penală (opinie majoritară), Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti (o parte dintre opiniile exprimate), Timişoara, tribunalele Braşov, Bucureşti - Secţia I penală (opinie majoritară), Caraş-Severin, Dolj, Galaţi şi instanţele arondate, Gorj, Giurgiu, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi, Sălaj, Teleorman şi instanţele arondate, Vaslui şi judecătoriile Bârlad, Bistriţa, Brăila, sector 1-4 şi 6 Bucureşti, Buftea, Calafat, Caracal, Cornetu, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Filiaşi, Lehliu-Gară, Novaci, Orşova, Paşcani, Piatra-Neamţ, Slatina, Segarcea, Slobozia, Târgu Cărbuneşti, Târgu Jiu, Timişoara, Urziceni, Vaslui.
    79. Au fost ataşate, exemplificativ, hotărâri judecătoreşti pronunţate de către instanţele din circumscripţia curţilor de apel Bucureşti, Cluj, Piteşti, Iaşi.
    80. b. Într-o altă orientare, minoritară, s-a apreciat că instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU.
    81. În argumentarea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că răspunsurile la întrebările preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene clarifică norme din dreptul Uniunii Europene, acestea fiind obligatorii, atât pentru instanţa de trimitere, cât şi pentru restul instanţelor naţionale, în contextul în care fac corp comun cu norma pe care o interpretează. Deciziile interpretative ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive.
    82. În acest context, se reţine că prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU s-a statuat că articolul 325 alin. (1) din TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.
    83. În schimb, s-a statuat că dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
    84. S-a apreciat că din considerentele acestei hotărâri sunt relevante aspectele statuate de instanţa europeană în paragrafele 123-125, din care rezultă că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie intervenite anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
    85. Astfel, în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale anterioare datei de 25 iunie 2018 se va lua în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale.
    86. În aceste condiţii s-a opinat că Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iunie 2023 în Cauza C-107/23 PPU este obligatorie la aplicare, iar punerea în executare, în concret, a standardelor de protecţie instituite pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prin articolul 325 alineatul (1) din TFUE şi articolul 2 alineatul (1) din Convenţia PIF nu este de natură să afecteze în vreun fel nici standardul naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale şi nici legalitatea incriminării, o atare soluţie fiind compatibilă şi cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    87. În acelaşi sens s-a arătat că aplicarea standardului intern mitior lex poate fi restrâns, inclusiv conform practicii instanţei constituţionale şi a instanţei supreme, astfel că art. 155 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretat decât prin prisma hotărârilor preliminare, care împiedică aplicarea formei sale mai favorabile, în mod extraactiv în favoarea acuzatului, ca lege penală mai favorabilă (mitior lex), ca urmare a unei „necesare puneri în balanţă“ a standardelor concurente, nefiind nicidecum încălcată prezumţia Bosfor.
    88. Conform hotărârii Curţii de la Luxemburg „în asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alineatul (1) TFUE şi ale articolului 2 alineatul (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii)“.
    89. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, s-a reţinut că este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018.
    90. S-a apreciat în cuprinsul opiniei exprimate că standardul european de protecţie a drepturilor omului a fost luat în considerare prin însăşi hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    91. Aşadar, s-a considerat că principiul legii penale mai favorabile, privit din perspectiva dreptului intern, poate fi pus în balanţă cu alte principii de drept precum sunt principiul echităţii (Decizia nr. 511/2013 pronunţată de Curtea Constituţională) şi principiul securităţii juridice (Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), cât şi cu necesitatea protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene (Hotărârea Lin a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene) şi a combaterii corupţiei (Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 pronunţată de aceeaşi curte), context în care standardul intern mitior lex poate şi trebuie să fie adaptat la standardul unional, în acord cu interpretarea conformă cu dreptul internaţional cerută de art. 20 alin. (2) din Constituţia României, fără să se constate existenţa vreunei neconcordanţe între acestea.
    92. În sensul acestei opinii minoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti - Secţia I penală (opinie minoritară), Piteşti (o parte dintre opiniile exprimate), Suceava (opinie majoritară), tribunalele Arad şi instanţele arondate, Bacău, Bistriţa, Covasna, Olt, judecătoriile Odorheiu Secuiesc, Sighişoara, Strehaia.
    93. c. A fost exprimată şi o altă opinie în sensul inadmisibilităţii sesizării formulate de către Curtea de Apel Târgu Mureş, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că aplicabilitatea unor dispoziţii din dreptul intern este atributul ce revine exclusiv instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea concretă a cauzelor, nefiind admisibilă rezolvarea acestora de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    94. S-a arătat, în esenţă, că ceea ce instanţa de trimitere solicită instanţei supreme este să pronunţe o decizie prin care să stabilească dacă a doua menţiune din primul punct al dispozitivului hotărârii pronunţate în Cauza C-107/23 trebuie să fie aplicată sau nu de către instanţele naţionale. Or, o aplicare a acesteia ar determina o încălcare a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi o încălcare a art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
    95. S-a susţinut că, pentru a răspunde dacă aplicarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene intră sau nu în contradicţie cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, trebuie, în realitate, să se analizeze în ce măsură interesele financiare ale Uniunii Europene se încadrează în excepţiile care determină aplicarea principiului tempus regit actum în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale. Or, pentru a realiza acest lucru este necesară o interpretare a prevederilor art. 148 din Constituţia României, analiză ce poate fi realizată doar de către Curtea Constituţională, iar nu de către instanţa supremă.
    96. În susţinerea acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către Curtea de Apel Cluj, tribunalele Brăila, Bucureşti (opinie majoritară), Tulcea.
    97. Curţile de apel Alba Iulia şi Ploieşti nu au comunicat un punct de vedere şi nici jurisprudenţă, iar curţile de apel Bacău, Constanţa, Craiova, Oradea, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş au comunicat opinii cu caracter teoretic, cu precizarea că la nivelul acestora, precum şi al instanţelor arondate nu a fost identificată practică judiciară care să prezinte relevanţă pentru problema de drept supusă dezlegării.

    V. Opinia specialiştilor consultaţi
    98. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunilor de drept supuse examinării.
    99. Facultatea de Drept - catedra de drept penal - din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti a transmis următorul punct de vedere:
    100. Instanţele de judecată nu pot fi obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În caz contrar s-ar ajunge a fi aplicat în defavoarea inculpatului un standard de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale inferior, standard care nu a existat până în anul 2022 în jurisprudenţa naţională, iar o interpretare contrară ar genera consecinţe negative din perspectiva previzibilităţii legii penale.
    101. În ceea ce priveşte principiul tempus regit actum în materia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, în contextul în care jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene susţine aplicabilitatea acestuia, s-a arătat că problema apărută ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu a fost una nouă, ea fiind întâlnită şi ulterior intrării în vigoare a Codului penal din 1968. În concret, potrivit Codului penal din 1936 prescripţia se întrerupea prin efectuarea oricărui act de urmărire sau de instrucţie. În reglementarea ulterioară anului 1968 prescripţia putea fi întreruptă exclusiv prin efectuarea unui act supus comunicării învinuitului sau inculpatului. La fel ca în anul 2022 s-a pus problema dacă pentru a se stabili împlinirea prescripţiei vor fi avute în vedere actele de urmărire sau de instrucţie efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, aplicându-se principiul tempus regit actum, sau pentru perioada anterioară un astfel de efect putea fi reţinut doar pentru actele supuse comunicării învinuitului sau inculpatului.
    102. Jurisprudenţa Tribunalului Suprem a fost în sensul celui de-al doilea punct de vedere. În acest sens s-a arătat că „este mai favorabilă legea nouă, dacă prevede condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte actele procesuale care au ca efect înlăturarea prescripţiei. Potrivit legii noi, întrerup cursul prescripţiei numai actele procesuale care potrivit legii trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului, şi nu orice act procesual, ca în legea anterioară.“^1
    ^1 Tribunalul Suprem, Secţia penală, dec. nr. 2.185/1970 în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 42.

    103. Soluţia a fost apreciată ca fiind corectă şi în doctrină, profesorul George Antoniu arătând că legea nouă este mai favorabilă, deoarece este mai restrictivă în raport cu actele procesuale care întrerup prescripţia, înlesnind astfel împlinirea mai rapidă a termenului de prescripţie, chiar dacă prin ipoteză ar prevedea un termen mai lung de prescripţie a incriminării decât legea anterioară.^2
    ^2 G. Antoniu, Tratat de Drept Penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 327.

    104. Ipoteza este identică cu cea rezultată din aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018. În paragraful 73 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 se arată clar că pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
    105. S-a mai arătat că principiul tempus regit actum în materia întreruperii prescripţiei răspunderii penale nu are niciun fel de bază jurisprudenţială în intervalul de timp cuprins între publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, nefiind cunoscută existenţa vreunei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi aplicat acest principiu. De asemenea, nu a fost identificată nici o preocupare deosebită la nivel doctrinar.
    106. Împrejurarea că întreruperea prescripţiei răspunderii penale este guvernată în totalitate de principiul mitior lex rezultă în mod clar din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013. Totodată, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 sunt detaliate în Decizia nr. 358/2022.
    107. Dacă instanţele naţionale ar fi obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-ar ajunge la interpretarea în defavoarea persoanei acuzate a unor dispoziţii legale care niciodată nu au fost interpretate în acest sens.
    108. Necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate permite o astfel de interpretare, nici măcar pentru a înlătura existenţa unui risc sistemic de impunitate în ceea ce priveşte infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau infracţiunile de corupţie.
    109. Mai mult, o astfel de interpretare a dispoziţiilor legale în defavoarea inculpatului, în condiţiile mai sus menţionate, ar fi lipsită de previzibilitate. În Cauza Borcea c. României, cauză în care s-a pus problema tocmai a previzibilităţii dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia răspunderii penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că funcţia decizională încredinţată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21.906/04, pct. 141, CEDO 2008]. De altfel, în tradiţia juridică a statelor părţi la Convenţie s-a consacrat că jurisprudenţa, ca izvor de drept, contribuie în mod necesar la evoluţia progresivă a dreptului penal (Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176-A). Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 35.532/97 şi 44.801/98, pct. 50, CEDO 2001-II, şi Scoppola (nr. 2), nr. 10.249/03, pct. 101, 17 septembrie 2009]. Sfera de aplicare a noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea unei legi nu se opune ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experţi pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea să decurgă dintr-un act determinat [Achour împotriva Franţei (MC), nr. 67.335/01, pct. 54, CEDO 2006-IV].^3 Spre deosebire de situaţia existentă în Cauza Borcea c. României unde jurisprudenţa privind posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome era contradictorie, în ipoteza întreruperii prescripţiei răspunderii penale jurisprudenţa era constantă în sensul că actele de procedură îndeplinite înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu îşi mai păstrau efectul întreruptiv dacă nu erau supuse comunicării suspectului sau inculpatului.
    ^3 CEDO, Cauza Borcea c. României, Hotărârea din data de 15 octombrie 2015, paragrafele 58-59.

    110. A considera că actele de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018 continuă să producă efecte întreruptive, deşi nu ar mai putea produce un astfel de efect în ipoteza în care au fost efectuate ulterior acestei date, reprezintă o interpretare în defavoarea inculpatului, care este interzisă.
    111. Articolul 53 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene prevede că niciuna dintre dispoziţiile cartei nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre.
    112. Chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, Curtea a considerat că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile.
    Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109] (...). Pentru Curte, în cazul în care un stat prevede expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să exercite acest drept conform garanţiilor din Convenţie (ibidem, pct. 35).

    113. Împrejurarea că în alte legislaţii europene este posibilă extinderea termenului de prescripţie şi aplicarea imediată a noii reglementări se datorează faptului că prescripţia este reglementată prin norme de drept procesual. Prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene, termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi. (...) De altfel, chiar în Cauza Cöeme şi alţii contra Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. contra Franţei, paragraful 26.^4
    ^4 CCR, Decizia nr. 1092/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013.

    114. În interpretarea art. 7 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) că în cazul în care răspunderea penală pentru o infracţiune este prescriptibilă şi s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, art. 7 din Convenţia europeană se opune reînceperii procedurilor cu privire la infracţiunea respectivă. Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 52-53 din Carta drepturilor fundamentale, în cauzele în care prescripţia era împlinită la data pronunţării deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, riscul sistemic de impunitate nu poate justifica condamnarea nici măcar în cazurile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau în cauzele de corupţie. S-a subliniat însă că dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă un nivel minim de protecţie, statele membre putând reglementa un standard superior de protecţie.
    115. În consecinţă, pentru argumentele prezentate, s-a apreciat că instanţele de judecată nu pot fi obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU neputând institui o astfel de obligaţie. În caz contrar s-ar ajunge la interpretarea unei norme juridice în defavoarea inculpatului, în condiţiile în care o astfel de interpretare nu a existat în jurisprudenţa naţională înainte de anul 2022. O soluţie contrară ar genera importante consecinţe negative din perspectiva previzibilităţii legii penale.

    VI. Examenul jurisprudenţei în materie
    VI.1. Jurisprudenţa naţională relevantă
    116. În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate un număr considerabil de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problemele de drept ridicate în speţă, dintre acestea fiind următoarele: Decizia penală nr. 75/A/19.01.2024 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Decizia penală nr. 1.014/9 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, Decizia penală nr. 988A/25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, deciziile penale nr. 962/Ap/04 decembrie 2023 şi nr. 914/Ap din 4 decembrie 2023 ale Curţii de Apel Braşov, Sentinţa penală nr. 107/F/22 decembrie 2023 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, Sentinţa penală nr. 2/08.01.2024 a Tribunalului Cluj.

