Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia-Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind transmiterea unor bunuri imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, aflate în proprietatea privată a statului, din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale, precum şi pentru abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară, obiecţie formulată de Avocatul Poporului. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.521 din 21 aprilie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.071A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 45 din Constituţie, sens în care formulează critici de neconstituţionalitate din perspectiva omisiunii legiuitorului de a reglementa norme tranzitorii prin care să se stabilească termene adecvate în care destinatarii reglementării în materie să se conformeze noilor obligaţii impuse de legiuitor. 4. Arată că noile prevederi stabilesc cadrul juridic pentru bunurile imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, proprietatea privată a statului, ce vor fi trecute din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale pe a căror rază teritorială se află acestea. Concomitent cu trecerea din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale a bunurilor imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară este abrogată şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară, act normativ care stabilea cadrul legal pentru vânzarea bunurilor imobile - clădiri şi terenuri aferente -, prevăzute în anexa la ordonanţa de urgenţă, de către Agenţia Domeniilor Statului, prin atribuire directă către concesionarii activităţilor sanitare veterinare publice de interes naţional care îşi desfăşoară activitatea în aceste imobile. 5. Medicina veterinară este una dintre profesiile reglementate sectorial prin Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, iar exercitarea profesiei de medic veterinar este reglementată prin Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 24 martie 2014. 6. Totodată, „activităţile pe care legiuitorul le dă în competenţa exclusivă a medicilor veterinari prezintă o importanţă deosebită, având un impact direct asupra sănătăţii animalelor şi indirect asupra celei a oamenilor“ (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 511 din 4 iulie 2017 şi nr. 846 din 18 noiembrie 2020). 7. Potrivit Legii nr. 160/1998, medicul veterinar cu drept de liberă practică poate opta în vederea exercitării profesiei pentru una dintre formele de organizare: (i) fie ca persoană fizică ce exercită în mod independent o profesie liberală, caz în care formele de exercitare a profesiei sunt cabinetul medical-veterinar individual de consultanţă, cabinetul medical-veterinar individual de asistenţă, respectiv cabinete medical-veterinare asociate, (ii) fie ca persoană juridică - societate reglementată de Legea societăţilor nr. 31/1990 - ce are obiect principal de activitate activităţi veterinare, caz în care formele de exercitare a profesiei sunt cabinetul medical-veterinar de consultanţă, cabinetul medical-veterinar de asistenţă, clinica veterinară, spitalul veterinar, centrul veterinar specializat, unitatea farmaceutică veterinară pentru comercializarea cu amănuntul (farmacie veterinară sau punct farmaceutic veterinar) şi laboratorul medical-veterinar privat. 8. În acest context, Avocatul Poporului susţine că, prin aplicarea noului act normativ, unităţile medical-veterinare, care au fost înfiinţate şi funcţionează în temeiul şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, sunt puse în faţa unei reglementări care le impune condiţii de funcţionare noi, în ceea ce priveşte desfăşurarea efectivă a activităţii de medicină veterinară, în cabinetele medicale veterinare, întrucât dispoziţiile în discuţie afectează, în mod direct, funcţionarea acestor cabinete, prin schimbarea cadrului juridic al bunurilor imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, constând în sedii ale circumscripţiilor sanitar-veterinare, locuinţe de serviciu şi anexele inseparabile. 9. Aşadar, în lipsa unor reglementări tranzitorii, de la data intrării în vigoare a noilor reglementări, toate unităţile medical-veterinare care au sediile în spaţiile aflate în proprietatea privată a statului, constând în sedii ale circumscripţiilor sanitar-veterinare, locuinţe de serviciu şi anexele inseparabile, precum şi terenurile aferente, şi care trec din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale pe a căror rază teritorială se află acestea pot ajunge în situaţia de a nu mai putea îndeplini condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţii de medicină veterinară sau, după caz, de a nu mai funcţiona, în fapt, în locaţiile având această destinaţie. Acest aspect este de natură să determine încălcarea dispoziţiilor art. 34 din Constituţie în ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, ceea ce implică şi crearea condiţiilor care să asigure prestarea de servicii medicale, inclusiv sub aspectul asigurării bazei materiale necesare. 