Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 516/1/2024
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Eleni │- preşedintele Secţiei │
│Cristina │penale a Înaltei Curţi de │
│Marcu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Dan-Andrei│- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gheorghe │- judecător la Secţia │
│Valentin │penală │
│Chitidean │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Ispas │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Valerica │- judecător la Secţia │
│Voica │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Luminiţa │- judecător la Secţia │
│Criştiu │penală │
│Ninu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lia │- judecător la Secţia │
│Savonea │penală │
└──────────┴───────────────────────────┘
1. Pe rol se află Dosarul nr. 516/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spaţiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis? 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare. 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu. 4. La şedinţa de judecată participă doamna Adina-Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 5. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 6. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în esenţă, a susţinut că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de violare a sediului profesional (în variantele agravate ale infracţiunilor de furt calificat şi tâlhărie calificată), în situaţia pătrunderii unei persoane private, fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională indiferent de intervalul de timp în care accesul publicului este permis. Doamna procuror a susţinut că sediul profesional beneficiază, în conformitate cu exigenţele legiuitorului penal român, de aceeaşi protecţie ca şi domiciliul. Coroborând toate argumentele invocate, doamna procuror a susţinut că răspunsul la întrebarea formulată trebuie să ia în considerare îndeosebi faptul că legiuitorul penal român a dorit să acorde o protecţie sporită sediului profesional fără a lăsa loc nuanţelor. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că este nerelevant dacă pătrunderea are loc în timpul programului de lucru sau în afara acestuia. În oricare dintre ipoteze sfera relaţiilor privind viaţa privată societară este vătămată. 7. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 8. Prin încheierea din şedinţa din data de 20 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spaţiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis?" II. Expunerea succintă a cauzei 9. Prin Sentinţa penală nr. 760 din data de 11 decembrie 2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 12.867/303/2023, au fost dispuse următoarele: 10. În baza art. 396 alin. (2) şi (10) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul R.E.C.M. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracţiunii de furt calificat în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), c), d) cu aplicarea art. 41 din Codul penal raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal cu art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale: 25 mai 2023 şi 12 iunie 2023). 11. În baza art. 72 alin. (1) din Codul penal a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestului preventiv de la data de 29 iunie 2023 la zi. 12. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 1.349 alin. (1) şi (2) din Codul civil şi art. 1.357 din Codul civil, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă D.T.E. - S.R.L. şi a fost obligat inculpatul să îi plătească suma de 10.670 lei, cu titlu de despăgubiri civile. 13. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 1.349 alin. (1) şi (2) din Codul civil şi art. 1.357 din Codul civil, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă R.&R. - S.A. şi a fost obligat inculpatul să îi plătească suma de 20.847,46 lei, cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat. 14. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 4.818/P/2023 din data de 6 iulie 2023 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului R.E.C.M., pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat, în stare de recidivă postexecutorie şi în concurs real, fiecare prevăzute de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), c), d) şi alin. (2) lit. b) cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că: - în data de 25 mai 2023, în jurul orei 3.27, în timp ce era mascat prin purtarea unui articol textil pe faţă şi a unei perechi de ochelari de soare, inculpatul R.E.C.M. a pătruns fără drept, prin spargerea unui geam lateral, în incinta societăţii D.T.E. - S.R.L. de unde a sustras, prin spargerea geamului vitrinei de prezentare, 8 telefoane mobile, în valoare totală de 10.670 lei; – în data de 12 iunie 2023, în jurul orei 3.36, în timp ce era mascat prin purtarea unui articol textil pe faţă, acelaşi inculpat a pătruns fără drept, prin spargerea unui geam lateral, în incinta societăţii R.