Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Ioana-Codruţa Dărângă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Ioan Gheorghe Oroian în Dosarul nr. 6.879/117/2017* al Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 889D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 908D/2022, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţiile de lege, excepţie ridicată de Eugen Cecan în Dosarul nr. 3.094/117/2021 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentanta Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 908D/2022 la Dosarul nr. 889D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că nu sunt încălcate prevederile constituţionale invocate, întrucât textul de lege criticat are claritatea şi predictibilitatea necesare normei juridice, suspendarea din funcţie putând, de altfel, fi supusă controlului judecătorului căruia îi revine sarcina verificării corecte a legii. De asemenea, art. 52 alin. (2) din Codul muncii prevede în mod expres care sunt garanţiile salariatului dacă se constată nevinovăţia acestuia. Prin urmare, destinatarii normei sunt capabili să prevadă într-o măsură rezonabilă în ce condiţii se poate dispune suspendarea şi ce efecte ar rezulta din aceasta. 7. Ulterior încheierii dezbaterilor, se prezintă doamna avocat Eugenia Maria Haida, pentru autorul excepţiei Eugen Cecan, care, având cuvântul pe fond, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că din dispoziţiile de lege criticate rezultă că o primă condiţie pentru suspendarea contractului individual de muncă este aceea ca salariatul să fie trimis în judecată. Având în vedere modificările legislative care au intervenit în domeniul penal, reglementarea criticată este neconstituţională. Orice măsură care vizează raporturile de muncă beneficiază de o protecţie adecvată. Raportul de muncă este unul complex şi orice restrângere a drepturilor salariaţilor care au ocupat deja un loc de muncă ar trebuie să fie protejată, adică verificată în raport cu art. 41 şi 53 din Constituţie. În speţă, autorul excepţiei a avut un dosar trimis în cameră preliminară timp de trei ani, care a fost soluţionat cu refacerea rechizitoriului şi de abia apoi a fost trimis în judecată. Pe parcursul fazei camerei preliminare nu se impune ca salariatul să fie suspendat, ci doar de la începerea judecăţii. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor menţionează că după confirmarea judecătorului de cameră preliminară începe judecata, iar în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015 în care a fost examinată legea cu privire la organizarea personalului auxiliar al instanţelor de judecată şi al parchetelor şi s-a stabilit că de aceeaşi protecţie trebuie să beneficieze şi funcţionarii care lucrează în cadrul personalului auxiliar. Prin urmare, sunt încălcate prevederile art. 53 şi 41 din Constituţie. A doua condiţie prevăzută de textul de lege criticat pentru suspendare o reprezintă existenţa unor fapte incompatibile cu funcţia deţinută. Această cerinţă nu este clar definită, lăsând o marjă prea largă de apreciere angajatorului în stabilirea incompatibilităţii. 8. Reprezentanta Ministerului Public arată că îşi menţine concluziile. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 9. Prin Încheierea din 20 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.879/117/2017*, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Ioan Gheorghe Oroian într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, aflată în etapa procesuală a apelului. 10. Prin Încheierea din 15 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.094/117/2021, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Eugen Cecan într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă. 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât încalcă exigenţele de claritate, previzibilitate, precum şi principiul securităţii juridice. Sunt invocate cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la cerinţele de calitate a normelor juridice, de exemplu, Decizia nr. 383 din 29 mai 2019 şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012. Se arată că angajatorul are facultatea de a emite o decizie de suspendare a raportului de muncă oricând doreşte, fără nicio limitare în timp şi fără niciun reper temporal obiectiv, astfel că se deschide calea a numeroase abuzuri din partea angajatorului, fără a fi instituite garanţii concrete şi adecvate pentru salariaţi. În lipsa reglementării unui termen-limită, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 se îndepărtează de scopul alegat, acela de a preveni săvârşirea sau extinderea efectelor unei conduite sancţionate penal. Per a contrario, drepturile, libertăţile fundamentale şi demnitatea umană ar fi în mod nejustificat şi nepermis lezate. 