Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 797/1/2021
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia │
│Alina Ilie│penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache│ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana │penală │
│Rog │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria │penală │
│Vasile │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia │
│Burnel │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
└──────────┴───────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor - Secţia penală în Dosarul nr. 8.288/271/2020/a1, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală şi art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză; în caz negativ, care este sancţiunea procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de incompatibilitate având în vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii.“ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi prevederilor art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Potrivit procesului-verbal din data de 12 mai 2021 s-a dispus înlocuirea doamnei judecător Maricela Cobzariu cu doamna judecător Oana Burnel. Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Raluca Florentina Nemeşu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale. Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Aida Popa, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare, Serviciul judiciar penal. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 797/1/2021 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. De asemenea, a menţionat că, prin Adresa nr. 510/C/800/III-5/2021 din data de 16 aprilie 2021, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal a comunicat concluziile asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii prealabile, a solicitat doamnei procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 797/1/2021. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a formulat concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Bihor - Secţia penală, privind chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât solicitarea fundamentată în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: I. să existe o problemă de drept susceptibilă a fi soluţionată în mod diferit de instanţe; II. sesizarea să fie formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; III. problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; şi IV. de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. Parchetul consideră că sunt îndeplinite condiţiile II şi III; referitor la celelalte condiţii a făcut următoarele precizări: că nu este îndeplinită condiţia ca de soluţionarea pe fond a prezentei cauze să depindă lămurirea chestiunii de drept ridicate, întrucât instanţa de trimitere nu a suspendat cauza sau dezbaterile, până la pronunţarea hotărârii prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, ci a procedat la soluţionarea acesteia. Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă obligaţia instanţei de trimitere de a declanşa mecanismul de unificare a practicii judiciare anterior soluţionării definitive a cauzei care îi este dedusă spre soluţionare, o atare condiţie fiind de esenţa procedurii hotărârii prealabile şi diferenţiind acest instrument legal de cel al recursului în interesul legii. Obligaţia de a suspenda dezbaterile până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept reflectă rolul şi particularităţile acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare, a cărui finalitate asigură o interpretare unitară a dreptului anterior soluţionării definitive a cauzei, şi nu poate fi atinsă decât în ipoteza în care instanţa de trimitere valorifică în mod efectiv dezlegarea de principiu, obligatorie, solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această soluţie se impune, întrucât existenţa unei relaţii de dependenţă între chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia ce ar putea fi dată fondului cauzei constituie o condiţie de admisibilitate a sesizării, astfel că demersul instanţei supreme îşi păstrează caracterul pertinent şi util numai atunci când intervine anterior soluţionării definitive a cauzei, preîntâmpinându-se astfel o soluţie aflată în contradicţie cu interpretarea obligatorie regăsită în hotărârea prealabilă, situaţia din prezenta cauză fiind cu totul alta. În aceste condiţii, întrucât prin aceeaşi încheiere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a procedat şi la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Tribunalului Bihor - Secţia penală este inadmisibilă, având în vedere că nu este permisă „rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja soluţionate printr-o hotărâre penală definitivă şi nici cenzurarea modului în care aceasta a fost rezolvată“. În plus, se constatată că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări. Această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, stabilindu-se ca principiu că o astfel de sesizare trebuie efectuată doar în situaţia în care în cursul soluţionării unei cauze penale se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, neechivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Sub acest aspect, reprezentantul Ministerului Public a arătat că în referire la chestiunile de drept ale căror dezlegare se solicită se constată că nu reprezintă o reală chestiune de drept care să creeze dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului, în situaţia în care au întrebări de formulat. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării În exercitarea rolului său de interpretare şi aplicare unitară a legii, prin noile dispoziţii privind asigurarea unei practici unitare prevăzute în capitolul VI, secţiunea a 2-a din titlul III al părţii speciale (art. 475-art. 477^1 din Codul de procedură penală, modificat prin art. III pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost învestit la data de 22 martie 2021 prin Încheierea penală nr. 20/CCPF/2021 din şedinţa de cameră de consiliu de la 27 ianuarie 2021 a Tribunalului Bihor - Secţia penală pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept: "Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală şi art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martori în aceeaşi cauză; în caz negativ, care este sancţiunea procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302/2017 sau nulitatea relativă în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de incompatibilitate având în vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii." II. Expunerea succintă a cauzei Prin Încheierea penală nr. 1.672 din 15 octombrie 2020, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea, în baza art. 345 alin. (2), art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 şi art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, a constatat nulitatea absolută a ordonanţei de începere a urmăririi penale din data de 9 aprilie 2019 cu privire la săvârşirea infracţiunii de refuz de recoltare a mostrelor biologice, prevăzută de art. 337 din Codul penal şi, în consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penală întocmite în Dosarul nr. 1.989/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. În baza art. 280 alin. (2) cu referire la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală a constatat nulitatea absolută a tuturor mijloacelor de probă administrate în Dosarul nr. 1.989/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea şi a dispus, în consecinţă, excluderea lor juridică şi materială. În baza art. 345 alin. (2) raportat la art. 346 alin. (4^2) din Codul de procedură penală a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, cu menţiunea că singurul act valabil întocmit este procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din data de 9.04.2019. Împotriva acestei încheieri a declarat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în temeiul art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicitând desfiinţarea Încheierii penale nr. 1.672 din 15 octombrie 2020 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea şi pronunţarea unei soluţii de respingere a cererilor şi excepţiilor formulate de către inculpat ca fiind nefondate, iar în temeiul art. 342 alin. (2) din Codul de procedură penală să se constate legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul din data de 22 iunie 2020 emis în Dosarul nr. 1.989/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea privind pe inculpatul trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prevăzută de art. 337 din Codul penal, să se constate legalitatea administrării probelor a efectuării actelor de urmărire penală şi să se dispună începerea judecăţii în cauză. La termenul de judecată din data de 3.12.2020, inculpatul a invocat (filele 38-41) excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, apreciind că sunt contrare următoarelor dispoziţii: art. 1 alin. (5) din Constituţia României care prevede că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“; art. 11 alin. (1) din Constituţia României care prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte“ şi alin. (2) „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.