Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale art. 29 din Legea nr. 263/2010 în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia a fost ridicată de Tribunalul Mureş - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.247/102/2018/a1 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 598D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 757D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii de lege, excepţie ridicată de Tribunalul Mureş - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.248/102/2018/a1. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 757D/2020 la Dosarul nr. 598D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 850 din 14 decembrie 2017 şi nr. 673 din 15 decembrie 2022. Arată că, la contestarea actelor administrative tipice şi asimilate, sindicatele şi responsabilul cu protecţia muncii au calitate procesuală. Este permisă detalierea unor criterii prin metodologii specifice adoptate prin hotărâri ale Guvernului, reliefând punerea în executare a legii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 19 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.247/102/2018/a1, şi Încheierea din 28 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.248/102/2018/a1, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale art. 29 din Legea nr. 263/2010 în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri privind obligarea unui angajator la calcularea şi virarea contribuţiilor de asigurări sociale aferente condiţiilor deosebite de muncă în care au lucrat salariaţii. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 34 alin. (1), ale art. 41 alin. (1) şi (2), ale art. 42 alin. (1), ale art. 47 alin. (2), ale art. 53, ale art. 61, ale art. 126 alin. (2) şi (3) şi ale art. 20 din Legea fundamentală raportate la art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi la Protocolul nr. 12 la Convenţie. 9. Astfel, se arată că, în contextul probat inechivoc şi în cauza dedusă judecăţii prin expertiză judiciară de specialitate, instanţa a remarcat că, în practică, există o serie de situaţii în care prevederile limitative ale art. 29 din Legea nr. 263/2010 (inclusiv în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii) împiedică încadrarea în condiţii deosebite de muncă şi plata contribuţiilor de asigurări sociale aferente stagiului de cotizare/vechimii în condiţii deosebite a salariaţilor care lucrează efectiv în aceste condiţii, în ipoteza în care aceste condiţii de muncă deosebite apar sau reapar la distanţă în timp după data încetării avizului anterior de încadrare sau apar chiar pentru prima oară (de pildă, în cazul locurilor de muncă nou-înfiinţate pentru angajări noi, extinderi de activitate, introducerea de noi tehnologii sau al angajatorilor nou-înfiinţaţi etc., toate acestea după data de 1 ianuarie 2011, de exemplu, în anul 2017). Aceasta, în pofida faptului că şi salariaţii în cazul cărora condiţiile deosebite de muncă apar sau reapar ulterior după încetarea unei avizări anterioare muncesc efectiv în condiţii de muncă deosebite şi le este puternic afectat dreptul fundamental la pensie şi la ocrotirea sănătăţii, dar sunt împiedicaţi prin textul legal să beneficieze de compensaţia reprezentând recunoaşterea şi reconstituirea respectivei perioade muncite în condiţiile extrem de nocive ca fiind vechime/stagiu de cotizare în condiţii deosebite de muncă. Se realizează o discriminare faţă de ceilalţi salariaţi care muncesc în asemenea condiţii şi le este recunoscut acest beneficiu doar pentru că nu au existat „întreruperi“ de timp între avizele de încadrare începând cu 1 aprilie 2001, adică doar pentru că respectivele condiţii deosebite au existat neîntrerupt. 10. Or, asemenea condiţionări legale sunt extrem şi inacceptabil de vătămătoare la adresa drepturilor fundamentale la pensie şi la ocrotirea sănătăţii ale salariaţilor nou-angajaţi (condiţionări legale lipsite de obiectivitate şi rezonabilitate, precum şi de proporţionalitate), dând gir unor practici abuzive şi arbitrare, chiar dolosive, ale angajatorilor, care normalizează condiţiile de muncă doar temporar ca să nu mai primească avizele de încadrare, pentru a nu se mai plăti niciodată în viitor contribuţiile de asigurări în cuantum majorat aferent condiţiilor deosebite, iar ulterior neavizării pun capăt măsurilor de normalizare a condiţiilor de muncă (sau introduc noi tehnologii nocive aferente condiţiilor deosebite ori înfiinţează noi locuri de muncă în condiţii deosebite sau noi unităţi în care se lucrează în condiţii deosebite), fraudându-se astfel obligaţia de plată a contribuţiilor aferente condiţiilor deosebite de muncă existente efectiv şi vătămător la adresa salariaţilor. Toate aceste ipoteze care se petrec în practică scapă în mod aberant protecţiei legii, prin nerecunoaşterea lor ca fiind obiect al dreptului la stagii în condiţii deosebite al cetăţenilor salariaţi ce muncesc efectiv în aceste condiţii şi prin vătămarea drepturilor lor fundamentale la pensie şi la ocrotirea sănătăţii, din cauza limitărilor impuse de art. 29 din Legea nr. 263/2010. 