12. Autorii excepţiei arată şi că angajatorul nu este ţinut să motiveze decizia de suspendare emisă în temeiul textului de lege criticat nici din perspectiva existenţei/inexistenţei unei incompatibilităţi între faptele de care este acuzat salariatul şi atribuţiile postului, nici a raţiunilor pentru care angajatorul a apreciat, la acel moment, necesară şi oportună o astfel de măsură. Prevederea criticată este lipsită de claritate şi poate da naştere unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate în normala şi legala desfăşurare a raporturilor de muncă. În acest context, sunt invocate cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2019 conform cărora statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definit în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, este ţinut să intervină în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică. 13. De asemenea, textul de lege criticat este considerat a fi neclar, întrucât nu reglementează criterii clare de determinare a caracterului incompatibil al faptelor penale în raport cu funcţia deţinută. Astfel, dispoziţiile criticate permit angajatorului să îşi atribuie un rol discreţionar, apreciind după buna dorinţă valenţa faptelor penale reţinute în sarcina angajatului în dosarul penal. 14. O altă critică pe care autorii excepţiei de neconstituţionalitate o aduc dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 se referă la faptul că acestea nu prevăd posibilitatea reluării raporturilor de muncă suspendate, chiar dacă motivele angajatorului, care au stat la baza suspendării, nu mai subzistă. Din contră, odată aplicată această măsură, părţile sunt ţinute să aştepte formal obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de achitare. Dispoziţiile de lege criticate nu clarifică criteriile de stabilire a momentului până la care măsura suspendării trebuie sau poate fi menţinută, odată ce a fost dispusă de angajator. Astfel, destinatarii normei nu pot să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. 15. În continuare, se arată că textul art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii nu este clar, previzibil ori accesibil în ceea ce priveşte perioada de timp până la care măsura suspendării poate sau trebuie menţinută de angajator odată ce salariatul său este declarat nevinovat; mai grav, textul criticat nu impune în sarcina angajatorului absolut niciun termen pentru reluarea raporturilor de muncă suspendate cu salariatul a cărui nevinovăţie a fost stabilită definitiv de către instanţa penală. 16. Se susţine că dispoziţiile de lege criticate se află în contradicţie şi cu alte texte din Codul muncii, cum ar fi art. 8, art. 40 alin. (2) lit. a) şi c), art. 252 alin. (1) sau art. 252 alin. (2) şi (3). 17. În critica de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 sunt contrare art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât sunt neclare şi lipsite de previzibilitate, acestea nereglementând în mod expres şi limitativ infracţiunile pentru a căror săvârşire salariatul este incompatibil şi urmează a fi suspendat din funcţie. 18. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate arată şi că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 sunt contrare art. 41 coroborat cu art. 53 din Constituţie, întrucât exclud posibilitatea reluării activităţii salariatului în eventualitatea în care, de exemplu, considerentele avute în vedere de angajator pentru emiterea unei decizii de suspendare nu ar mai fi de actualitate, iar continuarea raporturilor de muncă nu ar mai fi apreciată drept imposibilă. Din contră, în mod absolut de neînţeles, legiuitorul condiţionează reluarea activităţii salariatului vizat de obţinerea hotărârii definitive a instanţei penale prin care salariatul este achitat de săvârşirea faptelor iniţial imputate. În acest context, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 17 iunie 2015, prin care se arată că dreptul la muncă este un drept complex. 19. Totodată, se susţine că art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 încalcă art. 24 coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5), respectiv art. 41 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, întrucât salariatului nu îi este recunoscut formal dreptul de a-şi prezenta punctul de vedere cu privire la existenţa cerinţelor de aplicare a prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii, cu predilecţie în ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa unei incompatibilităţi între specificul funcţiei sale şi faptele penale pretins săvârşite de acesta. Mai mult, deşi orice act juridic prin care se creează o situaţie defavorabilă destinatarului său, mai ales când sunt îngrădite în mod semnificativ drepturile sale fundamentale (cum ar fi dreptul la muncă şi dreptul de a obţine un venit din profesie), trebuie să fie motivat, textul de lege criticat nu reclamă respectarea acestor condiţii minimale, condiţii de altfel recunoscute de art. 252 alin. (2) din Codul muncii, deşi, în mod neîndoielnic, efectele suspendării raporturilor de muncă pe durata unui proces penal sunt mult mai vătămătoare pentru angajat decât aplicarea unui avertisment scris sau reducerea procentuală a salariului pe durata câtorva luni. În acest context, se menţionează Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza C-462/98 P, paragrafele 36, 43, 44 şi 46, cu referire la recunoaşterea dreptului oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să o influenţeze în mod defavorabil. Se arată că nu se poate discuta despre exercitarea reală şi efectivă a dreptului la apărare în condiţiile în care, deşi măsura suspendării poate fi luată de angajator oricând şi este deosebit de vătămătoare pe termen mediu spre lung, legiuitorul nu reglementează nicio procedură prealabilă în cadrul căreia salariatul să poată fi informat cu privire la decizia de suspendare şi să fie ascultat cu privire la aceasta, iar prevederile de lege criticate nu impun nicio restricţie concretă în materie de motivare a deciziei de suspendare, astfel încât dreptul la apărare, la acces în instanţă şi de a beneficia de un control jurisdicţional efectiv este grav afectat. Din această perspectivă apreciază că sunt aplicabile cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2019. 20. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin şi că măsura suspendării ar trebui dispusă după parcurgerea fazei procesuale a camerei preliminare, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015. Consideră că este nejustificată opţiunea legiuitorului de a oferi un standard inferior de protecţie salariaţilor în raport cu magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, faţă de care exigenţa ar trebui să fie maximă. Apreciază că standardul de protecţie, sub aspectul momentului de la care se ia măsura suspendării raportului de muncă, trebuie să fie acelaşi, aşa încât, în lumina noilor dispoziţii de procedură penală, se impune ca atât magistraţii, cât şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, dar şi salariaţii să fie suspendaţi din funcţie doar la trimiterea în judecată, după confirmarea judecătorului de cameră preliminară. 21. Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege sunt clare şi au previzibilitatea necesară. Este la latitudinea angajatorului ca, din momentul îndeplinirii condiţiei obiective a trimiterii în judecată a salariatului, să aprecieze dacă fapta penală este sau nu incompatibilă cu funcţia deţinută de salariat şi să procedeze în consecinţă. Nu poate fi ignorat faptul că eventualul demers al angajatorului de suspendare a contractului individual de muncă este susceptibil a fi dedus judecăţii, astfel încât atât un eventual abuz, cât şi o eventuală lipsă a oricărei motivări care să susţină măsura adoptată sunt cenzurabile de către o instanţă de judecată imparţială. Altfel spus, determinarea sferei faptelor penale incompatibile cu funcţia salariatului implică un proces logico-juridic de apreciere, de la caz la caz, a necesităţii reale a suspendării facultative a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului; mai departe, rezultatul acestui proces logico-juridic de apreciere poate fi supus verificării de legalitate şi temeinicie a instanţei de judecată. Se arată şi că dispoziţiile de lege criticate nu sunt de natură să încalce sau să îngrădească exerciţiul dreptului la muncă, deoarece acest drept este departe de a fi un drept absolut, iar analiza sa nu se poate realiza făcând abstracţie de libertatea economică şi de prerogativa organizatorică pe care le are angajatorul, acestea bucurându-se la rândul lor de consacrare legală prin art. 45 din Constituţie şi art. 40 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul muncii. Se mai arată că reglementarea unei prerogative unilaterale a angajatorului în sensul suspendării contractului individual de muncă nu exclude per se dreptul salariatului de a-şi expune punctul de vedere, iar orice eventual abuz al angajatorului este supus cenzurii instanţei de judecată. În ultimă analiză, însuşi potenţialul demers al salariatului în sensul sesizării instanţei de judecată este o formă de exercitare a dreptului său de apărare împotriva oricărei forme de abuz a angajatorului. 22. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 23. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că suspendarea din funcţie a salariaţilor este o măsură legală care tinde să protejeze interesele angajatorului faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale. Mai mult, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 instituie o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăţie a fost constatată, stabilind posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. Astfel, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt clare, precise şi predictibile pentru că destinatarii normei (angajatorul şi angajatul) îşi pot adapta conduita în mod corespunzător, pentru a se asigura scopul avut în vedere de legiuitor. Conţinutul normei este clar, precis şi predictibil întrucât stabileşte cu exactitate când intervine suspendarea contractului individual de muncă - la trimiterea în judecată a salariatului -, pentru ce motive intervine suspendarea contractului individual de muncă - pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută - şi durata suspendării contractului individual de muncă - până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Mai mult, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii prevede în mod expres care sunt garanţiile salariatului în condiţiile în care se constată nevinovăţia acestuia. Astfel, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. Toate aceste prevederi au un caracter obiectiv, reflectă scopul urmărit de legiuitor, protejând deopotrivă atât salariatul, cât şi angajatorul. Totodată, destinatarii normei sunt capabili - la nevoie, apelând la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013). Astfel, principiul securităţii raporturilor juridice, în componenta privind precizia, claritatea şi predictibilitatea legii, este respectat de către legiuitor şi în elaborarea şi redactarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003. 