Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 44.554/3/2016 (număr în format vechi 5.693/2017) şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 534D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii, în principal, de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece autorul excepţiei de neconstituţionalitate tinde la modificarea textului de lege criticat. În subsidiar, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat reprezintă o facilitate acordată tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestuia. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 44.554/3/2016 (număr în format vechi 5.693/2017), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în cadrul soluţionării apelului declarat de Florenel Ionoaia împotriva Sentinţei civile nr. 2.646 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care s-a respins acţiunea având ca obiect „obligaţie de a face“, şi anume obligarea pârâtei Filarmonica George Enescu la încheierea unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată şi la plata de despăgubiri începând cu data de 7 decembrie 2013, când a încetat ultimul raport de muncă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia - instanţa judecătorească - susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (2). În acest sens, arată că dispoziţiile criticate permit încheierea contractelor individuale de muncă pe durată determinată şi prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (2)-(5) şi ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Această precizare are în vedere derogarea de la prevederile din Codul muncii care limitează numărul contractelor individuale de muncă pe durată determinată pe care le poate încheia un angajator cu un salariat. Scopul limitării prevăzute în dispoziţiile Codului muncii a avut în vedere descurajarea creării şi, mai ales, a perpetuării ideii de instabilitate în privinţa păstrării locului de muncă pentru salariat şi evitarea folosirii unor astfel de contracte ca modalităţi mascate de concediere mult mai facilă a unor salariaţi care, din diverse motive, ajung să displacă sau să îl incomodeze pe angajator, în condiţiile în care protecţia juridică oferită salariaţilor, prin reglementarea procedurii concedierii disciplinare sau pentru motive care nu au legătură cu persoana salariatului, împiedică sau, în orice caz, face mai dificilă obţinerea rezultatului urmărit, şi anume încetarea raporturilor de muncă. Aşadar, limitarea numărului contractelor individuale de muncă pe durată determinată a avut ca scop protejarea salariatului de eventualele abuzuri ale angajatorului, precum şi crearea pentru salariaţi a unui climat de stabilitate în ceea ce priveşte locul de muncă. 6. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că derogarea prevăzută de dispoziţiile criticate a avut în vedere specificul activităţii reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007, aşa cum este menţionat chiar în titlul acesteia. Specificul acestor activităţi presupune, în principal, o mobilitate mai accentuată a personalului implicat în realizarea actului artistic, fie că este vorba despre instrumentişti - cum este cazul reclamantului din speţa dedusă judecăţii -, fie că este vorba despre solişti, dansatori profesionişti, membri ai corpului de balet sau de dans contemporan etc. Pentru a permite colaborări punctuale ale acestor categorii de lucrători, pe categorii de activităţi sau pentru anumite proiecte, în prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/2007 a fost inclusă menţiunea derogării de la prevederile Codului muncii, ce limitează numărul de contracte individuale de muncă pe durată determinată ce poate fi încheiat într-un interval de timp. Acest scop legitim în expresia sa conduce în practică la situaţii în care lucrătorii ajung să rămână angajaţi pe durată determinată, respectiv câte un an, pentru perioade foarte mari de timp, dar în cadrul aceluiaşi angajator, interval în care se menţine incertitudinea cu privire la situaţia lor de viitori salariaţi (sau nu) la finalul perioadei prevăzute în contractul de muncă încheiat pe durată determinată, pentru că angajatorul nu poate fi obligat să continue raporturile de muncă cu salariatul. Or, din această perspectivă, politica socială a statului român, care a urmărit să creeze un climat de stabilitate salariaţilor tocmai prin interzicerea încheierii a prea multor contracte individuale de muncă pe durată determinată, ajunge să fie nesocotită prin prevederile unui act normativ care se adresează unei categorii de lucrători ce au, la rândul lor, nevoie de protecţie şi de stabilitate în munca artistică, de factură intelectuală, pe care o depun, contribuind la realizarea unor creaţii artistice prin interpretarea realizată, activitatea lor nefiind una sezonieră. Dimpotrivă, în cazul celor mai mulţi, subzistă o pregătire artistică superioară ce nu este influenţată de succesiunea anotimpurilor (cum este cazul activităţilor necalificate sau chiar calificate din construcţii sau agricultură), ce poate fi exercitată neîntrerupt, mai ales în contextul în care au domiciliul stabil în ţara sau localitatea în care se află angajatorul, ceea ce face mult mai improbabilă intenţia acestor lucrători ori chiar a angajatorului de a colabora doar punctual (pe durata unei stagiuni sau a unui singur an calendaristic). 