Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 609/1/2019
┌─────────────┬────────────────────────┐
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Curelea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Sorinela │- judecător la Secţia I │
│Alina Macavei│civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Negrilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I │
│Pietreanu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 609/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă, raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 5.049/285/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la termenul din 3 iunie 2019 s-a dispus acordarea unui nou termen în vederea soluţionării prezentei sesizări, completul având nevoie de timp suplimentar pentru analizarea şi lămurirea tuturor aspectelor ce fac obiectul cauzei. Se mai referă că raportul întocmit de judecătorul-raportor a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depuse de către părţi puncte de vedere. Doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele completului, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Suceava - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 8 februarie 2019, în Dosarul nr. 5.049/285/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "1. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, văzând că dovada dreptului de proprietate pentru reconstituire se face conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, dacă îndreptăţirea la reconstituire poate rezulta, din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din aplicarea principiului bunei-credinţe, văzând culpa comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate şi trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate până la formularea acţiunii de constatare a nulităţii absolute a acestuia. Se are în vedere, pe de altă parte, eventuala culpă a petentei raportat la prevederile art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, care nu a depus niciun act doveditor conform documentaţiilor înaintate de comisiile de fond funciar, faptul că este vorba de terenuri cu vegetaţie forestieră, ce constituie bunuri de interes naţional conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, că petenta a folosit şi exploatat terenul cu vegetaţie forestieră 13 ani până în prezent, văzând că prin acţiunea dedusă judecăţii se invocă un motiv de nulitate absolută a titlului de proprietate.2. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în sensul dacă aceste prevederi se raportează la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce a aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau la terenul ce a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte.3. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv, dacă este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât şi titularul unui drept de folosinţă considerat «proprietar util».4. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă aceste prevederi se aplică «automat» şi cererilor de reconstituire formulate anterior intrării în vigoare a acestor prevederi, văzând că hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate a comisiei judeţene de fond funciar a fost emisă după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale." II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept 2. Potrivit încheierii de sesizare, cauza are ca obiect acţiunea de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate emis la data de 10 septembrie 2004 de către comisia judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Suceava, temeiul de drept al acţiunii fiind prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997). 3. Situaţia de fapt nu prezintă un grad de dificultate deosebit, nefiind contestată sau susceptibilă de interpretări contradictorii, respectiv: la data de 2 martie 2000, unitatea de cult pârâtă a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru 30 ha de pădure, conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000). Cererea de reconstituire nu a fost însoţită de înscrisuri doveditoare, conform documentaţiilor înaintate de comisiile de aplicare a legislaţiei de fond funciar. Prin hotărârea Comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate Suceava nr. xxx/26.06.2003 s-a validat dreptul de proprietate în beneficiul unităţii de cult pârâte, ulterior fiind emis titlul de proprietate nr. xxx/10.09.2004, contestat în prezenta cauză. 4. Ulterior emiterii titlului de proprietate nr. xxx/10.09.2004, după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, prin Decizia nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.162/1/2010*, menţinută prin Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă pronunţată în acelaşi dosar, s-a statuat definitiv şi irevocabil faptul că Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a avut vreodată calitatea de proprietar asupra suprafeţelor de fond forestier revendicate, ci istoric şi juridic, proprietatea asupra terenurilor folosite de către această fundaţie a aparţinut statului, fie acesta statul austriac, statul austro-ungar ori statul român. III. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 5. Prin Încheierea din data de 8 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.049/285/2017, Tribunalul Suceava - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: 6. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) şi alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât prezenta acţiune de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate pune în discuţie îndreptăţirea unităţii de cult pârâte la reconstituirea dreptului de proprietate în baza acestor prevederi legale, părţile, respectiv practica judiciară exprimând puncte de vedere contrare cu privire la incidenţa şi interpretarea acestora. 7. În mod greşit apelanta-pârâtă contestă relevanţa acestor dispoziţii legale în cauză: conform prevederilor art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, aplicarea legii de către prima instanţă. În cauză, memoriul de apel conţine ample referiri la aceste prevederi legale, deci chiar apelanta a învestit instanţa de apel cu analizarea acestora; de asemenea, considerentele sentinţei apelate şi întâmpinările din apel dezbat aceste chestiuni de drept. 8. Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. 9. Caracterul de noutate se raportează, mai întâi, la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform prevederilor art. 519 din noul Cod de procedură civilă. 10. Instanţa de trimitere apreciază că, în mod greşit, apelanta susţine că toate chestiunile de drept supuse dezbaterii în prezenta procedură nu au caracter de noutate la nivelul Tribunalului Suceava. 11. Cele aproximativ 580 de dosare similare au fost introduse în acelaşi interval de timp, anterior neexistând astfel de litigii, multitudinea acestor dosare fiind generată de pronunţarea de către Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a Deciziei nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, în Dosarul nr. 1.162/1/2010*, menţinută prin Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, pronunţată în acelaşi dosar. 