“; art. 16 alin. (1) din Constituţia României care prevede că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“; art. 20 din Constituţia României - alin. (1): „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte“, iar conform alin. (2) „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile“; art. 21 alin. (3) din Constituţia României care prevede expres faptul că „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil“; art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege (...).“ Tot la termenul de judecată din data de 3.12.2020, inculpatul a invocat (filele 43-45), în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală şi următoarele, o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: - Dacă în accepţiunea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) cu trimitere la art. 114 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se reliefează o cauză de incompatibilitate în contextul în care organul de cercetare penală efectuează acte de procedură în cauză, respectiv dispune începerea urmăririi penale în cauză, în condiţiile în care anterior a avut calitatea de organ de constatare în aceeaşi cauză. – Dacă această incompatibilitate este sancţionabilă cu nulitatea absolută în acord cu prevederile art. 281 alin. (1) lit. b) şi Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, fiind vorba despre încălcarea normelor de competenţă materială şi funcţională a organului de urmărire penală sau este o cauză de nulitate relativă în acord cu prevederile art. 282 din Codul de procedură penală cu trimitere la art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Prin Încheierea penală nr. 20/CCPF/2021 din şedinţa camerei de consiliu din data de 27 ianuarie 2021 a Tribunalului Bihor - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 8.288/271/2020/a1, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală invocată de (...) cu domiciliul procesual ales la (...) în Dosarul nr. 8.288/271/2020/a1 al Judecătoriei Oradea, având ca obiect contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva Încheierii penale nr. 1.672/CP/2020 pronunţată la data de 15 octombrie 2020 de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea. S-a dispus comunicarea către Curtea Constituţională a copiilor prezentei încheieri a sentinţei penale contestate şi a motivării excepţiei de neconstituţionalitate invocate (filele 38-41 dosar contestaţie). În temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală şi art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză; în caz negativ, care este sancţiunea procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de incompatibilitate având în vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii. În baza art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 347 din Codul de procedură penală a fost admisă contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva Încheierii penale nr. 1.672/CP/2020 pronunţate la data de 15 octombrie 2020 de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea, pe care a desfiinţat-o şi rejudecând: În baza art. 345 alin. (1) şi (2) raportat la art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpat şi s-a constatat legalitatea sesizării instanţei prin Rechizitoriul nr. 1.989/P/2019 emis la data de 22 iunie 2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 din Codul penal. În baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a dispune astfel, completul de doi judecători de cameră preliminară a avut în vedere la soluţionarea cauzei argumentele pentru care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de principiu pentru dezlegarea chestiunii de drept mai sus arătate. III. Punctul de vedere al părţii şi al procurorului asupra chestiunii de drept sesizate Inculpatul a invocat (filele 43-45), în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală şi următoarele, o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: - Dacă în accepţiunea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) cu trimitere la art. 114 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se reliefează o cauză de incompatibilitate în contextul în care organul de cercetare penală efectuează acte de procedură în cauză, respectiv dispune începerea urmăririi penale în cauză, în condiţiile în care anterior a avut calitatea de organ de constatare în aceeaşi cauză. – Dacă această incompatibilitate este sancţionabilă cu nulitatea absolută în acord cu prevederile art. 281 alin. (1) lit. b) şi Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, fiind vorba despre încălcarea normelor de competenţă materială şi funcţională a organului de urmărire penală sau este o cauză de nulitate relativă în acord cu prevederile art. 282 din Codul de procedură penală cu trimitere la art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Prin urmare, a apreciat că această chestiune poate fi abordată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul de a pronunţa o hotărâre prealabilă prin care să se dea dezlegare chestiunilor de drept în discuţie, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru iniţierea unui astfel de resort procesual, cauza se află pe rolul Tribunalului Bihor - Secţia penală, ca ultimă instanţă în calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii de cameră preliminară, iar practica şi doctrina sunt unanime în a accepta că un complet de contestaţie în procedura de cameră preliminară să poată iniţia un astfel de resort procesual. În acest sens a făcut trimitere la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 14/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017, nr. 19/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, sau nr. 2/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018. Totodată, chestiunea de drept supusă discuţiei are legătură cu soluţionarea cauzei, fiind absolut necesar a se stabili dacă există o incompatibilitate legală în legătură cu cumularea calităţilor de organ de constatare şi organ de cercetare penală în aceeaşi cauză, precum şi stabilirea sancţiunii care intervine în cazul unei astfel de situaţii juridice. Reprezentantul parchetului, în ceea ce priveşte sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la chestiunea de drept, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a arătat că prezenta cauză se află în stadiul procesual al contestaţiei, soluţia care urmează a fi pronunţată fiind definitivă, şi nu a mai fost pronunţată o hotărâre preliminară cu privire la această chestiune. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Punctul de vedere motivat al completului de judecată cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept mai sus expuse a fost următorul: Organul de cercetare penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire. În situaţia în care acesta dobândeşte la un anumit moment procesual calitatea de martor (calitate ce poate fi atribuită de organul judiciar care instrumentează cauza, din oficiu sau la cererea părţii interesate), el poate fi audiat în calitate de martor în respectiva cauză. În situaţia în care organul de cercetare penală (care a fost prezent la constatarea infracţiunii) dobândeşte ulterior calitatea de martor, devine incompatibil să efectueze alte acte de urmărire penală, fiind incident cazul expres de incompatibilitate prevăzut la art. 65 din Codul de procedură penală raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, iar eventualele acte întocmite ar fi lovite de nulitate relativă (nefiind incident cazul de nulitate absolută raportat la nerespectarea dispoziţiilor legale privind necompetenţa materială sau funcţională a organului de urmărire penală). S-a constatat că motivul invocat de inculpat nu se circumscrie unui motiv de nulitate absolută - necompetenţa funcţională a organului de urmărire penală, ci priveşte incompatibilitatea între calitatea organului de cercetare penală şi calitatea de martor. Incompatibilitatea reprezintă instituţia de drept procesual penal prin intermediul căreia anumite persoane făcând parte din organele care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea acestuia sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală din cauza unor împrejurări de natură personală de natură a pune sub semnul întrebării obiectivitatea acestora. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 64-65 din Codul de procedură penală, iar invocarea excepţiei de incompatibilitate se poate face fie prin abţinere, adică prin încunoştinţarea făcută de însuşi subiectul procesual faţă de care operează incompatibilitatea, fie prin recuzare, adică prin denunţarea cauzei de incompatibilitate de către una dintre părţile cauzei. În schimb, competenţa reprezintă sfera atribuţiilor legale pe care le au organele judiciare în procesul penal, având două sensuri doctrinare. Astfel, pe de o parte, aceasta desemnează dreptul şi obligaţia unui organ judiciar de a desfăşura o activitate procesuală într-un anumită cauză penală, iar, pe de altă parte, prin competenţă se înţelege acea însuşire a unei cauze penale de a fi urmărită şi judecată de un anumit organ judiciar (fiind cunoscută şi sub noţiunea de justiţiabilitate). Competenţa funcţională (ratione offici), ca formă a competenţei, determină categoriile de activităţi ce pot fi desfăşurate de un anumit organ judiciar. Revenind la obiectul cauzei, s-a reţinut în prealabil faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, organul de cercetare penală este incompatibil a efectua acte de cercetare penală dacă a fost expert sau martor în cauză. Prin urmare, în calitate de martor, organul de cercetare penală trebuie să fi dat declaraţii în cauză sau în calitate de expert şi să fi fost anterior desemnat în cauză de un organ judiciar. Justificarea reglementării acestui caz de incompatibilitate constă în aceea că martorul/expertul şi-a exprimat părerea cu privire la anumite aspecte ale cauzei penale, iar persoana care a furnizat o probă într-o cauză penală să nu poată, ulterior, chiar ea să evalueze proba respectivă, fiind vorba despre o prezumţie obiectivă de lipsă de imparţialitate funcţională a organului de cercetare penală, în ipoteza în care acesta a exercitat anterior funcţii diferite în cadrul aceluiaşi proces penal (precum aceea de martor). În continuare, a constatat că dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală permit ca anumite persoane să deţină o dublă calitate în procesul penal, respectiv cea de organe de constatare şi cea de martori („pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62“). Calitatea de martor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi deţinută de „orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală“; în acord cu prevederile art. 115 din Codul de procedură penală, conform cărora „orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali“, s-a constatat că nu sunt excluse din alte categorii din sfera participanţilor în procesul penal, astfel cum sunt numerotate la art. 29 din Codul de procedură penală (precum organele judiciare, avocatul sau alţi subiecţi procesuali). Totodată s-a reţinut că dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală stabilesc în sarcina mai multor organe (printre care şi organele de ordine publică şi siguranţă naţională) obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, iar potrivit art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală, procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. De asemenea, art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. Curtea Constituţională a stabilit în cadrul Deciziei nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, şi Deciziei nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală poate constitui „mărturie în acuzare“, potrivit jurisprudenţei de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41), organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de „martori“ în sensul Convenţiei (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Prin urmare, Curtea a constatat că posibilitatea conferită de normele procesual penale ale art. 114 alin. (4) de a fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 din Codul de procedură penală (respectiv organele de constatare), se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, expresie a exercitării dreptului la apărare şi implicit a prezumţiei de nevinovăţie. Contrar susţinerilor inculpatului, dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală nu prevăd incompatibilitatea între calitatea de martor şi calitatea de organ judiciar (organ de cercetare penală) sau de constatare şi nici o prevalenţă a uneia faţă de cealaltă, astfel cum susţine contestatorul, ci întâietatea calităţii de martor faţă de: 1. calitatea de expert sau de avocat; 2. de mediator; 3. de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal (suspectul şi persoana vătămată potrivit art. 34 din Codul de procedură penală). Aşadar, dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală nu au nicio relevanţă în soluţionarea cererii formulate de inculpat. Întâietatea calităţii de martor faţă de calitatea de organ judiciar nu este reglementată de dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, ci se poate deduce cel mult din dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, dar care nu pot fi interpretate ca o interdicţie de exercitare a vreuneia dintre cele două calităţi procesuale, şi nicidecum drept motiv de nelegalitate a actelor de urmărire penală întocmite de organul de cercetare penală anterior dobândirii calităţii de martor. Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere şi distincţia dintre actele întocmite de organele de constatare cu ocazia constatării unei infracţiuni flagrante şi actele întocmite de organele de cercetare penală. Astfel, lucrătorii de poliţie care „constată încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează“ încheie procese-verbale în sensul art. 61 alin. (5) („Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ“), pe când lucrătorii de poliţie judiciară când efectuează anumite acte în cursul urmăririi penale încheie procese-verbale ce pot servi drept mijloace de probă, conform art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală care statuează că „Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este mijloc de probă (...).“ Aşadar, s-a reţinut că legiuitorul a prevăzut şi alte situaţii în care organul de cercetare penală furnizează mijloace de probă în procesul penal, respectiv dispoziţiile art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală anterior indicate, fără a se prezuma lipsa de obiectivitate şi imparţialitate sau încălcarea dreptului la apărare al suspectului/acuzatului, în raport cu viitoarele acte de cercetare penală ce ar urma să fie îndeplinite. În cele din urmă, s-a apreciat ca fiind absurdă ipoteza expusă de inculpat ca, în acelaşi moment procesual, organul de cercetare penală să procedeze la propria sa audiere (în calitate de martor) sau să aprecieze cu privire la oportunitatea unui astfel de mijloc de probă, fiind evident că cele două calităţi nu se pot suprapune într-o asemenea interpretare. Aspectele pe care le-a constatat în mod nemijlocit, prin propriile simţuri, pot fi redate în cuprinsul unui proces-verbal care constituie mijloc de probă potrivit art. 198 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală, şi nu obligatoriu în cadrul unei declaraţii de martor. Există însă posibilitatea ca un organ de cercetare penală să fie audiat ca martor în cauză (de către un alt organ judiciar), nefiind interzis de nicio dispoziţie legală. În situaţia în care, anterior audierii sale ca