Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, obiecţie formulată de Avocatul Poporului. 2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.974 din 1 aprilie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 892A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine, printr-o primă categorie de critici, că legea care face obiectul sesizării este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, contravine principiului legalităţii incriminării, prevăzut de art. 1 din Codul penal şi de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii, precum şi ale art. 23 alin. (12) şi (13) din Constituţie, referitoare la libertatea individuală. 4. Sunt citate dispoziţiile art. I din lege, care modifică şi completează Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, şi se arată că legea operează deopotrivă modificarea art. 287 din Codul penal, stabilind că neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care contravenientul a fost obligat la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii în temeiul art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, într-un interval de 90 de zile de la comunicarea mandatului de executare emis ca urmare a rămânerii definitive a sancţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, precum şi că în cazul faptelor prevăzute la lit. d)-h) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. 5. Din examinarea conţinutului normativ al Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 în ansamblu, în forma preconizată, se observă, potrivit sesizării, că înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii este prevăzută distinct în cuprinsul următoarelor articole: art. 9, situaţie în care înlocuirea amenzii se dispune de către instanţă la solicitarea organului de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. a); art. 39^1, situaţie în care instanţa poate fi sesizată fie de contravenient, fie de organele prevăzute la art. 39 alin. (2), şi anume organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege, respectiv instanţa judecătorească, în celelalte cazuri. 6. Referitor la redactarea textelor menţionate, se invocă avizul negativ al Consiliului Legislativ, în care se reţine că art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, supus intervenţiei legislative, are în vedere o situaţie de înlocuire a amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, distinctă de cea prevăzută la art. 9 alin. (3)-(6). Se apreciază că, în această situaţie, a lipsei de corelare între cele două articole ale aceluiaşi act normativ, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, destinatarii normei juridice (organele judiciare, organul din care face parte organul constatator şi contravenientul) nu vor putea decela cu uşurinţă care sunt cazurile în care nerespectarea hotărârii judecătoreşti atrage răspunderea penală a contravenientului care nu achită amenda şi nici nu execută sancţiunea muncii în folosul comunităţii. În atari condiţii, sunt puse în discuţie nu doar caracterul imprevizibil al normei de incriminare, ci şi însăşi raţiunea edictării actului normativ criticat. 7. Din examinarea prevederilor art. 287 alin. (1) lit. h) din Codul penal, în forma nou-adoptată, Avocatul Poporului observă că obiectul material al infracţiunii este nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti săvârşită prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care contravenientul a fost obligat la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii în temeiul art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, într-un interval de 90 de zile de la comunicarea mandatului de executare emis ca urmare a rămânerii definitive a sancţiunii. Deşi suntem în prezenţa aceleiaşi fapte - neachitarea unei amenzi contravenţionale -, răspunderea penală pare a fi atrasă în urma parcurgerii procedurii reglementate la art. 39^1, iar nu şi a celei prevăzute de art. 9, fără a exista criterii clare de departajare între cele două proceduri, criterii care să justifice diferenţa de regim juridic. 8. În continuare, Avocatul Poporului se referă la exigenţele de claritate şi predictibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar, cât priveşte normele de incriminare, la exigenţele impuse de art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, precum şi de art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, cu raportare la consistenta jurisprudenţă în materie deopotrivă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Raportând cele prezentate mai sus la soluţia legislativă criticată, apreciază că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie condiţiile atragerii răspunderii penale în cazul neexecutării unei sancţiuni contravenţionale, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a acestuia. 9. Un alt viciu de neconstituţionalitate reţinut tot din perspectiva încălcării principiului legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este cel referitor la durata excesiv de scurtă a termenului de 30 de zile prevăzut de art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (cu referire la art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001). 10. Citând art. I din legea criticată, cu referire la art. 39^1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se arată că, spre deosebire de forma textului legal în vigoare, acesta introduce ca subiect de sezină a instanţei în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, pe lângă contravenient, şi organele prevăzute la art. 39 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, respectiv organul din care face parte agentul constatator sau instanţa judecătorească. Totodată, termenul de sesizare a instanţei în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, potrivit prevederilor legale criticate, este de 30 de zile „de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite“. Prin urmare, în cadrul acestui termen de 30 de zile, oricare dintre subiectele de sezină pot sesiza instanţa de judecată în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pentru neachitarea de către contravenient a amenzii şi pentru inexistenţa posibilităţii executării silite. 