12. De altfel, până în prezent, doar două completuri de judecată din cele şapte ce funcţionează la nivelul Tribunalului Suceava - Secţia I civilă în materia apelurilor civile declarate conform prevederilor noului Cod de procedură civilă s-au pronunţat asupra apelurilor, un alt complet de apel a repus pe rol două litigii, iar altul a făcut referire la demararea prezentei proceduri. Într-un număr semnificativ de cazuri, litigiile sunt încă în curs de soluţionare la nivelul Tribunalului Suceava. Practic, un procent foarte redus din totalul celor aproximativ 580 de dosare a fost soluţionat definitiv, având în vedere că un procent covârşitor din aceste litigii nu a fost încă înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava, fiind încă în curs de soluţionare în primă instanţă, la nivelul judecătoriilor de pe raza Tribunalului Suceava. 13. Nu rezultă astfel o practică constantă şi consacrată a Tribunalului Suceava în privinţa chestiunilor de drept din prezenta sesizare; din contră, se conturează un interes major pentru modul de soluţionare a prezentei sesizări, iar mai multe completuri de judecată au luat în calcul suspendarea judecăţii, conform prevederilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 14. Chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării prezintă un grad ridicat de dificultate, văzând, în primul rând, complexitatea şi amploarea apărărilor şi argumentaţiilor părţilor. În al doilea rând, complexitatea analizei de drept se circumscrie incidenţei prevederilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, asemenea corelări impunând o argumentaţie amplă şi particularizată. În al treilea rând, chestiunile de drept sesizate impun analiza corelată a mai multor norme de drept [art. 6 alin. (1), art. 29 alin. (2) şi alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 26/1996), art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991), Codul civil austriac]. Mai mult, aceste prevederi au suferit mai multe modificări pe parcursul desfăşurării procedurii de reconstituire [de esenţă fiind modificările aduse Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 400/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată (Legea nr. 400/2002)]. În plus, legislaţia de fond funciar incidentă în cauză se impune a fi corelată cu dispoziţiile legale de drept comun, ce reglementează regimul juridic al nulităţilor absolute, întrucât petitul cauzei îl constituie constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate. De asemenea, analiza chestiunilor de drept sesizate impune aplicarea regulilor interpretative (logico-gramaticală, respectiv sistematică) a unor principii constituţionale (principiul neretroactivităţii legii) şi procedurale (principiul disponibilităţii), precum şi a normelor de aplicare în timp a legii civile. În al patrulea rând, dificultatea chestiunilor de drept sesizate rezultă din necesitatea împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, fiind vorba de circa 580 de dosare similare. 15. Instanţa de sesizare apreciază că, faţă de multitudinea cauzelor şi complexitatea chestiunilor de drept incidente, practica judiciară neunitară este inerentă, impunându-se statuarea unor dezlegări de principiu de către instanţa supremă. 16. S-a arătat că, în prezent, există deja o practică neunitară la nivelul judecătoriilor de pe raza Tribunalului Suceava, fiind pronunţate zeci de soluţii, atât în sensul admiterii acţiunilor, cât şi în sensul respingerii acestora. 17. Chestiunile de drept supuse dezbaterii sunt de interes general, prezentând o mare importanţă pentru societate, faţă de numărul foarte mare de petenţi, părţi în cadrul celor 580 de dosare şi având în vedere că fiecare litigiu se referă la suprafaţa de 30 ha pădure, în total 17.000 ha pădure, şi că suprafeţele cu vegetaţie forestieră constituie bunuri de interes naţional, conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996, preluate şi în actualul Cod silvic [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare]. 18. S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. 19. Tribunalul Suceava, instanţa de sesizare, a arătat că soluţionează cauza în ultimă instanţă, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. IV. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 20. Potrivit încheierii de sesizare, opinia completului de judecată al Tribunalului Suceava - Secţia I civilă asupra celor 4 chestiuni de drept invocate este următoarea: 21. Conform prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, pentru a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, unitatea de cult trebuie să probeze că fondul bisericesc al cultului de care aparţine a avut calitatea de proprietar asupra terenului cu vegetaţie forestieră, ce face obiectul reconstituirii. 22. Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, „(1) La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orăşeneşti, municipale şi comisiile judeţene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestor acte, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege“. 23. Această rigurozitate a înscrisurilor doveditoare se impune a fi respectată, în primul rând, de către petentă, care avea obligaţia de a le anexa cererii de reconstituire, conform prevederilor art. 12 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, potrivit cărora „La cerere se vor anexa: acte de proprietate, certificat de moştenitor, hotărâre judecătorească, dacă există, în toate cazurile certificat de naştere, certificat de deces al autorului în cazul moştenitorilor, precum şi orice alte acte din care să rezulte dreptul de proprietate asupra terenului solicitat.“ Rezultă, astfel, clar şi neechivoc, că petenta avea obligaţia de a proba cu înscrisuri dreptul de proprietate al cultului religios, încă de la demararea procedurii de reconstituire, odată cu depunerea cererii de reconstituire. 24. Verificarea cu rigurozitate a înscrisurilor doveditoare revine ulterior, ca obligaţie, comisiilor de aplicare a legislaţiei fondului funciar, conform atribuţiilor legale în materie, respectiv, în prima etapă, comisiei locale de fond funciar, iar, în a doua etapă, comisiei judeţene de fond funciar. 25. Chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată constituie interpretarea acestor dispoziţii legale, prin prisma prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 26. Instanţa de trimitere apreciază că unitatea de cult petentă se bucură de un „bun“ în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, văzând că a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul deciziei administrative a comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate, urmată de emiterea titlului de proprietate. Aceste aspecte se coroborează cu împrejurarea că petenta a folosit şi a exploatat terenul pădure timp de 13 ani, până la contestarea titlului său de proprietate în instanţă, exercitând, în acest interval de timp, toate prerogativele dreptului de proprietate. 27. Rămâne de examinat dacă ingerinţa în folosinţa „bunului“, în sensul analizat mai sus, este justificată, ceea ce impune respectarea a trei condiţii: legalitatea măsurii, intervenirea unei cauze de „utilitate publică“ şi respectarea exigenţei de proporţionalitate, ceea ce semnifică menţinerea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României, Cauza Străin şi alţii împotriva României). 28. Instanţa de sesizare apreciază că este dată legalitatea măsurii, pentru constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate invocându-se incidenţa prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, conform cărora sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deţinut anterior în proprietate astfel de terenuri. 29. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile legale de drept comun ce reglementează regimul juridic al nulităţilor absolute. Astfel, nulitatea absolută a actelor juridice operează în cazul încălcării unor norme legale imperative, aceasta retroactivează, lipsind în totalitate de efecte juridice respectivul act juridic. Cazurile de nulitate absolută sunt uneori expres prevăzute de lege, însă alteori nulitatea este virtuală, rezultând implicit din textul de lege. Aşadar, pentru ca un act juridic să fie sancţionat cu nulitate absolută nu este necesar ca această sancţiune să fie menţionată expres printr-o dispoziţie a legii. De regulă, normele imperative atrag, în cazul nerespectării lor, sancţiunea nulităţii absolute faţă de scopul urmărit de acestea, anume ocrotirea unui interes general. 30. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere este reglementată, în mod evident, de norme imperative, de ordine publică, întrucât protejează un interes general şi nu permit abateri de la conduita impusă (art. 24 şi următoarele din Legea nr. 1/2000). Se are în vedere şi faptul că terenurile cu vegetaţie forestieră constituie bunuri de interes naţional, conform prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 26/1996. 31. Prin urmare, s-a apreciat că suntem în prezenţa unei cauze de „utilitate publică“, impunându-se respectarea unor norme imperative, de ordine publică, astfel cum s-a argumentat mai sus. 32. În continuare, instanţa de sesizare a arătat că rămâne de examinat asigurarea raportului de proporţionalitate, sub acest aspect, având, pe de o parte: a) buna-credinţă a petentei, prezumată legal, care constituie o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate în cazuri expres prevăzute de lege şi alăturat altor condiţii legale (de exemplu, în cazul uzucapiunii); b) culpa comisiilor de fond funciar, cu ocazia emiterii titlului de proprietate, raportat la verificările ce le reveneau, conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000; c) trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate, până la formularea acţiunii de constatare a nulităţii absolute a acestuia, timp în care petenta a exercitat nestingherită toate prerogativele dreptului de proprietate. 33. Pe de altă parte, se evidenţiază următoarele: a) culpa unităţii de cult petente, raportat la prevederile art. 12 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, care nu a depus niciun act doveditor, conform documentaţiilor înaintate de comisiile de fond funciar, aceasta având obligaţia de a depune înscrisurile doveditoare odată cu demararea procedurii de reconstituire, prin depunerea cererii de reconstituire; b) terenurile cu vegetaţie forestieră beneficiază de un regim juridic special, distinct de terenurile cu altă categorie de folosinţă. Acestea constituie bunuri de interes naţional, conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996, ceea ce semnifică faptul că reprezintă bunuri de interes general, interes ce trebuie să prevaleze; c) în cauză se invocă un caz de nulitate absolută a titlului de proprietate al unităţii de cult petente, fiind vorba de cea mai drastică sancţiune juridică ce poate afecta un drept. Regulile care guvernează regimul juridic al nulităţii absolute sunt următoarele: aceasta poate fi invocată de oricine justifică interes; nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, fiind deci imprescriptibilă; în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, excepţiile fiind expres şi limitativ prevăzute de lege (de exemplu, art. 1.010 din Codul civil, art. 303 din Codul civil). Această a treia regulă este consecinţa inerentă a primelor două şi se explică prin caracterul general al interesului ocrotit de norma juridică; d) petenta a folosit şi exploatat suprafaţa de 30 de ha pădure timp de 13 ani, exercitând în plenitudine prerogativele dreptului de proprietate, rezultând, în beneficiul său, un activ patrimonial important faţă de valoarea economică deosebită a pădurilor. 34. Punând în balanţă cele două categorii de argumente mai sus arătate, instanţa de trimitere a constatat că nu rezultă impunerea unei sarcini speciale şi exorbitante în privinţa petentei. De asemenea, se poate considera şi că aceasta a fost despăgubită, raportat la argumentele din prima categorie, prin încasarea beneficiilor materiale generate de folosirea şi exploatarea timp de 13 ani a suprafeţei de 30 ha pădure. Aceste despăgubiri pot fi considerate un just remediu material pentru neregularităţile din procedura de reconstituire, imputabile instituţiilor statului. 35. Prin evidenţierea celor două categorii de argumente instanţa de trimitere a avut ca scop o expunere echilibrată, nepărtinitoare, care să prezinte argumentele favorabile fiecărei părţi. De asemenea, a arătat că se urmăreşte a se asigura particularizarea impusă de solicitarea de dezlegare a unor chestiuni de drept de către instanţa supremă, pentru justa apreciere în drept raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este foarte nuanţată şi particularizată şi impune stabilirea unui grad foarte ridicat de similaritate. Mai mult, cele două categorii de argumente se regăsesc şi în celelalte cauze similare, existând deci un risc major de a se genera practică judiciară neunitară. Repetitivitatea acestora asigură cerinţa abstractizării chestiunilor de drept sesizate, specifică prezentei proceduri. 36. Interpretarea unor norme juridice prin prisma prevederilor Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie, în mod evident, o chestiune de drept, iar raportarea la prevederile Convenţiei impune relevarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, în absenţa cărora nu se poate asigura cerinţa de proporţionalitate mai sus arătată. 37. În niciun caz, prin prezenta sesizare, nu se solicită aprecieri asupra situaţiei de fapt, care, de altfel, este simplă, clară şi necontestată. Instanţa de sesizare a arătat că, în mod greşit, apelanta susţine că se solicită dezlegări asupra situaţiei de fapt: nicio parte nu contestă nedepunerea actelor doveditoare odată cu cererea de reconstituire, nici trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate, nici folosirea şi exploatarea terenului cu vegetaţie forestieră în acest interval de timp etc. 38. Cu privire la cea de-a doua chestiune din întrebarea prealabilă, instanţa de sesizare a arătat că dispoziţiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 prevăd expres că este vorba de terenurile ce au aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale, întrucât legiuitorul utilizează expresiile „care au avut“, respectiv „pe care le-au avut“ cu referire directă la unităţile de cult. Aceasta reprezintă interpretarea logico-gramaticală a textului legal, prin analiza morfologică şi sintactică a dispoziţiilor legale, precum şi a raţionamentelor logice. 