Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
├───────────────┴──────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Emil Butnaru în Dosarul nr. 8.856/314/2015/a3 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.910D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent şef referă asupra faptului că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus, la dosarul cauzei, un set de înscrisuri ce privesc situaţia sa juridică. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că prevederile legale criticate sunt clare şi previzibile. Acţiunea de ameninţare, ca element al laturii obiective a infracţiunii de ameninţare, poate fi săvârşită direct, indirect sau prin intermediul unei terţe persoane, aşadar, indiferent de modalitatea concretă de realizare a acesteia. Totodată, se subliniază că, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, astfel că protejarea acestor valori poate fi realizată prin incriminarea conduitei care aduce atingere acestora. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 3 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.856/314/2015/a3, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 206 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Emil Butnaru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel formulat împotriva sentinţei penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar, faptă prevăzută de art. 279 alin. (2) raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat, care a preluat sub aspectul criticat soluţia legislativă cuprinsă în art. 193 din Codul penal din 1969, are un caracter lacunar, cvasi-interpretativ, în total dezacord cu cerinţa „lex certa“ ce trebuie să fie îndeplinită de textul normei penale şi care trebuie să descrie în mod limpede şi fără echivoc modalităţile de săvârşire a infracţiunii de ameninţare pentru a se întruni plenitudinea circumstanţelor ce definesc latura obiectivă a acestei infracţiuni. Se are în vedere relativitatea modului în care conţinutul textului de lege arhaic se poate aplica la împrejurări noi, inexistente la data la care legiuitorul şi-a exprimat voinţa în formularea textuală a normei de drept şi pe care nu avea cum să le prevadă la nivelul anului 1969. Se susţine că textul de lege nu stabileşte cu claritate elementul material al infracţiunii de ameninţare şi nici instrumentul obiectiv de cuantificare a urmării imediate a infracţiunii, respectiv starea de temere a victimei. 7. Se arată că decalajul produs între evoluţia rapidă a mijloacelor tehnologice, raportată la inerţia scriptică a textului de lege, atrage caracterul lacunar al normei penale. Puterea judecătorească, realizând un exerciţiu interpretativ extensiv, împrumută din prerogativele puterii legislative şi creează o nouă normă de drept, ajungându-se ca norma de incriminare să sancţioneze acţiuni specifice mediului virtual, ce nu comportă niciun fel de intenţie, de făptuire directă sau de mijlocire. Astfel, se arată că singura cerinţă a textului criticat pentru a fi reţinută infracţiunea de ameninţare este existenţa stării de temere clamată unilateral de presupusa victimă. Prin urmare, sfera de cuprindere a normei juridice criticate este imprecis redactată, întrucât ar cuprinde şi mesajele scrise pe reţelele on-line de comunicare, în condiţiile în care aceasta ar trebui să se refere numai la mesajele directe trimise pretinsei victime. 8. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că ameninţarea reprezintă acţiunea de intimidare a unei persoane, directă sau indirectă, explicită sau implicită, ce poate fi realizată prin orice mijloace - viu grai, telefon, sms, e-mail, scrisori etc. Împrejurarea că textul în formularea sa a fost în esenţă redactat prima dată în codul penal anterior nu determină desuetudinea formulării în condiţiile în care doctrina şi jurisprudenţa sunt constante în sensul arătat, iar orice persoană poate cu suficientă previzibilitate să-şi ghideze comportamentul fără a încălca limita infracţionalităţii. Sfera de temere a subiectului pasiv este o împrejurare de fapt ce poate fi stabilită de organele judiciare prin orice mijloc de probă permis de lege, având în vedere atât persoana, calitatea şi funcţia celui presupus ameninţat, cât şi conţinutul sau modalitatea de exercitare a ameninţării. 9. Orice dispoziţie legală implică în mod necesar o generalizare, nefiind obiectiv posibil ca legiuitorul să poată descrie în mod exhaustiv toate comportamentele pe care legea le permite sau le interzice. Esenţial este ca interdicţiile, în mod special cele din sfera dreptului penal, să fie suficient de clare şi previzibile astfel încât orice persoană să aibă posibilitatea de a adopta un comportament de conformare faţă de exigenţele legii. Prin urmare, această exigenţă este respectată de textul criticat inclusiv prin raportare la modalităţile contemporane de comunicare. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calitatea actelor normative şi având în vedere conţinutul normativ al textului criticat, se arată că orice destinatar al legii penale poate să cunoască sensul sintagmelor folosite, să înţeleagă intenţia de reglementare a legiuitorului şi să îşi adapteze conduita exigenţelor legii. 