11. Referitor la termenul de 30 de zile, se observă mai întâi că din interpretarea textului legal rezultă că în cadrul aceluiaşi termen trebuie îndeplinite concomitent ambele condiţii prevăzute de dispoziţia normei juridice, achitarea amenzii şi constatarea imposibilităţii executării silite, sarcini impuse de textul legal corelativ. Or, imposibilitatea executării silite trebuie să fie subsecventă îndeplinirii obligaţiei principale stabilite în sarcina contravenientului, aceea de executare a sancţiunii stabilite prin hotărârea judecătorească. Avocatul Poporului apreciază că se impune reglementarea unui termen distinct care să permită persoanei sancţionate contravenţional îndeplinirea obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească, iar numai apoi, după împlinirea acestui termen, organele abilitate să poată efectua într-un alt termen procedura de constatare a imposibilităţii executării silite, prin acte de procedură administrative specifice. Apreciază, de asemenea, că termenul pentru constatarea inexistenţei posibilităţii executării silite nu poate fi calculat decât de la momentul în care organele abilitate constată neachitarea amenzii de către contravenient. Tot astfel, constatarea imposibilităţii executării silite presupune operaţiuni prealabile de verificare şi identificare a bunurilor şi veniturilor contravenientului care ar putea face obiectul unei executări silite, activităţi care nu se pot desfăşura decât ulterior expirării termenului de 30 de zile pentru achitarea amenzii, în caz contrar orice persoană, indiferent de posibilitatea sau imposibilitatea achitării acesteia, putând fi prezumată ca nerespectând hotărârea judecătorească. 12. În motivarea sesizării se mai arată că din examinarea art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se observă că iniţiativa pentru declanşarea cadrului procesual pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de înlocuire a amenzii cu munca în folosul comunităţii aparţine atât contravenientului, cât şi organelor prevăzute la art. 39 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi anume: organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege, şi instanţa judecătorească, în celelalte cazuri. Cu alte cuvinte, prin efectul legii, contravenientul creează cadrul procesual pentru atragerea răspunderii sale penale. 13. Raportat la toate aceste motive, se apreciază că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dat fiind că, în ipoteza contravenţiilor, pentru a respecta acest principiu, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc chiar în cuprinsul normei legale un termen adecvat care să permită subiectelor de drept să răspundă cerinţei legislative. De asemenea, norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor ei. În cazul de faţă, instituirea unui singur termen pentru cazurile în care instanţa de judecată poate fi sesizată de contravenient sau de organele abilitate, fără stabilirea unor termene distincte referitoare la posibilitatea achitării amenzii, după care abia ulterior să se constate că nu există posibilitatea executării silite, imprimă legii un caracter relativ şi imprecis. 14. Printr-o categorie distinctă de critici se susţine că legea nu respectă art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie referitor la interzicerea dublei incriminări. 15. Se arată în acest sens că, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, săvârşirea unei fapte contravenţionale poate atrage sancţiuni contravenţionale principale şi complementare. Sancţiunile contravenţionale principale sunt: a) avertismentul; b) amenda contravenţională; c) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Aşa fiind, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii constituie una dintre sancţiunile contravenţionale principale prevăzute de alin. (2) al art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor [art. 5 alin. (2) lit. c)], alături de avertisment [art. 5 alin. (2) lit. a)] şi amendă [art. 5 alin. (2) lit. b)]. 16. Sancţiunile enumerate sunt sancţiuni specifice dreptului contravenţional, aplicabile subiectului de drept care încalcă norma juridică de drept contravenţional printr-o conduită contrară acesteia. Sancţiunile contravenţionale, principale şi complementare, au adresabilitate generală şi au atât un rol preventiv-educativ, cât şi unul represiv şi punitiv, reprezentând o formă de constrângere care vizează, în special, patrimoniul făptuitorului. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal. Se invocă astfel jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a statuat asupra principiului proporţionalităţii, potrivit căruia toate sancţiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcţie de gravitatea faptei. Acest principiu îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Principiul proporţionalităţii este apropiat principiului oportunităţii, acesta din urmă fiind necesar a fi respectat în aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare în vederea atingerii scopului represiv şi preventiv al sancţiunii contravenţionale. 