10. Or, întrucât legea criticată reglementează, pe de o parte, doar trecerea bunurilor imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în cea a consiliilor locale, iar, pe de altă parte, abrogă normele care permiteau vânzarea spaţiilor în scopul exclusiv al desfăşurării activităţii sanitar-veterinare, fără garanţii în privinţa păstrării destinaţiei imobilelor, cu riscul schimbării pe viitor a destinaţiei acestora, statul nu va mai dispune de baza materială care să asigure îndeplinirea obligaţiei constituţionale menţionate şi, ca urmare, nu îşi va mai putea îndeplini obligaţia constituţională de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. 11. În plus, toate aceste modificări în structura unităţilor medical-veterinare presupun operaţiuni care implică modificarea actelor de înfiinţare a cabinetelor medical-veterinare, respectiv a certificatelor de înregistrare în Registrul unic al cabinetelor medical-veterinare, cu sau fără personalitate juridică, ce se întocmesc la consiliile judeţene, după aprobarea lor de către Biroul executiv al Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Veterinari, certificate necesare pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare a cabinetului [art. 32 alin. (1) din Legea nr. 160/1998]. 12. De asemenea, Avocatul Poporului susţine încălcarea principiului prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu referire la cerinţele de previzibilitate a legii. Chiar dacă noile condiţii impuse operatorilor economici furnizori de servicii medical-veterinare se justifică din perspectiva importanţei valorilor apărate prin intermediul acestor prevederi şi a gravităţii consecinţelor ce pot apărea în cazul unor soluţii legislative diferite, se susţine că impunerea de reguli noi fără reglementarea unei soluţii legislative pentru situaţia tranzitorie şi a unui termen adecvat şi rezonabil care să permită destinatarilor normei să răspundă noilor cerinţe legislative demonstrează lipsa de previzibilitate şi de coerenţă legislativă şi este contrară principiului securităţii raporturilor juridice civile care constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept. Omisiunea de a reglementa norme tranzitorii menite să asigure coerenţa cadrului normativ aplicabil în domeniu reprezintă, astfel, o încălcare a exigenţelor constituţionale care consacră principiul securităţii juridice şi a principiului încrederii legitime, principii care impun legiuitorului limite în activitatea de modificare a normelor juridice, limite care să asigure stabilitatea regulilor instituite (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 846 din 18 noiembrie 2020). 13. În lipsa unor dispoziţii tranzitorii sau a unei modificări cuprinse în legea criticată prin care să se prevadă efectele asupra raporturilor juridice în curs de derulare, arată că legea este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, dar şi în cea referitoare la securitatea raporturilor juridice în curs de derulare. Referitor la cerinţele de calitate a legii, invocă aspecte din jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 14. Totodată, Avocatul Poporului susţine încălcarea principiului stabilităţii/securităţii raporturilor juridice prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie, sens în care arată că legiuitorul nu a însoţit modificările prin care adaugă noi condiţii pentru înfiinţarea şi funcţionarea unităţilor medical-veterinare cu norme tranzitorii exprese, menite să asigure previzibilitate şi certitudine modului de conformare la noile cerinţe legale, în lipsa elementelor de circumstanţiere menţionate mai sus, precum şi a unui termen rezonabil în care destinatarii normelor să se adapteze noilor prescripţii legale în scopul asigurării continuităţii în activitatea economică. Legea astfel modificată a fost adoptată cu încălcarea principiului securităţii juridice şi a principiului legalităţii, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 15. De asemenea, întrucât omisiunea de a reglementa norme tranzitorii vizează aplicarea noilor dispoziţii cu privire la unităţile medical-veterinare înfiinţate conform dispoziţiilor legale, care funcţionează potrivit cadrului legal în vigoare, consideră că viciul de neconstituţionalitate se răsfrânge asupra întregului act normativ, astfel încât, pentru aceste considerente, legea este neconstituţională în ansamblul său. 16. În susţinerea acestei critici de neconstituţionalitate invocă aspecte privind principiul securităţii juridice şi principiul legalităţii cuprinse în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2016 sau Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 26 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 17. De asemenea, Avocatul Poporului consideră că actul normativ criticat încalcă şi prevederile art. 45 din Constituţie cu privire la libertatea economică. Astfel, în scopul creării unui mediu concurenţial şi a unei pieţe interne competitive, este garantat, la nivel constituţional, principiul libertăţii economice care, împreună cu libera iniţiativă, constituie fundamentul economiei de piaţă. Or, este necesar ca aceste drepturi fundamentale să fie garantate infraconstituţional printr-o legislaţie previzibilă şi coerentă, care să asigure stabilitatea raporturilor juridice existente în domeniul reglementat al profesiei de medic veterinar. În caz contrar, activitatea medicilor veterinari şi a cabinetelor veterinare sunt afectate, acestea fiind în imposibilitatea de a-şi mai desfăşura activitatea. 18. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 19. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi neîntemeiată în raport cu prevederile constituţionale ale art. 34 şi 45. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 846 din 18 noiembrie 2020 şi arată că abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004, fără a se reglementa şi situaţiile tranzitorii derivate din eventualele contracte de concesiune, încheiate în condiţiile art. 15 alin. (2) din actul normativ respectiv, în curs de desfăşurare la intrarea în vigoare a legii ce face obiectul sesizării, este de natură a încălca principiul securităţii juridice, destinatarii legii nefiind în măsură să îşi prefigureze conduita în vederea respectării noilor prevederi. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Guvernul apreciază că susţinerile autorului sunt neîntemeiate, în condiţiile în care prevederile art. 3 din legea ce face obiectul sesizării de neconstituţionalitate asigură garanţii pentru desfăşurarea activităţii de medicină veterinară în imobilele în cauză, prin instituirea obligaţiei păstrării destinaţiei bunurilor în cazul închirierii acestora. În ceea ce priveşte prevederile constituţionale privind libertatea economică, apreciază că acestea nu sunt incidente, normele criticate neaducând modificări cu privire la condiţiile referitoare la desfăşurarea activităţii de medicină veterinară de către medicii veterinari. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 21. La dosarul cauzei, Colegiul Medicilor Veterinari - Biroul executiv a comunicat un memoriu, în calitate de amicus curiae, prin care arată că legea criticată contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) în componenţa sa privind principiul legalităţii şi principiul securităţii raporturilor juridice. Se arată că, deşi modifică substanţial cadrul legal în vigoare, actul normativ criticat nu reglementează dispoziţii tranzitorii referitoare la termene adecvate pentru finalizarea procesului de vânzare-cumpărare aflat în derulare. În acest moment foarte multe cabinete medicale veterinare din mediul rural, în urma solicitării de cumpărare de la Agenţia Domeniilor Statului, au plătit efectuarea cadastrului şi intabularea imobilelor şi aşteaptă să fie semnate contractele. Alte imobile pentru care s-au depus solicitări de cumpărare sunt în procesul de evaluare. La această dată, unele imobile sunt concesionate în baza art. 21^4-21^6 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi, ca atare, trebuie precizat că acestea trec cu sarcini de la Agenţia Domeniilor Statului la consiliile locale. Se susţine că odată cu abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 este necesar să se abroge şi art. 21^4-21^6 din Legea nr. 268/2001. 22. La termenul de judecată fixat pentru data de 2 iunie 2022, Curtea a amânat dezbaterea pentru data de 29 iunie 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind transmiterea unor bunuri imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, aflate în proprietatea privată a statului, din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale, precum şi pentru abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară, în ansamblul său, având următorul cuprins: "ART. 1 Bunurile imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, proprietatea privată a statului, constând în sedii ale circumscripţiilor sanitar-veterinare, locuinţe de serviciu şi anexele inseparabile, precum şi terenurile aferente, trec din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale pe a căror rază teritorială se află acestea. ART. 2 În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Agenţia Domeniilor Statului are obligaţia ca împreună cu consiliile locale să încheie protocoale de predare-preluare a bunurilor imobile prevăzute la art. 1. ART. 3 Bunurile imobile ce fac obiectul prezentei legi pot fi închiriate de către consiliile locale, fără a li se schimba destinaţia. ART. 4 La data intrării în vigoare a prezentei legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1053 din 12 noiembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2005, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă." 24. Autorul sesizării susţine încălcarea dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) privind caracteristicile statului de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 34 alin. (1) şi (2) privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, precum şi în art. 45 privind libertatea economică. 25. În vederea soluţionării sesizării de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 26. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Avocatul Poporului, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. 27. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional şi la obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că legea criticată Legea privind transmiterea unor bunuri imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, aflate în proprietatea privată a statului, din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale, precum şi pentru abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 13 aprilie 2022, a fost depusă, în data de 19 aprilie 2022, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi trimisă spre promulgare, în data de 21 aprilie 2022. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 21 aprilie 2022. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, şi că legea nu a fost promulgată de Preşedintele României, Curtea constată că sesizarea de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării celor două condiţii. 28. În vederea analizării îndeplinirii de către prezenta sesizare a celei de-a treia condiţii de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului -, Curtea constată că obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, acesta vizând Legea privind transmiterea unor bunuri imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, aflate în proprietatea privată a statului, din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale, precum şi pentru abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară, lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată. 29. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate. 30. Analizând conţinutul normativ al legii criticate, precum şi criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că, în esenţă, aceste critici vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 45 din Constituţie din perspectiva omisiunii legiuitorului de a reglementa norme tranzitorii prin care să se stabilească reguli şi termene adecvate în care destinatarii reglementării în materie să se conformeze noilor obligaţii impuse de legiuitor. 31. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a mai examinat problema încălcării principiului securităţii juridice ca urmare a absenţei unor norme tranzitorii în cuprinsul legii supuse controlului de constituţionalitate, constatând neconstituţionalitatea unei asemenea reglementări eliptice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 846 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 19 ianuarie 2021). 32. Cu acel prilej, în ceea ce priveşte principiul previzibilităţii legii, Curtea a reţinut că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Cu privire la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României, paragraful 55), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragraful 49). Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă. 33. Curtea a subliniat că impunerea de reguli noi fără reglementarea unei soluţii legislative pentru situaţia tranzitorie care să permită destinatarilor normei să se conformeze noilor cerinţe legislative demonstrează lipsa de previzibilitate şi de coerenţă legislativă şi este contrară principiului securităţii raporturilor juridice civile, care constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept. Omisiunea de a reglementa norme tranzitorii menite să asigure coerenţa cadrului normativ aplicabil în domeniu reprezintă, astfel, o încălcare a exigenţelor constituţionale care consacră principiul securităţii juridice şi a principiului încrederii legitime, principii care impun legiuitorului limite în activitatea de modificare a normelor juridice, limite care să asigure stabilitatea regulilor instituite. 34. Referitor la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, şi Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi nu este în mod expres consacrat de Legea fundamentală, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În legătură cu acest principiu, instanţa europeană a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Curtea europeană a mai statuat că, „odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept“ (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92). Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109) au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, întradevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. 35. Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională a subliniat că potrivit art. 26 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „Proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări“. Or, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Totodată, s-a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea (...) legilor este obligatorie“. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 36. Plecând de la aceste considerente de principiu, Curtea reţine că, în prezenta cauză, legea criticată are ca obiect de reglementare, astfel cum rezultă din titlul său, două operaţiuni juridice distincte: pe de o parte, reglementarea transferului administrării unor bunuri imobile aflate în proprietatea privată a statului de la Agenţia Domeniilor Statului către consiliile locale, iar, pe de altă parte, abrogarea unui act normativ. 