24. În privinţa criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, prin raportare la art. 24 coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5), respectiv art. 20 alin. (2) şi art. 41 alin. (2), precum şi la art. 41 coroborat cu art. 53 din Constituţia României, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2023, Decizia nr. 844 din 13 decembrie 2018 şi Decizia nr. 116 din 13 martie 2018. Consideră că art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, spre deosebire de prevederile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi (declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015), respectă principiul proporţionalităţii dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În primul rând, măsura legală este prevăzută într-o lege ca act al Parlamentului şi este justificată de un scop legitim - protejează interesele angajatorului faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale. Astfel, măsura legală apără drepturile şi interesele angajatorului, care pot îmbrăca atât o formă patrimonială, cât şi una nepatrimonială şi pot avea natura unor drepturi fundamentale, aşa cum este dreptul de proprietate şi libertatea economică, consacrată de art. 45 din Constituţie, care presupune, între altele, şi dreptul angajatorului de a lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice. 25. În al doilea rând, măsura legală este adecvată şi necesară scopului legitim, suspendarea contractului individual de muncă fiind o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea în activitate a salariatului ar fi de natură să atragă consecinţe negative asupra activităţii economice, afectând drepturile şi interesele angajatorului. De asemenea, se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza legală analizată se circumscrie condiţiilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală. 26. În al treilea rând, măsura legală are un caracter proporţional, în sensul că realizează un echilibru just între drepturile în concurs, şi anume dreptul la muncă al angajatului şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice. Criteriile stabilite de legiuitor pentru suspendarea contractului individual de muncă au un caracter obiectiv, extrinsec raporturilor dintre cel care desfăşoară activitatea profesională şi angajatorul său. Practic, suspendarea contractului individual de muncă intervine numai la trimiterea în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută şi numai până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. În atari condiţii, întrucât împrejurările în care poate interveni suspendarea au o determinare exterioară voinţei angajatorului, obiectivă şi certă, decizia angajatorului de a suspenda din funcţie salariatul nu are un caracter arbitrar, ci este obiectivă şi temeinic fundamentată. 27. Mai mult, aşa cum a constatat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăţie a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării. 28. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, în raport cu art. 21 din Constituţie, referitor la faptul că norma criticată aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, şi în raport cu art. 24, normă ce garantează dreptul la apărare, Guvernul apreciază că dispoziţiile constituţionale invocate nu sunt incidente în prezenta cauză, neavând legătură cu textul de lege supus criticii de neconstituţionalitate. 29. Guvernul mai arată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, Decizia nr. 86 din 27 ianuarie 2011 sau prin Decizia nr. 81 din 26 februarie 2015. 30. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 31. Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 32. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următoarea redactare: „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: [...] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.“ 33. Autorii excepţiei susţin că aceste dispoziţii de lege sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 41 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 34. Examinând dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că acestea fac parte din capitolul IV - „Suspendarea contractului individual de muncă“ al Codului muncii şi reglementează acele situaţii în care iniţiativa suspendării poate aparţine angajatorului. În mod concret, autorii excepţiei se referă la situaţia în care suspendarea este dispusă de angajator ca urmare a faptului că salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. 