    VI.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    117. Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prezintă relevanţă Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.
    În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate:
    118. 1. Prin Decizia nr. 451/RC din 7 septembrie 2023 pronunţată de Secţia penală, în recurs în casaţie, într-o cauză al cărei obiect pe fond îl constituie infracţiuni prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, concluziile desprinse în urma analizării motivelor de recurs în casaţie au fost:
    119. a) În hotărârile preliminare este determinant cadrul fixat de instanţa de trimitere, iar din considerentele Hotărârii din Cauza C-107/23 din 24.07.2023 instanţa de recurs în casaţie a identificat şi omisiuni şi informaţii neconforme furnizate de către instanţa de trimitere, cum ar fi: explicaţiile vizând efectele pe care le produce o decizie de neconstituţionalitate în dreptul intern; interpretări proprii contrare jurisprudenţei obligatorii a ICCJ şi CCR prin care se neagă regimul juridic al situaţiei analizate, ca fiind o succesiune de legi în timp, cu incidenţa inerentă a legii penale mai favorabile; omisiunea de a furniza toate elementele ce configurează natura normelor ce reglementează legalitatea incriminării şi a pedepselor.
    120. b) Dreptul Uniunii nu impune instanţei naţionale să lase neaplicate deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională şi nici dispoziţii legale sau practici naţionale în orice condiţii, limitând posibilitatea de a da dreptului naţional o interpretare conformă dreptului Uniunii, la interdicţia ca acest lucru să se facă prin interpretări contra legem faţă de dreptul naţional.
    121. c) Drepturile fundamentale nu pot fi mai puţin importante decât interesele financiare ale Uniunii Europene. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul încălcării drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal român şi dreptul internaţional.
    122. d) Drepturile protejate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu pot fi interpretate de către instanţa supremă într-un mod care să restrângă conţinutul acestora.
    123. e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate aplica un standard dublu de regim sancţionator persoanelor care săvârşesc infracţiuni, deoarece ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege şi/sau combina legea pe care o preferă în caz de succesiune de legi penale în timp îi este prohibită judecătorului, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale interzicând crearea printr-un astfel de procedeu a unei lex tertia.
    124. f) Standardul intern de protecţie a drepturilor fundamentale nu periclitează supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii. Primul argument rezidă în identitatea valorilor protejate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, jurisprudenţa dezvoltată pe marginea acestora şi cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescripţie prevăzute de dreptul intern, de 8 sau 10 ani, chiar fără raportarea la prescripţia specială, cât şi prin limitele de pedeapsă a închisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevăzute în Directiva PIF sunt protejate.
    125. g) Chiar în condiţiile înlăturării răspunderii penale prin aplicarea prescripţiei generale, nu se pune problema absolvirii totale de răspundere a inculpaţilor, în condiţiile în care, în toate cazurile, este antrenată răspunderea civilă în scopul recuperării prejudiciilor. Totodată, în astfel de cauze, rămân incidente măsurile de confiscare a instrumentelor şi produsului infracţiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectivă din care nu se poate spune că interesul public este neglijat.
    126. h) Instanţa supremă este ţinută ca, atunci când soluţionează cauze cu incidenţă în materia combaterii fraudei împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, să respecte, pe deplin, dreptul Uniunii în toate componentele sale, atât din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cât şi a respectării Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioară.
    127. i) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că standardul de protecţie al aplicării legii penale mai favorabile, atribuit dreptului intern prin Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, este, în realitate, şi standard de protecţie al drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii, precum şi standard de protecţie al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, circumscris tradiţiilor constituţionale ale statelor care califică prescripţia răspunderii penale ca instituţie de drept material.
    128. j) Punând în balans necesitatea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene şi respectarea drepturilor fundamentale, aşa cum sunt recunoscute în dreptul Uniunii şi relevate de jurisprudenţă, raportat şi la dispoziţiile legale şi jurisprudenţa obligatorie din dreptul intern, care respectă litera şi spiritul Directivei PIF, ale Convenţiei, precum şi ale tratatelor Uniunii Europene şi ale Cartei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut incidenţa deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    129. 2. Prin Decizia nr. 613/RC din 12 octombrie 2023 pronunţată de Secţia penală, referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte a reţinut că cererea de recurs în casaţie s-a întemeiat pe hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, precum şi pe Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în Cauza C-107/23 PPU-Lin.
    130. A reţinut că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare a procesului penal nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate. Or, Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în Cauza C-107/23 PPU a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 20 ianuarie 2023 nu poate fi analizată în raport cu această decizie.
    131. La momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, precum şi prin Hotărârea din Cauza C-42/17 nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate, dimpotrivă.
    132. Totodată, s-a reţinut că în speţă era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17 (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că articolul 325 alineatele (1) şi (2) din TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe.
    133. Cât priveşte obligativitatea Hotărârii din 24 iulie 2023 pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa a apreciat că aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării sale. În consecinţă, deşi infracţiunea de evaziune fiscală (fraudă în domeniul TVA) ce a făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii, iar situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alineatul (1) din TFUE şi ale articolului 2 alineatul (1) din Convenţia PIF (paragrafele 91-92), standardul naţional de protecţie astfel cum a fost stabilit de instanţa supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept fiind conform interpretării Curţii, de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, principiul autorităţii de lucru judecat nu permite remedierea încălcării.
    134. Aceleaşi considerente se regăsesc şi în deciziile nr. 615/RC din 12 octombrie 2023, nr. 732/RC din 8 noiembrie 2023 şi nr. 734/RC din 8 noiembrie 2023.
    135. 3. Prin Decizia nr. 167/RC din 20 martie 2024 pronunţată de Secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că este necesară respectarea principiului securităţii juridice raportat la standardele existente la momentul dezbaterii cauzei şi care atrăgeau obligativitatea aplicării deciziilor nr. 265/2014, nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    136. S-a apreciat că cel mai înalt standard de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile este cel consacrat de art. 7 paragraful (1) din CEDO, astfel cum transpare din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [Scoppola c. Italiei], dat fiind caracterul său absolut inderogabil consacrat de art. 15 paragraful (2) din CEDO, care exclude orice limitare prin intermediul unui test de proporţionalitate, spre deosebire de sistemul naţional şi de cel unional de protecţie, în care atari limitări sunt posibile, sens în care, în baza art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, instanţa a aplicat direct acest standard prevăzut de normele convenţionale [art. 7 paragraful (1) raportat la art. 15 paragraful (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului].
    137. S-a reţinut că principiul mitior lex trebuie corelat cu jurisprudenţa general obligatorie a Curţii Constituţionale privind aplicarea globală a acestui principiu, determinată în concret în fiecare cauză în parte, precum şi interdicţia de a crea şi aplica lex tertia (Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014). Aşa fiind, este contrară art. 7 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi acestei jurisprudenţe general obligatorii a Curţii Constituţionale - la care, de altfel, Hotărârea Lin şi Ordonanţa din 9.01.2024 nu se referă - orice distincţie în legătură cu presupusul caracter întreruptiv de prescripţie al actelor efectuate anterior datei de 25 iunie 2018, când s-a publicat Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
    138. Pentru a opera prezumţia respectării exigenţelor Convenţiei europene a drepturilor omului, se impune să existe o protecţie „echivalentă“/“comparabilă“ a drepturilor fundamentale în ordinea juridică a organizaţiei supranaţionale în discuţie, noţiune ce cuprinde „garanţiile substanţiale oferite şi mecanismele destinate controlării respectării acestora“ (CtEDO, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei, Hotărârea Marii Camere din 30 iunie 2005, paragrafele 155-156). Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, deşi „Convenţia nu interzice părţilor contractante să transfere puterile lor suverane unei organizaţii (...) supranaţionale (...) [acestea] sunt responsabile în baza art. 1 din Convenţie de toate actele şi omisiunile organelor lor, care decurg din dreptul intern sau din necesitatea de a respecta obligaţiile juridice internaţionale (...) [inclusiv cele rezultate din] apartenenţa la o organizaţie internaţională căreia [statul] i-a transferat parte din suveranitatea sa (...) [fiind] contrar scopului şi obiectului Convenţiei ca statele să fie exonerate de orice responsabilitate cu privire la Convenţie în domeniul de activitate vizat [de transferul de suveranitate]“ (CtEDO, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei, Hotărârea Marii Camere din 30 iunie 2005, paragrafele 152-154). Or, caracterul absolut inderogabil al standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la retroactivitatea legii penale mai favorabile (lex mitior) constituie o garanţie substanţială, pe care, raportat la argumentele ce precedă, nu o regăsim în sistemul unional de protecţie. Prin urmare, în lumina jurisprudenţei CtEDO nu există nicio raţiune pentru care Înalta Curte - sau orice altă instanţă judecătorească ar fi legitimată să lase neaplicat (direct) standardul convenţional, fără a viola pe această cale art. 7 paragraful (1) din CEDO.
    139. Faţă de propria competenţă de a aplica prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile, cum este cel prevăzut de art. 7, atunci când există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă, instanţa de recurs în casaţie a apreciat că în mod întemeiat, prin Decizia penală nr. 244/A din data de 27 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, ulterior pronunţării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-107/23 PPU [Lin] în data de 24 iulie 2023, s-a făcut aplicarea deciziilor nr. 265/2014, nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
    140. 4. Prin Decizia nr. 45/A din 9 februarie 2024 pronunţată de Secţia penală, în ceea ce priveşte efectele concrete ale dreptului Uniunii Europene, din perspectiva incidenţei prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor, s-a reţinut că, odată stabilit că obiectul litigiului include fapte ce constituie fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, devin aplicabile cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din data de 24 iulie 2023.
    141. În temeiul dreptului Uniunii Europene şi în reperele de interpretare furnizate prin hotărârea sus-menţionată, instanţa de apel a apreciat că nu este obligată să lase neaplicată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia prescripţiei, deoarece această jurisprudenţă consacră un standard naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale care nu este de natură să compromită nivelul de protecţie prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În schimb, în exercitarea prerogativelor sale de instanţă a Uniunii Europene, complementare prerogativelor consacrate de dreptul naţional, instanţa are obligaţia să lase neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, în cazul faptelor de evaziune fiscală.
    142. Aceasta, deoarece aplicarea standardului naţional, care rezultă din Decizia nr. 67/2022 pronunţată de instanţa supremă, ar permite repunerea în discuţie a întreruperii termenelor de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite, în speţă, chiar anterior datei de 25 iunie 2018 şi ar fi de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii Europene în domeniul combaterii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    143. Cât priveşte standardele naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, instanţa a constatat că, în privinţa întreruperii prescripţiei răspunderii penale, legislaţia şi jurisprudenţa naţională se întemeiază pe două principii distincte, pe de o parte, în ceea ce priveşte deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, pe de altă parte, în ceea ce priveşte Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.
    144. Deşi aceste două principii sunt consacrate şi în ordinea juridică a Uniunii Europene, reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare a articolului 49 alineatul (1) din Cartă (Hotărârea Lin, pct. 108, Hotărârea Taricco, pct. 54-57) şi, din această perspectivă, obligaţia instanţelor române de a lăsa neaplicate cele două decizii ale Curţii Constituţionale ori hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi în materia prescripţiei nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor şi nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cum sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    145. Aplicarea standardului naţional de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, aşa cum rezultă din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie diferenţiată de cea a standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale (Hotărârea Lin, pct. 120). În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a efectuat o distincţie clară între standardul naţional menit să protejeze previzibilitatea legii penale, astfel cum a fost configurat în Hotărârea M.A.S. şi M.B. şi în Hotărârea Lin (şi care se limitează la neutralizarea efectului întreruptiv de prescripţie al actelor efectuate în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022), pe de o parte, şi standardul naţional de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii mai favorabile (care ar permite neutralizarea efectului de întrerupere a unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018), pe de altă parte.
    146. În exercitarea competenţei sale exclusive de interpretare a dreptului Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat incompatibilitatea dintre cerinţele ce decurg din articolul 325 alineatul (1) din TFUE şi articolul 2 alineatul (1) din Convenţia PIF, pe de o parte, şi standardul naţional al principiului mitior lex, pe de altă parte, numai sub aspectul particular al neutralizării efectelor întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018, în cauzele privind fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    147. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că va lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, astfel cum rezultă din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pentru acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, deoarece ar fi de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii Europene.
    148. 5. În considerentele Deciziei nr. 22/A din 30 ianuarie 2024 pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o cauză având ca obiect infracţiuni de corupţie şi spălare a banilor, instanţa de apel a reţinut, printre altele, că drept urmare a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a pronunţării Hotărârii din 24 iulie 2023, aceasta a căpătat caracter obligatoriu pentru materia infracţiunilor relaţionate cu protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene şi, prin urmare, nu rămâne la latitudinea judecătorului naţional dacă o aplică sau nu.
    149. S-a reţinut că nu se poate vorbi de o contradicţie între deciziile Curţii Constituţionale şi Hotărârea din 24 iulie 2023 pentru că, aşa cum rezultă din primul paragraf al dispozitivului hotărârii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu impune instanţelor neaplicarea celor două decizii ale Curţii Constituţionale nici chiar atunci când aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    150. Ceea ce impune Curtea de la Luxembourg este ca efectul aplicării legii penale mai favorabile, aşa cum a fost stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 67/2022, să nu se întindă şi anterior datei pronunţării primei decizii de către Curtea Constituţională.
    151. Obligaţia instanţei naţionale de a respecta dreptul european în sensul aplicării unor sancţiuni cu caracter efectiv şi disuasiv faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu o scuteşte de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale ale omului.
    152. În ceea ce priveşte drepturile fundamentale garantate la art. 47 din Cartă, Curtea de la Luxembourg, în urma examenului efectuat, a concluzionat că nu sunt încălcate. Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au la bază principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile se raportează la un standard naţional de protecţie. Curtea arată că în asemenea situaţie trebuie pus în balanţă acest standard de protecţie, care ar permite neutralizarea efectului întreruptiv de prescripţie şi pentru actele anterioare datei de 25 iunie 2018, cu dispoziţiile art. 325 alin. (1) din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel încât supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului european să nu fie afectate. Aceasta s-ar traduce prin obligaţia pe care o au instanţele de a lăsa neaplicate efectele legii penale mai favorabile pentru actele de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018 (data pronunţării primei decizii a Curţii Constituţionale).
    153. De altfel, în ceea ce priveşte prescripţia, şi standardul impus de Convenţia europeană a drepturilor omului este mai scăzut decât cel intern (a se vedea Cauza Borcea contra României), ca atare, nu există motive pentru neaplicarea hotărârii CJUE din perspectiva protejării drepturilor fundamentale ale omului.
    154. Referitor la aplicarea instituţiei prescripţiei, în aparenţă, în mod derogatoriu, doar pentru o anumită categorie de infracţiuni, respectiv acelea care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (fraude cu fonduri europene, abuz în serviciu, evaziune fiscală, corupţie, spălarea banilor), s-a arătat că prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013 Curtea Constituţională a apreciat că în materie de prescripţie, în raport cu valoarea ocrotită, se pot face derogări, chiar cu riscul încălcării principiului neretroactivităţii legii penale.
    155. În consecinţă, Înalta Curte a constatat că, în cauză, aplicarea legii penale mai favorabile nu poate viza şi actele de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018, conform Hotărârii din 24 iulie 2023 pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, standardul naţional de protecţie privind aplicarea legii penale mai favorabile neputând produce efecte anterior acestei date.

    VI.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale
    156. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României au fost identificate ca fiind relevante:
    157. Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională.
    158. Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale.
    159. Totodată, prezintă relevanţă şi deciziile Curţii Constituţionale:
    160. Prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021, Curtea Constituţională a menţionat că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să îşi determine în mod previzibil conduita. Or, în măsura în care unele instanţe judecătoreşti lasă neaplicate din oficiu dispoziţii naţionale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleaşi reglementări naţionale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică.
    161. Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017. Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare.
    162. Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, prin care Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 124 din Codul penal (1968) sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. În decizia pronunţată, Curtea Constituţională a reţinut că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei.