&R. - S.A., de unde a sustras 28 de telefoane mobile, în valoare de 20.847,46 lei. 15. Prin încheierea de şedinţă din data de 26 septembrie 2023, instanţa de fond a admis în parte cererea inculpatului şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus încadrarea juridică în infracţiunea de furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), c), d) cu aplicarea art. 41 din Codul penal raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal cu art. 35 alin. (1) din Codul penal, însă a respins cererea formulată de către apărătorul inculpatului de înlăturare a alin. (2) al art. 229 din Codul penal, întrucât din probele pe care se întemeiază acuzaţia, respectiv înregistrarea video din cadrul magazinului care aparţine S.C. D.T.E. - S.R.L., rezultă că inculpatul ar fi intrat în magazinul respectiv, ar fi luat telefoanele, dar, de asemenea, ar fi intrat şi în magazia acestui magazin. 16. Prin încheierea de şedinţă din data de 24 octombrie 2023, instanţa de fond a revenit asupra dispoziţiei iniţiale şi a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de furt calificat şi prin înlăturarea dispoziţiilor alin. (2) lit. b) a art. 229 din Codul penal. Instanţa a reţinut că în magazinul societăţii D.T.E. - S.R.L. presupusa activitate infracţională a inculpatului ar fi constat exclusiv prin intrarea în magazin prin presupusa spargere a unui geam lateral, urmată de spargerea geamului vitrinei de prezentare de unde ar fi sustras 8 telefoane mobile, aşa încât nu se poate reţine că inculpatul ar fi pătruns în magazia magazinului, faţă de dispoziţiile art. 371 din Codul de procedură penală privind limitele judecăţii. Prin urmare, întrucât în tezele prealabile ale Codului penal se arată că obiectul infracţiunii de violare de sediu profesional, care este absorbită în alin. (2), îl constituie protejarea spaţiului, dat fiind că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi sediul persoanei juridice beneficiază de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie, instanţa de fond a constatat că legiuitorul a legat protecţia penală a sediului persoanei juridice de aplicabilitatea art. 8 din Convenţie. În aceste condiţii, deoarece S.C. D.T.E. - S.R.L. nu beneficiază de protecţia art. 8 din Convenţie în spaţiul destinat exclusiv vânzării produselor şi serviciilor comercializate, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de furt calificat şi prin înlăturarea dispoziţiilor alin. (2) lit. b) aart. 229 din Codul penal. 17. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi inculpatul R.E.C.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, iar prin motivele de apel depuse la dosar s-a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptei în sensul înlăturării alin. (2) lit. b) alart. 229 din Codul penal, arătând - în esenţă - că inculpatul este acuzat că a săvârşit cele două acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii în timpul nopţii (ora 3.27 în data de 25 mai 2023 şi ora 3.36 în data de 12 iunie 2023) când cele 2 magazine din care s-a efectuat sustragerea erau închise şi că în ambele dăţi pătrunderea s-a efectuat prin spargerea unui geam, aşa încât - în opinia Parchetului - instanţa de fond ar fi trebuit să reţină că sustragerea s-a efectuat prin violare de sediu profesional. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 18. Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că motivele de apel vizează tocmai problema incidenţei în cauză a prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal. Ca atare, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunţare în privinţa apelului formulat, Curtea a prezentat argumentele esenţiale ce pot fundamenta cele două opinii referitoare la noţiunea de sediu profesional în sensul reţinerii sau nu a prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal. 19. A. Opinia potrivit căreia reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spaţiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis 20. Infracţiunea de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, absoarbe infracţiunea de violare de sediu profesional, iar această din urmă noţiune, ca element circumstanţial agravant, nu poate avea decât sensul definit în art. 225 alin. (1) din Codul penal, respectiv pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională. 