35. Un prim aspect pe care autorii excepţiei îl invocă se referă la lipsa de claritate şi previzibilitate a reglementării supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, în opinia acestora, art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 este neconstituţional, întrucât nu prevede un termen-limită până la care poate fi dispusă măsura suspendării, nu prevede obligaţia motivării deciziei de suspendare, nu stabileşte care sunt infracţiunile incompatibile cu desfăşurarea funcţiei, nu prevede posibilitatea reluării raporturilor de muncă suspendate, chiar dacă motivele angajatorului care au stat la baza suspendării nu mai subzistă, şi nu impun în sarcina angajatorului absolut niciun termen pentru reluarea raporturilor de muncă cu salariatul a cărui nevinovăţie a fost stabilită definitiv de către instanţa penală. 36. Faţă de aceste critici, se reţine că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). 37. Examinând dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 prin prisma reperelor jurisprudenţiale mai sus arătate, Curtea consideră că aceste dispoziţii de lege nu pot fi apreciate ca având un caracter neclar sau lipsit de previzibilitate în ceea ce priveşte termenele pe care le reglementează. Din contră, textul art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 prevede în mod clar că angajatorul este liber să dispună cu privire la suspendarea contractului individual de muncă oricând doreşte, în limita termenelor expres prevăzute: după trimiterea în judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Opţiunea angajatorului de a suspenda sau nu raportul de muncă, precum şi termenul la care decide suspendarea, în funcţie de pericolul pe care apreciază că îl reprezintă pentru activitatea economică salariatul trimis în judecată, intră în prerogativele protejate de art. 41 din Constituţie şi nu pot fi apreciate ca abuzive. Faptul că autorii excepţiei ar fi dorit ca această opţiune să fie limitată în timp relevă doar intenţia de modificare a concepţiei legiuitorului, însă nu constituie un argument pentru a constata încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. 38. Cu privire la susţinerea autorilor excepţiei potrivit căreia textul de lege este neclar, întrucât nu prevede obligaţia motivării deciziei de suspendare, dar şi în legătură cu critica potrivit căreia textul de lege este lipsit de previzibilitate, deoarece nu prevede în mod limitativ situaţiile în care se poate dispune suspendarea raportului de muncă, Curtea reţine că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt clare în ceea ce priveşte condiţionarea măsurii suspendării de existenţa unei incompatibilităţi între fapta penală pentru care salariatul este trimis în judecată şi funcţia deţinută. Prin urmare, potrivit textului legal, motivele de suspendare nu pot să se circumscrie decât acestei condiţii, iar o eventuală aplicare abuzivă a acestor norme de lege poate fi contestată în faţa instanţelor de judecată. Astfel, chiar dacă dispoziţiile de lege nu impun o condiţie de formă a deciziei de suspendare, aceasta nu poate fi apreciată ca legală în absenţa constatării cauzelor de suspendare şi a temeiului suspendării, potrivit art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003. 39. Realizarea unei liste exhaustive a situaţiilor de incompatibilitate dintre faptele penale şi funcţiile deţinute de salariat este imposibil de realizat în practică, având în vedere varietatea situaţiilor ce se pot naşte din modificarea acestor variabile - faptele penale şi funcţiile salariaţilor - şi contextele concrete în care se desfăşoară munca. Cu toate acestea, atât timp cât art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 pune la dispoziţie un criteriu clar în funcţie de care se poate aprecia legalitatea măsurii suspendării, respectiv cel al incompatibilităţii faptei penale cu funcţia deţinută, Curtea apreciază că sunt întrunite cerinţele de claritate şi previzibilitate a normei de lege. Redactarea unei legi lipsite de o precizie totală nu reprezintă, în sine, un motiv pentru a se reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), atât timp cât previzibilitatea legii nu este afectată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, antereferită). 40. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia textul de lege supus controlului de neconstituţionalitate este contrar art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât nu prevede posibilitatea salariatului de a solicita, iar angajatorul nu are facultatea legală de a dispune reluarea raporturilor de muncă anterior suspendate, chiar dacă motivele care au stat la baza suspendării nu mai subzistă, se apreciază că aceasta reprezintă o simplă interpretare pe care autorii excepţiei o dau textului de lege criticat, ce nu rezultă însă din conţinutul acestuia. Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 instituie o facultate pentru angajator de a suspenda raportul de muncă, şi nu o obligaţie. În condiţiile în care ar aprecia că pericolul pe care îl reprezintă pentru activitatea economică desfăşurarea muncii de către salariatul trimis în judecată nu mai subzistă, angajatorul este liber să înceteze măsura suspendării contractului individual de muncă. Textul de lege nu îl obligă pe angajator să menţină suspendarea raportului de muncă până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, ci doar stabileşte termenul până la care această măsură poate fi dispusă şi susţinută. 