37. Astfel, Curtea reţine că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 4 din legea criticată, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, reglementările cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2005, se abrogă. În esenţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 reglementează cu privire la vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară, stabilind categoriile de bunuri care pot face obiectul vânzării, acestea fiind identificate în anexa la ordonanţă. De asemenea, actul normativ menţionat instituie reguli privind vânzarea bunurilor imobile identificate în anexă, sub aspectul autorităţii ce are calitatea de vânzător (Agenţia Domeniilor Statului), stabilirea preţului, constituirea de garanţii pentru asigurarea plăţii, interdicţia schimbării destinaţiei bunurilor imobile - clădiri şi terenuri aferente - cumpărate în condiţiile ordonanţei de urgenţă, destinaţia sumelor obţinute din vânzarea bunurilor imobile - clădiri şi terenuri aferente -, respectiv bugetul de stat. Totodată, se instituie regula concesionării bunurilor imobile care nu pot face obiectul vânzării. 38. Din examinarea legii criticate Curtea observă, totodată, că aceasta cuprinde reglementări referitoare la transferul administrării bunurilor imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, bunuri aflate în proprietatea privată a statului, constând în sedii ale circumscripţiilor sanitar-veterinare, locuinţe de serviciu şi anexele inseparabile. Astfel, potrivit art. 1 din legea criticată, aceste bunuri trec din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale pe a căror rază teritorială se află acestea. Art. 2 din legea criticată reglementează obligaţia Agenţiei Domeniilor Statului ca împreună cu consiliile locale să încheie protocoale de predare-preluare a bunurilor imobile prevăzute la art. 1, iar art. 3 din lege instituie posibilitatea consiliilor locale de a închiria bunurile respective, stabilind, totodată, obligaţia de a nu li se schimba destinaţia. Spre deosebire de reglementarea pe care o abrogă, legea nu cuprinde o anexă care să identifice în concret bunurile vizate, acestea fiind desemnate generic prin sintagma „bunurile imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară [...] constând în sedii ale circumscripţiilor sanitar-veterinare, locuinţe de serviciu şi anexele inseparabile, precum şi terenurile aferente“. Astfel, cu privire la bunurile imobile, la care legea face referire, nu sunt indicate datele de identificare a bunului care face obiectul administrării [spre exemplu, denumirea circumscripţiei sanitar-veterinare actuale, adresa imobilului (localitatea), numărul de inventar, suprafaţa desfăşurată a clădirii]. 39. În jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 203), Curtea Constituţională a reţinut că rigoarea caracteristică normelor de tehnică legislativă impune respectarea unor exigenţe minimale, în vederea asigurării legalităţii mecanismului de transfer reglementat, şi anume: indicarea, pentru fiecare bun în parte, a titularului dreptului de administrare; individualizarea bunurilor, în sensul precizării numărului de carte funciară, inclusiv prin realizarea măsurătorilor cadastrale în vederea înscrierii imobilelor respective în cartea funciară; stabilirea unei valori de inventar actualizate/reale a bunurilor supuse transferului şi, în general, utilizarea unui stil clar şi concis, propriu operaţiunilor juridice reglementate. 40. Or, legea criticată creează incertitudine cu privire la bunurile vizate, cu afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) sub aspectul legalităţii, dar şi securităţii raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii. 41. În plus, legea criticată nu prevede reguli cu privire la imobilele ce fac obiectul legii, care fac încă obiectul unor contracte de concesiune potrivit art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 şi sunt afectate desfăşurării de activităţi de asistenţă sanitar-veterinară, nefiind stabilit subiectul de drept care urmează să exercite drepturile şi obligaţiile Agenţiei Domeniilor Statului ce decurg din aceste contracte, şi nici cu privire la efectele juridice produse în raport cu alte reglementări existente în fondul activ al legislaţiei (spre exemplu, art. 21^4-21^6 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 7 iunie 2001). De asemenea, legea criticată nu stabileşte un cadru normativ cu privire la situaţia circumscripţiilor sanitar-veterinare aflate în curs de vânzare, pentru care s-au întocmit/urmează să se întocmească rapoarte de evaluare, în vederea încheierii contractelor de vânzare, şi nici cu privire la bunurile vizate ce fac obiect al unor eventuale litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. 