    VI.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    163. În jurisprudenţa Curţii au fost identificate mai multe decizii relevante pentru problema de drept analizată.
    164. Prin Hotărârea din 21 octombrie 2013 în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că garanţia consacrată în articolul 7 din Convenţie, componentă esenţială a supremaţiei legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al Convenţiei, fiind evidenţiat de faptul că articolul 15 nu permite nicio derogare de la aceasta pe timp de război sau în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum decurge din obiectul şi scopul său, acest drept trebuie interpretat şi aplicat de o aşa manieră încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării şi a sancţionării arbitrare.
    165. Art. 7 din Convenţie nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat, ci acesta consacră, de o manieră mai generală, şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta mai prevede şi principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Prin urmare, s-a reţinut că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este considerată îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
    166. Prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că art. 7 § 1 din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului. El prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc.
    167. Prin Hotărârea din 17 septembrie 2009 în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului.
    168. Curtea a concluzionat că a apărut treptat un consens în Europa şi la nivel internaţional în jurul opiniei că aplicarea unei legi penale care prevede o pedeapsă mai blândă, chiar şi a unei legi adoptate după comiterea infracţiunii, a devenit un principiu fundamental al dreptului penal.
    169. În opinia Curţii, este în concordanţă cu principiul statului de drept, din care art. 7 constituie o parte esenţială, să se aştepte ca o instanţă de judecată să aplice pentru fiecare faptă pedepsibilă pedeapsa pe care legiuitorul o consideră proporţională. A aplica o pedeapsă mai grea pentru simplul motiv că aceasta a fost prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar însemna să aplice în detrimentul inculpatului regulile care guvernează succesiunea legilor penale în timp. În plus, ar însemna să nu se ţină seama de orice modificare legislativă favorabilă inculpatului care ar fi putut interveni înainte de condamnare şi să se continue să se aplice pedepse pe care statul - şi comunitatea pe care o reprezintă - le consideră acum excesive. Curtea a observat că obligaţia de a aplica, dintre mai multe legi penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt cele mai favorabile inculpatului reprezintă o clarificare a normelor privind succesiunea legilor penale, care este în acord cu un alt element esenţial al art. 7, şi anume previzibilitatea pedepselor.
    170. Prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. Chiar şi în aceste condiţii, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. contra Franţei, paragraful 26.
    171. Prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, Curtea a statuat (paragraful 26) că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile“ [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) pct. 93 şi 109].
    172. Prin Avizul consultativ solicitat de Curtea de Casaţie din Armenia, Cererea nr. P16-2019-001, 26 aprilie 2022, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în cazul în care răspunderea penală pentru o infracţiune este prescriptibilă şi s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, art. 7 din Convenţia europeană se opune reînceperii procedurilor cu privire la infracţiunea respectivă. Revine în primul rând instanţei naţionale sarcina de a stabili dacă normele de drept internaţional care au valoare normativă în ordinea juridică internă pot constitui un temei juridic suficient de clar şi previzibil în sensul art. 7 din Convenţia europeană pentru a permite concluzia că infracţiunea în cauză nu este prescrisă.

    VI.5. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    173. Prin Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 5 decembrie 2017, pronunţată în Cauza C-42/17 (Taricco 2), s-a decis că:
    174. Principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri. Prin ducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în „Taricco 1“) se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii“.
    175. În Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU (Lin), Curtea de Justiţie a decis că:
    176. i Articolul 325 alineatul (1) din TFUE şi articolul 2 alineatul (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    177. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
    178. ii. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.

    VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării
    179. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, din perspectiva existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, condiţie ce a fost amplu dezvoltată jurisprudenţial prin deciziile Completului pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală, fiindu-i ataşate, printre altele, cerinţe referitoare la limitele sesizării stabilite de instanţa de trimitere şi la necesitatea ca problema invocată să fie una veritabilă, vizând interpretarea unei dispoziţii legale in abstracto, nu rezolvarea unor particularităţi ce ţin de fondul cauzei.
    180. Ministerul Public a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite aceste două cerinţe ataşate jurisprudenţial condiţiei de admisibilitate a sesizării.
    181. Chestiunea de drept cu care Curtea de Apel Târgu Mureş a învestit instanţa supremă pune în discuţie caracterul obligatoriu şi definitiv al hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce ar putea fi invalidat printr-o hotărâre pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin întrebarea formulată, Curtea de Apel Târgu Mureş solicită instanţei supreme să soluţioneze un potenţial conflict între principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene şi obligaţia de a respecta drepturile fundamentale ale omului, însă modul de formulare a întrebării este echivoc, lipsit de precizie, de natură a face imposibilă analizarea condiţiei de admisibilitate, referitoare la existenţa legăturii cu cauza a chestiunii de drept puse în discuţie şi la caracterul determinant pentru soluţionarea pe fond a cauzei.
    182. În acest sens, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a sancţionat^5 lipsa de rigoare în stabilirea limitelor sesizării şi a decis că modul de formulare a întrebării care i-a fost adresată este unul deficitar, neputându-se stabili, cu certitudine, care este obiectul sesizării, că problema de drept este formulată ambiguu, imprecis, or, caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept pentru fondul cauzei nu poate fi apreciat decât dacă obiectul sesizării este clar stabilit, această obligaţie aparţinând instanţei de trimitere.
    ^5 Decizia nr. 4/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017.

    183. S-a apreciat că dispozitivul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată la 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, răspunde în mod explicit întrebării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş, stabilind faptul că instanţele naţionale sunt, în esenţă, obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, în condiţiile şi limitele stabilite de hotărârea Curţii de Justiţie.
    184. Prin reluarea întrebării şi adresarea ei de această dată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, Curtea de Apel Târgu Mureş doreşte să supună hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene unei verificări realizate de instanţa supremă, aspect care excedează competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    185. Totodată, s-a apreciat că, raportând întrebarea formulată la considerentele încheierii, instanţa de trimitere solicită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să decidă dacă prin aplicarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, se încalcă drepturile fundamentale ale omului, astfel cum sunt prevăzute în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi salvgardate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    186. Însă jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că o sesizare este inadmisibilă atunci când nu priveşte interpretarea unei dispoziţii legale, ci aplicarea acesteia la circumstanţele speţei, atribuţie care aparţine în exclusivitate instanţei de judecată. În acest sens s-a reţinut că este necesar ca sesizarea formulată de instanţa de trimitere să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei^6.
    ^6Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015.

    187. Instanţa de trimitere solicită instanţei supreme să dea o dezlegare situaţiei juridice concrete specifice fondului cauzei în care s-a realizat sesizarea, respectiv aplicarea în cauza dedusă judecăţii a principiilor ce decurg din dreptul unional şi din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la care România este parte. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată ca în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală să se pronunţe cu privire la aplicarea dreptului Uniunii Europene la o speţă determinată, cu privire la efectele deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau conformitatea efectelor aplicării dreptului unional cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, incidente în cazul concret.
    188. În concluzie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că problema de drept nu îndeplineşte condiţia potrivit căreia soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării.
    189. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ, s-a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 şi semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014, formularea unei astfel de cereri de către instanţa supremă, posibilă chiar şi în cadrul unei proceduri având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este ca aceasta să aprecieze că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării hotărârii.
    190. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a întocmit Instrucţiunile pentru implementarea procedurii avizului consultativ prevăzut de Protocolul nr. 16 la Convenţie, aprobate la 18 septembrie 2017 şi actualizate la 25 septembrie 2023, stabilind că instanţele pot uza de posibilitatea de a formula o cerere pentru emiterea unui aviz consultativ atunci când se pune o problemă nouă de drept în sfera Convenţiei europene a drepturilor omului sau când aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se impune cu evidenţă în cauza pendinte ori, aparent, este inconsecventă.
    191. Totodată, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a clarificat sintagma „chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la aceasta“, stabilind necesitatea ca înainte de a proceda la sesizarea Curţii înalta instanţă a statului semnatar să aprecieze natura, noutatea şi complexitatea chestiunii de principiu, în lumina jurisprudenţei Curţii în materia dreptului/libertăţii fundamentale respective^7.
    ^7 Decizia din 14 decembrie 2020* pronunţată în Cauza P16-2020-001.

    192. În dezacord cu instanţa de trimitere, s-a arătat că întrebarea propusă nu priveşte conflictul dintre obligaţia de a respecta Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-107/23 PPU, pe de o parte, şi principiul neretroactivităţii legii penale mai severe reglementat în art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pe de altă parte. Instanţa de trimitere nu expune situaţia juridică concretă de aplicare retroactivă a legii penale mai severe şi asimilează înlăturarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile cu aplicarea retroactivă a legii penale mai severe.
    193. Ministerul Public a opinat că, în materia art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea a dezvoltat o jurisprudenţă statornică prin care, în mod consecvent, a exclus din domeniul de protecţie garantat de art. 7 din Convenţie normele referitoare la prescripţia răspunderii penale, care nu sunt apreciate ca norme de drept penal în sensul art. 7, deoarece nu stabilesc infracţiunile şi pedepsele aplicabile^8.
    ^8 Hotărârea Previti împotriva Italiei, 12 februarie 2013, Cererea nr. 1.845/08.

    194. În concluzie, s-a apreciat că instanţa naţională dispune de suficiente repere pentru a decide, în temeiul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe tărâmul art. 7 din Convenţie, cu privire la inaplicabilitatea acestui articol, ceea ce face ca emiterea unui aviz consultativ să nu fie necesară, iar cererea formulată, inadmisibilă.
    195. În ceea ce priveşte cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, Ministerul Public a reţinut că dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene stabilesc competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar cu privire la interpretarea tratatelor şi cu privire la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
    196. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nu aplică ea însăşi dreptul Uniunii Europene în cauza pendinte, iar, atunci când se pronunţă asupra interpretării sau validităţii dreptului Uniunii, încearcă să ofere un răspuns util pentru soluţionarea litigiului principal, însă instanţa de trimitere este cea căreia îi revine sarcina de a deduce consecinţele concrete din răspunsul Curţii, de aceea interpretarea oferită este in abstracto^9 şi a reluat aceste susţineri în Ordonanţa Curţii, pronunţată în Cauza C-75/23, în temeiul art. 99 din Regulamentul de ordine interioară şi de procedură al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
    ^9 Hotărârea Curţii din 25 octombrie 2018 pronunţată în Cauza C-413/17, Roche Lietuva UAB, paragraful 43.

    197. În doctrină s-a menţionat că nu poate constitui obiect al acţiunilor preliminare problema conflictului de aplicare dintre normele dreptului intern şi dreptul unional, cu rang prioritar^10.
    ^10 Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2023, ediţia a 3-a, pag. 416.

    198. În concluzie, s-a apreciat în sensul că, prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere nu ar solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să interpreteze anumite dispoziţii ale dreptului unional, ci să explice modalitatea în care să aplice dreptul Uniunii şi dreptul naţional în lumina deciziei pronunţate în Cauza C-107/23 şi, totodată, să soluţioneze eventualul conflict dintre efectele aplicării dreptului unional şi principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, în componenta lui privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, aspect care a fost deja analizat de către Curtea de Justiţie în cauzele C-107/23 şi C-75/23.
    199. Cu privire la fondul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că aplicarea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, este general obligatorie, cu privire la dispozitivul şi considerentele sale, pentru instanţele naţionale care aplică dispoziţiile de drept unional interpretate de Curtea de Justiţie, aspect subliniat inclusiv prin Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 din Cauza C-75/23, în virtutea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, principiu fundamental care stă la baza întregii arhitecturi europene, asumat de România odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
    200. Înlăturarea efectelor Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ca urmare a aplicării Hotărârii Marii Camere din data de 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, şi a Ordonanţei din data de 9 ianuarie 2024, pronunţată în Cauza C-75/23, nu lipseşte de efecte juridice deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene menţionând, de altfel, explicit în dispozitivul hotărârii şi al ordonanţei că instanţele naţionale nu trebuie să lase neaplicate aceste din urmă decizii). Cele două decizii continuă să îşi producă efectele juridice ca orice decizie a Curţii Constituţionale, respectiv de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru viitor, consecinţa fiind că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data primei decizii) şi 30 mai 2022 (intervenţia legislativă), dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale.
    201. Înlăturarea efectelor Deciziei nr. 67/2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală determină ca regula creată de deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale (lipsa din legislaţia română a cauzelor întreruptive de prescripţie) să nu se mai aplice retroactiv, ca lege mai favorabilă, situaţiilor juridice anterioare datei de 25 iunie 2018.
    202. Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală relevă un standard constituţional de protecţie a principiului legalităţii, întrucât statuează că normele care reglementează prescripţia şi actele întreruptive ale cursului prescripţiei reprezintă norme de drept penal supuse principiului legalităţii în cele două componente ale sale, referitoare, pe de o parte, la cerinţele de previzibilitate şi precizie şi, pe de altă parte, la regula aplicării retroactive a dispoziţiilor penale mai favorabile.
    203. Acest standard naţional constituţional în materia principiului legalităţii este unul superior atât standardului stabilit de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât şi standardului impus de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    204. S-a arătat că, atât timp cât art. 7 din Convenţie, care reglementează principiul previzibilităţii legii penale, al neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor şi al aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), exclude din domeniul său de aplicare normele care reglementează prescripţia în materie penală, similar cu art. 49 din Cartă, executarea de către instanţa naţională a obligaţiei juridice care îi revine conform Hotărârii din 23 iulie 2023 şi Ordonanţei din 9 ianuarie 2024, de a înlătura de la aplicare standardul naţional superior de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii mai favorabile, nu poate avea semnificaţia unei protecţii vădit insuficiente a drepturilor garantate de Convenţie.

    VIII. Dispoziţii legale incidente
    Constituţia României    Art. 1 Statul român [...]
    (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

    Art. 15 Universalitatea [...]
    (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

    Art. 16 Egalitatea în drepturi
    (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

    (2) Nimeni nu este mai presus de lege. [...]

    Art. 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului
    (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

    (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

    Art. 147 Deciziile Curţii Constituţionale
    (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. [...]

    (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

    Codul penal    Art. 1 Legalitatea incriminării
    (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

    (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.

    Art. 3 Aplicarea legii penale în timp
    Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

    Art. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
    (1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

    (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări ori completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.

    Art. 153 Prescripţia răspunderii penale
    (1) Prescripţia înlătură răspunderea penală. [...]

    Art. 155 Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale - în versiunea iniţială din Codul penal

    (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză [...]

    Art. 155 - modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022
    (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. [...]

    Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
    Art. 7 Nicio pedeapsă fără lege
    1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
    2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

    Art. 15 Derogare în caz de stare de urgenţă
    1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
    2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nicio derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.

    Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
    Art. 49 Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor
    (1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.

    (2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor. [...]

    Art. 52 Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor
    (1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

    (2) Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziţii prevăzute de tratate se exercită în condiţiile şi cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

    (3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.

    (4) În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate. [...]

    Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
    ART. 325
    (1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii. [....]

    Convenţia PIF
    Art. 1 Dispoziţii generale

    (1) În sensul prezentei convenţii, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene: [...]
    (b) în materie de venituri, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la: folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; [...]

    (2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare şi adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispoziţiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menţionate să fie sancţionate ca fapte penale.

    (3) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenţie a declaraţiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menţionat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracţiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă astfel cum este definită la alineatul (1) [...]

    Art. 2 Sancţiuni

    (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50.000 [de euro].

    (2) Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4.000 [de euro] şi care nu prezintă, în conformitate cu legislaţia sa, circumstanţe speciale grave, sancţiuni de altă natură decât cele prevăzute la alineatul (1). [...]