11. În urma acestei situaţii abuzive, inadmisibile într-un stat de drept, ce rezultă din caracterul imprecis şi lipsit de predictibilitate al art. 29 din Legea nr. 263/2010, este încălcat atât dreptul constituţional la ocrotirea sănătăţii al salariaţilor (prin supunerea acestora la condiţii de muncă deosebite incontrolabile prin criterii şi metodologii care să aibă caracter de aplicabilitate permanentă), cât şi dreptul constituţional la pensie (prin posibilitatea discreţionară a angajatorilor de a se sustrage de la plata contribuţiei de asigurări sociale suplimentare de 4%, prin simplul fapt dolosiv al profitării de împrejurarea că textul art. 29 din lege nu reglementează criterii şi o metodologie cu caracter de aplicabilitate permanentă, anuală, până în anul 2021, a reîncadrării în condiţii deosebite a cazurilor nou-apărute sau reapărute). 12. În această manieră se ajunge la imposibilitatea constatării pe cale judiciară a existenţei dreptului salariaţilor la vechimea/stagiul în condiţii deosebite de muncă (pentru perioada muncită în aceste condiţii din culpa angajatorilor, care încetează să normalizeze condiţiile de muncă la o perioadă după expirarea avizelor), încălcându-se dreptul fundamental la acces la instanţă în această materie, precum şi dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul justiţiabilului de a administra proba cu expertiza judiciară în materia protecţiei muncii, pentru verificarea tehnico-ştiinţifică şi medicală a locului de muncă drept încadrabil în condiţii deosebite de muncă. 13. Nu mai există o cale judiciară efectivă de restabilire a drepturilor individuale la vechime/stagiu în condiţii deosebite ale salariaţilor în faţa neglijenţei sau dolului angajatorului. 14. Se produc, astfel, situaţii de discriminare vădită între salariaţii care lucrează faptic, efectiv, în condiţii deosebite de muncă. 15. Această situaţie de discriminare nu poate fi remediată, deoarece salariaţii nu pot cere constatarea apariţiei sau reapariţiei acestor situaţii, tocmai din cauza limitării impuse de art. 29 din Legea nr. 263/2010 în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. 16. De asemenea, dreptul salariaţilor la „acţiunea în contencios administrativ“, la care face trimitere Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a instanţei supreme, este o acţiune iluzorie, un nudum jus fără nicio şansă reală de câştig, o simplă ficţiune, contrară practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, care interzice invocarea acţiunilor lipsite de efectivitate. 17. Pe de o parte, salariaţii nou-angajaţi, după intrarea în vigoare a art. 29 din Legea nr. 263/2010 (1 ianuarie 2011), nu mai sunt în termenul legal de a ataca în contencios administrativ caracterul incomplet al avizelor emise în trecutul îndepărtat, pe vechea legislaţie (Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite), iar după data de 1 ianuarie 2011, art. 29 din Legea nr. 263/2010 permite numai „reînnoirea“ avizelor existente anterior, deci cele incomplete. Prin urmare, acţiunea în contencios nu este efectivă pentru aceşti salariaţi. 18. Aşadar, există situaţia salariaţilor nou-angajaţi care sunt puşi să lucreze în condiţii deosebite cu mult după încetarea efectelor avizelor şi care nu mai sunt în termenul legal de a mai introduce vreo acţiune în contencios administrativ referitor la avize, iar o acţiune în obţinerea unui nou aviz nu are absolut nicio şansă legală de câştig, deoarece nu mai este practic îndeplinită condiţia normativă de preexistenţă a continuităţii neîntrerupte a unor avize de încadrare în condiţii deosebite a locurilor de muncă, începând încă din 1 aprilie 2001. Este permisă exclusiv „reînnoirea“ avizului avut în data de 1 aprilie 2001 conform succesiunii de hotărâri ale Guvernului - deci cadrul normativ criticat sub aspectul constituţionalităţii exclude posibilitatea obţinerii unui nou aviz de încadrare pentru condiţiile deosebite de muncă nou-apărute sau reapărute după o anumită perioadă de la expirarea avizului anterior. 19. Pe de altă parte, trebuie subliniat şi faptul că acţiunea în contencios administrativ amintită prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în mod vag, generic şi inexact, nu poate avea ca obiect un raport juridic de muncă, deci nu poate reconstitui retroactiv dreptul salariatului la vechime/stagiu în condiţii deosebite de muncă. Acţiunea în contencios administrativ poate avea ca obiect numai anularea actului administrativ emis de autoritatea publică sau obligarea acesteia, deci nu a angajatorului, la emiterea actului. Autoritatea publică nu are calitate de angajator al salariaţilor în condiţii deosebite de muncă şi nu poate emite acte individuale de dreptul muncii pentru reconstituirea vechimii/stagiului lor în executarea contractelor individuale de muncă. 