martor, lucrătorul de poliţie judiciară a efectuat acte de cercetare penală s-a apreciat că nu se poate discuta despre o incompatibilitate sau nelegalitate a actelor întocmite. Doar dacă astfel de acte de cercetare penală au fost efectuate ulterior audierii ca martor, aşa încât este incident cazul de incompatibilitate expres prevăzut de lege prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Faptul că însuşi legiuitorul a prevăzut acest caz de incompatibilitate a confirmat faptul că există posibilitatea teoretică şi practică de dobândire succesivă a celor două calităţi (martor şi organ de cercetare penală), iar în situaţia în care organul de cercetare penală a fost martor în cauză, devine incompatibil să efectueze în continuare acte de cercetare penală, acestea fiind lovite de nulitate relativă (în condiţiile prevăzute de art. 282 din Codul de procedură penală), şi nu absolută, ca urmare a nerespectării competenţei funcţionale sau materiale, deoarece organul de cercetare penală nu îşi pierde competenţa funcţională, ci se prezumă în mod obiectiv o lipsă de imparţialitate şi obiectivitate. Sintetizând cele de mai sus, constatarea unui astfel de caz de incompatibilitate a organului de cercetare penală în cadrul procesului penal ar putea fi de natură să determine nulitatea relativă a actelor efectuate de organul de cercetare penală ulterior (şi nu anterior) dobândirii calităţii de martor, în condiţiile art. 282 din Codul de procedură penală (neîncadrându-se în cazurile de nulitate absolută prevăzute de legiuitor). Argumentaţia inculpatului se grefează pe confuzia între instituţiile juridice anterior reţinute (incompatibilitate şi competenţa funcţională) şi consecinţele nerespectării dispoziţiilor legale ce le prevăd, dar şi pe extrapolarea situaţiilor prevăzute la art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală. Raţionamentul nu poate fi primit şi pentru faptul că organul de constatare sau de cercetare penală nu poate dobândi o calitate procesuală (de martor, alt subiect procesual) în afara procesului penal (anterior începerii urmăririi penale). Ulterior începerii urmăririi penale, organele de constatare/de cercetare penală pot fi audiate ca martori, devenind însă incompatibile să mai întocmească acte de urmărire penală. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. Prin Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Prin Decizia nr. 97 din 1 martie 2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală raportat la art. 61 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ şi ale art. 273 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Prin Decizia nr. 243 din 19 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 20 iulie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) şi art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În considerentele Deciziei nr. 121/A din 8 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.742/2/2014, în apel, fila 74 din decizie, s-a reţinut că „Problematica pretinsei incompatibilităţi în care s-ar fi aflat ofiţerul de poliţie A. a fost, de asemenea, invocată şi cenzurată în camera preliminară, fază în care, drept urmare a cererilor inculpaţilor B, C, D, E şi F, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că actele procedurale efectuate de ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A., după audierea acestora în calitate de martori, nu sunt lovite de nulitate, deoarece ei nu au atestat aceeaşi situaţie de fapt într-o dublă calitate. Înalta Curte constată că incompatibilitatea organului de urmărire penală ridică o problemă distinctă de cea a loialităţii administrării probelor, în înţelesul art. 101 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, şi anume pe cea a imparţialităţii celui care administrează probe în procesul penal, susceptibilă a atrage doar sancţiunea nulităţii relative. O atare chestiune excedează limitelor în care Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 802/2017 şi, prin urmare, nu poate fi recenzurată în apel, în raport cu această ultimă decizie de constatare a neconstituţionalităţii. De asemenea, în condiţiile în care aspectele ce ţin de presupusa incompatibilitate a organului de urmărire penală nu se circumscriu nici problematicii competenţei materiale sau după calitatea persoanei a acestui organ ori vreunui alt caz de nulitate absolută prevăzut de lege, reexaminarea în apel a acestei chestiuni definitiv tranşate în camera preliminară nu este posibilă nici prin raportare, eventual, la Decizia nr. 302/4.05.2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17.07.2017), prin care s-a statuat asupra neconstituţionalităţii art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Înalta Curte notează, de altfel, că solicitările de excludere a probelor administrate prin procesele-verbale din 14.04.2013, 27.03.2014, 28.03.2014, 15.01.2014 (formulată de inculpatul B), procesele-verbale din 25.02.2014, 12.03.2014, 14.03.2014, 17.03.2014, 18.04.2014, 27.03.2014, 28.03.2014, 31.03.2014, 1.04.2014 şi 18.04.2014, prin declaraţiile martorilor G şi H din data de 3.12.2013 (formulată de inculpatul C) şi procesul-verbal din data de 18.04.2014 (formulată de inculpata F), deşi grefate pe o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală [art. 49 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968], ridică, în realitate, exclusiv problema fiabilităţii mijloacelor de probă, ca o consecinţă a modului pretins «selectiv» de întocmire a actelor procedurale de către comisarul de poliţie. Or, o atare chestiune este distinctă de cea a legalităţii, deoarece ea aduce în discuţie elemente factuale, şi nu de drept, specifice cauzei, a căror cenzurare implică administrarea nemijlocită şi testarea conţinutului real al mijloacelor de probă, garanţii respectate în speţă.“ Prin Încheierea nr. 174 din şedinţa de cameră de consiliu din 25 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 505/64/2020/a1, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata A împotriva Încheierii din data de 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel B, Secţia penală. În considerentele încheierii, completul de doi judecători de cameră preliminară a reţinut că „În motivarea contestaţiei, critica inculpatei a vizat faptul că au fost audiaţi în calitate de martori B, C şi D, aceştia având şi calitatea de agenţi constatatori ai infracţiunii, apreciind că agentul constatator nu poate avea şi calitatea de martor într-un dosar penal şi a menţionat că aceste declaraţii nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi audiată în calitate de martor orice persoană, cu excepţia părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Conform art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.“ De asemenea s-a făcut referire la considerentele Deciziei nr. 97 din 1 martie 2018 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018). Prin urmare, în raport cu textele legale enunţate şi cu cele statuate de Curtea Constituţională, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi constată că posibilitatea conferită de lege, de a fi audiate în calitate de martor şi a persoanelor care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 din Codul de procedură penală, se constituie, în egală măsură, într-o garanţie a exercitării dreptului acuzatului de a interoga martorii, expresie a exercitării dreptului la apărare şi implicit a prezumţiei de nevinovăţie, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia Curţii Constituţionale nr. 243 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 20 iulie 2018). VII. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora ce au fost transmise instanţei supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, aflate la dosarul cauzei: Astfel, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Braşov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Satu Mare, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Baia Mare au opinat că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martor. Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Braşov, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Bihor, Tribunalul Dolj, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Oraviţa, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Baia Mare şi Judecătoria Caracal au opinat că în situaţia în care organul de cercetare penală, care a fost prezent la constatarea infracţiunii, dobândeşte calitatea de martor, devine incompatibil să efectueze alte acte de urmărire penală, fiind incident cazul expres de incompatibilitate prevăzut la art. 65 din Codul de procedură penală raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, iar eventualele acte întocmite ar fi lovite de nulitate relativă, nefiind incident cazul de nulitate absolută raportat la nerespectarea dispoziţiilor legale privind necompetenţa materială sau funcţională a organului de urmărire penală. Judecătoria Lugoj a exprimat două opinii, în sensul că în prima opinie organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nu poate efectua în continuare acte de urmărire penală, fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză, sancţiunea procesuală aferentă fiind nulitatea absolută. În acelaşi sens au exprimat opinii Judecătoria Bolintin-Vale şi Judecătoria Vălenii de Munte. Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Arad, Judecătoria Lugoj, în a doua opinie, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Şimleu Silvaniei şi Judecătoria Filiaşi au exprimat opinia că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, dar nu mai poate fi audiat în calitate de martor, iar dacă, totuşi este audiat în calitate de martor şi a făcut acte de urmărire penală, sancţiunea procesuală aferentă este nulitatea relativă. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a apreciat că nu există identitate între organele de cercetare penală şi organele prevăzute de art. 61 şi 62 din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală nu intră sub incidenţa art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală. În cazul organelor de cercetare penală sesizarea din oficiu este reglementată prin dispoziţiile art. 288 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală şi întocmirea acestor acte (de sesizare din oficiu) nu le conferă organelor de cercetare penală calitatea organelor prevăzute de art. 61 şi 62 din Codul de procedură penală, apreciind că sesizarea este inadmisibilă, întrucât se vizează dezlegarea cauzei printr-o eventuală hotărâre pronunţată de instanţa supremă, dispoziţiile invocate neavând legătură cu cauza. S-au ataşat Decizia penală nr. 753/A din 9 decembrie 2020 a Curţii de Apel Piteşti; Încheierea de cameră de consiliu din data de 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov; Sentinţa penală nr. 159/D din 14 mai 2019 a Tribunalului Bacău; Încheierea din 14 decembrie 2018 a Judecătoriei Buftea; Sentinţa penală nr. 89 din 9 iulie 2020 a Judecătoriei Zimnicea; Decizia penală nr. 133/A din 16 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti; Încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din 22 noiembrie 2019 a Judecătoriei Oradea; Încheierea şedinţei de cameră de consiliu din data de 14 mai 2018 a Judecătoriei Oradea; Încheierea penală nr. 1.501/CP din 29 iunie 2018 a Judecătoriei Oradea; Încheierea din şedinţa de cameră de consiliu din data de 30 iunie 2020 a Judecătoriei Oradea; Încheierea penală nr. 1.702 din şedinţa de cameră de consiliu din data de 20 octombrie 2020 a Judecătoriei Oradea; Sentinţa penală nr. 105 din data de 10 octombrie 2017 a Judecătoriei Marghita; Sentinţa penală nr. 123 din data de 7 octombrie 2020 a Judecătoriei Marghita; Încheierea penală nr. 31/CCPF/2020 din şedinţa de cameră de consiliu din 12 februarie 2020 a Tribunalului Bihor; Încheierea Finală Cameră Preliminară nr. 47/CCPF/din şedinţa de cameră de consiliu din 8 martie 2021 a Tribunalului Bihor; Încheierea penală nr. 19/CCPF din 27 ianuarie 2021 a Tribunalului Bihor; Încheierea penală nr. 20/CCPF din şedinţa de cameră de consiliu din data de 27 ianuarie 2021 a Tribunalului Bihor; Încheierea Finală Cameră Preliminară nr. 14/CJCP din şedinţa de cameră de consiliu din 10 martie 2021 a Tribunalului Satu Mare; Încheierea nr. 24 din şedinţa de cameră de consiliu din 4 martie 2021 a Tribunalului Olt; Sentinţa penală nr. 208 din 4 februarie 2020 a Judecătoriei Craiova; Decizia penală nr. 314 din 5 mai 2020 a Curţii de Apel Craiova. La nivelul Curţii de Apel Timişoara, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Alba Iulia şi al instanţelor arondate, Curţii de Apel Târgu Mureş şi al instanţelor arondate, Curţii de Apel Constanţa şi al instanţelor arondate, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Ploieşti şi al instanţelor arondate, Curţii de Apel Cluj, Tribunalului Timiş, Tribunalului Arad, Tribunalului Neamţ, precum şi al instanţelor arondate, Tribunalului Covasna, Tribunalului Iaşi şi al instanţelor arondate, Tribunalului Vaslui şi al instanţelor arondate, Tribunalului Prahova şi al instanţelor arondate, Tribunalului Bistriţa-Năsăud, Tribunalului Cluj, Tribunalului Maramureş, Tribunalului Sălaj şi al instanţelor arondate, Judecătoriei Timişoara, Judecătoriei Lugoj, Judecătoriei Făget, Judecătoriei Deta, Judecătoriei Sânnicolau Mare, Judecătoriei Reşiţa, Judecătoriei Caransebeş, Judecătoriei Oraviţa, Judecătoriei Moldova Nouă, Judecătoriei Făgăraş, Judecătoriei Rupea, Judecătoriei Zărneşti, Judecătoriei Sfântu Gheorghe, Judecătoriei Târgu Secuiesc, Judecătoriei Întorsura Buzăului, Judecătoriei Bistriţa, Judecătoriei Năsăud, Judecătoriei Beclean nu s-au identificat hotărâri judecătoreşti privind chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VIII.1. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ a exprimat opinia că, chiar dacă nu a procedat la o analiză detaliată a aspectelor care vizează admisibilitatea, a apreciat că nu se poate trece cu vederea asupra modalităţii în care a fost realizată sesizarea Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, respectiv printr-o încheiere definitivă care conţine atât soluţia pronunţată în cauză, cât şi o sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, iar modalitatea în care a fost formulată problema de drept ridicată nu permite un răspuns specific unei astfel de sesizări, circumstanţele particulare ale speţei şi modul în care s-a recurs la mecanismul hotărârii prealabile. Cu privire la chestiunile de drept ridicate a evidenţiat confuzia care s-a făcut între organele de urmărire penală şi organele de constatare; în speţă, în mod greşit s-a apreciat că organele de urmărire penală au acţionat în calitate de organe de constatare, iar această premisă eronată nu permite formularea unui punct de vedere grefat pe întrebarea adresată. În continuare, s-a făcut distincţia între organele de urmărire penală aşa cum sunt prevăzute în art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală şi organele de constatare care sunt acele organe de stat care au atribuţii prevăzute de lege exclusiv în ceea ce priveşte constatarea infracţiunilor, ele nefiind organe de urmărire penală, ceea ce înseamnă că nu pot efectua activităţi judiciare ulterior sesizării organului de urmărire penală, nici înainte, nici după începerea urmăririi penale, fiind încadrate în art. 34 din Codul de procedură penală în categoria celorlalţi subiecţi procesuali. Din ansamblul reglementării a rezultat în mod neechivoc că organele de urmărire penală nu pot fi integrate în niciuna dintre categoriile de organe de constatare enumerate la art. 61 şi 62 din Codul de procedură penală, fiind evidentă distincţia dintre sarcinile organelor de constatare şi atribuţiile organelor de urmărire penală în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale. Din conţinutul tuturor acestor dispoziţii legale rezultă că audierea în calitate de martor a persoanelor integrate în categoria organelor de urmărire penală nu se poate întemeia pe dispoziţiile cuprinse în art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, unde se face referire doar la „persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62“. În altă ordine de idei, nicio prevedere legală nu împiedică audierea în calitate de martor a persoanei care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni flagrante, chiar dacă este vorba de o persoană ce are calitatea de organ de urmărire penală. În privinţa organelor de urmărire penală nu este aplicabil art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, care