12. Aprecierea atitudinii subiective a autorului infracţiunii se face de organele judiciare de la caz la caz, acest aspect fiind valabil pentru orice faptă prevăzută de legea penală adusă în atenţia organelor judiciare. Simplul fapt că în aplicarea legii penale organele judiciare vor fi cele chemate să decidă dacă fapta în concret comisă de o persoană îndeplineşte condiţiile legii penale pentru a fi sancţionată ca infracţiune nu este de natură a conduce la neconstituţionalitatea textului criticat. Cu privire la faptul că textul de lege nu acoperă comiterea faptelor de ameninţare în mediul on-line, se arată că acesta este un aspect de interpretare a legii, dezlegarea sa neintrând în sfera competenţelor Curţii Constituţionale. Se mai arată că susţinerile referitoare la caracterul subiectiv şi imprevizibil al sintagmelor invocate sunt neîntemeiate, iar formulările textului de lege nu sunt de natură a genera dificultăţi de interpretare, acestea fiind clare, fluente şi inteligibile, şi nu conţin dificultăţi sintactice sau pasaje obscure ori echivoce. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie art. 206 din Codul penal. Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, în realitate, îl reprezintă dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal, text asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care are următorul cuprins: "(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării." 16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi ale art. 30 alin. (1) privind libertatea de exprimare. Corelativ acestor dispoziţii constituţionale, sunt invocate şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei şi ale art. 10 paragraful 1 privind libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, autorul acesteia este nemulţumit de faptul că textul criticat nu reglementează mijloacele de comunicare prin intermediul cărora se poate realiza acţiunea de ameninţare şi că nu se poate cuantifica urmarea imediată a infracţiunii, respectiv starea de temere a victimei, aspecte care, în opinia sa, contravin art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12) şi art. 30 alin. (1) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor corelative cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 23 alin. (12) din Constituţie, Curtea reţine că legalitatea incriminării şi a pedepsei presupune în mod implicit respectarea exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, astfel că cerinţele art. 1 alin. (5) se subsumează celor ale art. 23 alin. (12) din Constituţie în ipoteza normelor de incriminare. Standardele constituţionale de calitate a legii sunt îndeplinite dacă legiuitorul indică în mod clar şi neechivoc obiectul material al infracţiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang egal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Legiuitorul nu trebuie să îşi respecte numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, o asemenea situaţie putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv la condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 şi 22, şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 şi 25). Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, şi că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34, sau Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, paragraful 20). 19. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi a pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). 20. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 21. Totodată, pentru a fi conformă cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporţionalităţii incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecţia juridică asigurată prin reglementarea acelei infracţiuni (Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 30). 22. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că norma de incriminare stabileşte că elementul material al infracţiunii analizate constă într-o acţiune de ameninţare, fără a stabili mijlocul de comunicare prin care aceasta se realizează tocmai pentru că nu contează dacă aceasta este făcută în scris, verbal sau prin gesturi ori fapte. Indiferent că ameninţarea s-a produs prin comunicarea directă a unei scrisori, telegrame sau a unui mesaj către victimă sau prin comunicarea într-un spaţiu virtual de tip social-media sau comentarii on-line, elementul material al infracţiunii de ameninţare există şi este realizat. Ameninţarea săvârşită împotriva unei persoane nu este şi nu poate fi condiţionată de modul în care este exteriorizat elementul material al infracţiunii şi modul în care victima ia cunoştinţă de aceasta (comunicare directă/indirectă). În caz contrar, legea penală ar limita protecţia pe care statul trebuie să o asigure libertăţii psihice şi morale a persoanei, conform art. 22 alin. (1) din Constituţie, ceea ce ar fi contrar însăşi valorilor supreme care stau la baza statului, cu referire la obligaţia acestuia de a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale. 23. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că textul criticat, sub aspectul analizat, este unul clar, precis şi previzibil, îndeplinind cerinţele de calitate a legii care decurg din art. 23 alin. (12) din Constituţie. 