39. Recurgând la interpretarea sistematică, prin care se determină înţelesul unei norme juridice în funcţie de locul pe care îl ocupă în cadrul actului normativ din care face parte, coroborat cu celelalte dispoziţii ale acestuia, se reţin următoarele: prevederile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 sunt redate după prevederile art. 29 alin. (2) din aceeaşi lege, care anterior a reglementat deja reconstituirea dreptului de proprietate prin valorificarea drepturilor deţinute de cultul religios din care unitatea de cult face parte. Rezultă că drepturile aparţinând cultului religios au fost expres reglementate în art. 29 alin. (2), iar dacă legiuitorul le-ar fi avut în vedere şi în contextul art. 29 alin. (3^1), în mod logic, ar fi făcut vorbire şi în cadrul acestui alineat de cultul religios, astfel cum a procedat la alin. (2). Nu este permis interpretului a adăuga la textul legal. 40. Dispoziţiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 fac trimitere la structurile de cult prevăzute la alin. (2). Această trimitere are rolul de a determina care categorie de unităţi de cult este beneficiara acestor dispoziţii legale, impunându-le, în prealabil, formalitatea constituirii legale, nu extinde drepturile care pot fi valorificate în contextul acestor dispoziţii legale, drepturi pe care le reglementează, expres şi clar, după această trimitere la prevederile alin. (2). 41. Prevederile art. 72 introduse prin Hotărârea Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, invocate de unitatea de cult, fac vorbire, într-adevăr, de bunurile fondului bisericesc al cultului de care aparţin unităţile de cult, însă sunt restrictive, referindu-se exclusiv la cele deţinute în proprietate de acesta. Astfel, aceste prevederi legale asigură punerea în aplicare a prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, nu a prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000. De altfel, prevederile regulamentare nu ar putea extinde domeniul de aplicare a legii, având o forţă juridică inferioară acesteia. 42. Referitor la cea de-a treia chestiune, calitatea de „proprietar util“ a fost invocată, ca apărare, în memoriul de apel, fiind considerată suficientă pentru reconstituirea dreptului de proprietate în unele decizii ale Tribunalului Suceava - Secţia I civilă. 43. Prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 se referă, în mod expres, la fostele proprietăţi ale fondului bisericesc al cultului religios din care face parte unitatea de cult petentă, stipulându-se „dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere“. 44. Proprietatea este dreptul unei persoane de a se bucura şi de a dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele legii. Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia („ius utendi“), folosinţa („ius fruendi“) şi dreptul de dispoziţie („ius abutendi“). Deci, dreptul de folosinţă constituie doar una dintre prerogativele proprietăţii, astfel că nu se poate stabili o relaţie de echivalenţă între cele două noţiuni juridice, proprietate, respectiv folosinţă. 45. Noţiunea de „proprietar util“ sau „proprietate utilă“ nu este reglementată de legislaţia de fond funciar, nici în contextul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), nici prin dispoziţiile Legii nr. 1/2000, ale căror stipulaţii fac obiect de dezbatere în prezenta cauză. 46. Aceste noţiuni juridice erau reglementate de Codul civil austriac, în contextul căruia proprietatea asupra unui bun imobiliar putea fi împărţită între „proprietarul direct“ (care avea drept asupra substanţei lucrului) şi „proprietarul util“ (care exercita un drept de folosinţă), dar nu au fost preluate de legislaţia de fond funciar, sub imperiul căreia se desfăşoară prezentul litigiu, nefiind reglementate de această legislaţie. Astfel, acestea nu pot fi valorificate prin prisma prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. 47. Dispoziţiile Codului civil austriac, respectiv ale legislaţiei de fond funciar, ultima intrată în vigoare începând cu anul 1991, constituie regimuri juridice diferite, care nu s-au intersectat nici din punctul de vedere al perioadei de timp în care s-au aflat în vigoare. 48. Astfel, nu pot fi „împrumutate“ noţiuni juridice dintr-o legislaţie anterioară, la care dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu fac trimitere, în caz contrar fiind în prezenţa unei „lex tertia“, ce nu poate fi stabilită pe cale judiciară. 49. Când legiuitorul a dorit să valorifice un simplu drept de folosinţă, în contextul legislaţiei de fond funciar, a prevăzut dispoziţii exprese în acest sens [de exemplu, art. 19, art. 24 alin. (1), art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991], acestea fiind de strictă interpretare, întrucât regula în materie de fond funciar este retrocedarea fostelor proprietăţi pe calea reconstituirii dreptului de proprietate. 50. De altfel, sub imperiul legislaţiei de fond funciar, valorificarea unui drept de folosinţă se circumscrie constituirii unui drept de proprietate. În schimb, reconstituirea dreptului de proprietate presupune preexistenţa unui drept de proprietate deplin [art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 18/1991]. 51. În contextul prevederilor art. 29 din Legea nr. 1/2000, când legiuitorul a înţeles să permită valorificarea unui simplu drept de folosinţă, a utilizat noţiuni distincte de dreptul de proprietate, de exemplu, drept de administrare sau înzestrare [art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000]. Se impune a se da eficienţă principiului conform căruia interpretului nu îi este permis a adăuga la lege. 52. Cu privire la ultima chestiune din sesizare, instanţa de trimitere a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate are loc „la cerere“, conform prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, fiind o materializare a principiului disponibilităţii, în materia fondului funciar. Cu alte cuvinte, reconstituirea dreptului de proprietate nu este luată în calcul din oficiu şi se circumscrie pretenţiilor formulate de petent, exprimate în cererea de reconstituire. 53. Alineatul (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000 a fost introdus prin Legea nr. 400/2002 şi deci nu era în vigoare la momentul formulării cererii de reconstituire la data de 2 martie 2000, de esenţă fiind şi respectarea principiului neretroactivităţii legii. 54. Este de reţinut că hotărârea de validare a dreptului de proprietate a comisiei judeţene de fond funciar a intervenit după intrarea în vigoare a dispoziţiilor alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000. 55. În acest caz, de esenţă este aplicarea regulilor de tehnică legislativă, fiind importante, sub acest aspect, eventualele dispoziţii tranzitorii. Acestea cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări, care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. 56. Conform prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât să se evite retroactivitatea noului act normativ sau conflictul între norme succesive. 57. Prevederile Legii nr. 400/2002 nu cuprind dispoziţii tranzitorii care să permită aplicarea automată a acestora şi în cazul cererilor de reconstituire nesoluţionate până la intrarea în vigoare a acesteia. 58. Principiul aplicării imediate a legii civile noi vizează faptele juridice şi efectele în curs de producere. În cauză, acesta trebuie circumscris şi corelat cu respectarea principiului disponibilităţii. Cu alte cuvinte, văzând că reconstituirea dreptului de proprietate are loc „la cerere“ şi în limitele pretenţiilor din această cerere, aplicarea dispoziţiilor legale noi va avea loc „la cerere“, cu respectarea simetriei corespunzătoare, fiind hotărâtor a stabili dacă petenta s-a prevalat, în faţa comisiilor de fond funciar, de noile dispoziţii legale. 