7. Aplicând testul proporţionalităţii, instanţa consideră că există o disproporţie vădită între scopul urmărit - şi anume posibilitatea colaborării cu un număr mai mare de artişti instrumentişti, solişti vocali sau dansatori profesionişti, ceea ce imprimă un caracter mai pronunţat al mobilităţii activităţii acestei categorii de lucrători - şi menţinerea unor astfel de lucrători într-o situaţie de incertitudine perpetuă sau pe durate foarte lungi de timp cu privire la raporturile lor de muncă, în condiţiile în care aceste raporturi de muncă, subzistând de un anumit număr de ani (ca efect al încheierii repetate a unor contracte individuale de muncă pe durată determinată), arată că salariatul doreşte să devină angajatul permanent al instituţiei de cultură. O astfel de conduită permisivă a legiuitorului, perpetuată dincolo de orice limite rezonabile, conduce la crearea unui climat de instabilitate cvasi perpetuă pentru o întreagă categorie de lucrători ce se văd în situaţia de a nu putea să-şi facă, asemenea oricăror alţi salariaţi, planuri de viitor, dincolo de orizontul restrâns al duratei contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată. Aceste aspecte sunt deosebit de importante în viaţa oricărui lucrător, indiferent de natura activităţii prestate şi, din acest motiv, în reflectarea practică a dispoziţiei constituţionale din art. 41 alin. (2), legiuitorul a limitat, prin dispoziţiile art. 82 din Codul muncii, numărul de contracte individuale de muncă pe durată determinată pe care un angajator le poate semna cu acelaşi salariat. Instanţa consideră că este rupt justul echilibru care trebuie să subziste între scopul urmărit, mijloacele folosite - respectiv permisiunea derogării de la dreptul comun ce prevede limitarea numărului de contracte individuale de muncă pe durată determinată ce pot fi încheiate - şi efectul obţinut, faptul că timp de mulţi ani o întreagă categorie de lucrători sau, după caz, o parte variabilă din ea, în funcţie exclusiv de voinţa unilaterală a angajatorului, îşi desfăşoară activitatea profesională fragmentat, iar viaţa privată într-o continuă incertitudine. Or, o asemenea situaţie este descurajată nu doar prin dispoziţiile art. 82 din Codul muncii, dar a stat şi la baza inserării în Constituţie a art. 41 alin. (2). Astfel, regula instituită de legiuitor pentru încheierea unor contracte individuale de muncă pe durată determinată doar pe perioade limitate reprezintă o formă concretă de măsură de protecţie socială, deoarece vizează stabilitatea în muncă a salariatului şi descurajarea abuzului angajatorului. 8. De asemenea, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că, prin excluderea de la protecţia instituită de regula de drept comun şi prin efectele concrete pe care le poate produce această excludere, dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care „beneficiarii“ derogării instituite de art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 nu sunt egali cu ceilalţi cetăţeni, atât timp cât aceştia nu pot beneficia de regula încheierii contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, cu toate beneficiile profesionale, socioeconomice şi chiar familiale ce decurg din astfel de raporturi de muncă. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 2 februarie 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 17 decembrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, prevederi care au următorul cuprins: „Datorită specificului activităţii, încheierea contractelor individuale de muncă pe durată determinată se poate face şi prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (3)-(5) şi ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.“ 13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi ale art. 41 alin. (2) privind munca şi protecţia socială a muncii. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 are ca obiect de reglementare cadrul juridic al înfiinţării, organizării şi funcţionării instituţiilor şi companiilor de spectacole sau concerte, al desfăşurării activităţii acestora, precum şi al activităţii de impresariat artistic. Potrivit art. 4 alin. (1) din acest act normativ, instituţiile de spectacole sau concerte se înfiinţează, se organizează şi funcţionează în subordinea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Capitolul III din acest act normativ reglementează statutul personalului instituţiilor de spectacole sau concerte, şi anume al personalului artistic, tehnic şi administrativ care „îşi desfăşoară activitatea în baza contractelor individuale de muncă, a celor încheiate potrivit prevederilor legale privind dreptul de autor şi drepturile conexe sau în baza unor contracte reglementate de Codul civil.“ Cu privire la încheierea contractelor de muncă, art. 12 alin. (4^2) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 prevede că „Personalul instituţiilor de spectacole sau concerte poate încheia mai multe contracte individuale de muncă cu aceeaşi instituţie de spectacole ori concerte sau cu alte instituţii ori companii de spectacole sau concerte cu respectarea prevederilor legale în vigoare şi cu acordul prealabil al conducerii instituţiei“. De asemenea, potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007, pentru personalul instituţiilor de spectacole sau concerte, „contractul individual de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată sau pe durata determinată, inclusiv pe stagiune ori pe producţie artistică, în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi art. 83 lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii“. 