17. Prin modificările operate, aceeaşi faptă contravenţională este dublu incriminată: în planul ilicitului contravenţional cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii prin aplicarea de către instanţă a sancţiunii şi în planul ilicitului penal prin aplicarea de către organele judiciare a unei pedepse cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Practic, dosarul penal constituit ca urmare a neexercitării sancţiunii contravenţionale definitive reprezintă o a doua procedură judiciară a statului îndreptată împotriva contravenientului prin care se urmăreşte angajarea răspunderii penale a acestuia pentru o faptă de natură contravenţională pentru care a fost deja condamnat definitiv în procedura contravenţională. 18. Se arată, în acest sens, că principiul ne bis in idem se opune urmăririi sau sancţionării unei persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care persoana respectivă a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a statului. Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter „penal“ în sensul autonom pe care Convenţia europeană a drepturilor omului îl acordă respectivei noţiuni. Se invocă astfel Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la înlocuirea închisorii contravenţionale. 19. Închisoarea contravenţională a fost eliminată din dreptul pozitiv, argumentul suprem care a stat la baza eliminării răspunderii penale fiind art. 23 alin. (13) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală“. În nota de fundamentare care a stat la baza adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale s-a reţinut că „Această prevedere constituţională exclude, prin urmare, posibilitatea reglementării şi aplicării unor sancţiuni privative de libertate pentru faptele de orice natură care nu aparţin ilicitului penal, excluzându-se astfel posibilitatea ca în dreptul român să fie reglementată şi aplicată închisoarea contravenţională - singura sancţiune extrapenală privativă de libertate. Eliminarea sancţiunilor privative de libertate pentru faptele care nu sunt incriminate marchează diferenţele de gravitate care există între faptele penale şi cele contravenţionale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, permite extinderea aplicabilităţii unei alte sancţiuni, specifice sistemelor sancţionatorii moderne, şi anume, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.“ 20. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se consideră că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Referitor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea observă că acesta provine din limba latină - termenul „ultima“ provine din latinul „ultimus“ însemnând „ultimul“, iar termenul „ratio“ din limba latină are semnificaţia de „procedeu“, „metodă“, „plan“. Astfel, ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. 21. Prevederea unui sancţionări cu pedeapsa privativă de libertate permite o ingerinţă în dreptul fundamental al libertăţii persoanei, protejat prin art. 23 din Constituţie. Libertatea persoanei, desemnată de Legea fundamentală ca „inviolabilă“, este o valoare juridică de o însemnătate atât de ridicată, încât poate suferi ingerinţe doar din motive deosebit de grave, pornind de la rezerva legalităţii pedepsei consacrată de prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12). Incriminând fapta de neexecutare a hotărârii judecătoreşti prin care contravenientul a fost sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii în temeiul art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, legiuitorul a creat un artificiu juridic pentru a crea aparenţa de constituţionalitate a unei soluţii legislative neconstituţionale, transformând neexecutarea unei sancţiuni contravenţionale în pedeapsă penală. Nu trebuie uitat că scopul legii contravenţionale este acela de a apăra valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Statul trebuie să dispună de măsuri coercitive pentru apărarea valorilor protejate, însă, atât timp cât a considerat că anumite fapte au un grad de pericol social redus şi aparţin ilicitului contravenţional, tot statul trebuie să identifice, la nivel legislativ, mijloace coercitive proporţionale, de natură civilă, administrativă, menite să asigure punerea în executare a unor sancţiuni contravenţionale, fără a recurge la sancţiuni penale pentru fapte ce ţin de sfera ilicitului contravenţional. 22. În concluzie, se solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii criticate. 23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a comunica punctele lor de vedere. 24. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/2.557/2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.530 din 26 aprilie 2022, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată în ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 25. Arată astfel că lipsa de corelare între dispoziţiile actului normativ evidenţiată de Avocatul Poporului în sesizarea formulată este de natură să genereze probleme de interpretare, atât pentru organele judiciare, organe din care face parte organul constatator, cât şi pentru contravenient. În consecinţă, norma modificatoare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 este imprevizibilă şi de natură a încălca prevederile Constituţiei României. 26. De asemenea, se apreciază că este întemeiată şi obiecţia referitoare la modificările aduse art. 287 alin. (1) lit. h) din Codul penal. Obiectul material al infracţiunii îl constituie nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti săvârşită prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care contravenientul a fost obligat la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii în temeiul art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, într-un interval de 90 de zile de la comunicarea mandatului de executare emis ca urmare a rămânerii definitive a sancţiunii. În acest sens, pentru aceeaşi faptă - neachitarea amenzii contravenţionale - răspunderea penală pare a fi atrasă în urma parcurgerii procedurii reglementate de art. 39, însă nu şi în situaţia reglementată de art. 9. Legea nu vine cu clarificări în ceea ce priveşte diferenţa de regim juridic. 