21. Violarea sediului profesional este o incriminare nouă, introdusă în Codul penal care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, şi este menită să ofere protecţie altor spaţii aparţinând unor persoane fizice sau juridice, care nu au destinaţia de locuinţă. 22. În literatura de specialitate se arată că incriminarea violării sediului profesional asigură protecţia penală unui aspect al vieţii private recunoscut şi garantat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cadrul art. 8 din Convenţie. S-a remarcat în doctrină procesul evolutiv de extindere a noţiunii de domiciliu ce a caracterizat jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului. Astfel, de la noţiunea clasică de domiciliu, corespunzătoare spaţiului în care o persoană locuieşte, Curtea Europeană a extins treptat sfera protecţiei, în baza art. 8 din Convenţie, mai întâi la biroul sau cabinetul unei persoane care exercită o profesiune liberală (localul profesional) - a se vedea, în acest sens, Cauzele Kopp c. Elveţiei, Niemietz c. Germaniei, iar mai apoi, în anumite circumstanţe, la sediul social, agenţiile sau localurile profesionale ale persoanei juridice. Totodată, în Cauza Société Colas Est ş.a. c. Franţei, Curtea Europeană a extins protecţia art. 8 din Convenţie dincolo de limitele sediului unde o persoană fizică îşi desfăşoară activitatea profesională prin recunoaşterea dreptului unei societăţi comerciale la respectarea sediului său, a agenţiilor ori a localurilor sale profesionale. 23. De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - în Cauza C-94/00, Roquette Frιres - S.A. - a extins (după linia trasată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Société Colas Est ş.a. c. Franţei) protecţia conferită de dreptul la respectarea domiciliului şi asupra sediilor acestor societăţi cu ocazia investigaţiilor efectuate în materia dreptului concurenţei de către Comisia Europeană pentru a acorda o protecţie efectivă împotriva intervenţiilor disproporţionate ale autorităţilor publice în sfera activităţilor private ale persoanelor fizice sau juridice. 24. Astfel, violarea sediului profesional a fost reglementată în legislaţia penală naţională pentru a se da eficienţă jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că sediul persoanei juridice, precum şi sediul profesional al persoanei fizice se bucură de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie (care se referă la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei). 25. Aşa cum se arată şi în literatura de specialitate, singura diferenţă între violarea de domiciliu şi violarea sediului profesional se referă la situaţia premisă - spaţiul protejat. În cazul infracţiunii de violare de domiciliu situaţia premisă este dată de existenţa domiciliului, în sensul legii penale, iar în cazul celei de-a doua infracţiuni, spaţiul protejat este sediul unde o persoană juridică sau fizică desfăşoară activitatea. 26. Pentru a stabili sensul sintagmei sediu unde o persoană juridică desfăşoară activitatea s-a reţinut că prezintă relevanţă dispoziţiile Codului civil. Astfel, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Codul civil, „persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile“. 27. Totodată, elementele constitutive ale persoanei juridice sunt stabilite prin art. 187 din Codul civil care prevede că: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general“, iar calitatea de persoană juridică este reglementată prin art. 188 din Codul civil care statuează că „Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187“. 28. De asemenea, sediul persoanei juridice este reglementat prin dispoziţiile art. 227 din Codul civil care prevăd că: „(1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru (...)“. 