20. În interpretarea, cu efect obligatoriu, dată art. 29 din Legea nr. 263/2010 prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a încălcat şi art. 20 raportat la art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin prisma Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Glod împotriva României. Pe de o parte, prin declararea pe cale pretoriană a inadmisibilităţii necondiţionate a acţiunilor, este exclusă totalmente competenţa instanţei specializate din cadrul jurisdicţiei muncii de a cerceta sub toate aspectele cauzele judiciare ce au ca obiect constatarea dreptului salariaţilor la vechimea/stagiul în condiţii deosebite pentru perioada în care au lucrat efectiv în aceste condiţii. Astfel, prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, se introduce pretorian, ca fine de neprimire a acţiunii în constatare prevăzute de lege (şi recunoscute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analog, prin Decizia nr. 9/2016 şi Decizia nr. 13/2016), un simplu act administrativ (refuz de eliberare a avizului sau de reînnoire a avizului de către autoritatea administrativă; aviz incomplet sau nelegal; toate ale inspectoratului de muncă). 21. Prin urmare, jurisdicţia muncii nu mai poate examina toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei şi ale deciziei administrative pe calea unei excepţii de nelegalitate a actului administrativ respectiv [conform art. 4 alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004], administrând şi proba cu expertiza judiciară în materia protecţiei muncii, pentru verificarea tehnico-ştiinţifică şi medicală a locului de muncă pentru a fi încadrat în condiţii deosebite de muncă, deci dacă autoritatea administrativă a respectat sau nu legea când a emis avizul ori refuzul de eliberare a avizului sau de reînnoire a avizului administrativ. Deci autorităţile administrative sunt învestite inadmisibil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu calitatea de „instanţă“ în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, contrar practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Hotărârea din 27 mai 2003, pronunţată în Cauza Crişan împotriva României, paragraful 24; Hotărârea din 25 noiembrie 1994, pronunţată în Cauza Ortenberg împotriva Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunţată în Cauza Stallinger şi Kuso împotriva Austriei, Hotărârea din 22 octombrie 1984, pronunţată în Cauza Sramek împotriva Austriei). Tribunalul apreciază că se aduce atingere substanţei dreptului de acces la justiţie, aspect care constituie o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie. 22. De asemenea, nu mai poate fi administrată expertiza judiciară pentru verificarea tehnico-ştiinţifică şi medicală a locului de muncă al reclamantului ca fiind încadrabil în condiţii deosebite de muncă, deci pentru verificarea existenţei dreptului litigios. Dimpotrivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează pretorian existenţa unei prezumţii simple irefragabile de existenţă a unor condiţii normale de muncă. Deci este răsturnat, lipsit de obiectivitate, rezonabilitate şi proporţionalitate sistemul legal al probaţiunii judiciare, din moment ce o prezumţie simplă enunţată în abstract nu poate fi combătută cu o expertiză judiciară administrată în concret de instanţa de fond. 23. Totodată, nu se mai poate sancţiona judiciar, în baza Codului muncii, încălcarea de către angajator, din culpă sau dolosiv, a obligaţiei sale de normalizare a condiţiilor de muncă ale salariaţilor, prin restabilirea situaţiei juridice reale din cadrul raportului juridic de muncă (restitutio in integrum), care nu se poate realiza decât prin reconstituirea dreptului reclamantului la vechimea/stagiul în condiţii deosebite de muncă, dovedite prin expertiza judiciară, pentru condiţii deosebite nou-apărute şi reapărute. 24. Prestarea muncii de către salariaţi efectiv în condiţii deosebite, fără a li se recunoaşte tuturor acestora, indiferent de data angajării lor şi a apariţiei/reapariţiei condiţiilor deosebite, de către art. 29 din Legea nr. 263/2010 în interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, calea judiciară efectivă de a putea obţine reconstituirea în concret a dreptului lor la vechimea/stagiul în condiţii deosebite muncită/muncit efectiv, reprezintă muncă forţată în condiţii deosebite de muncă, întrucât salariaţii devin simple instrumente, a căror voinţă de a determina restabilirea situaţiei reale este abolită prin lipsa mijlocului judiciar aferent în raport cu angajatorul lor. 25. Neconstituţionalitatea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 