59. Unitatea de cult petentă avea posibilitatea să invoce, deci, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 400/2002, ca temei de drept, prevederile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, care, în acest caz, văzând nesoluţionarea cererii sale de reconstituire până la acel moment, ar fi fost analizate, în mod suplimentar, în favoarea sa, alături de prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. Este vorba de un demers facil de realizat, constând într-o cerere precizatoare ulterioară, conform modificărilor legale intervenite, toate persoanele având obligaţia de a cunoaşte intrarea lor în vigoare (nemo censetur ignorare legem). V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 60. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost depuse de către părţi următoarele puncte de vedere: 61. Apelanta-pârâtă, unitatea de cult, a apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. 62. În acest sens, a arătat că sesizarea nu priveşte o chestiune de drept în accepţiunea art. 519 din Codul de procedură civilă, ci o solicitare de aplicare a normelor legale situaţiei de fapt deduse judecăţii. Mai mult, chestiunile de drept cu a căror interpretare a fost învestită instanţa supremă nu au caracter veritabil, normele de drept fiind complete, clare şi concise. 63. Interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) şi alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 nu prezintă nicio dificultate, fiind exprimate în mod clar şi concis de către legiuitor, iar răspunsul la întrebările instanţei de trimitere se regăseşte chiar în cuprinsul acestor norme, nefiind nevoie de intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a interpreta aceste dispoziţii legale. De altfel, nici instanţa de trimitere nu a sesizat dificultăţi de interpretare în ceea ce priveşte aceste norme în mod independent, ci a solicitat interpretarea acestor norme prin raportare la alte dispoziţii legale, la principiile de drept, la circumstanţele particulare ale speţei şi prin aplicarea regulilor de interpretare, solicitare care este inadmisibilă. 64. Totodată, apelanta-pârâtă a apreciat că pretinsele chestiuni de drept a căror interpretare se solicită nu prezintă caracter de noutate, dat fiind că dispoziţiile art. 29 alin. (2) şi alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 au făcut obiectul a numeroase interpretări doctrinare şi există deja jurisprudenţă prin care instanţele au făcut aplicarea acestor texte de lege. De asemenea, chestiunile de drept circumstanţiate prezentei cauze au fost deja interpretate şi aplicate în mod unitar, prin cauze soluţionate în mod definitiv, existând o practică judiciară constantă la nivelul Tribunalului Suceava. 65. Apelanta-pârâtă a considerat că nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate referitoare la legătura dintre chestiunile de drept a căror interpretare se solicită şi fondul cauzei aflate în curs de judecată, având în vedere că instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei puterii de lucru judecat a unei alte decizii, nefiind relevantă pentru soluţionarea pe fond a litigiului interpretarea dispoziţiilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. S-a menţionat şi că problema de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv diferenţa dintre proprietar deplin şi proprietar util, nu a făcut obiectul analizei primei instanţe şi, totodată, nu constituie motiv de apel. 66. Intimata-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Suceava, a apreciat că primirea concluziilor din raport cu privire la inadmisibilitate este contrară scopului declarat al legii. 67. S-a arătat că problemele de drept sesizate depăşesc posibilităţile de lămurire ale instanţei de trimitere şi au potenţial de a determina practică judiciară contradictorie. 68. Aceste chestiuni de drept prezintă caracter de noutate, în sensul că nu şi-au găsit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi sunt de interes general, fiindcă fondul forestier este bun de interes naţional, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996. 69. Intimata-reclamantă a apreciat că concluziile raportului sunt contrare realităţii juridice, aşa cum rezultă din punctele de vedere transmise de instanţele naţionale şi care demonstrează că interpretarea neunitară nu vizează practica judiciară a Tribunalului Suceava, ci de la nivelul întregii ţări. 70. S-a mai arătat că sesizarea nu are în vedere ipoteze legale şi nici Legea nr. 1/2000 în ansamblu, ci texte de lege bine determinate în aplicabilitatea lor, inclusiv a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au creat şi creează o problemă de drept reală. 71. La data de 16 septembrie 2019, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost înregistrată la dosar o completare a punctului de vedere formulat de intimata-reclamantă. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 72. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărârile judecătoreşti identificate ca fiind relevante pentru chestiunile de drept ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte: 73. Marea majoritate a curţilor de apel au învederat că nu s-a identificat practică judiciară la instanţele aflate în circumscripţiile teritoriale ale acestora. Doar la nivelul Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Iaşi şi al Curţii de Apel Suceava au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care a fost analizată cazuistica ce face obiectul sesizării. 74. Din punctele de vedere teoretice exprimate de colectivele de judecători, precum şi din practica judiciară identificată au rezultat următoarele aspecte: 75. Cu privire la prima chestiune din sesizare, în opinia majoritară s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, dovada dreptului de proprietate se face în condiţiile art. 6 alin. (1) din aceeaşi lege. S-a arătat că, în această materie, nici principiul bunei-credinţe şi nici folosinţa faptică nu dovedesc dreptul de proprietate din perspectiva legislaţiei interne şi a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Într-o opinie minoritară, s-a considerat că îndreptăţirea la reconstituire, în situaţia dată, poate rezulta din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi din aplicarea principiului bunei-credinţe, în situaţia culpei comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate şi trecerea a 13 ani de la data emiterii titlului de proprietate până la formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a acestuia. 76. Referitor la cea de-a doua chestiune, opinia majoritară a fost că prevederile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 se raportează la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce a aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate. S-a exprimat şi o opinie minoritară, în sensul că aceste prevederi se referă la terenurile ce au aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care fac parte aceste unităţi de cult. 77. Opinia majoritară exprimată cu privire la cea de-a treia chestiune din sesizare este că, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate doar fostul proprietar, deoarece numai acesta poate face dovada dreptului de proprietate. În opinia minoritară, s-a apreciat că este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât şi titularul unui drept de folosinţă considerat „proprietar util“. 