41. Relativ la critica potrivit căreia dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 nu precizează un termen pentru reluarea raporturilor de muncă cu salariatul a cărui nevinovăţie a fost stabilită definitiv de către instanţa penală, Curtea observă că o interpretare coroborată a textului de lege criticat cu prevederile alin. (2) din acelaşi articol de lege, potrivit cărora dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului relevă faptul că, odată ce nevinovăţia salariatului a fost stabilită de instanţa penală, suspendarea raportului de muncă nu mai este justificată, astfel că această măsură încetează. De asemenea, dispoziţiile art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală precizează momentul de la care hotărârile pronunţate de instanţe în procesele penale rămân definitive. Prin urmare, şi această critică apare ca fiind neîntemeiată. Aceste chestiuni privesc mai degrabă aspecte de aplicare a legii, iar nu de neconstituţionalitate. 42. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 24 din Constituţie, Curtea reţine că salariatul care apreciază că măsura suspendării contractului individual de muncă este instituită abuziv are posibilitatea de a o contesta în faţa instanţei de judecată, în faţa căreia poate să îşi exercite dreptul la apărare. În acest sens, Curtea aminteşte că dispoziţiile art. 266 din Legea nr. 53/2003 prevăd în mod expres că jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă în ceea ce priveşte încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale. 43. Inexistenţa unei proceduri legale prealabile în care salariatul să îşi exprime opinia cu privire la oportunitatea suspendării contractului individual de muncă este explicată de faptul că această măsură nu reprezintă o sancţiune disciplinară şi nu pune în discuţie vinovăţia sau nevinovăţia salariatului, aşa cum se întâmplă în cazul cercetării disciplinare prealabile. Măsura suspendării contractului individual de muncă al unui angajat în cazul prevăzut de art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 constituie, în realitate, o măsură de management intern al societăţii în condiţiile existenţei unor temeiuri obiective - actul de trimitere în judecată - care pun în discuţie probabilitatea de a fi fost săvârşită o faptă penală de către un salariat, incompatibilă cu funcţia deţinută de acesta. Prin urmare, este vorba despre o măsură care protejează interesele unităţii şi constituie un drept de opţiune al angajatorului. Ulterior, în situaţia în care se va constata nevinovăţia salariatului, dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 îi conferă acestuia un drept firesc la despăgubiri. 44. Dintr-o altă perspectivă, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 constituie o măsură de protecţie şi pentru salariat, întrucât textul legal îl obligă pe angajator să se limiteze doar la suspendarea contractului individual de muncă pentru a proteja interesele unităţii, împiedicându-l să dispună desfacerea contractului individual de muncă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, tranşate asupra răspunderii penale a salariatului. 45. În sfârşit, analizând critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că autorii excepţiei apreciază că, în cauză, sunt incidente considerentele Deciziei nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, în care s-a statuat că există o discriminare între personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi magistraţi sub aspectul condiţiilor de suspendare a raportului de muncă. În acest sens, în paragrafele 26 şi 27 din decizia precitată, s-a arătat că apare ca nejustificată opţiunea legiuitorului de a oferi un standard inferior de protecţie personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea faţă de judecători sau procurori, cu atât mai mult cu cât înfăptuirea actului de justiţie şi, implicit, prestigiul justiţiei în relaţia cu cetăţenii şi autorităţile publice sunt asigurate, în principal, de magistraţi. Având în vedere dispoziţiile aplicabile magistraţilor, Curtea a reţinut că şi în cazul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea standardul de protecţie, sub aspectul momentului de la care se ia măsura suspendării din funcţie, trebuie să fie acelaşi, aşa încât, în lumina noilor dispoziţii de procedură penală, se impune ca şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea să fie suspendat din funcţie la trimiterea în judecată, iar nu la punerea în mişcare a acţiunii penale. 46. Or, în prezenta cauză, Curtea observă că art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii prevede aceeaşi soluţie, respectiv că raportul de muncă al salariatului poate fi suspendat dacă acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale. Prin urmare, nu se constată existenţa unei diferenţe de tratament juridic faţă de categoriile socioprofesionale invocate de autorii excepţiei, critica fiind neîntemeiată. 47. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Gheorghe Oroian în Dosarul nr. 6.879/117/2017* al Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi de Eugen Cecan în Dosarul nr. 3.094/117/2021 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