27. Nu în ultimul rând, în forma preconizată a Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, Guvernul observă că iniţiativa pentru declanşarea cadrului procesual pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de înlocuire a amenzii cu munca în folosul comunităţii aparţine atât contravenientului, cât şi organelor prevăzute la art. 39 alin. (2) din ordonanţă, şi anume organului din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege, şi instanţei judecătoreşti, în celelalte cazuri. Astfel, contravenientul însuşi îşi generează cadrul procesual pentru atragerea răspunderii sale penale. Această situaţie este de natură să încalce principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 28. Se apreciază ca fiind întemeiată şi obiecţia potrivit căreia, în cadrul aceluiaşi termen, şi anume termenul de 30 de zile reglementat de art. 39 (în forma preconizată a Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001), trebuie îndeplinite concomitent cele două condiţii cuprinse în norma juridică. O corectă abordare ar fi fost stabilirea (i) mai întâi a unui termen distinct care să permită persoanei sancţionate contravenţional îndeplinirea obligaţiei instituite prin hotărârea judecătorească şi, numai apoi, (ii) după împlinirea respectivului termen, să poată fi efectuată procedura de constatare a imposibilităţii executării silite, pe calea procedurii specifice. 29. Cu referire la pretinsa nerespectare a art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie vizând interzicerea dublei incriminări, se lasă soluţia la aprecierea Curţii Constituţionale, „având în vedere scopul general al societăţii de a da finalitate demersului de sancţionare a faptelor care sunt calificate contravenţii, pornind de la situaţiile concrete cu care autorităţile se confruntă în cazul în care persoana sancţionată nu achită amenda şi nu există nici posibilitatea executării silite“. 30. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate. 31. La dosar a fost ataşat memoriul amicus curiae al Asociaţiei Juriştilor pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor (JADL), înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 3.841 din 4 mai 2022, prin care se solicită Curţii să constate temeinicia criticilor formulate şi neconstituţionalitatea actului normativ criticat, în ansamblul său. 32. La termenul de judecată din 5 mai 2022, Curtea a stabilit un nou termen de judecată pentru data de 26 mai 2022, când a amânat pronunţarea pentru data de 8 iunie 2022, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 33. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. 34. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. 35. În motivarea sesizării sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), referitoare la supremaţia Constituţiei şi respectarea legii, cu referire la exigenţele de calitate a legii dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 23 alin. (12) şi (13), referitor la libertatea individuală. Se invocă, de asemenea, art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie referitor la interzicerea dublei incriminări. 36. Analizând mai întâi admisibilitatea sesizării, Curtea constată că aceasta a fost formulată de Avocatul Poporului, titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Obiectul se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de dispoziţiile constituţionale menţionate, acesta vizând o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea ce priveşte termenul de sesizare, se constată că, potrivit fişei legislative de la Camera Deputaţilor, legea criticată a fost adoptată în data de 23 martie 2022 de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, iar la 28 martie 2022 a fost depusă la secretarul general al Camerei, pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. În data de 2 aprilie 2022, legea a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 1 aprilie 2022, aşadar în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie. Rezultă, aşadar, că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării. 37. Examinând criticile formulate, Curtea constată că acestea sunt structurate pe două coordonate principale, vizând nerespectarea principiului legalităţii cu referire la exigenţele de calitate a legii şi, respectiv, a principiului ne bis in idem. 38. Cât priveşte prima coordonată menţionată, se susţin, în esenţă, următoarele: - lipsa de corelare a art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost modificat, cu art. 9 din acelaşi act normativ, de natură a crea confuzie pentru destinatarii legii; – diferenţa nejustificată de regim juridic în privinţa aceleiaşi fapte - neachitarea unei amenzi contravenţionale (prevăzută în textele care nu au fost corelate), de natură a crea aceeaşi confuzie, în sensul că nu se poate determina cu exactitate care sunt cazurile în care nerespectarea hotărârii judecătoreşti atrage răspunderea penală a contravenientului care nu achită amenda şi nici nu execută sancţiunea muncii în folosul comunităţii; – durata excesiv de scurtă a termenului de 30 de zile prevăzut de art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (cu referire la art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), de natură a face dificilă/imposibilă conformarea destinatarilor legii cu dispoziţiile acesteia. 