78. Cu privire la ultima chestiune, cea de-a patra, au fost exprimate ambele opinii, atât în sensul că prevederile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 nu se aplică automat, partea interesată având posibilitatea formulării unei cereri în considerarea noilor reglementări, cât şi în sensul că odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, acestea au devenit aplicabile în mod automat, în cazul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate pendinte. 79. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit Adresei din 3 aprilie 2019 a Secţiei I civile a acestei instanţe, au fost identificate Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, la care se face referire în încheierea de sesizare, precum şi Decizia nr. 2.330 din 31 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2.620/102/2010, prin care s-a reţinut că „hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate nu are caracter declarativ, petentul care a formulat plângere admisă în temeiul legilor fondului funciar fiind considerat că este beneficiarul reconstituirii de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de reconstituire, iar nu de la un moment anterior. În acest sens, trebuie menţionat că, în absenţa unei dispoziţii legale exprese care să confere titularului plângerii recunoaşterea dreptului de proprietate prin reconstituire asupra terenului în litigiu anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, acesta dobândeşte dreptul la reconstituire tocmai prin efectul pronunţării hotărârii rămase irevocabile, care dobândeşte autoritate de lucru judecat de la acest moment“. Nu au fost identificate cauze având ca obiect problema de drept supusă dezbaterii, litigiile în materia fondului funciar nefiind de competenţa materială a instanţei supreme. 80. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 469/C/767/III-5/2019 din 27 martie 2018, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 81. Pot prezenta relevanţă în analizarea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării în prezenta cauză următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 676 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017; Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017; Decizia nr. 146 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013; Decizia nr. 508 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008; Decizia nr. 527 din 13 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008; Decizia nr. 193 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 26 martie 2008; Decizia nr. 1.216 din 18 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2008. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 82. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 83. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere exprimate de părţi şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele: 84. Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ 85. Pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei, legiuitorul, în cuprinsul textului normativ enunţat, a instituit mai multe condiţii de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărui lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 86. Pentru a stabili dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută - crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea jurisprudenţei care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea jurisprudenţei interne într-una predictibilă - se impune evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare, ştiut fiind că doar o chestiune de drept reală şi care prezintă un grad sporit de dificultate poate face obiectul unei astfel de sesizări. 87. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Suceava - Secţia I civilă, titularul sesizării, învestit cu soluţionarea apelului, care urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă. 88. Se constată, totodată, că este îndeplinită şi condiţia ca problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 89. Analiza celorlalte condiţii de admisibilitate implică verificări privind existenţa unei chestiuni de drept, iar în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, făcându-se referire şi la doctrină, s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie. 90. Modalitatea în care este conceput să funcţioneze mecanismul care generează pronunţarea unei hotărâri prealabile presupune ca respectiva chestiune de drept să nu fie ipotetică, ci să facă în mod efectiv obiectul învestirii instanţei de trimitere, dezlegarea dată de către instanţa supremă urmând a influenţa soluţia pe care instanţa de trimitere o va pronunţa în cauză. 91. În acest sens, în verificarea acestei condiţii de admisibilitate este necesar a se observa obiectul acţiunii formulate de reclamant, soluţia pronunţată de prima instanţă şi motivele de apel formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de dispoziţiile art. 477 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului.^1 ^1 A se vedea Decizia nr. 33 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016. 92. De asemenea, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept determinată, pentru ca soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a textului de lege indicat în sesizare. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, chiar cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.^2 ^2 În acest sens, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 31 din 15 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017. 93. Aceasta întrucât identificarea normelor legale incidente şi interpretarea acestora în vederea aplicării într-o anumită cauză, folosind metodele specifice de interpretare a normelor juridice, sunt în competenţa judecătorului care soluţionează litigiul, căruia îi revine obligaţia de a judeca direct şi efectiv, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă („Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“) şi a dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (...)“. 94. Verificând chestiunile de drept care fac obiectul prezentei sesizări, se constată că acestea nu se constituie în probleme de drept reale şi determinate, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a textelor de lege enunţate. 95. Dimpotrivă, respectivele chestiuni de drept cu a căror lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au ca premisă aspecte litigioase ale cauzei, care nu au fost pe deplin clarificate, situaţie în care, la acest moment, al sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, nu se poate aprecia în ce măsură dezlegările care ar fi date chestiunilor de drept invocate ar avea influenţă asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza pendinte, condiţie impusă de dispoziţiile art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 96. Astfel, examinând conţinutul cererii de chemare în judecată, se constată că reclamanta a dedus judecăţii o acţiune în constatarea nulităţii unui titlu de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991 şi a actelor administrative care au stat la baza emiterii acestuia, titlu al cărui titular este unitatea de cult pârâtă - Parohia Ortodoxă X, în considerarea faptului că printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a stabilit că fundaţia Y nu a deţinut în proprietate teren forestier pe raza judeţului, fapt care impune concluzia potrivit căreia unitatea de cult pârâtă nu era îndreptăţită la reconstituire în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. 