42. În consecinţă, Curtea constată caracterul lacunar, lipsit de precizie şi previzibilitate al reglementării, care creează insecuritate juridică, dar şi riscul de a lăsa nereglementate aspecte în legătură cu un domeniu de importanţă naţională cum este activitatea de asistenţă sanitar-veterinară, sub aspectul condiţiilor materiale în care se desfăşoară această activitate, condiţii pe care statul trebuie să le asigure, potrivit art. 135 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie. În acest sens, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 31 ianuarie 2004, potrivit cărora „Apărarea sănătăţii animalelor, protecţia animalelor, prevenirea transmiterii de boli de la animale la om, siguranţa alimentelor de origine animală destinate consumului uman, salubritatea furajelor pentru animale şi protecţia mediului, în raport cu creşterea animalelor, constituie o problemă de stat […]“, precum şi ale art. 3 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: „Statul sprijină activitatea de apărare a sănătăţii animalelor, de supraveghere, prevenire şi control al bolilor ce se pot transmite de la animale la om, prin asigurarea cadrului instituţional şi juridic, a resurselor financiare, a bazei tehnico-materiale necesare pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor din domeniul sanitar-veterinar.“ 43. Cele expuse mai sus denotă grave probleme de tehnică legislativă, cu repercusiuni asupra calităţii legii, destinatarii normei, respectiv persoanele fizice sau juridice care desfăşoară activităţi sanitar-veterinare, Agenţia Domeniilor Statului şi consiliile locale pe a căror rază teritorială se află bunurile ce fac obiectul de reglementare al legii, neputând cunoaşte, în mod obiectiv şi raţional, conduita pe care trebuie să o adopte în raport cu noua ipoteza normativă. O atare modalitate de redactare demonstrează o lipsă de coerenţă a reglementărilor prezentate în raport cu cadrul juridic preexistent şi creează premisele unei aplicări discreţionare a legii, cu implicaţii asupra domeniului privat al statului, având drept consecinţă înfrângerea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 44. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1 din legea criticată se referă la transferul administrării unor bunuri aflate în proprietatea privată a statului, transfer ce are loc de la o instituţie publică de la nivel central (Agenţia Domeniilor Statului - instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001) către autorităţi ale administraţiei publice locale (consilii locale). 45. Referitor la dreptul de administrare a bunurilor proprietate privată a statului, relevante sunt dispoziţiile art. 362 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, potrivit cărora bunurile proprietate privată a statului pot fi date în administrare, iar, în acest caz, dispoziţiile privind darea în administrare a bunurilor aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se aplică în mod corespunzător. În lumina acestor dispoziţii şi având în vedere art. 299 din Codul administrativ şi art. 867 din Codul civil, precum şi art. 15 lit. d) din Codul administrativ, potrivit căruia Guvernul exercită funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil, se reţine că darea în administrare a bunurilor proprietate privată a statului se realizează prin hotărâre a Guvernului. 46. În prezenta cauză, instrumentul juridic prin intermediul căruia este realizat acest act de punere în valoare a bunurilor proprietate privată a statului a fost greşit ales. Darea în administrare a unor bunuri imobile proprietate privată a statului, vizate de legea criticată, nu poate fi impusă şi/sau realizată prin lege, operaţiune care ţine de gestionarea proprietăţii private a statului, ceea ce înseamnă că aceasta va fi realizată printr-un act administrativ. 47. Aşadar, Parlamentul nu se poate subroga în competenţa originară a Guvernului, de a administra proprietatea privată a statului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 777 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1011 din 20 decembrie 2017, paragraful 29), iar intervenţia legislativă a Parlamentului în această materie este de natură să ducă la încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului şi art. 102 privind rolul Guvernului. Acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 684 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1185 din 7 decembrie 2020, paragraful 38). 48. Curtea observă că în acelaşi sens este şi Avizul nr. 800 din 12 august 2020 al Consiliului Legislativ, care a avizat negativ propunerea legislativă, reţinând lipsa de rigoare normativă a sintagmei „trec din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale“, precizând că dreptul de administrare a bunurilor proprietate privată a statului se constituie prin hotărâre a Guvernului. 49. De asemenea, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, precitată, paragrafele 183-185), Curtea Constituţională a reţinut că bunurile proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse regulilor de drept comun, însă, dată fiind caracteristica statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale de a fi atât persoane juridice civile, cât şi subiecte de drept public, regimul juridic de drept comun al bunurilor din domeniul privat al acestora este marcat de elemente de drept public [a se vedea în acest sens art. 355 şi art. 362 alin. (3) din Codul administrativ]. Totodată, raporturile dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale nu sunt raporturi de subordonare, ci de colaborare, în virtutea principiului autonomiei locale. Astfel, raporturile dintre cele două categorii de autorităţi publice, în privinţa transferului bunurilor din domeniul privat al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, nu pot fi decât de natură contractuală, însă nu în sensul dreptului comun, ci marcate de scopul şi destinaţia acestor bunuri, care, spre deosebire de cele din domeniul public, pot fi exploatate în scopul realizării unui profit, destinat tot realizării intereselor generale ale societăţii. 