enumeră participanţii, în raport cu care are întâietate calitatea de martor. De asemenea, art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat în sensul că exclude posibilitatea audierii ca martor a persoanelor care au calitatea de organe de urmărire penală. O astfel de persoană poate fi audiată în calitate de martor în condiţiile generale stabilite de art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, în situaţia în care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Dacă procurorul apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală în calitate de martor atunci va repartiza cauza unui alt organ de cercetare penală, fiind evidentă starea de incompatibilitate care s-ar crea în raport cu prevederile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. În cazul în care, după începerea urmăririi penale, procurorul apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală în calitate de martor, atunci va dispune trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, fiind o situaţie de necesitate în sensul art. 302 alin. (1) din Codul de procedură penală. La rândul său, organul de cercetare penală are obligaţia să formuleze declaraţie de abţinere, potrivit art. 66 alin. (1) din Codul de procedură penală. Altminteri se va activa acelaşi caz de incompatibilitate. Aceste precizări sunt valabile şi în ipoteza în care infracţiunea flagrantă a fost descoperită de un procuror competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, decizia aparţinând în acest caz procurorului ierarhic superior. Dacă urmărirea penală este efectuată de un organ de urmărire penală aflat în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, sancţiunea procesuală care poate interveni este nulitatea relativă, în sensul art. 282 din Codul de procedură penală. Normele care reglementează incompatibilitatea nu pot fi considerate în nicio situaţie norme de competenţă, astfel încât să poată fi reţinută sancţiunea nulităţii absolute. VIII.2. Facultatea de Drept, Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Universităţii de Vest Timişoara a opinat cu privire la admisibilitatea sesizării în sensul că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate stabilite la art. 475 din Codul de procedură penală, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile privind sesizarea de către Tribunalul Bihor, acesta fiind învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit art. 425^1 raportat la art. 347 din Codul de procedură penală cu soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii penale pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă având ca obiect o chestiune de drept formulată în termenii celei pendinte, această chestiune nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor existente; în funcţie de modul de soluţionare a problemei se va putea decide soluţia în privinţa contestaţiei, respectiv dacă soluţia judecătorului de cameră preliminară este legală sau nu, cu consecinţa admiterii sau respingerii căii de atac, nefiind îndeplinită condiţia ca sesizarea să aibă ca obiect o chestiune de drept ce trebuie să fie o veritabilă problemă de drept. În concret, în contextul cauzei se consideră că dispoziţiile legale cu privire la care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt clare şi lipsite de echivoc. S-au făcut referiri la conţinutul dispoziţiilor art. 65 alin. (1), art. 64 alin. (1) lit. c), art. 306 alin. (1), art. 114 alin. (4), art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală. De asemenea s-a mai arătat că organul de urmărire penală ce a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fără a fi incidentă sancţiunea nulităţii absolute sau relative. Audierea ulterioară ca martor, deşi aceasta nu este nici necesară şi nici permisă dacă organul de constatare nu face parte dintre organele indicate la art. 61 alin. (1) lit. a)-c), generează o situaţie de incompatibilitate, dar doar pentru actele de cercetare penală efectuate după dobândirea calităţii de martor şi fără a aduce atingere actelor anterioare, ce îşi păstrează valabilitatea. VIII.3. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a opinat sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că aceasta este inadmisibilă, cu următoarele argumente: Dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală nu limitează posibilitatea de sesizare în vederea dezlegării unei chestiuni de drept doar în ceea ce priveşte faza de judecată, ci sunt admisibile, din acest punct de vedere, inclusiv sesizările formulate în procedura de cameră preliminară, în stadiul procesual al contestaţiei în cauza de faţă, invocând Decizia nr. 27/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, în prezenta speţă Tribunalul Bihor este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, soluţionând contestaţia împotriva încheierii de cameră preliminară pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea. Cu privire la condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept a considerat că prezenta sesizare este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate (în acest sens a făcut trimitere la cele reţinute în Decizia nr. 3/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Astfel, a apreciat că dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală sunt destul de clare cu privire la condiţiile în care va fi incident cazul de incompatibilitate menţionat. Totodată, aceste dispoziţii legale au fost analizate şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel încât interpretarea dispoziţiilor legale invocate este suficient de clară. Cu privire la condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, prezenta sesizare a fost formulată într-o cauză aflată în faza de cameră preliminară, fază în care - în raport cu prevederile art. 342 din Codul de procedură penală - nu se judecă fondul cauzei (nu se dă o soluţie acţiunii penale exercitate de Ministerul Public), ci se statuează asupra unor aspecte ce ţin de legalitatea competenţei instanţei sesizate, de legalitatea efectuării actelor de urmărire penală, a administrării probelor în faza de urmărire penală şi a regularităţii actului de sesizare a instanţei de judecată. Cu toate acestea, în doctrină s-a evidenţiat că este îndeplinită condiţia dependenţei ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal. Cu privire la problema de drept supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au fost invocate dispoziţiile art. 114 din Codul de procedură penală, art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală, au fost făcute referiri la imparţialitate, la dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. c), la art. 65, 61 şi art. 62 din acelaşi cod şi a apreciat că existenţa unui caz de incompatibilitate a organului de cercetare penală [cu referire la art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală] poate atrage nulitatea relativă a actelor efectuate de acesta în condiţiile art. 282 din Codul de procedură penală. VIII.4. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu a opinat că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului de procedură penală se poate desprinde concluzia că organele de urmărire penală care au constatat săvârşirea unei infracţiuni flagrante, prin întocmirea unui proces-verbal de constatare, pot să efectueze apoi acte de urmărire penală în aceeaşi cauză [art. 293 alin. (1) şi (2) şi art. 292 din Codul de procedură penală]. În schimb, după ce a constatat săvârşirea infracţiunii prin procesul-verbal de constatare şi apoi a şi efectuat acte de urmărire penală a considerat că organul de urmărire penală nu ar mai putea avea calitatea de martor în aceeaşi cauză pe care a instrumentat-o tot el, existând cazul de incompatibilitate prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, din moment ce a exercitat deja funcţia de urmărire penală cu privire la acea cauză. Potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 243/2018 s-a statuat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, organul de cercetare penală este incompatibil a efectua acte de cercetare penală dacă a fost expert sau martor într-o cauză penală, deoarece nu poate apoi să evalueze chiar el, ulterior, aceeaşi probă. S-a apreciat că această situaţie de incompatibilitate