15. Analizând cadrul legislativ general referitor la forma raporturilor de muncă, Curtea reţine că, în conformitate cu art. 12 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, forma generală a raporturilor de muncă o constituie contractele de muncă pe durată nedeterminată. Prin excepţie, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute în lege, se pot încheia contracte de muncă pe durată determinată [potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii], ca expresie a ocupării forţei de muncă în anumite sectoare sau pentru anumite ocupaţii şi activităţi. Astfel, prin derogare de la regula prevăzută la art. 12 alin. (1), angajatorii au posibilitatea de a angaja, în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege, personal salariat cu contract individual de muncă pe durată determinată [art. 82 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii]. Contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie [art. 82 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii], putând fi prelungit, în condiţiile prevăzute la art. 83, şi după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări [art. 82 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii]. Cazurile în care poate fi încheiat contractul de muncă pe durată determinată sunt stabilite expres în art. 83 din acelaşi cod, la lit. h) a acestui articol stabilindu-se că se încheie şi „în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfăşurarea unor lucrări, proiecte sau programe.“ 16. Cu privire la condiţiile şi limitele încheierii contractului de muncă pe durată determinată, art. 82 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii prevede că între aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată, iar, potrivit art. 82 alin. (5), contractele individuale de muncă pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată sunt considerate contracte succesive şi nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare. Totodată, potrivit art. 84 alin. (1) din acelaşi cod, contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni. Curtea observă că legiuitorul face distincţie între încheierea succesivă a cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată între aceleaşi părţi (legiuitorul stabilind o durată maximă a acestora) şi prelungirea unui contract individual de muncă pe durată determinată (care, ca regulă, nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni), prelungire care se poate face şi după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări [art. 82 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii], neavând o limită temporală instituită de legiuitor. 17. Având în vedere acest cadru legislativ cuprinzând dispoziţii generale referitoare la încheierea contractelor de muncă pe perioadă determinată, Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 prevede că, în domeniul artistic şi cultural, personalul instituţiilor de spectacole sau concerte poate încheia contracte de muncă pe durată nedeterminată sau contracte de muncă pe durată determinată, inclusiv pe stagiune ori pe producţia artistică, în deplină conformitate cu Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Dispoziţiile de lege criticate - art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 - instituie o derogare de la prevederile cu caracter general din Codul muncii, derogare reglementată datorită specificului activităţii. Astfel, pentru personalul instituţiilor de spectacole sau concerte, încheierea contractelor de muncă pe durată determinată se poate face şi prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (3)-(5) şi ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. 18. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, se reţine că, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea a stabilit că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 19. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, 1968, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, 1979, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, paragraful 38, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, 1999, paragraful 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24). Totodată, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, 1968, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, 2004). 20. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că situaţia personalului din instituţiile de spectacole sau concerte diferă de situaţia celorlalţi angajaţi cu contract individual de muncă pe durată determinată, tocmai datorită specificului activităţii. Caracterul de excepţie al dispoziţiilor criticate este dat de specificul activităţii personalului din instituţiilor de spectacole sau concerte, specific ce impune reglementarea posibilităţii încheierii succesive a mai multor contracte individuale de muncă pe durată determinată, inclusiv pe stagiune sau pe producţie artistică, pe o perioadă totală mai mare decât cea permisă de Codul muncii. 21. Prin urmare, situaţia în care se află personalul instituţiilor de spectacole sau concerte diferă de cea a celorlalţi angajaţi, iar deosebirea de tratament juridic referitoare la forma raportului de muncă al acestora este justificată în mod obiectiv de specificul activităţii acestora. Totodată, această deosebire este justificată şi în mod raţional, deoarece, pe de-o parte, legea nu exclude posibilitatea încheierii unui contract de muncă pe durată nedeterminată pentru personalul instituţiilor de spectacole sau concerte, ci doar instituie un beneficiu pentru această categorie de personal, şi anume derogarea de la regula încheierii succesive a cel mult 3 contracte individuale de muncă pe perioadă determinată, regulă impusă de Codul muncii. Pe de altă parte, potrivit art. 12 alin. (4^2) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007, personalul instituţiilor de spectacole sau concerte poate încheia mai multe contracte individuale de muncă cu aceeaşi instituţie de spectacole ori concerte sau cu alte instituţii ori companii de spectacole sau concerte cu acordul prealabil al conducerii instituţiei. În consecinţă, textul criticat din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 nu instituie privilegii sau discriminări de natură a contraveni dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 22. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că textul de referinţă din Legea fundamentală consacră dreptul subiectiv la muncă al fiecărei persoane apte de muncă şi protecţia pe care statul este obligat să o asigure în cadrul politicii de protecţie socială a muncii. Dreptul la muncă include, după cum indică şi prevederea constituţională, libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia pentru munca depusă, dreptul la negocieri colective, dreptul la repaus săptămânal şi la concediu de odihnă plătit etc., toate aceste drepturi componente fiind stabilite prin lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 542 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 1 august 2006). 23. Curtea observă că art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 a fost modificat, dobândind forma actuală, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/2016 privind modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul culturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 6 septembrie 2016. În nota de fundamentare a acestui act normativ se precizează următoarele: „La art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2007, cu modificările ulterioare, actuala normă consacră - prin sintagma «de regulă» - preferinţa legiuitorului faţă de angajarea cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, realitate care nu mai corespunde necesităţilor actuale. De asemenea, norma este echivocă, neputându-se evalua în ce anume constă regula şi în care situaţii «de excepţie» ar putea fi încheiate contracte pe perioadă determinată. Totodată, teza actuală nu ţine cont de necesitatea ca durata raporturilor juridice pe care le încheie instituţiile publice de spectacole sau concerte, inclusiv cea a raporturilor de muncă, să poată fi adaptată principiului organizării pe programe şi proiecte a activităţii acestor instituţii, principiu consfinţit deja prin alte legi.“ 24. Aşadar, dispoziţiile criticate au fost instituie de legiuitor pentru a corespunde necesităţilor actuale privind organizarea pe programe şi proiecte a activităţii instituţiilor publice de spectacole sau concerte, ceea ce determină adaptarea duratei raporturilor juridice de muncă pe care le încheie. De altfel, potrivit art. 13 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007, contractele individuale de muncă încheiate pe durată nedeterminată pot fi modificate, prin acordul părţilor, în contracte pe durată determinată. 25. Totodată, Curtea reţine că nu se poate considera că dispoziţiile de lege criticate limitează exercitarea dreptului la muncă, ci, dimpotrivă, deoarece prevăd că datorită specificului activităţii, încheierea contractelor individuale de muncă pe durată determinată se poate face şi prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (3)-(5) şi ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Este adevărat că aceste din urmă dispoziţii din Codul muncii au avut ca raţiune de reglementare instituirea unei măsuri de protecţie care să asigure stabilitatea în muncă a angajatului, însă, datorită specificului activităţii, pentru personalul instituţiilor de spectacole sau concerte, contractul individual de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată sau pe durată determinată, inclusiv pe stagiune ori pe producţie artistică, ceea ce impune derogarea de la Codul muncii referitoare la numărul contractelor individuale de muncă pe durată determinată permise de lege. În sens contrar, dacă derogarea de la Codul muncii, prevăzută de textul de lege criticat, nu ar fi fost reglementată, numărul maxim al contractelor individuale de muncă pe durată determinată succesive ar fi fost limitat la 3, ceea ce ar fi condus la limitarea dreptului la muncă pentru personalul instituţiilor de spectacole sau concerte, în situaţia în care angajatorul nu ar fi dorit încheierea unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată. 26. În final, Curtea reţine - referitor la criticile privind eventualele abuzuri ale angajatorilor care menţin astfel de lucrători într-o situaţie de incertitudine perpetuă sau pe durate foarte lungi de timp cu privire la raporturile lor de muncă - că acestea nu constituie probleme de constituţionalitate, ci reprezintă aspecte de interpretare şi aplicare a legii, care intră în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale. De altfel, în cauza în cadrul căreia a fost invocată, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească a admis apelul declarat de reclamant - artist instrumentist, angajat al Filarmonicii George Enescu timp de 23 ani, pe perioade determinate, de regulă pentru un an sau pe stagiune - şi a calificat contractul de prestaţie artistică, ultimul contract încheiat între părţi în anul 2013, ca fiind un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 44.554/3/2016 (număr în format vechi 5.693/2017) şi constată că dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