    IX. Opinia judecătorului-raportor
    205. Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU? şi stabilirii că instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a), iar dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica, în condiţiile stabilite de aceasta, şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    206. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 2.958/102/2021, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    A. Cu privire la admisibilitatea sesizării
    207. Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
    208. În raport cu dispoziţia legală anterior menţionată, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:
    209. a. întrebarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    210. b. soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării;
    211. c. existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.
    212. Cu privire la sesizarea de faţă, se constată că sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele anterior enunţate.
    213. Se constată, astfel, că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimă instanţă, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Târgu Mureş, partea civilă M.F.P., expertul judiciar B.H. şi inculpaţii B.A., B.A.J., M.C., T.A., M.C.M. şi V.P.F. împotriva Sentinţei penale nr. 129 din 14 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.958/102/2021 al Tribunalului Mureş.
    214. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia negativă din conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării nu s-a statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Aşa cum a arătat şi instanţa de trimitere, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra problemei de drept, dacă legea privitoare la întreruperea termenului de prescripţie în vigoare în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 poate fi aplicată retroactiv, ca lege mai favorabilă, prin Decizia nr. 67/2022, de această dată, în discuţie nu este substanţa dezlegării date anterior, ci aplicabilitatea ei, în urma Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-107/23.
    215. Deşi pe rolul Înaltei de Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat la data de 13 mai 2024 Sesizarea Curţii de Apel Braşov nr. 1.105/39/9 mai 2024, având ca obiect un recurs în interesul legii vizând problematica prescripţiei în cazul infracţiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, se constată, nu doar în baza întrebărilor formulate, ci şi a argumentelor care le susţin, că dezlegarea nu vizează aceeaşi problemă de drept. În esenţă, recursul în interesul legii promovat de Curtea de Apel Braşov urmăreşte dezlegarea problemelor: 1. Dacă în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) se poate considera că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie; dacă actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
    216. Premisa declanşării mecanismului de unificare a fost constatarea existenţei unor hotărâri definitive ale instanţelor, care au apreciat în mod neunitar problematica in/existenţei unei legislaţii unionale în materie de prescripţie, precum şi problematica includerii infracţiunilor de evaziune fiscală prin fraude la regimul TVA în categoria infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acelaşi timp, se constată că, deşi în cadrul sesizării se face vorbire despre aplicarea sau ne/aplicarea legii penale mai favorabile în acord cu Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în final problematica se restrânge la ne/aplicarea în funcţie de valoarea prejudiciului şi de stadiul procesual. În plus, sesizarea pentru recurs în interesul legii vizează şi aspecte legate de cauze de corupţie şi pune în discuţie, suplimentar, alte hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
    217. Prin urmare, se apreciază că existenţa sesizării anterior menţionate nu reprezintă o condiţie de inadmisibilitate a sesizării de faţă.
    218. În acelaşi timp se constată îndeplinită şi cerinţa referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei.
    219. Ratione materiae, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF), acuzaţiile formulate vizând infracţiuni de evaziune fiscală în materie de TVA, care au produs un prejudiciu de peste 50.000 de euro, şi infracţiuni de spălare a banilor, cu referire la produsul infracţiunii de evaziune fiscală.
    220. Cu privire la aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene în cauze având ca obiect infracţiunile mai sus menţionate se constată că prin Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 26 februarie 2013, pronunţată în Cauza C-617/10 Akerberg Fransson, s-a reţinut că în cauzele privind neîndeplinirea obligaţiilor declarative în materie de TVA se afectează resursele proprii ale Uniunii Europene care cuprind veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, astfel că există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA, cu respectarea dreptului Uniunii Europene aplicabil, şi punerea la dispoziţia bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (pct. 24-31). Aceeaşi interpretare a domeniului de aplicare a Convenţiei PIF a fost reluată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în Cauza C-105/14 (Taricco I), Curtea reţinând că domeniul de aplicare al Convenţiei PIF, conform art. 1 alin. (1) lit. b), acoperă în general şi fără nicio restricţie „veniturile“ Uniunii Europene referitoare la „resursele“ „bugetului său general“. „Aceste resurse includ, nu în ultimul rând, şi resursele proprii ale Uniunii care rezultă din colectarea TVA-ului. Există astfel o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA de către statele membre şi punerea la dispoziţia bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare“ (pct. 100).
    221. În acelaşi timp, cauza vizează şi infracţiuni de spălare a banilor, care, potrivit art. 1 lit. e) din al doilea Protocol adiţional la Convenţie, înseamnă „comportamentele, astfel cum sunt definite la articolul 1 din Directiva 91/308/CEE, în legătură cu produsul fraudei, cel puţin în cazurile grave“. Cum art. 325 alin. (1) din TFUE prevede obligaţia statelor de a combate atât frauda, cât şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, se apreciază că şi această infracţiune intră în domeniul de aplicare al art. 325 alin. (1) din TFUE şi al Convenţiei PIF.
    222. De asemenea, se constată că faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii sunt anterioare datei de 6 iulie 2019, când Convenţia PIF a fost înlocuită cu Directiva UE 2017/1.371.
    223. În continuare se notează că problema de drept a cărei dezlegare se solicită are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei şi pentru că, aşa cum s-a arătat cu ocazia expunerii pe scurt a cauzei în care s-a formulat prezenta sesizare, cererile de apel aflate în curs de soluţionare se referă la o sentinţă prin care, în primă instanţă, s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza II-a din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal, cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi, respectiv, art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C.S.D., B.A., M.C., T.A., M.C.M, R.A.M., R.C.L., B.A.J., V.P.F. şi N.G.S. (trimişi în judecată ca autori sau complici), constatându-se intervenită prescripţia răspunderii penale.
    224. În esenţă, instanţa de fond a reţinut că, pentru infracţiunile de evaziune fiscală care fac obiectul acuzaţiilor din cauză, a intervenit prescripţia răspunderii penale, întrucât, prin raportare la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022, cuprins între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 şi data modificării art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), norma legală de la art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal, iar această normă a fost aplicată ca lege mai favorabilă inculpaţilor.
    225. În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, deşi s-a dispus, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea inculpaţilor, ca autori sau instigatori, instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, astfel încât şi pentru această infracţiune modul de dezlegare a problemei de drept va avea înrâurire asupra soluţiei ce se va da în cauză.
    226. În continuare se reţine că după pronunţarea sentinţei de către prima instanţă şi învestirea instanţei de trimitere cu soluţionarea cererilor de apel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, a pronunţat în Cauza C-107/2023 PPU (Lin) Hotărârea din data de 24 iulie 2023, prin care, în interpretarea art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, a stabilit că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare, întrucât aplicarea acestui standard pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale, prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, este de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.
    227. Cu referire la acest aspect este de menţionat faptul că, în cauza în care s-a formulat întrebarea prealabilă de faţă, problematica prescripţiei răspunderii penale se raportează, potrivit informaţiilor comunicate de instanţa de trimitere, la acte de procedură comunicabile inculpatului, anterioare datei de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018. Prin urmare, aplicarea sau neaplicarea, în mod retroactiv, a legii penale mai favorabile, vizând întreruperea prescripţiei răspunderii penale, influenţează în mod categoric soluţionarea cauzei.
    228. Având în vedere aspectele asupra cărora Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat prin hotărârea menţionată, este evident că răspunsul la problemele de drept invocate de instanţa de trimitere influenţează în mod hotărâtor soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză, instanţa de apel urmând să stabilească, în mod definitiv, dacă interpretarea dată prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene permite lăsarea ca neaplicat a unui standard naţional de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii mai favorabile, cu referire la întreruperea curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale.
    229. Ca urmare, având în vedere că:
    - prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal;
    – pe de altă parte, că, prin Hotărârea din 24 iulie 2023 din Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că instanţele unui stat membru al Uniunii „sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare;

    230. Rezultă că instanţele naţionale, în cauzele având ca obiect fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, sunt puse în faţa a două obligaţii inconciliabile, de a face, şi în acelaşi timp, de a nu face aplicarea principiului mitior lex în ceea ce priveşte întreruperea curgerii termenului prescripţiei răspunderii penale. De aici derivă şi dificultatea problemei a cărei dezlegare se solicită, aceasta cu atât mai mult cu cât dreptul pozitiv nu furnizează nicio soluţie în cazul în care există un concurs de reglementări obligatorii, ce furnizează soluţii diferite, cerându-se, practic, instanţei supreme să clarifice aplicabilitatea principiului mitior lex după pronunţarea hotărârii în Cauza C-107/23 PPU.
    231. În fine, este de menţionat faptul că, aşa cum rezultă din punctele de vedere comunicate, după pronunţarea Hotărârii în Cauza C-107/23 PPU, opiniile instanţelor privind aplicarea dezlegării date prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt diferite şi, prin urmare, condiţia de admisibilitate a sesizării este îndeplinită şi din perspectiva existenţei unei veritabile probleme de drept care necesită intervenţia instanţei supreme, în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală.

    B. În ceea ce priveşte solicitarea instanţei de trimitere de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o cerere de aviz consultativ privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie, vizând întrebarea:
    232. „În contextul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-107/23 PPU, care priveşte conflictul dintre cerinţa de drept al Uniunii Europene de combatere a fraudelor grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene şi principiile de drept constituţional român privitoare la nonretroactivitatea legii penale şi securitatea juridică, cum poate un stat membru reconcilia obligaţiile sale care decurg din dreptul Uniunii Europene cu obligaţia sa de respectare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în special a interdicţiei aplicării retroactive a legii penale mai puţin favorabile, atunci când dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene oferă interpretări divergente cu privire la întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale?“
    233. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că solicitarea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului este inadmisibilă.
    234. În prealabil, se reţine că prin Protocolul nr. 16 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 şi ratificat de România prin Legea nr. 173/2022, au fost extinse competenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului la acordarea de avize consultative privind aspectele de principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie, la solicitarea instanţelor naţionale competente, cu respectarea principiului subsidiarităţii. Scopul Protocolului este acela de a asigura o jurisprudenţă cât mai unitară între statele membre cu privire la drepturile garantate prin Convenţie. Potrivit Legii de ratificare nr. 172/2022, instanţele naţionale care pot adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului cereri de aviz consultativ sunt Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    235. Potrivit Protocolului, avizele consultative vor putea fi solicitate doar în cauzele pendinte în faţa instanţelor naţionale care vor motiva în fapt şi în drept cererea. Dacă cererea este considerată admisibilă, avizul consultativ va fi emis de către Marea Cameră, va fi motivat şi nu va avea caracter obligatoriu pentru instanţele naţionale.
    236. Din instrucţiunile emise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru procedura de aviz consultativ rezultă că instanţele pot uza de posibilitatea de a formula o cerere pentru emiterea unui aviz consultativ atunci când se pune o problemă nouă de drept în sfera Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului sau când aplicarea jurisprudenţei Curţii nu se impune cu evidenţă în cauza pendinte ori, aparent, este inconsecventă.
    237. Cu referire la mecanismul acordării avizului consultativ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis o serie de consideraţii general aplicabile, arătând într-un aviz recent acordat (Avizul consultativ solicitat de Curtea de Casaţie din Armenia - Cererea nr. P16 2021-001) că „scopul procedurii de aviz consultativ este de a spori şi mai mult interacţiunea dintre Curte şi autorităţile naţionale şi, astfel, de a consolida punerea în aplicare a Convenţiei, în conformitate cu principiul subsidiarităţii“, permiţând instanţelor naţionale desemnate să solicite Curţii să emită un aviz cu privire la „chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta“ (articolul 1 § 1 din Protocolul nr. 16 la Convenţie) care apar „în contextul unei cauze pendinte în faţa acestora“ (articolul 1 § 2 din Protocolul nr. 16 la Convenţie). „Scopul procedurii (...) este de a oferi instanţei solicitante îndrumări cu privire la aspectele legate de Convenţie atunci când se pronunţă asupra cauzei aflate pe rolul acesteia. (...) Rolul său se limitează la emiterea unui aviz cu privire la întrebările care îi sunt adresate. Revine instanţei judecătoreşti sau tribunalului solicitant să soluţioneze chestiunile ridicate de cauză şi să tragă, după caz, concluziile care decurg din avizul formulat de Curte pentru dispoziţiile de drept intern invocate în cauză şi pentru soluţionarea cauzei.“
    238. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu are competenţă să aplice dreptul Uniunii Europene ori să examineze compatibilitatea unei măsuri sau a unei decizii naţionale cu dreptul Uniunii Europene [Jeunesse împotriva Ţărilor de Jos (MC), 2014, pct. 110; K.I. împotriva Franţei, 2021, pct. 123; a se vedea, de asemenea, în mod similar, Parti nationaliste basque - Organisation régionale d’Iparralde împotriva Franţei, 2007, pct. 48; Avotiņš împotriva Letoniei (MC), 2016, pct. 100] ori să se pronunţe cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene [Lechouritou şi alţii împotriva Germaniei şi a altor 26 de state membre ale Uniunii Europene (dec.) (comitet), 2012]. Autorităţile naţionale, în special instanţele de judecată, sunt cele cărora le revine în primul rând sarcina de a interpreta şi a aplica dreptul naţional, dacă este necesar, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene. Rolul Curţii se limitează la a verifica dacă efectele unei astfel de decizii într-un caz concret sunt compatibile cu Convenţia (K.I. împotriva Franţei, 2021, pct. 123).
    239. Tot astfel, Curtea a statuat că, deşi Convenţia nu interzice părţilor contractante să transfere puterea suverană unei organizaţii internaţionale (inclusiv uneia supranaţionale - Uniunea Europeană) pentru a continua cooperarea în anumite domenii de activitate, statele părţi rămân totuşi responsabile în temeiul art. 1 din Convenţie pentru toate actele şi omisiunile organelor lor, inclusiv cele care decurg din necesitatea respectării obligaţiilor legale internaţionale [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim ŞirketiBosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 153]. Totuşi, măsurile luate de stat în conformitate cu aceste obligaţii legale sunt justificate atât timp cât se consideră că organizaţia relevantă protejează drepturile fundamentale într-un mod care poate fi considerat cel puţin echivalent cu protecţia conferită de Convenţie.
    240. Solicitarea formulată de instanţa de trimitere nu se limitează la interpretarea dreptului intern în lumina Convenţiei şi chiar în condiţiile în care normele europene cu efect direct fac parte din ordinea juridică naţională, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, aceasta nu are competenţă să aplice dreptul Uniunii Europene ori să examineze compatibilitatea unei măsuri sau a unei decizii naţionale cu dreptul Uniunii Europene. Or solicitarea de aviz chiar la această compatibilitate se referă.
    241. În plus, se reţine că prin Avizul emis la 26 aprilie 2022 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la solicitarea Curţii de Casaţie din Republica Armenia, pentru a se stabili compatibilitatea cu principiul legalităţii incriminării şi pedepsei a situaţiei în care printr-o normă de drept internaţional s-a prevăzut imprescriptibilitatea faptelor precum cele din cauză (tortură), deşi potrivit dreptului naţional răspunderea penală era prescrisă, Curtea a constatat că situaţia analizată, în care modificarea legislativă privind prelungirea termenului de prescripţie a răspunderii penale a intervenit după expirarea termenului de prescripţie iniţial, trebuie considerată ca fiind incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalităţii şi previzibilităţii consacrate de articolul 7 din Convenţie (paragraful 77 din Avizul emis în data de 26 aprilie 2022). S-a statuat încălcarea art. 7 din Convenţie atunci când răspunderea penală a fost „reactivată“ după expirarea unui termen de prescripţie, întrucât, în caz contrar, înseamnă acceptarea „aplicării retroactive a legii penale în defavoarea unui acuzat“.
    242. Prin urmare, în raport cu considerentele expuse, se constată că solicitarea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului în vederea emiterii unui aviz consultativ, este inadmisibilă.