persistă şi în ipoteza inversă, şi anume: organul de cercetare penală, întrucât s-ar afla în situaţia de a furniza ori produce el însuşi probe în scopul susţinerii învinuirii, ceea ce este inacceptabil prin prisma principiului separării funcţiilor judiciare şi conţinutului pe care Codul de procedură penală îl consacră acestor funcţii. În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, opinia este în sensul că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală, dar nu mai poate fi audiat ulterior în calitate de martor în aceeaşi cauză; sancţiunea procesuală aferentă constă în nulitatea relativă, în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, având în vedere suspiciunea rezonabilă cu privire la imparţialitatea sa. IX. Concluziile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 510/C/800/III-5/2021 din data de 16 aprilie 2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă a sesizării prin care Tribunalul Bihor - Secţia penală a adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie solicitarea de a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept expuse pentru următoarele argumente: Solicitarea fundamentată pe procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: I. să existe o problemă de drept susceptibilă a fi soluţionată în mod diferit de instanţe; II. sesizarea să fie formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; III. problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; IV. de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. Parchetul consideră că sunt îndeplinite condiţiile II şi III, iar referitor la celelalte condiţii a făcut precizări. Astfel, nu este îndeplinită condiţia ca soluţionarea pe fond a prezentei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ridicate, întrucât instanţa de trimitere nu a suspendat cauza sau măcar dezbaterile, până la pronunţarea hotărârii prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, ci a procesat la soluţionarea acesteia.^1 ^1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 69 din 3 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 14 ianuarie 2021. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă obligaţia instanţei de trimitere de a declanşa mecanismul de unificare a practicii judiciare anterior soluţionării definitive a cauzei care îi este dedusă spre soluţionare, o atare condiţie fiind de esenţa procedurii hotărârii prealabile şi diferenţiind acest instrument legal de cel al recursului în interesul legii. Obligaţia de a suspenda dezbaterile până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept reflectă rolul şi particularităţile acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare, a cărui finalitate, asigurarea unei interpretări unitare a dreptului anterior soluţionării definitive a cauzei, nu poate fi atinsă decât în ipoteza în care instanţa de trimitere valorifică în mod efectiv dezlegarea de principiu, obligatorie, solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această soluţie se impune întrucât existenţa unei relaţii de dependenţă între chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia ce ar putea fi dată fondului cauzei constituie o condiţie de admisibilitate a sesizării, astfel că demersul instanţei supreme îşi păstrează caracterul pertinent şi util numai atunci când intervine anterior soluţionării definitive a cauzei, preîntâmpinându-se astfel o soluţie aflată în contradicţie cu interpretarea obligatorie regăsită în hotărârea prealabilă, situaţie care nu se regăseşte însă în prezenta cauză. În aceste condiţii, întrucât prin aceeaşi încheiere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie instanţa a procedat şi la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, sesizarea Tribunalului Bihor este inadmisibilă, având în vedere că nu este permisă „rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja soluţionate printr-o hotărâre penală definitivă şi nici cenzurarea modului în care aceasta a fost rezolvată.^2“ ^2 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016. În plus, se constată că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări. Această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, stabilindu-se ca principiu că o astfel de sesizare trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. Referitor la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită se constată că nu reprezintă o reală problemă, generată de dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale ori de opinii divergente exprimate şi argumentate juridic. X. Dispoziţii legale incidente Articolul 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală: „Judecătorul este incompatibil dacă: (...) c) a fost expert sau martor, în cauză;“ Articolul 65 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.“ Articolul 114 alin. (4) din Codul de procedură penală: „Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.“ Art. 61 din Codul de procedură penală - Actele încheiate de unele organe de constatare: „(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. (2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. (3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal. (4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală. (5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.“ Art. 62 din Codul de procedură penală - Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave: „(1) Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute la art. 61. (2) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc. (3) În cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală. (4) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.“ Articolul 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală - Nulităţile absolute: „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: (...) b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;“. Art. 282 - Nulităţile relative: „(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. (2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. (3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4). (4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. (5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când: a) persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege; b) persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.“ XI. Opinia judecătorului-raportor În raportul întocmit, judecătorul-raportor a făcut referiri la dispoziţiile legale incidente, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la opiniile curţilor de apel şi ale instanţelor arondate, la opiniile exprimate de specialiştii facultăţilor de drept, la concluziile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, exprimând argumentat opinia respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Bihor - Secţia penală cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept arătate în sesizare. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din cod sunt statuate condiţiile de sesizare a instanţei supreme, pe care trebuie să le îndeplinească instanţa care uzează de această instituţie procesual penală. Astfel sunt reglementate mai multe condiţii cumulative, şi anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea prin care să nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective. Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecăţii“, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar procesul să se afle în curs de desfăşurare; instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie dintre cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei respective; condiţia negativă, în sensul că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii. În conţinutul art. 476 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală este reglementată procedura de judecată referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completul competent din cadrul instanţelor expres şi limitativ menţionate, învestite cu soluţionarea cauzei, ca ultimă instanţă, care se concretizează în desfăşurarea unor dezbateri contradictorii asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 475, cauza putând fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, şi atunci când în cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1). În contextul prezentei sesizări, constată că aceasta nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, examinând sesizarea formulată este îndeplinită condiţia referitoare la titularul sesizării, respectiv completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bihor ce a fost învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, cauză în ultimă instanţă, reprezintă un organ judiciar competent să judece, în limitele conferite de art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) cu referire la art. 342 şi 347 din Codul de procedură penală. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în jurisprudenţa sa a considerat că a fost legal sesizat de judecători de cameră preliminară din cadrul tribunalului sau a curţii de apel, în ultimă instanţă şi evidenţiem cu titlu exemplificativ Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016, Decizia nr. 17 din 10 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, prin care au fost respinse ca inadmisibile sesizările, însă pe alte motive decât pe condiţia titularului, care a fost considerată ca fiind îndeplinită în fiecare dintre cele trei hotărâri menţionate, respectiv judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală (prima decizie), judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală (a doua decizie) şi judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie investit cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpata A, din oficiu a pus în discuţie sesizarea în conformitate cu art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală (a treia decizie). De asemenea sunt îndeplinite şi condiţiile negative din conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Se consideră însă că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute la art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, ce rezultă pe calea interpretării sistematice, atât cu privire la constatarea existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, cât şi a sesizării până la închiderea dezbaterilor. Altfel spus, legiuitorul a reglementat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca un instrument judiciar alternativ la acela al recursului în interesul legii, din cadrul mecanismului privind asigurarea unei practici unitare, statuând o obligaţie cu caracter imperativ instanţei de trimitere, în sensul exercitării acestuia anterior soluţionării definitive a cauzei, ceea ce reprezintă o condiţie intrinsecă esenţială. Totodată, în conţinutul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost reglementat un caz de suspendare obligatorie a cauzei, în ipoteza în care nu s-a dispus această măsură odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, în sensul că instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1) din acelaşi cod. Obiectul cauzei în care a fost exercitată sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îl constituie o contestaţie exercitată de parchet, în procedura de cameră preliminară, căreia îi sunt aplicabile normele procedurale referitoare la judecata acesteia, în condiţiile art. 347 alin. (3) ce conţin şi o normă de trimitere la dispoziţiile art. 345 şi 346, care se aplică corespunzător, din Codul de procedură penală. În conţinutul art. 345 alin. (1) din acelaşi cod se face referire expresă la ascultarea concluziilor părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului, ceea ce echivalează cu faza dezbaterilor din judecata în primă instanţă. Pe calea interpretării sistematice a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) cu referire la art. 345 alin. (1) şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, această din urmă normă este incidentă şi în procedura de cameră preliminară, ceea ce atrăgea obligaţia instanţei de trimitere să suspende dezbaterile până la pronunţarea hotărârii prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Scopul reglementării acestui instrument judiciar este de a asigura o practică unitară, pe calea hotărârii prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce realizează dezlegarea de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată, aceasta urmând ulterior să fie valorificată în mod efectiv, pertinent şi util, de către instanţa de trimitere, în judecarea cauzei cu care a fost investită, fiind de esenţă condiţia de interdependenţă între hotărârea de interpretare şi cea de soluţionare a cauzei. Or, în contextul concret al cauzei, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept referitoare la „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală şi art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză; în caz negativ, care este sancţiunea procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302/2017 sau nulitatea relativă în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de incompatibilitate având în vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii“, a fost dispusă prin Încheierea penală nr. 20/CCPF din şedinţa de cameră de consiliu din data de 27 ianuarie 2021 de către Tribunalul Bihor - Secţia penală prin care a soluţionat definitiv cauza. Astfel, prin încheierea menţionată, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bihor - Secţia penală, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 347 din Codul de procedură penală a admis contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva Încheierii penale nr. 1.672/CP/2020 pronunţată la data de 15 octombrie 2020 de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea, pe care a desfiinţat-o şi, rejudecând: în baza art. 345 alin. (1) şi (2) raportat la art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de A. şi a constatat legalitatea sesizării instanţei prin Rechizitoriul nr. 1.989/P/2019 emis la data de 22 iunie 2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 din Codul penal, iar în baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Instanţa de trimitere în mod subsecvent a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept asupra căreia trebuia să se pronunţe, făcând inoperant instrumentul judiciar din cadrul mecanismului de asigurare a unei practici unitare. Aşadar, nu a fost respectată condiţia referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cursul judecăţii, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acelaşi sens, cu privire la nerespectarea condiţiei de admisibilitate a sesizării, în cursul judecăţii, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este şi Decizia nr. 69 din 3 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 14 ianuarie 2021, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată în acea cauză. De asemenea, asupra chestiunilor de drept cu care a fost investită, respectiv întrebările formulate supuse dezlegării pe calea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să fie dată o rezolvare de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se mai poate pronunţa, întrucât cauza a fost judecată de către instanţa de trimitere care a motivat asupra chestiunilor supuse dezlegării, pe calea propriei interpretări date referitoare la acestea, cauza fiind judecată cu caracter definitiv. Aşadar, instrumentul judiciar al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja soluţionate printr-o hotărâre penală definitivă, acesta având ca finalitate asigurarea unei practici judiciare unitare, şi nu un control asupra modului în care aceasta fost rezolvată, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării. De altfel, în acelaşi sens este şi Decizia nr. 14 din 18 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată în acea cauză. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 şi 476 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Tribunalul Bihor - Secţia penală va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 477 din Codul de procedură penală. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bihor - Secţia Penală în Dosarul nr. 8.288/272/2020/a1 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală şi art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză; în caz negativ, care este sancţiunea procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de incompatibilitate având în vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Raluca Florentina Nemeşu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