24. Cu privire la faptul că legea nu prevede criterii pentru cuantificarea stării de temere a victimei, Curtea constată că acţiunea de ameninţare, potrivit textului de lege, trebuie să aibă aptitudinea producerii unei stări de temere. Pentru a analiza îndeplinirea acestei cerinţe esenţiale a infracţiunii, parte a laturii obiective a acesteia, trebuie avute în vedere în mod evident anumite criterii subiective în sine raportat la persoana victimei, şi anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire, experienţă şi pricepere a acesteia. Prin urmare, toate aceste condiţii sunt unele subiective care trebuie evaluate şi analizate in concreto, raportat la circumstanţele cauzei. Nu se poate reproşa legiuitorului faptul că textul de lege nu reglementează în mod expres şi exhaustiv astfel de criterii pentru determinarea stării de temere, întrucât prin însăşi folosirea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“ din cuprinsul art. 206 alin. (1) din Codul penal se poate înţelege că acţiunea de ameninţare trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un sentiment de frică în privinţa subiectului pasiv al infracţiunii, iar criteriile antereferite rezultă în mod logic din textul normativ. Mai mult, enumerarea exhaustivă a criteriilor relevate ar imprima normei juridice penale o rigiditate excesivă, fără însă ca precizia absolută să poată fi atinsă, ceea ce înseamnă că o generalitate a sa în privinţa analizată nu este contrară per se principiului legalităţii incriminării, elementul de interpretare judiciară fiind necesar şi inevitabil. 25. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că textul criticat, sub aspectul analizat, este unul clar, precis şi previzibil, îndeplinind cerinţele de calitate a legii care decurg din art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 26. Cu privire la invocarea caracterului inviolabil al libertăţii de exprimare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, a statuat că limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituţie, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Este de principiu că unor obligaţii legale, şi cu atât mai mult unora de ordin constituţional, trebuie să le corespundă sancţiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificaţia unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în spaţiul relaţiilor sociale, fiind anulată însăşi raţiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relaţii. Reglementarea la nivel constituţional a libertăţii de exprimare, ca drept fundamental cu un conţinut complex, a determinat stabilirea limitelor în cadrul cărora acesta poate fi exercitat. Depăşirea cadrului constituţional, exercitarea abuzivă a dreptului atrage răspunderea juridică, care, în cazul libertăţii de exprimare, este consacrată expres de dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie. Valorile constituţionale care nu pot fi afectate sunt drepturile individuale precum demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine, respectiv acele valori fundamentale care sunt protejate prin interzicerea actelor prevăzute de art. 30 alin. (7), şi anume defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Întrucât limitele impuse acestei libertăţi constituţionale sunt ele însele de rang constituţional, stabilirea conţinutului acestei libertăţi este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art. 30 din Constituţie. S-a mai arătat că aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nu este compatibilă cu libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale. Prin urmare, din decizia antereferită rezultă că legiuitorul poate reglementa răspunderea penală a persoanei care depăşeşte limitele libertăţii de exprimare stabilite prin art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie, conduită care relevă un grad de intensitate ridicat al încălcării valorilor constituţionale; în schimb, pentru alte cazuri, legiuitorul trebuie să reglementeze forme adecvate ale răspunderii persoanei în cauză, altele decât cea penală. 27. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că ameninţarea, indiferent sub ce formă, cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare afectează libertatea psihică şi morală a persoanei, prevăzute de art. 22 alin. (1) din Constituţie, ceea ce prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi/ sau dreptul la propria imagine, încălcându-se astfel limitele libertăţii de exprimare prevăzute la art. 30 alin. (6) din Constituţie. Prin urmare, proferarea de ameninţări, indiferent de instrumentul/mijlocul prin care se realizează contravine limitelor libertăţii de exprimare şi afectează valori individuale de rang constituţional ce îşi găsesc o consacrare normativă şi în art. 30 alin. (6) din Constituţie, antrenându-se, astfel, răspunderea penală a subiectului activ al unei asemenea fapte. În consecinţă, textul criticat nu încalcă nici art. 30 alin. (1) coroborat cu alin. (6) din Constituţie şi nici art. 10 din Convenţie. 28. Totodată, Curtea reţine că art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, invocate în cauză, nu au legătură cu textul criticat, întrucât sfera de cuprindere a dreptului la un proces echitabil nu vizează normele de incriminare/de drept substanţial, ci normele procesuale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 şi 20). Or, în cauză, se contestă o normă cu caracter substanţial, astfel că nu se poate reţine incidenţa acestor texte de referinţă. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emil Butnaru în Dosarul nr. 8.856/314/2015/a3 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Karoly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