    C. În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară de formulare a unei noi sesizări a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că aceasta este, de asemenea, inadmisibilă.
    243. Instanţa de trimitere a considerat că se impune formularea unei noi întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având următorul conţinut: „În lumina principiilor securităţii juridice, previzibilităţii şi nonretroactivităţii, consacrate de art. 2 TUE şi de art. 49 alin. (1) din Cartă şi aplicate în hotărârea Curţii de Justiţie din Cauza C-42/17, şi luând în considerare interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF făcută prin hotărârea din Cauza C-107/23, cum trebuie să aplice instanţele naţionale normele de drept al Uniunii care sunt, potenţial, în conflict cu protecţia constituţională a drepturilor fundamentale, privitoare în special la nonretroactivitatea legii penale mai puţin favorabile şi la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale? Mai concret, care sunt criteriile pe care instanţele naţionale trebuie să le aplice pentru a garanta că aplicarea dreptului Uniunii nu conduce la o situaţie de insecuritate juridică şi nu afectează posibilitatea persoanelor interesate de a prevedea consecinţele legale ale actelor lor?“
    244. Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea este necesară ca urmare a complexităţii operaţiunii de punere în balans care trebuie efectuată şi a faptului că această operaţiune de punere în balans implică reconcilierea a două standarde diferite, formulate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-42/17 şi C-107/23, precum şi a standardului naţional de protecţie formulat de instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022. S-a apreciat că noua trimitere preliminară trebuie să plece de la normele de drept al Uniunii Europene interpretate în Cauza C-107/23, adică art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, dar trebuie să vizeze în mod expres şi interpretarea principiului nonretroactivităţii legii penale mai puţin favorabile consacrat de art. 49 alin. (1) din Cartă şi a principiului respectării statului de drept consacrat de art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
    245. Altfel spus, instanţa de trimitere, plecând de la premisa existenţei a două standarde diferite formulate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-42/17 şi C-107/23 şi a existenţei unui standard naţional ce rezultă din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, solicită instanţei europene să clarifice modul în care instanţele naţionale vor aplica acele norme de drept european care se află în conflict cu standardele naţionale, constituţionale, de protecţie a drepturilor fundamentale.
    246. Potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
    247. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
    248. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, procedura instituită la art. 267 din TFUE este un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, punctul 83, şi Ordonanţa din 8 septembrie 2016, Google Ireland şi Google Italy, C-322/15, EU:C:2016:672, punctul 14).
    249. Prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în Cauza 283/81, interpretând art. 177 din Tratatul CEE, s-a stabilit că: „Articolul 177 al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.“
    250. Hotărârea de mai sus are o valoare de principiu, fiind aplicabilă şi în raport cu prevederile art. 267 din TFUE, iar din conţinutul acesteia rezultă că sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este triplu condiţionată, respectiv: (i) întrebarea prealabilă să vizeze interpretarea sau, după caz, validitatea actelor normative ale Uniunii, (ii) problema de drept invocată să fie pertinentă, în sensul că decizia CJUE este necesară pentru soluţionarea corectă a cauzei, iar (iii) dispoziţia a cărei interpretare se solicită să nu fi făcut obiectul unei alte examinări a CJUE.
    251. Deşi instanţa de trimitere consideră că sunt necesare interpretări suplimentare din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene faţă de potenţialul conflict între normele Uniunii Europene, astfel cum au fost interpretate, şi protecţia constituţională în ceea ce priveşte neretroactivitatea legii penale mai puţin favorabile (mai severe), făcând trimitere la existenţa a două standarde de protecţie diferite enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza M.A.S. şi M.B. (C-42/17) şi Cauza C-107/23 PPU (Lin), precum şi la standardul naţional de protecţie rezultat din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că instanţa europeană a relevat deja în jurisprudenţa sa modul în care interpretează compatibilitatea dintre obligaţia instanţelor naţionale de a lăsa neaplicate dispoziţii de drept intern (inclusiv cele referitoare la prescripţie), care s-ar opune aplicării de sancţiuni efective şi disuasive în cauzele având ca obiect infracţiuni de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale UE, şi principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, în componentele acestuia referitoare la accesibilitate, previzibilitate şi neretroactivitatea legii penale mai puţin favorabile (retroactivitatea fiind înţeleasă atât ca o sancţionare penală a unui comportament care nu era interzis înainte de data săvârşirii infracţiunii, dar şi ca o agravare a regimului răspunderii penale).
    252. De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat şi diferenţa dintre standardele enunţate prin cele două hotărâri ale sale anterior menţionate, în hotărârea din urmă (pronunţată în Cauza C-107/23 PPU), la pct. 120, arătând că a diferenţiat principiul neretroactivităţii legii penale mai severe de principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, diferenţă care justifică concluziile aparent diferite la care a ajuns în cele două hotărâri, cea din cauza M.A.S. şi M.B. (C-42/17) şi cea din Cauza C-107/23 PPU (Lin).
    253. În acelaşi timp, se constată că, prin Hotărârea din Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat asupra domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu referire la prescripţia în materie penală (pct. 108), prin raportare la aplicarea legii penale mai favorabile.
    254. Constatând că deja Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra interpretării aspectelor cu privire la care instanţa de trimitere a apreciat că sunt necesare clarificări suplimentare, o nouă cerere de sesizare nu este necesară, solicitarea fiind, prin urmare, inadmisibilă.

    D. Pe fondul sesizării
    D.1. Contextul la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    255. Întrebarea adresată de instanţa de trimitere a fost formulată în contextul în care, anterior, prin două decizii ale Curţii Constituţionale a României, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, referitoare la întreruperea curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale, au fost declarate neconstituţionale, iar legea penală astfel sancţionată nu a mai prevăzut posibilitatea întreruperii curgerii termenului de prescripţie (cu consecinţa curgerii unui nou termen - prescripţia specială), singura formă de prescripţie a răspunderii penale rămasă în fondul activ al legislaţiei fiind prescripţia generală.
    256. Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018^11 s-a constatat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, deoarece dispoziţiile legale sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31).
    ^11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018.

    257. Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022^12, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a sancţionat unica soluţie legislativă pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative, ci, prin efectele pe care le produce, împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau.
    ^12 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022.

    258. În absenţa intervenţiei active a legiuitorului, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a mai conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. A rezultat, aşadar, din considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 că Decizia nr. 297/2018 a alterat activitatea substanţială a normei unice prevăzute de lege, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
    259. Contextul în care fondul normativ intern privind întreruperea prescripţiei răspunderii penale a fost reconfigurat prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale a fost urmat de pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 202213, prin care s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.
    ^13 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.

    260. Instanţa supremă a reţinut prin decizia mai sus menţionată că în dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, în acest sens făcând trimitere la Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, care a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, reţinând astfel că standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din acest principiu este superior celui consacrat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, potrivit art. 20 din Constituţia României, republicată, şi astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013), „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile“. În acelaşi timp, „consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă“.
    261. Ulterior acestor decizii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră), în Cauza C-107/23 PPU (Lin), prin care a stabilit că art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de invalidarea dispoziţiilor legale privind întreruperea termenului prescripţiei penale.
    262. În esenţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă, care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, or, existenţa unui asemenea risc constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele art. 325 alin. (1) din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF.

    D.2. În ceea ce priveşte întrebarea formulată
    263. Întrebarea adresată de instanţa de trimitere este una tranşantă, respectiv se solicită instanţei supreme să răspundă dacă instanţa va lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, reprezentat de aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile - mitior lex -, în interpretarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 PPU (Lin), cu alte cuvinte dacă instanţa va lăsa neaplicată legea mai favorabilă care permite ca efectele lipsei unor cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale să retroactiveze la acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018).
    264. În realitate, argumentele dezvoltate în încheierea de sesizare a instanţei de trimitere, în favoarea atât a unui răspuns afirmativ, cât şi a unuia negativ la întrebarea adresată, se constituie în tot atâtea întrebări intermediare care au stat la baza întrebării finale şi care sunt apreciate ca fiind pertinente din perspectiva analizei ce se impune a fi efectuată.
    265. În acelaşi timp, se constată că răspunsul la o atare întrebare presupune, în mod necesar, examinarea, pe de o parte, a argumentelor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene redate în Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, iar, pe de altă parte, a standardului de protecţie a drepturilor fundamentale reprezentat de principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, în componenta privind aplicarea neretroactivă a legii penale mai severe, cu corolarul acestuia mitior lex, astfel cum este configurat în ordinea constituţională română, în art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    266. Se reţine astfel că hotărârea din Cauza C-107/23 PPU a fost pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca urmare a unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanţă din România, vizând interpretarea dispoziţiilor art. 325 alin. (1) din TFUE, a art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi a art. 49 alin. (1) din Cartă, instanţa de trimitere întrebând dacă aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, din cauza unei încălcări a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, precum şi, pe de altă parte, o decizie a instanţei supreme a statului membru menţionat, din care reiese că normele care reglementează aceste cauze de întrerupere, astfel cum decurg din această jurisprudenţă constituţională, pot fi aplicate retroactiv ca lege penală mai favorabilă (lex mitior) pentru a repune în discuţie hotărâri definitive de condamnare, în condiţiile în care aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    267. Cu titlu prealabil, se reţine că este de netăgăduit obligaţia instanţelor de judecată de a respecta şi aplica hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea dispoziţiilor de drept unional care au efect direct, precum sunt cele din Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, precum şi de a asigura aplicarea prevalentă a dispoziţiilor dreptului unional în limitele de competenţă ale Uniunii Europene.
    268. Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 PPU (Lin) a fost pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în baza dispoziţiilor art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF), şi celor trei protocoale adiţionale ale acesteia.
    269. Este de menţionat că după ce o perioadă îndelungată în evoluţia dreptului european a existat doar dimensiunea administrativă a protecţiei intereselor financiare ale Uniunii, determinată de împrejurarea că dimensiunea penală a protecţiei intereselor financiare nu a făcut parte din competenţele Uniunii (Comunităţilor), ulterior Tratatului de la Maastricht din 1992, în cadrul pilonului al III-lea interguvernamental, a început să se manifeste şi dimensiunea penală a protejării intereselor financiare ale construcţiei europene.
    270. Necesitatea incriminării fraudelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene a fost prevăzută în Convenţia adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, în preambulul Convenţiei făcându-se referire la criteriile stabilite pe cale jurisprudenţială de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Cauza Comisia împotriva Republicii Elene, în materia combaterii fraudelor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, respectiv caracterul efectiv, proporţional şi disuasiv al sancţiunilor ce trebuie aplicate.
    271. Convenţia PIF a prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 şi 2 norme minime de armonizare în ceea ce priveşte definirea fraudelor împotriva intereselor financiare şi a sancţiunilor aplicabile, acestea din urmă trebuind să fie efective, proporţionale şi disuasive cel puţin în cazurile de fraudă gravă, apreciată ca fiind o fraudă de cel puţin 50.000 de euro.
    272. România a devenit parte la Convenţie şi la cele trei protocoale ale sale prin efectul punctului 3 al anexei 1 la Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană. Decizia Consiliului din 6 decembrie 2007 privind aderarea Bulgariei şi a României la Convenţia adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, la Protocolul din 27 septembrie 1996, la Protocolul din 29 noiembrie 1996 şi la cel de-al doilea Protocol din 19 iunie 1997 (2008/40/JAI), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 9 din 12 ianuarie 2008, a luat act despre acest fapt.
    273. Ca urmare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene consacră, în art. 325 intitulat „Combaterea fraudei“, principiile fundamentale ale acţiunii Uniunii Europene şi a statelor membre în materia luptei împotriva faptelor ilicite ce cauzează sau pot cauza prejudicii Uniunii. Aceste principii sunt: combaterea efectivă şi echivalentă a fraudelor^14 (cel de-al doilea concept fiind cunoscut şi sub denumirea de principiul asimilării^15) şi principiul cooperării loiale^16. Cristalizarea lor în timp s-a produs pornind de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, începând cu hotărârea pronunţată în aşa-numita „Cauză a porumbului grecesc“^17. Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, a fost ratificat de România la 4 februarie 2008 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009.
    ^14 Art. 325 alin. (4) din TFUE - combaterea efectivă şi echivalentă.
    ^15 Art. 325 alin. (2) din TFUE - principiul asimilării.
    ^16 Art. 325 alin. (3) din TFUE.
    ^17 CJUE, Hotărârea din 21 septembrie 1989.

    274. Din dispoziţiile anterior menţionate se desprinde cu evidenţă ideea că, deşi nu reprezintă o competenţă exclusivă a Uniunii Europene din punctul de vedere al principiului atribuirii de competenţe, protecţia intereselor financiare este un domeniu prioritar de acţiune al acesteia, iar din formularea art. 310 alin. (6) din TFUE rezultă că în materia combaterii fraudei şi a altor activităţi ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, ca parte a unui concept mai larg de protecţie a intereselor financiare, există o competenţă partajată a Uniunii Europene cu statele membre.
    275. În Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU (pct. 80), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că edictarea unor sancţiuni penale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii, în special a perceperii corecte a acestor venituri, ţine de o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, în sensul art. 4 alin. (2) din TFUE (în acest sens fiind indicată şi Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 43).
    276. În continuare, reţinând competenţele Uniunii Europene în stabilirea normelor minime privind incriminarea fraudelor împotriva intereselor financiare ale acesteia şi a sancţiunilor aplicabile (cu precizarea că prin Convenţia PIF s-a prevăzut doar aplicarea de sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive, nu şi cuantumul acestora, astfel de norme minime de armonizare fiind introduse ulterior, prin Directiva 2017/1.371), se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii asigură interpretarea tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
    277. Prin urmare, concluzia care se desprinde de aici este aceea că interpretarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o dă dispoziţiilor de drept al Uniunii cu privire la obligaţia statelor membre de a combate în mod eficient frauda şi alte acţiuni ilicite care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene se impune statelor membre şi deci autorităţilor acestora, legislative sau judecătoreşti, cu necesitate.
    278. În hotărârea pronunţată, pe baza informaţiilor transmise de instanţa de trimitere (pct. 91), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale. Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele art. 325 alin. (1) din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel cum au fost amintite în hotărâre (pct. 91).
    279. Cât priveşte obligaţiile impuse instanţelor naţionale, după ce în prealabil Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat o obligaţie de principiu pentru acestea, ca, în conformitate cu art. 325 alin. (1) din TFUE şi cu art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, să lase neaplicate deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 şi 30 mai 2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (pct. 98) şi, în acelaşi timp, de a lăsa neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripţiei răspunderii penale, în temeiul efectelor deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), amplificând riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni (pct. 99), în concret, după ce a analizat compatibilitatea acestei obligaţii impuse instanţelor cu protecţia drepturilor fundamentale, a statuat asupra obligaţiei instanţelor de a lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
    280. Se constată că argumentele care au fundamentat această soluţie pun în evidenţă analizarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, separat, sub diferitele sale cerinţe, respectiv previzibilitatea şi precizia legii penale, pe de o parte, şi aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, pe de altă parte. Aceasta, întrucât, în procesul de evaluare a conformităţii normelor cu dreptul Uniunii Europene, folosind informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere, Curtea a reţinut următoarele: „Contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere a actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere a unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.“ (pct. 122)
    281. În concret, reţinând că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor impune ca dispoziţiile legii penale să asigure accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte atât definiţia infracţiunii, cât şi stabilirea pedepsei, iar precizia legii penale presupune ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele, condiţie apreciată ca fiind îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei pertinente, şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării care îi este dată de instanţe, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că: atunci când a statuat, într-o primă etapă, că legiuitorul român a încălcat principiul constituţional al previzibilităţii şi preciziei legii penale prin faptul că a permis ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripţie a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constituţională din România a aplicat un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecţiei împotriva arbitrarului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securităţii juridice. Ea a aplicat un astfel de standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale şi atunci când, într-o a doua etapă, a constatat, în esenţă, că lipsa unei intervenţii a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziţia din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen, declarată neconstituţională, a dat naştere unei noi situaţii lipsite de claritate şi de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituţional (pct. 115).
    282. Prin urmare, a concluzionat că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudenţa naţională rezultată din cele trei decizii, conform art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menţionate se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv regimul de prescripţie referitor la infracţiuni (pct. 118); aceasta, deoarece acest standard se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere a actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (pct. 122).
    283. În schimb, apreciind că, în conformitate cu art. 49 alin. (1) din Cartă, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) presupune ca, în cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, să se aplice aceasta din urmă, ceea ce ar implica în mod necesar o succesiune de regimuri juridice în timp şi o schimbare de poziţie, fie în ceea ce priveşte calificarea penală a faptelor, fie în ceea ce priveşte pedeapsa, şi în plus, reţinând că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al art. 49 alin. (1) din Cartă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că aplicarea acestui standard de protecţie pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii Europene (pct. 108, 123).
    284. Ca urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a concluzionat că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
    285. Reţinând că obligaţia lăsării ca neaplicat priveşte standardul de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), acesta făcând, de altfel, şi obiectul întrebării prealabile, analiza va purta în continuare asupra acestui principiu de rang constituţional, asupra consecinţelor pe care le-ar presupune încălcarea sa şi, în special, aşa cum şi instanţa de trimitere se întreabă, dacă posibilitatea lăsării lui neaplicate în baza interpretării pe care Curtea de Justiţie o dă unor dispoziţii de drept al Uniunii nu ar genera o nouă imprevizibilitate în aplicarea legii. În acelaşi timp, analiza va purta în mod necesar şi asupra includerii normelor referitoare la curgerea termenului de prescripţie şi, inclusiv, la întreruptibilitatea acestuia în domeniul de aplicare a principiului legalităţii infracţiunii şi a pedepsei, în special în componenta corolarului acestuia mitior lex.

