Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Al-Jobory Hazm în Dosarul nr. 3.270/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.187D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât sancţiunea reglementată de dispoziţiile legale criticate, constând în încetarea de drept a contractului de muncă, drept urmare a interzicerii prin hotărâre judecătorească definitivă, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, a exercitării unei profesii sau a unei funcţii, transpune în legislaţia dreptului muncii consecinţa săvârşirii unei fapte penale în legătură cu desfăşurarea muncii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 23 octombrie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 26 aprilie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 3.270/30/2018, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Al-Jobory Hazm într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva deciziei de concediere. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că măsura dispusă de textul de lege criticat este restrictivă şi disproporţionată, deoarece prevede încetarea de drept a contractului de muncă în mod definitiv, pentru o perioadă nedeterminată, în timp ce pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii care ar fi folosit la săvârşirea unei infracţiuni se poate dispune pentru o perioadă limitată de timp, respectiv între 1 şi 5 ani. Astfel, potrivit art. 66 lit. g) din Codul penal, libertatea cetăţeanului de a-şi alege profesia şi locul de muncă poate fi restrânsă doar pentru o perioadă limitată, de la 1 la 5 ani; or, Codul muncii impune, ca urmare a punerii în aplicare a acestei dispoziţii penale, încetarea definitivă a contractului de muncă al aceleiaşi persoane, peste voinţa celor două subiecte de drept ale raportului de muncă şi fără a fi întrunite exigenţele stabilite de art. 53 din Constituţie în sensul menţinerii proporţionalităţii măsurii aplicate şi a substanţei dreptului, fără abolirea existenţei acestuia. 6. Tribunalul Timiş - Secţia I civilă consideră că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următoarea redactare: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: (...) h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;“. 11. Prevederile constituţionale indicate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 1 alin. (5), invocate sub aspectul exigenţelor de calitate a legii, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 41 - Munca şi protecţia socială a muncii şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, însă din perspectiva unor critici de neconstituţionalitate diferite. Prin Decizia nr. 767 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 18 iunie 2009, Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, text care, în redactarea iniţială a Codului muncii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, reglementa aceeaşi soluţie legislativă criticată şi în prezenta cauză. 13. Cazurile de încetare de drept a contractului individual de muncă sunt expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 53/2033 - Codul muncii, iar textul legal criticat stabileşte cazul în care, prin hotărârea judecătorească definitivă, instanţa de judecată dispune, ca măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, măsura interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii. 14. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii sunt dezavantajoase şi disproporţionate faţă de cele din Codul penal, deoarece, pentru aceeaşi măsură constând în interzicerea exercitării unei funcţii sau profesii, normele menţionate din Codul muncii prevăd încetarea de drept şi definitivă a contractului individual de muncă (sine die), în timp ce, potrivit Codului penal, această interdicţie se dispune, ca pedeapsă complementară, pentru o perioadă de maximum 5 ani. 15. Examinând prevederile art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, Curtea reţine că acestea normează consecinţa pe care o măsură judiciară dispusă în materie penală o generează în sfera dreptului muncii, şi anume asupra desfăşurării raporturilor de muncă sau de serviciu pe care le are cu angajatorul persoana cercetată sau condamnată pentru săvârşirea unei fapte penale în legătură cu activitatea pe care o desfăşoară la unitatea angajatoare. Astfel, pentru situaţia în care instanţa de judecată dispune interdicţia ocupării unei profesii sau funcţii, fie ca măsură de siguranţă, fie ca pedeapsă complementară, persoanei în cauză îi încetează de drept contractul individual de muncă, de la data rămânerii definitive a acelei hotărâri judecătoreşti. 16. În prezenta cauză, autorul excepţiei se află în situaţia interdicţiei de a exercita profesia de medic, stabilită ca pedeapsă complementară ca urmare a condamnării pentru infracţiunea de luare de mită, în privinţa căreia art. 289 alin. (1) din Codul penal dispune că se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta, fiindu-i astfel aplicabil art. 67 alin. (2) din acelaşi Cod penal, potrivit căruia „aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.“ Aşadar, în prezenta cauză, Curtea va analiza doar această ipoteză, a dispunerii interdicţiei mai sus indicate ca pedeapsă complementară. 17. Potrivit art. 66 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multor drepturi, printre care este prevăzut, la lit. g), şi dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Executarea acestei pedepse complementare are loc în condiţiile art. 68 alin. (1) din Codul penal, şi anume: a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. 18. Autorul excepţiei compară, sub aspectul executării în timp, măsura interdicţiei dispusă de instanţa penală ca pedeapsă complementară, pentru o perioadă limitată de timp, de maximum 5 ani, cu măsura încetării de drept (şi definitive) a contractului de muncă, luată de angajator în baza acestei interdicţii de natură penală şi în temeiul art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, pretinzând, în realitate, suspendarea contractului de muncă pentru aceeaşi perioadă în care s-a dispus şi se execută pedeapsa complementară, deci pentru o perioadă de maximum 5 ani, în caz contrar apreciind că este vorba de încălcarea principiului non bis in idem, fiind condamnat la două pedepse pentru aceeaşi faptă. 