39. Curtea constată că aceste critici sunt întemeiate, pentru motivele dezvoltate în continuare. 40. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este structurată în şase capitole, după cum urmează: Dispoziţii generale (I), Constatarea contravenţiei (II), Aplicarea sancţiunilor contravenţionale (III), Căile de atac (IV), Executarea sancţiunilor contravenţionale (V), Dispoziţii speciale şi tranzitorii (VI). 41. Capitolul I, dedicat dispoziţiilor generale, stabileşte în art. 9, astfel cum a fost modificat succesiv, regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii [care, potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ, se poate aplica numai contravenientului persoană fizică], precum şi procedura înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, la iniţiativa organelor de specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică. 42. Astfel, potrivit art. 9 alin. (3)-(6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare: "(3) În cazul în care contravenientul persoană fizică nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. a) în a cărui rază teritorială domiciliază contravenientul va sesiza instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie domiciliază acesta, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată.(4) La primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii.(5) În cazul în care contravenientul nu achită amenda în termenul prevăzut la alin. (4), instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.(6) Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii este supusă numai apelului." 43. În cadrul capitolului V - Executarea sancţiunilor contravenţionale este reglementată punerea în executare a sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, prin dispoziţiile art. 39, care stabilesc în alin. (1) faptul că: "(1) Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face astfel: a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesuluiverbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege; b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri." 44. Dispoziţiile art. 39^1 din acelaşi capitol, în actuala redactare, prevăd o procedură specială ce se circumscrie fazei de executare a sancţiunii contravenţionale, de înlocuire a amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, în situaţia neachitării amenzii în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi când nu există posibilitatea executării silite, la solicitarea contravenientului, după cum urmează: "(1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după caz, şi de partea din amendă care a fost achitată.(2) În cazul în care contravenientul, citat de instanţă, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore.(3) Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii este supusă recursului.(4) Urmărirea punerii în executare a sentinţelor se realizează de către serviciul de executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a săvârşit contravenţia, în colaborare cu serviciile specializate din primării." 45. Această procedură este modificată prin legea criticată în prezenta cauză. Astfel, alin. (1) al art. 39^1 este modificat prin art. I pct. 1 din lege, în sensul că, pe lângă obligaţia contravenientului de a sesiza, în ipoteza textului de lege (a neachitării amenzii în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi când nu există posibilitatea executării silite), instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării activităţii în folosul comunităţii, s-a adăugat aceeaşi obligaţie şi pentru „organele prevăzute la art. 39 alin. (2)“. 46. În acest sens, art. 39^1 alin. (1), modificat prin legea ce formează obiectul sesizării, are următorul cuprins: „În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, contravenientul sau organele prevăzute la art. 39 alin. (2) va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după caz, şi de partea din amendă care a fost achitată.“ 47. Art. 39 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 are următorul cuprins: "(2) În vederea executării amenzii, organele prevăzute la alin. (1) vor comunica din oficiu procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, neatacat cu plângere în termenul legal, în termen de 30 de zile de la data expirării acestui termen, ori, după caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea, în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, astfel: a) pentru sumele care se fac venit integral la bugetele locale, organelor de specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică sau, după caz, îşi are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică; b) pentru sumele care se fac venit integral la bugetul de stat, organelor de specialitate ale unităţilor subordonate Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în a căror rază teritorială îşi are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică." 48. Aşa cum observă Consiliul Legislativ în avizul negativ dat cu privire la legea ce face obiectul sesizării, „art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, supus intervenţiei legislative, are în vedere o situaţie de înlocuire a amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii distinctă de cea prevăzută la art. 9 alin. (3)-(6)“, aspect subliniat supra, unde s-a reţinut că într-un caz iniţiativa este aceea a contravenientului [art. 39^1 alin. (1) în actuala redactare], iar în celălalt, iniţiativa este a organului de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. a) [art. 9 alin. (3) în actuala redactare]. Este o distincţie constatată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, unde se reţine că „legiuitorul, stabilind