    Natura juridică a prescripţiei şi a întreruperii acesteia şi incidenţa mitior lex
    286. Se reţine că asupra naturii juridice a prescripţiei răspunderii penale, în ansamblul său, şi a întreruperii curgerii termenului de prescripţie, în mod particular, instanţa supremă s-a pronunţat anterior prin Decizia nr. 2.185/1970 (a fostului Tribunal Suprem), Decizia nr. 2/2014 şi Decizia nr. 67/2022 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, obligatorii pentru instanţele naţionale, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele pe care se sprijină.
    287. Incidenţa principiului mitior lex în ceea ce priveşte actele întreruptive de prescripţie a fost analizată de fostul Tribunal Suprem, în împrejurarea succesiunii de legi penale reprezentând codurile penale din 1936 şi 1968. Deosebit de relevantă în acest sens este Decizia fostului Tribunal Suprem nr. 2.185/1970, care, examinând caracterul de lege mai favorabilă al Codului penal din 1936 sau al Codului penal din 1968, a arătat că „este mai favorabilă legea nouă, dacă prevede condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte actele procesuale care au ca efect înlăturarea prescripţiei. Potrivit legii noi, întrerup cursul prescripţiei numai actele procesuale care potrivit legii trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului, şi nu orice act procesual, ca în legea anterioară^18.“ Situaţia juridică analizată de Tribunalul Suprem în decizia pronunţată este identică cu cea care a rezultat în urma pronunţării celor două decizii ale Curţii Constituţionale, nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, având în vedere că sub imperiul Codului penal din 1936 aveau efect întreruptiv de prescripţie orice acte de urmărire sau de instrucţie, iar potrivit Codului penal din 1968, numai cele care se comunicau învinuitului sau inculpatului.
    ^18 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 2.185/1970 în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975 , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 42.

    288. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 2/2014^19, a reţinut că prescripţia este o instituţie aparţinând dreptului penal şi, prin urmare, „în privinţa acestei materii nu se impunea instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din vechiul Cod penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi“. Mai mult, a reţinut că, „având în vedere şi împrejurarea că modul de reglementare a prescripţiei răspunderii penale prin dispoziţiile art. 153-156 din noul Cod penal nu diferă de cel stabilit de vechiul Cod penal în art. 121-129, se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex“.
    ^19 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014.

    289. Prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în urma unei analize laborioase a tradiţiei constituţionale, a doctrinei şi a jurisprudenţei naţionale şi europene, s-a reţinut că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.
    290. Cu referire expresă la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, reţinând că aceasta aparţine dreptului substanţial, cu consecinţa incidenţei principiului mitior lex, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012, într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate. Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale. În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza, la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.“
    291. Relevante sunt, în afara considerentelor proprii ale instanţei supreme, valorificările în cuprinsul deciziei de mai sus, ale jurisprudenţei Curţii Constituţionale, jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la delimitarea dintre normele de drept material şi cele de drept procesual, din perspectiva domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale privind principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege ), precum şi trimiterile la Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C42/17 („Taricco 2“). De asemenea, sunt relevante trimiterile la opiniile doctrinare, mai vechi şi mai noi, care confirmă natura juridică a prescripţiei şi a întreruperii sale ca fiind instituţii de drept penal, circumscrise principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile^20.
    ^20 În acest sens s-a arătat că doctrina naţională care este cvasiunanimă în a considera legea penală referitoare la prescripţie ca fiind supusă regulilor neretroactivităţii şi aplicării legii penale mai favorabile, în considerarea efectelor acesteia în planul răspunderii penale a persoanei în cauză. (F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de drept penal nr. 1/2012, p. 15, cu trimitere la lucrările citate de autor). Au fost avute în vedere opiniile doctrinare dezvoltate sub codificările penale anterioare, arătându-se că S. Kahane, referindu-se la reglementarea existentă în art. 604 din Codul penal din 1936, consemna că aceasta menţiona în mod exact „dispoziţiile cele mai favorabile“ în loc de „prescripţia cea mai scurtă“, întrucât „nu în toate cazurile în care legea prevede prescripţia cea mai scurtă este şi legea mai favorabilă; de exemplu, dacă o lege prevede un termen de prescripţie mai lung, dar în acelaşi timp dispune că nu poate fi întrerupt cursul prescripţiei sau că anumite acte nu au efect întreruptiv de prescripţie, această lege - în cazul când au avut loc acte care ar putea fi întreruptive de prescripţie - poate fi mai favorabilă decât legea care prevede un termen de prescripţie mai scurt, dar care dispune că prescripţia poate fi întreruptă sau că au efect întreruptiv de prescripţie actele care potrivit celeilalte legi nu produc acest efect“.

    292. S-a reţinut că în jurisprudenţa sa constantă Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra prescripţiei, în ansamblul său, ca fiind o instituţie de drept penal, cu toate consecinţele care decurg de aici, inclusiv din perspectiva includerii acesteia în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. În plus, a subliniat că simpla aşezare a unei norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie în sine un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, ci este necesară analizarea şi a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuţie. Mai mult, independent de calificarea normei ca aparţinând dreptului material sau celui procesual penal, Curtea Constituţională a reţinut că „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470/2011 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.483/2011).
    293. Au fost invocate: Decizia nr. 1.092/2012 prin care Curtea Constituţională a constatat că „prevederile art. 124 din Codul penal (...) sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi“, instituţia prescripţiei penale fiind inclusă în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Curtea a reţinut că „prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. (...)“; Decizia Curţii Constituţionale nr. 511/2013 prin care s-a reţinut că „Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale“; în acelaşi sens este şi Decizia nr. 341/2014.
    294. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat astfel că, pe de o parte, în jurisprudenţa sa obligatorie, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că în dreptul penal român instituţia prescripţiei răspunderii penale este considerată ca aparţinând dreptului penal material, iar, pe de altă parte, că, într-o serie de decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în legătură cu dispoziţii ce vizează ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viaţă), instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate strict din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei consacrat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a considerat că nu intră în domeniul de aplicare a interdicţiei retroactivităţii legii penale dispoziţiile unei legi prin care se declară ca imprescriptibile anumite infracţiuni, pentru care nu se împliniseră termenele de prescripţie la data adoptării legii mai severe.
    295. Analiza Curţii Constituţionale asupra instituţiei prescripţiei răspunderii penale a fost reluată în contextul pronunţării Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă circumscrisă sintagmei „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, fiind lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma folosită avea în vedere şi acte ce nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31 din decizie).
    296. Reamintind jurisprudenţa sa anterioară^21, Curtea Constituţională a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar pentru a conduce la acest rezultat, termenele de prescripţie prevăzute la art. 154 din Codul penal - durata acestora fiind stabilită în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică - trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens s-a reţinut că art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
    ^21 Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017.

    297. Curtea Constituţională a arătat că analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută şi din perspectiva manierei în care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale. Prin prisma acestui ultim aspect s-a arătat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie, o atare procedură de aducere la cunoştinţă constând tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragrafele 23-24). În continuare, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, instanţa de contencios constituţional a reiterat concluzia sa în sensul că prescripţia aparţine dreptului penal material, iar aceasta fiind o cauză de înlăturare sau neaplicare a pedepsei, dispoziţiile legale care o reglementează trebuie să respecte prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), precum şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie.
    298. Din perspectiva exigenţelor prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală s-a reţinut că respectarea acestora impune nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Prin urmare, şi instituţia prescripţiei răspunderii penale, care face parte din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale, este supusă aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii (paragraful 26 din decizie).
    299. Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în ansamblul lor, instanţa de contencios constituţional reţinând că după publicarea Deciziei nr. 297/2018 legiuitorul nu a intervenit, potrivit art. 147 alin. (1) şi (4) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei şi reglementării cazurilor şi situaţiilor în care intervine întreruperea prescripţiei răspunderii penale, iar lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii prin analogie, având ca reper un alt cadru reglementat, respectiv dispoziţiile echivalente ale vechiului Cod penal. În acelaşi sens s-a reţinut că încercarea organelor judiciare de a da un efect normei în forma rămasă după pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate a generat o practică neunitară, consemnată şi în două decizii^22 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pronunţate în baza unor sesizări inadmisibile în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, punctul de plecare al acestei jurisprudenţe divergente constituindu-l calificarea diferită a naturii/tipologiei deciziei de neconstituţionalitate şi a efectelor asociate acesteia, unele instanţe apreciind că este o decizie simplă/extremă, iar altele, o decizie interpretativă.
    ^22 Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6 februarie 2020.

    300. Clarificând natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 ca fiind o decizie simplă, Curtea Constituţională a arătat că legiuitorului îi revenea sarcina să stabilească în mod clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, iar nerespectarea acestei obligaţii a avut ca rezultat crearea unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal.
    301. Făcând referire la statuările sale anterioare^23, instanţa de contencios constituţional a reiterat că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (12) din Constituţia României, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie (paragraful 71 al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale).
    ^23 Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012.

    302. A mai arătat instanţa de contencios constituţional că, deşi în considerentele Deciziei nr. 297/2018 s-a făcut trimitere la vechea reglementare şi au fost evidenţiate reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, acest fapt nu putea fi interpretat ca semnificând o permisiune ce ar fi fost acordată organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
    303. În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma de la art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 (data când a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, act normativ care a modificat prevederea legală declarată ca fiind neconstituţională).
    304. În raport cu efectele pe care cele două decizii ale Curţii Constituţionale le-au produs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 67/2022, a reţinut că instanţa de contencios constituţional, într-o jurisprudenţă constantă, a arătat că deciziile sale prin care se constată ca fiind neconstituţionale anumite norme legale pot avea aptitudinea de a reconfigura conţinutul unor norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind eliminate din fondul activ al legislaţiei. Or, prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.
    305. Totodată, se apreciază că prezintă relevanţă, sub acest aspect, şi considerentele Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 2018^24 pronunţate de Curtea Constituţională, paragrafele 44 şi 59: „44. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai uşoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci şi de însăşi o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. (...) 59. În concluzie, întrucât efectele deciziei de admitere, pronunţate de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şialin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.“
    ^24 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018.

    306. În aceeaşi ordine de idei trebuie amintite şi efectele pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt constatate neconstituţionale anumite norme de drept sau sunt reconfigurate. În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat că efectele deciziilor sale se aplică nu doar în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea în Monitorul Oficial al României (facta futura), ci şi situaţiilor juridice pendinte, adică tuturor proceselor în curs, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, şi, în mod excepţional, unor situaţii care au devenit facta praeterita în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi al jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestor dispoziţii de către Curtea Constituţională (Decizia nr. 847/2008, Decizia nr. 26/2016).
    307. Referindu-se la efectele deciziilor sale, Curtea Constituţională a stabilit că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. O normă juridică declarată neconstituţională s-a bucurat doar anterior de prezumţia de conformitate cu Constituţia, ulterior unui astfel de moment respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la ultraactivitatea acesteia, contrar dispoziţiilor legale.
    308. În consecinţă, orice cauză în care este incidentă o normă în privinţa căreia a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. Cu referire la acest aspect, Curtea Constituţională a subliniat că excepţia de neconstituţionalitate nu este doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret.
    309. Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă, Curtea Constituţională a reţinut că aplicarea pentru viitor a efectelor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a mai reţinut că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).
    310. În raport cu argumentele expuse, concluzia intermediară care rezultă este aceea că, în raport cu jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, care în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut vreo cauză de întrerupere a prescripţiei, constituie dispoziţii legale supuse tuturor regulilor de aplicare în timp a legii penale, inclusiv regulii aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.
    311. În aceste condiţii, reţinând că în ordinea constituţională română normele referitoare la prescripţia răspunderii penale, în ansamblul său, inclusiv cele privind întreruperea acesteia, concretizează o punere în aplicare a principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, trebuie stabilit dacă standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale reprezentat de acest principiu este în acord cu garanţiile prevăzute de art. 7 şi art. 15 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi, prin urmare, în lumina prevederilor art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi cu cele prevăzute de art. 49 din Cartă şi dacă un astfel de standard naţional constituţional poate fi lăsat neaplicat în cauzele având ca obiect infracţiuni de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în sensul întrebării prealabile formulate.