19. Or, Curtea reţine că, prin natura sa, această pedeapsă complementară este incompatibilă cu starea de privare de libertate a persoanei condamnate, astfel că aceasta nu se poate executa în concret decât în condiţiile art. 68 alin. (1) din Codul penal, respectiv când persoana în cauză se află în stare de libertate, şi anume: ulterior pronunţării unei pedepse cu amenda prin hotărâre judecătorească, de la momentul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau după executarea pedepsei cu închisoarea ori la îndeplinirea altor cauze de natură să asigure sau să redea condamnatului starea de libertate (graţierea totală ori a restului de pedeapsă, împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate). 20. Prin urmare, este evident că modul de executare a pedepsei complementare a interdicţiei de a ocupa o anumită funcţie sau o profesie de care persoana condamnată s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii are consecinţe directe în sfera raporturilor de muncă sau de serviciu dintre această persoană şi angajator, în sensul că, pentru această situaţie, Codul muncii prevede încetarea de drept a contractului de muncă. 21. Curtea constată că măsura încetării de drept a contractului de muncă, drept urmare a dispunerii interdicţiei de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o funcţie, ca pedeapsă complementară, este o măsură cu caracter sancţionator care se justifică prin interesul general al societăţii constând în împiedicarea persoanei condamnate pentru o faptă săvârşită în legătură cu serviciul de a avea în continuare acces sau legătură cu respectiva activitate profesională, având în vedere faptul că, potrivit art. 67 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este dispusă atunci când, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, instanţa de judecată o consideră necesară. Totodată, încetarea de drept a contractului individual de muncă se justifică şi în mod pragmatic, din perspectiva angajatorului, acesta având interesul de a vacanta funcţia ocupată de respectiva persoană şi de a asigura, prin angajarea altei persoane, funcţionarea în condiţii normale a persoanei juridice, suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă maximă de 5 ani, aşa cum sugerează autorul excepţiei, producând în mod inevitabil perturbarea activităţii sale. De altfel, aceeaşi măsură a încetării de drept a contractului individual de muncă este prevăzută, pentru aceleaşi ultime considerente, la art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii şi pentru cazul condamnării unei persoane la executarea unei pedepse privative de libertate, situaţie în care această măsură este impusă prin însăşi natura pedepsei principale aplicate, al cărei regim de executare este incompatibil cu desfăşurarea raporturilor de muncă de către persoana aflată în stare de detenţie. 22. Contrar susţinerilor autorului excepţiei, Curtea reţine că măsura luată în temeiul art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii nu afectează sine die exercitarea dreptului la muncă şi la alegerea profesiei, garantat de art. 41 din Constituţie, de vreme ce, după epuizarea perioadei de interdicţie, persoana în cauză poate reveni în activitatea profesională anterioară, încheind un nou contract de muncă cu un alt angajator sau chiar cu fostul angajator, libertatea contractuală fiind nelimitată sub acest aspect. Mai mult, pe parcursul interdicţiei, aceasta are libertatea de a desfăşura orice altă activitate profesională. Scopul pedepsei complementare constând în interzicerea ocupării unei anumite funcţii sau exercitării profesiei ori meseriei de care persoana condamnată s-a folosit la săvârşirea infracţiunii nu este doar punitiv, ci şi educativ şi preventiv, fiind firesc ca, în materie penală, legiuitorul să restrângă în mod temporar [de la 1 la 5 ani, conform art. 66 alin. (1) din Codul penal] exerciţiul dreptului de a practica respectiva meserie sau profesie ori de a ocupa acea funcţie care a facilitat persoanei condamnate săvârşirea faptei penale, aceasta recăpătându-şi însă ulterior capacitatea neîngrădită a exerciţiului drepturilor sale. 23. Totodată, Curtea reţine că reglementările Codului penal stabilesc, pentru situaţia privării nelegale de libertate, remedii cu implicaţii în dreptul muncii. Astfel, art. 540 din Codul penal garantează persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, că li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. 24. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 21 din Constituţie în motivarea excepţiei, Curtea constată că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate prin care să demonstreze modalitatea în care încetarea de drept a contractului de muncă în condiţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii împiedică exercitarea dreptului de acces liber la justiţie, iar în lipsa unei rezonabile legături logice între norma legală criticată şi cea constituţională invocată, excepţia are, din acest punct de vedere, caracter inadmisibil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). 25. În ceea ce priveşte pretinsa contradicţie a textului legal criticat cu normele art. 1 alin. (5) din Constituţie, invocate sub aspectul exigenţelor de calitate a legii ce derivă din principiul calităţii legii, Curtea constată că, prin modalitatea de redactare, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii sunt suficient de clare, precise şi previzibile, fără a conduce la apariţia unor confuzii sau interpretări arbitrarii în practică. Acestea reglementează în mod expres un caz de încetare de drept a contractului de muncă, care îşi produce efectele ope legis, indiferent de voinţa părţilor contractante, angajatorul nefăcând altceva decât să aplice dispoziţiile art. 56 alin. (2) din acelaşi cod şi să îl constate în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea cazului de încetare de drept, prin emiterea unei decizii în acest sens, pe care o comunică în termen de 5 zile lucrătoare persoanei în cauză. 26. Întrucât dispoziţiile legale criticate nu afectează exercitarea niciunui drept sau libertăţi fundamentale dintre cele invocate de autorul excepţiei, Curtea nu poate reţine nici pretinsa contradicţie faţă de prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Al-Jobory Hazm în Dosarul nr. 3.270/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