50. Aşadar, având în vedere atât regimul juridic mixt al bunurilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi natura raporturilor dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale, Curtea a reţinut că, în privinţa transferului acestor bunuri între domeniul privat al statului şi cel al unităţilor administrativ-teritoriale, este necesar acordul autorităţilor deliberative ale administraţiei publice locale (consilii locale sau judeţene). 51. În aceste condiţii, mecanismul de transmitere a proprietăţii unor bunuri din domeniul privat al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, prin efectul legii şi fără existenţa acordului unităţilor administrativ-teritoriale, reprezintă o încălcare a principiului constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie, care priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor pe care autorităţile publice le reprezintă. 52. Aplicând aceste considerente în prezenta cauză, Curtea precizează că măsura reglementată, prin care statul păstrează dreptul de proprietate privată şi conferă dreptul de administrare unei autorităţi a administraţiei publice locale, presupune constituirea acestuia prin acte juridice de drept administrativ, în cadrul unor raporturi de subordonare. În absenţa acordului consiliilor locale cu privire la exercitarea administrării, se creează premisele încălcării principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 din Constituţie. De asemenea, reglementarea prin lege a posibilităţii consiliilor locale de a valorifica bunurile vizate doar sub forma închirierii, cu excluderea de plano şi fără nicio motivare a celorlalte modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate privată a statului, ignoră prerogativele şi rolul autorităţilor administraţiei publice locale, înţelese prin prisma aceluiaşi principiu. 53. În consecinţă, Curtea constată că legea criticată, în ansamblul său, instituie un mecanism derogatoriu imprecis de la legi-cadru în materia proprietăţii şi a dreptului de administrare, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ şi Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Astfel, respectarea legilor este o obligaţie fundamentală într-un stat de drept, iar orice acţiune a autorităţilor publice trebuie să fie subsumată acestui obiectiv. Or, eludarea cadrului normativ preexistent şi modul confuz şi imprecis de operare a derogărilor realizate prin legea criticată de la acesta reprezintă o încălcare de către Parlament a obligaţiilor impuse prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. O atare conduită pune semne de întrebare cu privire la securitatea raporturilor juridice, întrucât echivalează cu posibilitatea autorităţilor publice de a ocoli cadrul legal oricând şi în orice condiţii. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege“ (a se vedea Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011). 54. În final, Curtea reţine că simpla reglementare, prin art. 3 din lege, a obligaţiei de a păstra destinaţia bunurilor imobile ce fac obiectul legii criticate, neînsoţită de instituirea unui cadru juridic previzibil şi coerent, care să asigure stabilitatea raporturilor juridice în domeniul activităţii sanitar-veterinare, atrage şi încălcarea libertăţii economice şi a obligaţiei statului de a lua măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice. 55. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea principiului securităţii juridice şi a exigenţelor de calitate a legii, a principiului separaţiei puterilor în stat, a rolului Parlamentului şi a rolului Guvernului, precum şi a principiului autonomiei locale, stabilite de art. 1 alin. (3) şi (5), art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 102 şi art. 120 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu afectarea libertăţii economice (art. 45 din Constituţie), a obligaţiei statului de a asigura crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie şi a condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii [art. 135 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie], precum şi de a lua măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice [art. 34 alin. (2) din Constituţie]. 56. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi constată că Legea privind transmiterea unor bunuri imobile destinate activităţilor de asistenţă sanitar-veterinară, aflate în proprietatea privată a statului, din administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în administrarea consiliilor locale, precum şi pentru abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 iunie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