97. Prima instanţă a admis cererea, în condiţiile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, reţinând, prin motivarea principală, că Parohia Ortodoxă X nu era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, pentru motivul că în cauză operează prezumţia de lucru judecat în raport cu considerentele Deciziei civile nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă, rămasă irevocabilă, potrivit cărora fundaţia Y nu a deţinut în proprietate terenuri aparţinând fondului forestier în judeţul în care este constituită parohia. 98. Prin apelul formulat, unitatea de cult pârâtă a susţinut că în cauză nu era incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, pentru lipsa identităţii părţilor, obiectului şi cauzei juridice, cu precizarea că terenul din titlul său de proprietate nu se identifică cu cel care a făcut obiectul acţiunii în revendicare formulate de fundaţia Y. Totodată, unitatea de cult pârâtă a arătat că prezumţia lucrului judecat, reţinută în raport cu considerentele hotărârii judecătoreşti menţionate, a fost răsturnată prin probatoriile administrate dovedind că fundaţia Y a deţinut în proprietate şi alte terenuri forestiere decât cele care au făcut obiectul procesului de revendicare, caz în care era îndreptăţită la reconstituire în baza cererii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. 99. În raport cu limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată şi, mai apoi, prin cererea de apel, se impuneau analizarea şi statuarea cu prioritate de către judecătorii fondului cu privire la incidenţa asupra raportului juridic dedus în concret judecăţii a prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. 100. Dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, în vigoare la data formulării cererii de reconstituire de către unitatea de cult pârâtă, respectiv 2 martie 2000, prevedeau următoarele: „Centrele eparhiale, parohiile, schiturile, mânăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafeţe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere în judeţul în care a fost constituită parohia, schitul sau mânăstirea.“ 101. Dispoziţiile art. 29 alin. (2) din lege au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 29 iunie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 400/2002, în sensul următor: „Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile, filiile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafeţe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere.“ 102. În acest context, judecătorii fondului aveau a lămuri care este legătura dintre sintagma „fond bisericesc“ al cultului, având înţelesul de bunuri aparţinând bisericii, prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, şi persoana juridică, fundaţia Y, în a cărei denumire există sintagma „fondul bisericesc“, având înţelesul de titular de drepturi şi obligaţii, aspect esenţial din perspectiva analizei condiţiilor impuse de legiuitor pentru emiterea valabilă a titlurilor de proprietate în temeiul art. 29 alin. (2) din lege. 103. Or, chestiunile de drept care fac obiectul sesizării pornesc de la premisa prestabilită potrivit căreia legiuitorul, prin dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, ar fi avut în vedere bunurile aparţinând fundaţiei Y, ca subiect de drepturi şi obligaţii. Totodată, prin modul în care sunt formulate, respectivele chestiuni de drept pun în discuţie faptul că prevederile art. 29 alin. (2) din lege s-ar aplica oricăror raporturi juridice având ca obiect terenuri aparţinând fondului forestier, indiferent de titularul dreptului de proprietate. 104. În condiţiile în care, la momentul sesizării, aspecte litigioase ale cauzei, cum este cel menţionat, nu sunt lămurite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate analiza şi stabili care este relevanţa pentru soluţionarea în fond a litigiului a dezlegării chestiunilor de drept transmise, referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, care fac trimitere la sintagma „fond bisericesc“ al cultului, în înţelesul de patrimoniu al cultului căruia îi aparţine unitatea pârâtă. 105. Mecanismul procedural instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat de titularul sesizării pentru a obţine interpretarea unor norme de drept mai înainte de tranşarea într-o manieră clară a aspectelor litigioase ale cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere şi, cu atât mai puţin, pentru lămurirea unor probleme de drept ipotetice, în considerarea diverselor aspecte litigioase ale cauzei. 106. În condiţiile în care chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării sunt bazate pe aspecte prezumtive, cum sunt şi cele care fac obiectul prezentei sesizări, acestea nu au nici caracter determinat, deoarece, în realitate, ele pun în discuţie o întreagă problematică a textelor de lege indicate, însă nu în raport cu limitele învestirii instanţei prin acţiunea în constatarea nulităţii absolute dedusă în concret judecăţii ori prin motivele de apel, ci în raport cu diverse ipoteze de fapt şi de drept care ar putea fi generate de evaluarea probatoriilor şi de interpretarea şi aplicarea textelor de lege invocate de părţile litigante. 107. Astfel, analizând pct. 1 al sesizării prin care se solicită interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, văzând că dovada dreptului de proprietate pentru reconstituire se face conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, dacă îndreptăţirea la reconstituire poate rezulta, din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din aplicarea principiului bunei-credinţe, văzând culpa comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate şi trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate până la formularea acţiunii de constatare a nulităţii absolute a acestuia, se observă că această problemă de drept nu a făcut obiectul apărărilor formulate de unitatea de cult pârâtă, nici al analizei primei instanţe şi nu constituie motiv de apel. 108. Se constată, totodată, că prin chestiunea de drept de la acest punct al sesizării nu se tinde la interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi nici la statuarea asupra unei eventuale incompatibilităţi a acestui text de lege cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, cu finalitatea înlăturării lui din dreptul intern, ci se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să evalueze dacă soluţia anulării unui titlu de proprietate emis în circumstanţele particulare evidenţiate în sesizare reprezintă sau nu o ingerinţă proporţională în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul Convenţiei. 109. Or, o astfel de evaluare se poate realiza numai pe baza unei analize nemijlocite şi directe de către instanţele judecătoreşti de drept comun, în raport cu situaţia particulară a fiecărei cauze, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale părţilor litigante. 110. Această analiză nu poate fi realizată in abstracto, pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât ar exceda competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ar contraveni dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă^3. ^3 A se vedea şi Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012. 