    Standardul naţional şi convenţional de protecţie a drepturilor fundamentale mitior lex şi domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei
    312. În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile este consacrat la nivel constituţional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Totodată, aplicarea legii penale mai favorabile este prevăzută şi de dispoziţiile art. 5 din Codul penal, pentru cauzele nejudecate definitiv, respectiv de art. 6 din Codul penal, pentru cauzele definitiv judecate.
    313. Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv actelor normative sau prevederilor acestora care au fost declarate neconstituţionale, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile, ceea ce presupune că dacă o normă devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii ei (integral sau parţial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile.
    314. La nivel internaţional, principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut şi de art. 15 paragraful (1) din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice.
    315. Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, „nullum crimen, nulla poena sine lege“, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare^25. Deopotrivă, art. 7 paragraful 1 interzice aplicarea retroactivă a legii penale în detrimentul acuzatului^26. Acesta stabileşte, de asemenea, principiul conform căruia numai legea poate defini o infracţiune şi prescrie o pedeapsă. În timp ce interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare al infracţiunilor existente la fapte care anterior nu erau infracţiuni, art. 7 paragraful 1 stabileşte, de asemenea, principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată în mod extensiv în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie^27. Rezultă că infracţiunile şi sancţiunile aferente trebuie să fie clar definite prin lege, cerinţă îndeplinită în cazul în care un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte din însuşi textul normei juridice relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
    ^25 5. W. împotriva Regatului Unit, pct. 34; C.R. împotriva Regatului Unit, pct. 32; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 77; Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), pct. 153.
    ^26 Del Río Prada împotriva Spaniei.
    ^27 Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct.116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52.

    316. Convenţia nu a prevăzut aplicabilitatea legii penale mai favorabile în mod expres şi, deşi în anul 1978 Comisia Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că, spre deosebire de art. 15 alin. (1) teza finală din Pactul Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice, art. 7 din Convenţie nu a garantat dreptul la o pedeapsă mai blândă prevăzută de o lege ulterioară^28, idee reluată şi de Curte, care în decizii ulterioare a reiterat^29 că art. 7 din Convenţie nu oferă dreptul infractorului de aplicare a unei legi penale mai favorabile în cazul unei succesiuni de legi de la momentul comiterii faptei şi până la momentul judecării, jurisprudenţa Curţii s-a schimbat, admiţând că, în statele în care este prevăzut acest drept, cetăţenilor trebuie să li se asigure respectarea lui.
    ^28 X împotriva Germaniei nr. 7.900/77, Decizia comisiei din 6 martie 1978.
    ^29 Le Petit v. Regatul Unit, Cererea nr. 35.574/97, Decizia din 5 decembrie 2000, şi Zaprianov c. Bulgariei, Cererea nr. 41.171/98, Decizia din 6 martie 2003.

    317. Într-o serie de decizii pronunţate în ultimii ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă interzicerea aplicării retroactive a legii penale mai severe în detrimentul acuzatului^30, a stabilit că art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează implicit şi principiul aplicării retroactive a legii penale mai blânde. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul aplicării legii penale mai blânde se concretizează în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii şi legile penale ulterioare, adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt cele mai favorabile acuzatului. Jurisprudenţa evocată^31 subliniază că a acorda unui inculpat beneficiul unei pedepse mai blânde, prevăzută de o legislaţie ulterioară infracţiunii, este în concordanţă cu principiul statului de drept, din care articolul 7 constituie o parte esenţială, iar obligaţia de a aplica, dintre mai multe legi penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt cele mai favorabile inculpatului reprezintă o clarificare a normelor privind succesiunea legilor penale, care este în acord cu un alt element esenţial al art. 7, respectiv previzibilitatea pedepselor. De asemenea, subliniază că, în contextul evoluţiei importante care a avut loc la nivel internaţional şi care, prin instrumentele adoptate, Convenţia americană a drepturilor omului - art. 9 şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - art. 49 paragraful 1, garantează efectul retroactiv al unei legi care prevede o pedeapsă mai blândă adoptată după comiterea infracţiunii respective, trebuie să se recunoască că aplicarea unei legi penale care prevede o pedeapsă mai uşoară constituie un principiu fundamental al dreptului penal.
    ^30 Hotărârea din 17 septembrie 2019, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 109.
    ^31 Hotărârea din 17 septembrie 2019, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 108.

    318. Pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care un stat prevede expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să exercite acest drept, conform garanţiilor din Convenţie. În Cauza Mihai Toma împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile“.
    319. Curtea a constatat încălcarea art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece aplicarea retroactivă a Codului penal a fost în defavoarea reclamanţilor, iar aceştia nu au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe (Cauza Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovinei, pct. 70).
    320. În Cauza Gouarre Patte împotriva Andorrei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, din pricina refuzului instanţelor judecătoreşti de a aplica legea penală mai favorabilă. Unul dintre principalele argumente care au determinat Curtea să ajungă la această concluzie a constat în faptul că legislaţia naţională prevedea expres aplicarea legii penale mai favorabile ulterior condamnării definitive în privinţa pedepselor. În cuprinsul hotărârii a precizat expres că: „În cazul în care un stat prevede în mod expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (aşa cum este cazul articolului 7 § 3 din noul Cod penal andorran), acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să îşi exercite acest drept în conformitate cu garanţiile convenţionale.“
    321. Din cele de mai sus reiese faptul că, în măsura în care legiuitorul unui stat semnatar al Convenţiei a decis aplicarea unui standard de protecţie superior a unui drept fundamental, garantat de Convenţie, instanţele judecătoreşti nu ar putea diminua acest standard printr-o interpretare jurisprudenţială contrară normelor legislative, fără a încălca statul de drept şi însăşi Convenţia. Interpretarea este în acord cu prevederile art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora niciuna dintre dispoziţiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi şi, în special, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre.
    322. În consecinţă, se apreciază că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate fi invocată în vederea diminuării standardului de protecţie naţional în ceea ce priveşte principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi aplicării legii penale mai favorabile.
    323. În ceea ce priveşte prescripţia, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că în evaluarea incidenţei dispoziţiilor art. 7 din Convenţie sub aspectul ne/retroactivităţii legii penale mai severe, Curtea a evaluat normele în materia prescripţiei, având în vedere calificarea acesteia în dreptul intern al statelor membre ca instituţie de drept penal sau procesual penal. Cu toate acestea, atunci când o dispoziţie descrisă ca procedurală în dreptul intern are o influenţă asupra severităţii pedepsei care trebuie aplicată, Curtea consideră această dispoziţie ca „drept penal material“, căreia i se aplică ultima frază din art. 7 § 1 [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 110-113, privind o dispoziţie din Codul de procedură penală consacrată severităţii pedepsei care trebuie aplicată atunci când procesul s-a derulat conform procedurii simplificate].
    324. Relevant este că prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. Cu toate acestea, chiar şi în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. contra Franţei, paragraful 26.
    325. Diferenţierea pe care Curtea Europeană o face între normele de drept penal şi drept procesual penal, pentru a stabili dacă sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Convenţie, rezultă cu claritate din Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour contra Franţei, paragraful 35, unde a statuat că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie.
    326. Se mai reţine că, la solicitarea Curţii de Casaţie din Republica Armenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis la data de 26 aprilie 2022 un aviz consultativ, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la incidenţa articolului 7 din Convenţie în materia prescripţiei penale. Cererea formulată urmărea să stabilească compatibilitatea cu principiul legalităţii incriminării şi pedepsei în situaţia în care printr-o normă de drept internaţional s-a prevăzut imprescriptibilitatea faptelor precum cele din cauză (tortură), deşi potrivit dreptului naţional răspunderea penală era prescrisă. Curtea a constatat că situaţia analizată, în care modificarea legislativă privind prelungirea termenului de prescripţie a răspunderii penale a intervenit după expirarea termenului de prescripţie iniţial, trebuie considerată ca fiind incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalităţii şi previzibilităţii consacrate de art. 7 din Convenţie (paragraful 77 din Avizul emis în data de 26 aprilie 2022). A statuat încălcarea art. 7 din Convenţie atunci când răspunderea penală a fost „reactivată“ după expirarea unui termen de prescripţie, întrucât în caz contrar înseamnă acceptarea „aplicării retroactive a legii penale în defavoarea unui acuzat“.
    327. Deşi problema de drept ce face obiectul sesizării în prezenta cauză prezintă elemente de diferenţiere faţă de cea anterior expusă, considerăm că avizul consultativ este relevant deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat prelungirea termenului de prescripţie din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, în temeiul art. 7 din Convenţie.
    328. În acelaşi timp, jurisprudenţa anterior menţionată pune în evidenţă faptul că, indiferent de valenţa atribuită prescripţiei răspunderii penale, ca aparţinând dreptului penal sau procesual penal, Curtea a statuat în sensul incompatibilităţii cu principiile legalităţii şi previzibilităţii a „reactivării“ răspunderii penale în baza unor termene de prescripţie deja împlinite la data apariţiei normei de prelungire a acestora.
    329. În măsura în care în dreptul naţional normele care au reglementat prescripţia, astfel cum au fost sancţionate de Curtea Constituţională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut prescripţia specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispoziţiilor privind prescripţia, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situaţii fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană referitoare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie aplicabil.
    330. Se reţine că noţiunea de lege la care face referire art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului este în acord cu interpretarea pe care Curtea Constituţională a dat-o acesteia [Decizia nr. 651/2018 prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare, cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale]. Curtea europeană a statuat că legea cuprinde atât legea, cât şi jurisprudenţa (care o interpretează şi aplică). Într-o cauză^32, cu ocazia analizei efectuate din perspectiva art. 7 din Convenţie, Curtea a statuat că o decizie de neconstituţionalitate este echivalentă unei modificări legislative şi supusă astfel regulii generale privind soluţionarea conflictului de legi penale în timp. Tot astfel, legea corespunde dreptului izvorât atât din lege, cât şi din jurisprudenţă şi implică anumite condiţii calitative, printre care accesibilitatea şi previzibilitatea [Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 91; S.W. împotriva Regatului Unit, pct. 35].
    ^32 Hotărârea din 12 iulie 2016, Cauza Ruban împotriva Ucrainei, paragrafele 41-46.

    331. În acest fel se răspunde la unul dintre argumentele instanţei de trimitere în sensul că nici principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi nici corolarul său, principiul mitior lex, nu ar garanta în mod explicit aplicarea unei anume interpretări a legii penale privitoare la prescripţia penală.
    332. Principiul aplicării legii penale mai favorabile face parte, de asemenea, şi din dreptul penal al Uniunii Europene. Potrivit art. 49 alin. (1) din cartă, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.
    333. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată în jurisprudenţa sa că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica „fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni“. În hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25, şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Curtea a menţionat faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.
    334. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat importanţa, atât în ordinea juridică a Uniunii Europene, cât şi în ordinile juridice naţionale, pe care o prezintă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă, arătând că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor face parte din tradiţiile constituţionale comune statelor membre (a se vedea, în ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii legii penale, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa şi alţii, C-331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum şi Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C-60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) şi a fost consacrat prin diferite tratate internaţionale, în special la art. 7 alin. (1) din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).
    335. A mai reţinut că principiul securităţii juridice impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare şi precise şi, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justiţiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile. Principiul menţionat constituie un element esenţial al statului de drept, care este identificat la art. 2 din TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii Europene, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din hotărâre, precum şi Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 şi 162, precum şi Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/ Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 şi 223).
    336. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că, dacă instanţa naţională ar fi determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii (pct. 61 din Hotărârea M.A.S. şi M.B., C42/17; a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 şi 59).
    337. Se reţine astfel, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că înlăturarea de la aplicare a unor norme sau decizii naţionale pentru asigurarea efectivităţii dreptului Uniunii Europene nu este posibilă în cazul încălcării art. 49 din Cartă, în nicio situaţie. Curtea a statuat că instanţele naţionale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal, au obligaţia să se asigure că drepturile fundamentale sunt respectate (Tarico II, pct. 53). În această privinţă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (pct. 47 Tarico II).
    338. Din Explicaţiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că, potrivit art. 52 alin. (3) din Cartă, dreptul garantat la art. 49 din aceasta are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    339. Protecţia pe care normele de drept european o asigură drepturilor fundamentale este prezumată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind una cel puţin echivalentă cu cea prevăzută în Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea Europeană a afirmat această prezumţie într-o serie de cauze în care a analizat dreptul Uniunii, aşa-numita prezumţie Bosphorus, potrivit căreia protecţia drepturilor fundamentale oferită în cadrul sistemului Uniunii Europene este cel puţin echivalentă cu cea prevăzută în Convenţia europeană a drepturilor omului, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că a fost în mod vădit deficitară sau derezonabilă. Curtea Europeană a statuat că, deşi Convenţia nu interzice părţilor contractante să transfere puterea suverană unei organizaţii internaţionale (inclusiv uneia supranaţionale, Uniunea Europeană) pentru a continua cooperarea în anumite domenii de activitate, statele părţi rămân totuşi responsabile în temeiul art. 1 din Convenţie pentru toate actele şi omisiunile organelor lor, inclusiv cele care decurg din necesitatea respectării obligaţiilor legale internaţionale [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim ŞirketiBosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 153]. Totuşi, măsurile luate de stat în conformitate cu aceste obligaţii legale sunt justificate atât timp cât se consideră că organizaţia relevantă (în cazul de faţă UE) protejează drepturile fundamentale într-un mod care poate fi considerat cel puţin echivalent cu protecţia conferită de Convenţie. Prin „echivalent“, Curtea înţelege „comparabil“ [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 155; a se vedea de asemenea, în ceea ce priveşte originea acestei noţiuni, M. & Co. împotriva Republicii Federale Germania, decizia Comisiei, 1990]. Orice astfel de constatare a „echivalenţei“ poate fi supusă examinării în lumina oricărei modificări relevante a protecţiei drepturilor fundamentale [Avotiņš împotriva Letoniei (MC), 2016, pct. 101].
    340. Curtea a ţinut seama în special de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora, în măsura în care drepturile cuprinse în cartă corespund unor drepturi garantate prin Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi, fără a aduce atingere posibilităţii ca dreptul Uniunii Europene să confere o protecţie mai largă.
    341. Din această perspectivă, se consideră că obligaţiile impuse instanţelor prin hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU vor genera consecinţa de a nu asigura protecţia drepturilor fundamentale de o manieră echivalentă sau comparabilă cu protecţia asigurată de Convenţie, prin urmare, o protecţie deficitară, întrucât în procesul de evaluare a compatibilităţii normelor de drept intern cu dreptul Uniunii aplicabil în domeniul analizat (protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere care au reflectat deficitar şi pe alocuri, eronat, situaţia juridică rezultată din cele trei decizii naţionale, în special cele referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei în ordinea constituţională română şi la efectele pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale în cauzele pendinte.
    342. Ca o concluzie intermediară a considerentelor expuse, se constată că standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivităţii legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale şi a întreruperii acesteia, dă substanţă principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi asigură cel puţin garanţiile prevăzute de acestea, acordând o protecţie superioară, sens în care, având în vedere dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale, care asigură o protecţie mai largă.