prezintă caracter prioritar faţă de Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât interpretarea judiciară dată, pe această cale, prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 va rămâne fără obiect, prin efectul abrogativ al deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, conform art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie. 26. În plus, neconstituţionalitatea priveşte şi interpretarea dată textului legal de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 are ca efect îngrădirea dreptului cetăţenilor de a formula o acţiune de drept comun al muncii privind constatarea existenţei dreptului la vechimea/stagiul în condiţii deosebite, contrar art. 21 alin. (1)-(3), art. 61 şi art. 1 alin. (4) din Constituţie, în lipsa existenţei unei prevederi legale adoptate de Parlament care să consacre expres această îngrădire. 27. Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 are ca efect restrângerea competenţei legale depline a jurisdicţiei muncii de judecare a acţiunilor în constatarea existenţei dreptului la vechimea/stagiul în condiţii deosebite şi a excepţiilor de nelegalitate a actelor administrative de încadrare în condiţii deosebite, contrar art. 1 alin. (4), art. 61 şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, în lipsa existenţei unei prevederi legale adoptate de Parlament care să consacre expres această limitare. 28. Totodată, Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 are ca efect adăugarea la lege, respectiv la conţinutul art. 29 din Legea nr. 263/2010, a unei îngrădiri a dreptului la acţiune şi a unei goliri a competenţei legale depline a jurisdicţiei muncii, adăugări care nu sunt reglementate prin nicio lege de către Parlament şi care deci nu au putut face obiect al vreunei interpretări de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar art. 1 alin. (4), art. 126 alin. (3) şi art. 61 din Constituţie. 29. Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 are ca efect instituirea pretoriană a unei prezumţii irefragabile de existenţă a condiţiilor normale de muncă, nereglementată de o lege adoptată de Parlament, ce nu poate fi combătută prin administrarea de către instanţe a probei legale concludente cu expertiza judiciară în materia protecţiei muncii, pentru verificarea tehnico-ştiinţifică şi medicală a locului de muncă al reclamantului ca fiind încadrabil în condiţii deosebite de muncă, deci pentru verificarea existenţei dreptului litigios. 30. Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 are ca efect învestirea cu calitatea de „instanţă“, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, a autorităţilor administrative din materia încadrării în condiţii deosebite de muncă, contrar practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu punerea în imposibilitate a jurisdicţiei muncii de a stabili dacă un reclamant salariat are dreptul la vechimea/stagiul în condiţii deosebite de muncă, constatată prin cenzurarea deciziei administrative care statuează asupra drepturilor sale civile, pe calea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative ale respectivelor autorităţi administrative coroborată cu administrarea probei legale concludente cu expertiza judiciară în materia protecţiei muncii, pentru verificarea tehnico-ştiinţifică şi medicală a concluziilor actelor administrative respective. 31. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 32. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la susţinerea privind încălcarea art. 1 alin. (3)-(5), a art. 16 alin. (1), a art. 21 alin. (1)-(3) şi a art. 34 alin. (1) din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie raportate la art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi la Protocolul nr. 12 la Convenţie, arată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 667 din 29 octombrie 2019 s-a reţinut constituţionalitatea prevederilor art. 29 din Legea nr. 263/2010 luate separat, precum şi a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 41 alin. (1) şi (2), art. 47 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, apreciază că acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 615 din 2 octombrie 2018. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 42 alin. (1) din Constituţie, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamant este inadmisibilă, dată fiind nerespectarea exigenţelor de motivare a excepţiei de neconstituţionalitate, pe care Curtea Constituţională le-a impus, în mod constant, în jurisprudenţa sa. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea prevederilor art. 61 şi ale art. 126 alin. (2) şi (3) din Constituţie, arată că, fiind chemată să se pronunţe asupra dispoziţiilor din vechiul Cod de procedură civilă ce reglementau efectele deciziilor pronunţate în procedura recursului în interesul legii, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, a constatat conformitatea acestor reglementări cu Legea fundamentală, considerente care apreciază că rămân valabile atât în raport cu noua reglementare privind recursul în interesul legii, cât şi, pentru identitate de raţiune, mutandis mutandis, în situaţia sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, subliniind şi rolul constituţional al instanţei supreme în vederea asigurării unei practici unitare la nivelul instanţelor judecătoreşti. 33. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 34. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 35. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 263/2010 în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016. Examinând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că, în realitate, aspectele de neconstituţionalitate invocate de autorul acestei excepţii cu privire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 263/2010 nu sunt diferite faţă de cele privind neconstituţionalitatea aceluiaşi articol de lege, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, se va reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 263/2010 în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Curtea mai observă că dispoziţiile art. 29 alin. (1^2) din Legea nr. 263/2010 au fost supuse unor modificări succesive, în sensul prelungirii perioadei care constituie stagiu de cotizare în condiţii deosebite de muncă, soluţia legislativă criticată fiind păstrată însă. La data sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate aveau următoarea redactare: "(1) Sunt încadrate în condiţii deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia în vigoare la data încadrării acestora.(1^1) Avizele de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, al căror termen de valabilitate este data de 31 decembrie 2018, se menţin până la data de 1 septembrie 2021, dată până la care angajatorii au obligaţia de a normaliza condiţiile de muncă.(1^2) Perioada cuprinsă între data de 31 decembrie 2018 şi data de 1 septembrie 2021 constituie stagiu de cotizare în condiţii deosebite de muncă, pentru care angajatorii datorează contribuţia de 4% potrivit prevederilor art. 138 lit. b) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare." 36. La pct. I din dispozitivul Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 13^1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii.“ 37. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (3)-(5) privind statul român, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, art. 34 alin. (1) referitor la dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 41 alin. (1) şi (2) privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 42 alin. (1) referitor la interzicerea muncii forţate, art. 47 alin. (2) privind nivelul de trai, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, art. 126 alin. (2) şi (3) referitor la instanţele judecătoreşti, precum şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind accesul liber la justiţie şi interzicerea discriminării, şi la Protocolul nr. 12 la convenţia amintită, referitor la interzicerea generală a discriminării. 38. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 263/2010, inclusiv în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare celor invocate în prezenta cauză. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 686 din 2 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 28 martie 2018, Decizia nr. 850 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, Decizia nr. 348 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 17 august 2018, Decizia nr. 667 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 6 februarie 2020, sau Decizia nr. 673 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 12 aprilie 2023. 39. Prin deciziile amintite, Curtea Constituţională, analizând evoluţia legislativă în materie, a reţinut că Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, a prevăzut reglementări diferite în ceea ce priveşte stabilirea şi acordarea dreptului la pensie, după cum titularul acestui drept şi-a desfăşurat munca în condiţii normale, deosebite sau speciale. Aceste deosebiri de tratament juridic au fost justificate de împrejurările concrete în care s-a desfăşurat activitatea profesională şi care au afectat într-o proporţie diferită capacitatea de muncă, impunând în cazul persoanelor care au lucrat în condiţii deosebite sau speciale stabilirea unor reglementări mai favorabile în ceea ce priveşte pensionarea. 