că instanţa poate să înlocuiască, în faza de executare, sancţiunea amenzii cu cea de obligare la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, a reglementat o modalitate alternativă de executare a unei sancţiuni contravenţionale şi care, desigur, nu poate fi dispusă decât în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cereri formulate de organul din care face parte agentul constatator, în temeiul art. 9 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, având ca obiect înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Or, în ipoteza avută în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 39^1 din ordonanţă, contravenientul este cel care sesizează instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii“ (a se vedea Decizia nr. 572 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 25 iulie 2012). 49. Din compararea însă a textelor art. 9 alin. (3) şi art. 39^1 alin. (1) (astfel cum a fost modificat) se observă că pentru aceeaşi ipoteză normativă, şi anume în cazul în care contravenientul „nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite“, subzistă mai multe soluţii legislative care, chiar dacă sunt cuprinse în capitole diferite (deci ca parte a unor proceduri diferite în sensul celor mai sus arătate), sunt de natură să determine un regim juridic confuz al reglementării şi dificultăţi în planul reglementării acesteia. 50. Astfel, dacă art. 9 alin. (3) se referă expres la contravenientul persoană fizică, art. 39^1 alin. (1) utilizează noţiunea de „contravenient“ fără a face distincţia între situaţia contravenientului persoană fizică şi, respectiv, persoană juridică, distincţie necesară dat fiind specificul sancţiunii contravenţionale a prestării unei activităţi în folosul comunităţii. 51. Dacă art. 9 alin. (3) trimite, cât priveşte obligaţia de sesizare a instanţei judecătoreşti pentru înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, la „organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. a)“ din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, art. 39^1 alin. (1), astfel cum a fost modificat, trimite la „art. 39 alin. (2)“ în integralitatea lui [aşadar atât la lit. a), cât şi la lit. b) a art. 39 alin. (2)]. Această trimitere este de natură să inducă aceeaşi confuzie generată de utilizarea noţiunii generale de „contravenient“, câtă vreme art. 39 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se referă la ipoteza contravenientului persoană juridică [în condiţiile în care, aşa cum s-a precizat supra, cu trimitere la art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica numai contravenientului persoană fizică]. 52. Chiar dacă s-ar aprecia că prin modificarea art. 39^1 alin. (1) s-a încercat o complinire a reglementării în privinţa modului de executare a sancţiunilor specifice, s-a creat o lipsă de corelare în cadrul aceluiaşi act normativ sub aspectul soluţiilor legislative/procedurii reglementate, cu consecinţa unui cadru normativ confuz, de natură să pună în dificultate destinatarii normelor juridice. 53. În acest sens, în acord cu criticile formulate şi fără a intra în analiza neconstituţionalităţii intrinseci invocate, Curtea constată că reglementarea criticată creează dificultăţi şi în privinţa stabilirii eventualei incidenţe a răspunderii penale a contravenientului care nu respectă hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii. 54. Astfel, art. 287 din Codul penal a fost modificat prin legea criticată. Astfel, lit. h) trimite expres la dispoziţiile art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, stabilindu-se că „neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care contravenientul a fost obligat la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii în temeiul art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, într-un interval de 90 de zile de la comunicarea mandatului de executare emis ca urmare a rămânerii definitive a sancţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă“. 55. Cum însă deopotrivă art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 reglementează o procedură de înlocuire a amenzii contravenţionale cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, finalizată printr-o hotărâre judecătorească, răspunderea penală pare a fi atrasă numai în cazul prevăzut la art. 39^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar nu şi pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti la care se referă art. 9 din acelaşi act normativ. 56. Această lipsă de corelare între dispoziţiile referitoare la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cuprinse în capitole distincte ale aceluiaşi act normativ care constituie reglementarea-cadru în materie contravenţională, creează un cadru legislativ confuz, contrar exigenţelor dezvoltate într-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale, fundamentată şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie. 57. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 46, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 20 martie 2019, paragraful 80). 58. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie se fundamentează, prin raportare la art. 20 din Constituţie, pe o consistentă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în care sunt dezvoltate aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii. De exemplu, prin hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 şi 5 ianuarie 2000, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) şi Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut obligativitatea asigurării standardelor de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată drept „lege“ decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), instanţa europeană a reamintit jurisprudenţa sa conform căreia „prevăzut de lege“ înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. 59. Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispoziţiile art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91] (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 678 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 18 februarie 2020, paragraful 41). 60. Faţă de considerentele arătate, Curtea reţine, în acord cu criticile formulate, că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textelor modificate să stabilească clar şi precis condiţiile în care este atrasă răspunderea penală a persoanei. 61. Circumscrise aceloraşi dispoziţii constituţionale şi convenţionale care consacră principiul legalităţii sunt şi criticile privitoare la termenul de 30 de zile stabilit de alin. (1) al art. 39^1. Potrivit textului menţionat, ar rezulta că acest termen este acordat atât pentru achitarea amenzii, cât şi pentru constatarea imposibilităţii executării silite, deopotrivă pentru contravenient şi organele prevăzute la art. 39 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Prin urmare, în cadrul acestui termen de 30 de zile, oricare dintre subiectele menţionate trebuie să sesizeze instanţa de judecată în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii. 62. Deja criticată în literatura de specialitate, norma astfel cum a fost modificată prin adăugarea unor noi subiecţi care să sesizeze instanţa în ipoteza textului, dar fără o clară stabilire a procedurii de urmat, ridică probleme din perspectiva respectării principiului legalităţii, în corelare cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 63. Astfel, operaţiunea constatării imposibilităţii executării silite este în mod logic subsecventă neîndeplinirii obligaţiei principale stabilite în sarcina contravenientului, aceea de plată a amenzii în termenul prevăzut de lege. De aceea, în acord cu Avocatul Poporului, Curtea consideră că se impune reglementarea unui termen distinct care să permită persoanei sancţionate contravenţional îndeplinirea obligaţiei legale, iar numai dacă, în termenul menţionat, obligaţia legală nu este îndeplinită, organele abilitate să poată efectua, într-un alt termen, procedura de constatare a imposibilităţii executării silite, prin acte de procedură administrative specifice. 64. De altfel, un termen de 30 de zile pentru toate aceste operaţiuni acordat autorităţilor vizate de text se prefigurează ca fiind unul prea scurt, în dezacord cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „(1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.“ 65. Curtea aminteşte că, în ceea ce priveşte incidenţa normelor de tehnică legislativă în controlul de constituţionalitate, instanţa constituţională a reţinut că, deşi „nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare“. (Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012). Curtea observă că modul de reglementare a termenului de 30 de zile a determinat observaţii ale Consiliului Legislativ încă de la instituirea sa (cu referire la obligaţiile contravenientului) prin Legea nr. 352/2006 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 25 iulie 2006. 66. Pentru toate argumentele arătate, Curtea consideră că legea criticată încalcă principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie cu referire la cerinţele de calitate a actelor normative şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, impunându-se constatarea neconstituţionalităţii acesteia în ansamblu. Indiferent de obiectivele urmărite la un moment dat prin adoptarea unei reglementări, de justificările ce se pot găsi, de aparenta legitimitate şi oportunitate a unor soluţii legislative, exigenţele referitoare la calitatea actului normativ legitimează şi în acelaşi timp limitează competenţa discreţionară a legiuitorului pentru a prezerva şi a garanta drepturile şi libertăţile fiinţei umane, care trebuie să constituie, întotdeauna, scopul final al oricărei acţiuni a statului. 67. Faţă de conţinutul normativ deficitar al întregii legi criticate, atât în ceea ce priveşte modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, cât şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se impune constatarea neconstituţionalităţii sale în ansamblu, prin raportare la principiul legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi, respectiv, de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi, respectiv, a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 68. Dată fiind neconstituţionalitatea în ansamblu a legii astfel constatată şi motivată, Curtea reţine că nu este necesară examinarea celorlalte critici formulate în sesizare. De altfel, dacă ar continua examinarea şi în raport cu celelalte critici, Curtea ar fi pusă în situaţia de a stabili ea însăşi care sunt ipotezele normative cu raportare la principiul ne bis in idem, câtă vreme aceste ipoteze sunt în prezent insuficient conturate şi elaborate de legiuitor. Este necesară, din această perspectivă, clara stabilire a regimului juridic al procedurii de înlocuire a sancţiunii amenzii contravenţionale cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, în prezent insuficient elaborată, confuză şi general criticată în literatura de specialitate. 69. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi constată că Legea pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal este neconstituţională în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 iunie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează Marian Enache Magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