29. În consecinţă, prin raportare la textele de lege menţionate, sediul persoanei juridice are în vedere mai multe ipoteze: în cazul unei persoane juridice de drept public, poate fi vorba de sediul unui organ al statului, al unei autorităţi, al unei instituţii publice, al unei unităţi administrativ-teritoriale etc., iar în cazul unei persoane juridice de drept privat, poate fi vorba de sediul unei societăţi, al unei organizaţii cooperatiste, al unui grup de interes economic, al unei asociaţii sau fundaţii, al unui sindicat etc. 30. Prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene s-a constatat că noţiunea de sediu profesional nu trebuie interpretată extensiv, exemplele oferite în acest sens de către literatura de specialitate fiind: sediul central al unei bănci ori al unei filiale sau sucursale a acesteia, zona de birouri a unei societăţi comerciale, un punct de lucru al unei societăţi, vestiarul unei echipe de fotbal, o biserică etc. În literatura de specialitate se dau exemple de sedii în care nu se desfăşoară viaţa privată societară, cum ar fi o magazie folosită doar pentru depozitarea unor bunuri ori depozitul de cauciucuri uzate al unei vulcanizări, cazuri în care nu poate fi vorba de sediu profesional. 31. Aşadar, prin această incriminare se acordă o formă de protecţie a vieţii private, în componenta ei profesională, însă interpretarea potrivit căreia această formă de protecţie a vieţii private în componenta sa profesională nu are în vedere şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea economică, în componenta ei comercială, nu poate fi primită, atât timp cât spaţiul comercial - punct de lucru al unei persoane juridice - nu este accesibil publicului în afara programului de lucru şi, ca atare, pătrunderea fără drept într-un astfel de sediu aduce atingere relaţiilor sociale ocrotite prin norma de incriminare reprezentată de art. 225 din Codul penal şi, ca atare, de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal. 32. De altfel, după pronunţarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Société Colas Est ş.a. c. Franţei, în doctrina franceză s-a subliniat faptul că, pe cale jurisprudenţială, instanţa de la Strasbourg a consacrat „viaţa privată comercială“ ce reprezintă o nouă etapă de evoluţie ce a condus de la o „viaţă privată personală“ la o „viaţă privată socială“ (J.F. Renucci, Traité de Droit Européen des droits de l’homme). Ca atare, se apreciază că atât timp cât spaţiul unde se desfăşoară o activitate cu caracter comercial - punct de lucru al unei persoane juridice - nu este accesibil publicului în afara programului de lucru, iar în acest interval de timp în care accesul publicului este interzis se realizează o pătrundere fără drept într-un astfel de sediu suntem în prezenţa unei violări a sediului profesional, întrucât se aduce atingere vieţii private societare protejate de lege. 33. B. Opinia potrivit căreia nu reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spaţiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis 34. Relaţiile sociale ocrotite prin reţinerea violării de sediu profesional ca element circumstanţial agravant al infracţiunii de furt calificat sunt, conform denumirii capitolului IX din titlul I al Părţii speciale a Codului penal (în care este inserat art. 225), cele care se referă la inviolabilitatea domiciliului şi a vieţii private, astfel ca incriminarea violării de sediu profesional şi, respectiv, reţinerea acesteia ca element circumstanţial agravant să constituie o formă de protecţie a vieţii private, în componenta ei profesională, iar nu a activităţii economice, în componenta ei comercială. 35. Din acest motiv, nu poate fi reţinută violarea de sediu profesional în cazul pătrunderii fără drept, în afara programului de lucru, în spaţii comerciale în care accesul publicului este în general permis (cum ar fi incinta unor magazine), deoarece însuşi faptul că acele spaţii sunt accesibile, iar nu restricţionate, publicului se opune calificării lor ca locuri unde viaţa privată, în componenta ei profesională, trebuie să beneficieze de protecţie. 36. Ca atare, un punct de lucru cu caracter exclusiv comercial al unei societăţi, accesibil publicului, cum ar fi - spre exemplu - un magazin de vânzare a telefoanelor mobile, nu ar putea reprezenta sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal nici în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis. 37. În concluzie, noţiunea de sediu profesional trebuie interpretată restrictiv, iar menţinerea unei juste proporţii în definirea noţiunii de sediu profesional prin raportare la ipotezele protejate de art. 8 din Convenţie contribuie şi la delimitarea unui cadru previzibil a variantei agravate a furtului calificat care absoarbe violarea sediului profesional, în vederea evitării reţinerii comiterii acestei infracţiuni ori de câte ori sunt sustrase bunurile unei persoane juridice. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate 38. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate. 39. Într-o primă opinie s-a susţinut că spaţiul comercial ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis - reprezintă sediul profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal. 40. În argumentare s-a susţinut că infracţiunea de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, este o infracţiune complexă care absoarbe în conţinutul său acţiuni care constituie infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 din Codul penal şi respectiv infracţiunea de violare de sediu profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) din Codul penal. Astfel, agravanta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal se va reţine ori de câte ori are loc pătrunderea într-un spaţiu în care o persoană fizică sau o persoană juridică îşi desfăşoară activitatea profesională, fără a se distinge după cum este vorba de birouri, magazine, depozite. 41. S-a arătat că activitatea profesională a persoanei juridice se bucură de o protecţie juridică, aceasta nefiind una publică, ci intrând în sfera privată: sediul profesional este un atribut al unei persoane juridice şi este inviolabil, persoana juridică fiind titularul unor drepturi proprii din categoria celor susceptibile de a fi subsumate dreptului la viaţa privată. Se susţine că ceea ce ocroteşte textul de lege nu este viaţa privată a angajaţilor societăţii, ci viaţa societară a acesteia. Prin urmare, legiuitorul acordă protecţie persoanei juridice în cadrul incriminării din art. 225 din Codul penal şi, prin urmare, şi în cadrul agravantei în discuţie, fiind evident astfel că activitatea de ordin profesional a persoanei juridice face obiectul protecţiei acestei norme, în sfera dreptului la viaţa privată, respectiv a componentei private a activităţii sale profesionale. 42. Din această perspectivă s-a arătat că programul de lucru sau intervalul de timp în care îşi desfăşoară activitatea persoana juridică şi în care accesul publicului să fie permis nu are relevanţă în reţinerea sau nu a agravantei, interesând prin prisma sintagmei „fără drept“, din conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 225 alin. (1) din Codul penal. Singurul lucru relevant este desfăşurarea „vieţii societare“. Aşadar, ori de câte ori se pătrunde într-un sediu profesional (de exemplu, punct de lucru al unei societăţi comerciale), fără drept, se încalcă dreptul la viaţă privată societară. 43. Un alt argument este acela că, atâta vreme cât textul de lege nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în sediul profesional şi protejată (că este comercială ori nu), nici în interpretarea noţiunii de „sediu profesional“ nu se poate opera o partajare a spaţiilor după cum se desfăşoară sau nu o activitate comercială ori dacă există zone în care nu se desfăşoară efectiv activitatea profesională (birourile angajaţilor, depozite etc.), dar şi că, în situaţia în care în aceste spaţii se desfăşoară doar activităţi adiacente pentru activitatea societară, nu este incidentă circumstanţa agravantă a violării sediului profesional, întrucât destinaţia concretă dată acestor spaţii nu permite manifestări ale vieţii private. 44. Tot în cadrul acestei opinii s-a mai susţinut, plecând de la obiectul juridic special al infracţiunii reprezentat de protejarea domiciliului şi a vieţii private, că persoana juridică nu poate avea în sine viaţă privată, astfel că scopul normei este de a proteja viaţa privată a angajaţilor persoanei juridice. Prin urmare, pentru a stabili dacă punctul de lucru al unei persoane juridice în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis reprezintă sediu profesional în sensul normei prevăzute de art. 225 alin. (1) din Codul penal, trebuie văzut dacă angajaţii respectivei societăţi desfăşurau o parte a vieţii private în acel spaţiu. S-a apreciat că, în situaţia în care în acel spaţiu de lucru nu este desfăşurată o activitate specifică vieţii private, elementele constitutive ale infracţiunii nu pot fi reţinute. Acest element de stabilire a naturii punctului de lucru trebuie aplicat indiferent de intervalul de timp în care accesul publicului este permis. 45. S-a mai susţinut că vătămarea vieţii private societare este prezumată de legiuitor prin simpla comitere a elementului material, întrucât infracţiunea prevăzută de art. 225 din Codul penal este o infracţiune de pericol abstract. De asemenea, valoarea protejată în situaţia art. 225 din Codul penal este similară celei protejate în cazul domiciliului persoanei fizice, singura diferenţă fiind aceea că, în situaţia protejării domiciliului, textul de lege include şi „locul împrejmuit“ ţinând de domiciliul, astfel cum este definit de art. 224 alin. (1) din Codul penal, aspect care nu este vizat expres şi protejat în situaţia sediului profesional al persoanei juridice. 