    Aplicarea/Neaplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei
    343. Pentru a răspunde la întrebarea instanţei de trimitere dacă dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 67/2022, în ceea ce priveşte aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, va rămâne neaplicată în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, adică pentru perioada anterioară datei de 25 iunie 2018, în măsura în care s-au efectuat acte de procedură care au întrerupt prescripţia în cauze având ca obiect infracţiuni împotriva intereselor financiare, se impun a fi făcute alte câteva consideraţii suplimentare.
    344. În primul rând, aşa cum s-a arătat deja, lăsarea ca neaplicată a dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ar implica încălcarea unor drepturi fundamentale, or, în chiar Hotărârea din Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că este necesar ca instanţele să verifice dacă obligaţia de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale (pct. 100). Dreptul fundamental încălcat ar fi acela al legalităţii incriminării şi pedepsei, pilon al statului de drept, care se opune atât ultraactivării legii mai severe (aplicarea termenelor de prescripţie specială pentru acte întreruptive de prescripţie anterioare datei de 25 iunie 2018, când norma referitoare la întrerupere a ieşit din fondul activ al legislaţiei), cât şi retroactivităţii unei legi mai severe (art. 155 din Codul penal, în conţinutul prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022).
    345. În al doilea rând, neaplicarea legii penale mai favorabile, corolar al neretroactivităţii legii penale mai severe, este de natură să încalce principiul securităţii juridice şi să creeze premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracţiune.
    346. Principiul securităţii juridice impune nu doar ca normele existente să fie previzibile, cunoscute şi înţelese, ci, în acelaşi timp, soluţiile juridice corespunzătoare acestora să rămână relativ stabile şi fără echivoc. Pentru respectarea cerinţei previzibilităţii legii penale, decisivă este aplicarea consecventă a legii în sensul ei substanţial, în care este utilizat în Convenţie, care include jurisprudenţa şi legea nescrisă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 octombrie 2013 din Cauza Del Río Prada c. Spaniei, paragraful 115). Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are caracter obligatoriu în dreptul român şi a fost aplicată deja în practica judiciară, în acelaşi sens fiind şi unul dintre argumentele instanţei de trimitere a prezentei sesizări.
    347. Pe lângă imprecizia ce ar genera-o lăsarea neaplicată a Deciziei nr. 67/2022, o consecinţă negativă va fi şi aceea a unor discriminări sau inegalităţi de tratament juridic, prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale doar în materia infracţiunilor privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii sau în alte materii, care nu fac însă obiectul sesizării de faţă. Or, succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, legea nemaifiind astfel previzibilă. Natura infracţiunii săvârşite este deja valorificată în dreptul penal, infracţiunile cunoscând limite de pedeapsă şi, implicit, termene de prescripţie diferite, în funcţie de ierarhizarea valorilor sociale pe care fiecare incriminare în parte le protejează. Condiţiile de tragere la răspundere penală trebuie să rămână însă aceleaşi, pentru orice persoană acuzată, indiferent de tipul de infracţiune săvârşită, cu exceptarea, bineînţeles, a infracţiunilor imprescriptibile, potrivit legii. În măsura în care legea a prevăzut prescriptibilitatea răspunderii penale, aceasta trebuie să intervină în aceleaşi condiţii pentru toţi destinatarii legii penale, respectiv pe durata aceloraşi termene prevăzute de lege şi în considerarea aceloraşi cauze de întrerupere/suspendare a cursului termenului de prescripţie.
    348. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 297/2018, legea penală, în ansamblul ei, trebuie să respecte cerinţele de claritate şi previzibilitate atât în ceea ce priveşte definirea faptelor ce constituie infracţiuni, cât şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora.
    349. În al treilea rând, având în vedere că prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că dezlegarea dată de instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, cu referire la aplicarea legii mai favorabile în materia întreruperii prescripţiei, este de natură să agraveze riscul sistemic ca infracţiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare să nu intre sub incidenţa niciunei sancţiuni penale şi având în vedere unul dintre argumentele instanţei de trimitere a prezentei sesizări, potrivit căruia „Curtea de Justiţie nu cere instanţelor române să aprecieze riscul sistemic de impunitate, ci constată ea însăşi acest risc după care procedează la punerea în balans a necesităţii evitării lui cu protecţia drepturilor fundamentale“, se impun o serie de precizări.
    350. În Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C-107/23 PPU (paragraf 91) se menţionează că „Din elementele care precedă se poate deduce că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale“. „Elementele ce precedă“ la care Curtea a făcut referire sunt informaţiile furnizate de instanţa de trimitere, după chiar cum Curtea a arătat în paragraful 89 al hotărârii: „Instanţa de trimitere a mai subliniat că deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale sunt susceptibile să afecteze un număr considerabil de cauze, inclusiv cauze soluţionate prin pronunţarea unor hotărâri definitive de condamnare, care ar putea fi repuse în discuţie prin intermediul unor căi de atac extraordinare, precum cele în discuţie în litigiul principal“, iar în paragraful 90, Curtea a arătat că instanţa de trimitere a făcut referire la un raport al Comisiei Europene din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European, cu privire la „riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală“.
    351. În continuare, se notează faptul că noţiunea de risc sistemic de impunitate a fost folosită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în Hotărârea din 21 decembrie 2021 pronunţată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, în care a reţinut, de asemenea, în baza informaţiilor oferite de instanţa de trimitere, că aplicarea jurisprudenţei rezultate din deciziile Curţii Constituţionale nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 (cu referire la trimiterea spre rejudecare a cauzelor din apel, pentru lipsa specializării în cauze de corupţie a judecătorilor din compunerea completurilor de primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), coroborată cu dispoziţiile naţionale în materia prescripţiei, ar avea ca efect evitarea sancţionării efective şi disuasive a unei categorii bine determinate de persoane care ocupă poziţii importante în statul român (cu referire la competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi care au fost condamnate în primă instanţă pentru fraudă gravă/corupţie gravă, deciziile menţionate putând avea ca efect prelungirea duratei procedurilor penale, iar riscul de impunitate devenind, astfel, sistemic faţă de „categoria de persoane menţionată“.
    352. Se reţine, astfel, din hotărârile relevante ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că noţiunea de risc sistemic de impunitate s-a raportat, după caz, la un număr semnificativ de cauze, în care aplicarea jurisprudenţei constituţionale ar împiedica aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (Cauza Lin), respectiv la o categorie de persoane care ocupă funcţii importante în statul român, care astfel nu ar mai răspunde pentru infracţiuni de fraudă gravă sau corupţie gravă (Cauza Euro Box Promotion).
    353. Sunt relevante în demersul de a creiona viziunile diferite existente asupra noţiunii de risc sistemic de impunitate concluziile Avocatului General Michal Bobek, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19. Avocatul General s-a referit mai întâi la împrejurarea că, deşi au folosit acelaşi criteriu de evaluare, şi anume numărul potenţial de cauze afectate, instanţa de trimitere, procurorul şi Comisia Europeană au ajuns la concluzii diferite privind existenţa sau nu a unui risc sistemic de impunitate în cauza de mai sus (paragrafele 168, 169). Arătând că analiza Comisiei, care a constatat inexistenţa riscului sistemic, s-a bazat în principal pe consideraţii de „efectivitate“, apreciată în termeni de impunitate sistemică în funcţie de numărul potenţial de cauze afectate, ulterior, Avocatul General îşi expune propria opinie asupra criteriilor care trebuie folosite la aprecierea existenţei sau nu a unui risc sistemic de impunitate. În paragraful 170 se arată că „Acest risc ar fi apreciat în funcţie de numărul potenţial de cauze afectate, chiar dacă alte elemente, precum impactul concret asupra bugetului Uniunii ori tipul sau complexitatea cauzelor în discuţie, sunt propuse în egală măsură ca elemente suplimentare care trebuie luate în considerare“. În opinia sa (paragraful 177), „Examinarea ar trebui să aibă ca obiect compatibilitatea normativă a dispoziţiilor şi să nu implice niciun studiu statistic, empiric, al unui număr (nespecificat) de cauze vizate“, întrucât (paragraful 178) „Instanţele au tendinţa de a nu se descurca la statistici. Tipul de analiză încredinţată de Curte în Hotărârea Taricco instanţelor naţionale impune elemente de probă solide, care să fie eventual asociate unei analize prospective specifice, orientată spre efecte. Aceasta pare să depăşească cu totul ceea ce s-ar putea în mod rezonabil solicita unei instanţe naţionale“.
    354. În raport de considerentele expuse, se constată că obligaţia impusă instanţelor naţionale de a lăsa neaplicată decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la aplicarea standardului naţional de protecţie reprezentat de legea penală mai favorabilă - mitior lex, cu privire la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, şi de a da întâietate, astfel, obligaţiei de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene se bazează pe concluzia că aplicarea standardului naţional de protecţie este de natură să agraveze riscul sistemic de impunitate în sensul că infracţiunile de fraudă gravă nu vor fi pedepsite într-un număr mare de cauze, ceea ce contravine obligaţiei asumate de stat de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive.
    355. Aşa cum s-a arătat, însă anterior, noţiunea de risc sistemic a fost apreciată diferit chiar de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa relevantă, de fiecare dată cântărind semnificativ informaţiile puse la dispoziţia sa de către instanţa de trimitere.
    Concluziile Avocatului General mai sus prezentate au evidenţiat faptul că, folosind acelaşi criteriu, „actorii implicaţi - Comisia, instanţa de trimitere şi procurorul“ au ajuns la concluzii diferite asupra existenţei sau nu a unui risc sistemic de impunitate generat de jurisprudenţa Curţii Constituţionale din România (prin alte decizii decât cele analizate în prezenta cauză).

    356. Rezultă din cele expuse că nu există criterii clare în baza cărora riscul sistemic de impunitate să poată fi evaluat de instanţele naţionale, cărora le este impusă obligaţia de a lăsa neaplicată jurisprudenţa naţională, în considerarea acestui risc. De altfel, din Hotărârea Curţii de Justiţie rezultă că în considerarea incompatibilităţii acestui risc sistemic de impunitate cu cerinţele impuse de art. 325 alin. (1), TFUE, de combatere a fraudei împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prin măsuri disuasive şi efective, sunt impuse obligaţii atât autorităţii legislative naţionale, cât şi instanţelor naţionale.
    357. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că este primordială obligaţia legiuitorului de a crea un cadru legislativ adecvat, de natură să configureze un regim sancţionator care să asigure respectarea art. 325 TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, inclusiv prin modificarea normelor privind prescripţia răspunderii penale, astfel încât acest regim sancţionator să nu prezinte un risc sistemic de impunitate cu privire la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene. Instanţelor naţionale le revine, potrivit hotărârii Curţii, obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile din dreptul intern care, în cadrul procedurilor de genul celor de mai sus, împiedică aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive.
    358. Aşadar, premisa lăsării ca neaplicată (în cauza de faţă) a Deciziei nr. 67/2022 este existenţa unui risc sistemic de impunitate dedus din efectele pe care această decizie le-ar produce, anume prescrierea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cauze, prin neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.
    359. Instanţele nu dispun însă de criterii predefinite de legiuitor pe baza cărora să poată aprecia asupra riscului sistemic de impunitate existent într-un număr semnificativ sau mare de cauze, iar aprecierea oricărei instanţe asupra unor criterii de stabilire a noţiunilor de mai sus ar însemna, în acelaşi timp, şi arogarea unor atribuţii care aparţin în drept unei alte autorităţi a statului - puterea legislativă, contrar principiului separaţiei puterilor în stat, temelia democraţiei constituţionale şi a statului de drept, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
    360. În acelaşi timp, persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin urmare destinatarului normei penale, trebuie să îi fie clar de ce în cazul său nu se aplică standardul de protecţie al drepturilor fundamentale, legea penală mai favorabilă, pe când în cazul altor persoane acuzate de infracţiuni de drept comun, acest standard se aplică. Criteriile în baza cărora este stabilit riscul sistemic şi numărul semnificativ de cauze în baza cărora sunt potenţial anihilate drepturile fundamentale ale celui acuzat de infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene trebuie să fie cunoscute acestuia, întrucât influenţează răspunderea sa penală, iar legea trebuie să fie astfel accesibilă celui acuzat şi previzibilă pentru acesta. Or, aceste concepte desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt independente de conduita celui acuzat şi, în orice caz, survenite ulterior săvârşirii faptelor, astfel încât nu a putut cunoaşte la data faptelor consecinţele la care s-ar expune. Aplicarea legii, în această manieră, persoanelor acuzate de infracţiuni de fraudă împotriva intereselor Uniunii Europene ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei în toate componentele sale - accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate.
    361. Absenţa criteriilor legale de stabilire a conţinutului conceptelor de mai sus nu doar că va conduce la o evaluare imprecisă, vulnerabilă, în fiecare caz concret în parte, dar este o împrejurare de natură a da naştere la o interpretare şi aplicare neunitare de către instanţele de judecată, ceea ce va genera insecuritate juridică, incoerenţa jurisprudenţială fiind sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva statului român (Beian împotriva României, Tudor împotriva României, Păduraru împotriva României etc.).
    362. Aşa cum rezultă din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, obligaţia instanţelor de a da efectivitate dispoziţiilor art. 325 din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF nu le scuteşte pe acestea de necesitatea respectării drepturilor fundamentale garantate de Cartă şi de principiile generale ale dreptului Uniunii şi, prin urmare, şi a drepturilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (paragraf 101). În acelaşi timp, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea Europeană a statuat că măsurile dispuse de autorităţile statale în cazul partajării unor competenţe cu o organizaţie supranaţională sunt justificate numai atât timp cât organizaţia respectivă protejează drepturile fundamentale la un nivel cel puţin echivalent cu protecţia oferită de Convenţie, prin urmare, autorităţile judiciare rămân nu doar competente să aprecieze, ci, în acelaşi timp, şi responsabile cu asigurarea nivelului de protecţie menţionat.
    363. Or, aplicarea de către instanţe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conţinut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naţionale obligatorii care interpretează şi fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituţională din România şi în acord cu exigenţele impuse de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, aşa cum este garantat de art. 7 din Convenţie.
    364. În raport cu toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reţine că:
    1. prescripţia răspunderii penale, inseparabilă de întreruperea acesteia, în dreptul pozitiv român şi potrivit ordinii constituţionale, este o instituţie de drept penal material;
    2. normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor legii penale mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din Codul penal, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 67/2022, obligatorie;
    3. lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu articolul 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
    4. standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivităţii/ultraactivităţii legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale şi a întreruperii acesteia, dă substanţă principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, asigurând garanţiile prevăzute de acestea şi o protecţie superioară, sens în care, în acord cu dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale, care asigură o protecţie mai largă;
    5. obligaţia impusă instanţelor prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU are drept consecinţă asigurarea unui nivel de protecţie a drepturilor fundamentale care nu este echivalent sau comparabil cu protecţia asigurată de art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar în aceste condiţii, măsurile luate de autorităţile judiciare sunt justificate numai atât timp cât aplicarea dreptului unional protejează drepturile fundamentale într-un mod care poate fi considerat cel puţin echivalent cu protecţia conferită de Convenţia europeană a drepturilor omului;
    6. riscul sistemic de impunitate pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în considerarea căruia ar trebui lăsată neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit Hotărârii din Cauza - 107/23 PPU (Lin), nu poate fi apreciat de către instanţele de judecată în absenţa unor criterii predefinite de legiuitor, însemnând o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat;
    7. succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracţiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie şi previzibilitate a legii.

    365. În consecinţă, în raport cu argumentele dezvoltate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU? şi va stabili că:
    1. Instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).
    2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica în condiţiile stabilite de aceasta şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
    Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU? şi stabileşte că:
    1. Instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).
    2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica în condiţiile stabilite de aceasta şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.

                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    ELENI CRISTINA MARCU
                    Magistrat-asistent,
                    Elena Rosana Bota

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 37 din 17 iunie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"