111. Cât priveşte chestiunea de drept expusă la pct. 3 din sesizare, prin care se solicită interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât şi titularul unui drept de folosinţă considerat „proprietar util“, se constată că această problemă nu a făcut obiectul analizei primei instanţe şi, contrar celor expuse în încheierea de sesizare, nu constituie motiv de apel. De altminteri, norma de drept a cărei lămurire se cere nu face trimitere la titularul unui drept de folosinţă, iar sintagma „proprietar util“ este invocată de părţile litigante în contextul prezentării evoluţiei situaţiei juridice a bunurilor aparţinând fundaţiei Y în diverse etape istorice. 112. Cât priveşte chestiunea de drept expusă la pct. 2, prin care se solicită interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în sensul dacă aceste prevederi se raportează la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce a aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau la terenul ce a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte, se constată următoarele: 113. Deşi vizează interpretarea prevederilor alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, introdus prin dispoziţiile Legii nr. 400/2002, în parte, întrebarea excedează conţinutul normei de drept, care nu face referire la terenuri deţinute în proprietate, ci doar la terenuri deţinute în folosinţă/administrare sau în înzestrare. 114. Astfel, alin. (3^1), în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, 10 septembrie 2004, prevedea următoarele: „Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră, dobândesc în proprietate suprafeţe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare.“ 115. Pe de altă parte, referitor la această problemă de drept, unitatea de cult pârâtă a formulat o apărare de fond subsidiară, în sensul recunoaşterii valabilităţii titlului de proprietate din perspectiva prevederilor alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, introdus prin dispoziţiile Legii nr. 400/2002, justificat de faptul că fundaţia Y a deţinut astfel de terenuri în folosinţă sau administrare, apărare reiterată ca motiv de apel. 116. Această apărare nu a fost primită de prima instanţă, care a reţinut, printr-o motivare subsidiară, că dispoziţiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, deşi prevăd un caz de reconstituire a dreptului de proprietate, nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecăţii, în lipsa probelor şi a vreunei cereri de reconstituire care să ateste faptul că unitatea de cult pârâtă ar fi deţinut în folosinţă, în înzestrare ori în administrare teren forestier de care să fi fost deposedată abuziv de stat. 117. Problema necesităţii formulării sau nu a unei noi cereri de reconstituire întemeiate pe dispoziţiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 se regăseşte la pct. 4 al sesizării, prin care se solicită interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă aceste prevederi se aplică "automat" şi cererilor de reconstituire formulate anterior intrării în vigoare a acestor prevederi, văzând că hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate a comisiei judeţene de fond funciar a fost emisă după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale. 118. Se constată că problema de la pct. 4, relativă la necesitatea formulării unei cereri noi de reconstituire - întemeiate pe alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000 - este prejudicială în raport cu chestiunea de drept de la pct. 2, relativă la condiţiile ce s-ar impune a fi verificate în persoana titularului unei astfel de cereri. 119. Dată fiind legătura dintre chestiunile de drept de la pct. 2 şi 4, se impune observarea cu prioritate a chestiunii de la pct. 4. 120. Problema de drept de la pct. 4 pune în discuţie aplicarea în timp a legii civile, chestiune care însă nu face obiectul apelului şi cu privire la care nu există indicii că ar fi făcut, ca motiv de ordine publică, obiectul unor dezbateri iniţiate de instanţa de apel. 121. Prin cererea de apel, unitatea de cult pârâtă a criticat motivarea subsidiară doar pentru contradictorialitatea considerentelor, iar cât priveşte menţiunea referitoare la „lipsa vreunei cereri de reconstituire“, apelanta a susţinut că această cerere există, dovada fiind titlul de proprietate emis în favoarea sa. 122. În acest caz, chestiunea de drept de la pct. 4 este ipotetică, astfel încât nu se poate aprecia dacă dezlegarea ce i s-ar da ar avea sau nu o înrâurire asupra soluţiei ce se va pronunţa cu privire la fondul litigiului. 123. Dat fiind caracterul prejudicial al chestiunii de drept de la pct. 4 în raport cu cea de la pct. 2, rezultă că niciuna dintre cele două chestiuni nu permite dezlegări, cât timp nu se poate aprecia asupra relevanţei lor pentru soluţionarea în fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere, în raport cu limitele învestirii prin apel. 124. În considerarea argumentelor expuse, se constată că nu este îndeplinită condiţia legală privind ivirea unei chestiuni de drept reale şi determinate de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată şi, în consecinţă, faţă de faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile, sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 5.049/285/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "1. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, văzând că dovada dreptului de proprietate pentru reconstituire se face conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, dacă îndreptăţirea la reconstituire poate rezulta, din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din aplicarea principiului bunei-credinţe, văzând culpa comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate şi trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate până la formularea acţiunii de constatare a nulităţii absolute a acestuia. Se are în vedere, pe de altă parte, eventuala culpă a petentei raportat la prevederile art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, care nu a depus niciun act doveditor conform documentaţiilor înaintate de comisiile de fond funciar, faptul că este vorba de terenuri cu vegetaţie forestieră, ce constituie bunuri de interes naţional conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, că petenta a folosit şi exploatat terenul cu vegetaţie forestieră 13 ani până în prezent, văzând că prin acţiunea dedusă judecăţii se invocă un motiv de nulitate absolută a titlului de proprietate.2. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în sensul dacă aceste prevederi se raportează la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce a aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau la terenul ce a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte.3. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât şi titularul unui drept de folosinţă considerat «proprietar util».4. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă aceste prevederi se aplică «automat» şi cererilor de reconstituire formulate anterior intrării în vigoare a acestor prevederi, văzând că hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate a comisiei judeţene de fond funciar a fost emisă după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale." Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE LAURA-MIHAELA IVANOVICI Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