40. În acest sens, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 a definit locurile de muncă în condiţii deosebite ca fiind acelea care, „în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc“. Din chiar conţinutul acestei definiţii se întrevede necesitatea unei evaluări efective, concrete a diverselor locuri de muncă pentru a se aprecia dacă acestea întrunesc condiţiile stabilite prin art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, iar pentru aceasta legiuitorul a prevăzut, la alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol de lege, că metodologia şi criteriile de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, sens în care a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 martie 2001. 41. Ulterior, Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 a fost abrogată prin dispoziţiile art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 9 martie 2007. Prin acest din urmă act normativ s-a prevăzut o procedură de reînnoire a avizelor de încadrare a unor locuri de muncă în condiţii deosebite, acordate în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, procedură care a fost prelungită prin acte normative succesive până la data de 31 decembrie 2015. 42. La data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, care a abrogat Legea nr. 19/2000. Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 a prevăzut că sunt încadrate în condiţii deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia în vigoare la data încadrării acestora, iar în alin. (1^1) - care a fost introdus în Legea nr. 263/2010 prin articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din 31 decembrie 2015 şi aprobată prin Legea nr. 108/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 30 mai 2016 - s-a stabilit că locurile de muncă pot fi menţinute în condiţii deosebite prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen până la care angajatorii au obligaţia de a normaliza condiţiile de muncă. 43. Termenul prevăzut de acest text de lege a fost prorogat succesiv, până la data de 1 septembrie 2023, potrivit modificărilor aduse prin articolul unic pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2021 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 31 august 2021. 44. Examinând acest parcurs legislativ, Curtea a reţinut că reglementarea regimului locurilor de muncă în condiţii deosebite s-a realizat pe cale legislativă, respectiv prin Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 263/2010. Dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 au definit locurile de muncă în condiţii deosebite. De asemenea, art. 3 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 263/2010 a definit locurile de muncă în condiţii deosebite, iar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 a prevăzut că sunt încadrate în condiţii deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia în vigoare la data încadrării acestora. Complexitatea problematicii referitoare la încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite a făcut necesară adoptarea unor reglementări de ordin secundar, respectiv hotărâri ale Guvernului, prin care au fost precizate toate criteriile care, în mod cumulativ, erau necesare pentru a justifica încadrarea locurilor de muncă în condiţiile mai sus amintite şi care vizau nu doar tipul activităţii, ci şi elemente concrete, precum prezenţa la locul de muncă a factorilor de risc pentru sănătatea salariaţilor, măsurile concrete adoptate în scopul înlăturării acestor factori, efectele reale asupra securităţii şi sănătăţii în muncă şi altele asemenea. Totodată, evaluarea acestor elemente concrete a impus reglementarea unei metodologii etapizate, constând dintr-o serie de operaţiuni tehnice şi administrative necesar a fi urmate în ordine cronologică. De asemenea, reevaluarea încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite sau speciale a necesitat adoptarea unor reglementări asemănătoare prin care s-au stabilit criteriile şi metodologia acestei proceduri (a se vedea paragrafele 17 şi 18 din Decizia nr. 850 din 14 decembrie 2017, precitată). 45. Curtea a arătat că detalierea prin hotărâri ale Guvernului a unor aspecte ce ţin de concretizarea dispoziţiilor unor texte de lege nu poate fi privită ca o opţiune de reglementare contrară prevederilor constituţionale. Din contră, prevederile art. 108 alin. (2) din Legea fundamentală consacră în mod expres posibilitatea Guvernului de a emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, iar în acest sens Curtea Constituţională a precizat că Parlamentul, ca unică putere legiuitoare a ţării, poate împuternici Guvernul să reglementeze anumite aspecte prin acte normative specifice, în temeiul dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României (a se vedea, spre exemplu, paragraful 46 din Decizia nr. 686 din 2 noiembrie 2017, precitată). 46. Curtea a reţinut şi că abilitarea Guvernului de a emite hotărâri în organizarea executării legilor nu poate fi privită ca un impediment pentru exercitarea dreptului de acces la justiţie, de vreme ce hotărârea Guvernului poate fi supusă controlului instanţei de contencios administrativ, care se poate pronunţa cu privire la legalitatea actului normativ. Faptul că o hotărâre a Guvernului nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate decurge din împrejurarea că un astfel de act normativ reprezintă un act de reglementare secundară dat în aplicarea legii (a se vedea paragraful 46 din Decizia nr. 686 din 2 noiembrie 2017). 47. Analizând susţinerile vizând lipsirea salariaţilor de dreptul de a ataca în justiţie, în mod individual, deciziile ori hotărârile organelor administrative prin care s-a refuzat încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite sau speciale, Curtea a observat că reglementarea accesului la justiţie împotriva actelor administrative mai sus arătate nu constituie obiect al textelor de lege criticate, ci, aşa cum s-a reţinut mai sus, al hotărârilor Guvernului date în aplicarea acestor texte. Prin urmare, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanţa de contencios constituţional nu poate analiza acest aspect. 48. În ceea ce priveşte criticile aduse celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, Curtea Constituţională a reţinut că, prin paragrafele 81-83 şi 90 din decizia mai sus amintită, instanţa supremă a reţinut că instanţa de judecată nu se poate substitui organelor administrative, eludând procedura ce intră în competenţa acestora, pentru a recunoaşte apartenenţa unor locuri de muncă la categoria celor aflate în condiţii deosebite sau speciale. În acest sens, dacă avizele emise pentru angajator, ce nu includ locurile de muncă ale reclamanţilor, nu au fost contestate în procedura administrativă prevăzută de art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, iar ulterior la instanţa de contencios administrativ ori, după caz, în condiţiile art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, fie la Inspecţia Muncii, fie direct la instanţa de judecată competentă, acestea se bucură de prezumţia de legalitate. Absenţa acestor acte administrative prezumă că activitatea se desfăşoară în condiţii normale. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat că instanţele de judecată nu se pot substitui partenerilor sociali şi autorităţilor administrative cu atribuţii în aplicarea legii (inspectorate teritoriale de muncă, Inspecţia Muncii şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare), îndrituite să constate, în cadrul unei proceduri strict reglementate, condiţiile concrete de muncă şi situaţia medicală a lucrătorilor care au activat/activează în aceste locuri de muncă, să analizeze planul de prevenire şi protecţie întocmit de angajator pentru îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să dispună, în final, încadrarea sau nu a unor locuri de muncă în condiţii deosebite. Cu atât mai mult, la reînnoirea avizului nu au vocaţie decât unităţile care l-au obţinut în etapa precedentă. Prin urmare, instanţa supremă a reţinut că încadrarea locurilor de muncă în condiţii superioare de muncă era de competenţa autorităţilor administrative, competenţă ce se exercita prin emiterea şi, după caz, refuzul de emitere a avizelor ori de reînnoire a celor deja acordate. Aceste acte administrative tipice ori asimilate, după caz, erau supuse controlului de plină jurisdicţie din partea instanţelor de contencios administrativ, prin care se putea sancţiona pasivitatea ori neglijenţa angajatorului şi/sau a reprezentanţilor angajaţilor de a iniţia şi de a derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaţilor în condiţii deosebite. 49. Curtea Constituţională a apreciat că cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 nu instituie o interdicţie pentru salariaţi de a-şi susţine interesele în ceea ce priveşte încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, ci explică şi circumscriu condiţiile legale în care salariaţii îşi pot apăra drepturile, având în vedere legislaţia aplicabilă în materie. Această interpretare nu este contrară prevederilor constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, de vreme ce, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, acest drept fundamental nu este un drept absolut, iar stabilirea unor termene şi condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a acestui drept fundamental. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006. În mod asemănător, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, din care poate fi amintită, cu titlu de exemplu, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, a statuat că accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului. 50. De altfel, şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, paragrafele 26-28, a reţinut că, având în vedere complexitatea şi specificitatea expertizei necesare încadrării unor locuri de muncă în condiţii deosebite sau speciale, legiuitorul a optat pentru o procedură în care iniţiativa aparţinea partenerilor sociali, respectiv angajatorilor împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, iar evaluările se realizau de către autorităţile administrative cu atribuţii specifice în domeniu. Prin urmare, Curtea a constatat că legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenţei de a evalua îndeplinirea condiţiilor speciale ale unor locuri de muncă instanţelor de judecată, ci unor autorităţi administrative, specializate, dar a apreciat că această opţiune legislativă nu poate avea, per se, semnificaţia încălcării dreptului de acces la justiţie, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiţii corespunde obiectivelor avute în vedere şi organele cele mai competente să realizeze această evaluare. 51. Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că dispoziţiile de lege criticate, precum şi Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se referă la posibilitatea lucrătorilor de a solicita angajatorului respectarea legislaţiei în vigoare referitoare la normalizarea condiţiilor de muncă, ci doar la încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite, astfel că este lipsită de temei susţinerea potrivit căreia, prin textele de lege supuse analizei de constituţionalitate, angajatorilor li s-ar asigura degrevarea de obligaţiile ce le revin de a îmbunătăţi continuu condiţiile de la locul de muncă în raport cu noile standarde ce definesc normele de securitate şi sănătate în muncă. 52. Curtea apreciază că cele reţinute în jurisprudenţa în materie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 53. Instanţa de control constituţional observă însă şi faptul că, adiţional criticilor de neconstituţionalitate deja analizate în jurisprudenţa sa anterioară, Tribunalul Mureş - Secţia civilă pune în discuţie unele aspecte noi. Astfel, este invocată situaţia când condiţiile deosebite reapar sau apar ulterior datei încetării avizării încadrării anterioare în aceste condiţii. De asemenea, este invocată situaţia persoanelor angajate după data de 1 ianuarie 2011, care nu mai sunt în termenul legal de a acţiona în contencios administrativ autorităţile publice cu privire la inexistenţa avizelor de încadrare în condiţii deosebite sau la refuzul de reînnoire. 54. Analizând aceste aspecte, Curtea constată că, în realitate, problemele evidenţiate nu sunt determinate de conţinutul reglementării supuse controlului de constituţionalitate, ci de modul în care angajatorii au înţeles să respecte obligaţiile legale referitoare la normalizarea condiţiilor de muncă. 55. Aşa cum s-a reţinut mai sus, obiectivul urmărit de legiuitor este acela de a elimina treptat locurile de muncă încadrate în condiţii deosebite. Întrucât obiectivul este de a proteja sănătatea lucrătorilor, această eliminare nu poate avea loc însă doar la nivel scriptic, ci trebuie însoţită de măsuri concrete de normalizare a condiţiilor de muncă. În caz contrar, s-ar aduce atingere prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, care consacră dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială. 56. Dispoziţiile hotărârilor Guvernului prin care s-a prevăzut încadrarea, respectiv reîncadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite au făcut în mod constant referire la obligaţia angajatorilor de a face demersuri în vederea normalizării condiţiilor de muncă. În acest sens sunt, spre exemplu, dispoziţiile art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 sau ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 ori înseşi dispoziţiile art. 29 alin. (1^1) din Legea nr. 263/2010, care prevăd, în mod expres, obligaţia angajatorilor de a normaliza condiţiile de muncă. 57. Întrucât, potrivit dispoziţiilor legale, încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite nu mai este posibilă, angajatorul este ţinut să asigure existenţa unor condiţii de lucru normale şi, în situaţia în care totuşi ar apărea condiţii care ar putea fi considerate ca fiind deosebite, să facă demersuri în vederea normalizării acestora. Este avută în vedere respectarea obligaţiilor legale ce decurg din dispoziţiile art. 175 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, şi din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006. 58. Prin urmare, Curtea apreciază că, în realitate, problemele invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate vizează aspecte de fapt, privind neîndeplinirea unor obligaţii legale de către angajator referitoare la normalizarea condiţiilor de muncă, a căror soluţionare revine competenţei exclusive a instanţei de judecată. 59. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tribunalul Mureş - Secţia civilă, din oficiu, în dosarele nr. 2.247/102/2018/a1 şi nr. 2.248/102/2018/a1 şi constată că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