46. În raport cu regimul juridic al persoanelor juridice, s-a apreciat că, prin reglementarea infracţiunii prevăzute de art. 225 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul nu a urmărit a realiza distincţia prevăzută în Legea societăţilor nr. 31/1990 între sediu, sucursală, punct de lucru şi reprezentanţă, asociind noţiunii de „sedii“ orice spaţiu în care persoana juridică îşi desfăşoară activitatea profesională. 47. Mai mult, potrivit art. 43 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, sucursalele, punctele de lucru şi reprezentanţele societăţilor constituie „sedii secundare“ ale persoanei juridice. Astfel, „sediile“ în care persoana juridică îşi desfăşoară activitatea profesională pot fi atât cel principal (ce constituie şi atributul de identificare al persoanei juridice), cât şi sediile secundare prevăzute de art. 43 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990. 48. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că textul de lege nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în sediul profesional şi protejată (că este comercială ori nu), nici în interpretarea noţiunii de „sediu profesional“ nu se poate opera o partajare a spaţiilor după cum se desfăşoară sau nu o activitate comercială ori dacă există zone în care nu se desfăşoară efectiv activitatea profesională (birourile angajaţilor, depozite etc.). 49. În opinia contrară s-a susţinut că spaţiul comercial, punct de lucru al unei persoane juridice, nu poate fi considerat sediu profesional, în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în măsura în care nu se identifică elemente concrete prin care acţiunea făptuitorului să fi adus atingere vieţii private a angajaţilor ori a persoanei juridice, în sensul protejat de legiuitor şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 50. În susţinerea opiniei s-a arătat că, astfel cum rezultă din Expunerea de motive a Codului penal, incriminarea faptei prevăzute de art. 225 [absorbită în art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal], legiuitorul a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie. S-a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea a abordat o concepţie extensivă asupra noţiunii de „domiciliu“, care include şi localurile profesionale, fără însă a trata problema sediului profesional al persoanei juridice într-o manieră profund independentă faţă de persoana fizică, faţă de viaţa privată a individului, angajat în cadrul persoanei juridice. 51. În esenţă, se impune a se determina, în fiecare caz concret, gradul de manifestare a vieţii private a angajaţilor sau a vieţii private societare, în spaţiul în care s-a pătruns, fără drept, pentru a decide dacă s-a afectat, în mod concret, sentimentul de siguranţă şi de intimitate protejat de textul de lege. Introducerea acestui element circumstanţial agravant vizează protecţia vieţii private, în componenta ei profesională, iar nu a activităţii economice, în componenta ei comercială, apreciindu-se că noţiunea de sediu profesional trebuie interpretată restrictiv în vederea menţinerii unei juste proporţii şi a delimitării unui cadru previzibil a variantei agravate a infracţiunii de furt calificat care absoarbe violarea sediului profesional, pentru evitarea reţinerii comiterii acestei infracţiuni ori de câte ori sunt sustrase bunurile unei persoane juridice. 52. Astfel, ceea ce ocroteşte textul de lege, care incriminează, ca fiind mai gravă, infracţiunea de „furt“ comisă prin violarea sediului profesional, respectiv art. 229 alin. (2) lit. b) teza a II-a din Codul penal, este viaţa societară a persoanelor juridice, iar aplicarea automată a agravantei în discuţie ar aduce atingere obiectivului protecţiei oferite de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 53. Din acest motiv, nu ar putea fi reţinută violarea de sediu profesional în cazul pătrunderii fără drept, în afara programului de lucru, în spaţii comerciale în care accesul publicului este în general permis (cum ar fi incinta unor magazine), deoarece însuşi faptul că acele spaţii sunt accesibile, iar nu restricţionate publicului, se opune calificării lor ca locuri unde viaţa privată, în componenta ei profesională, trebuie să beneficieze de protecţie. Ca atare, un punct de lucru cu caracter exclusiv comercial al unei societăţi, accesibil publicului, cum ar fi, spre exemplu, un magazin de vânzare a telefoanelor mobile, nu ar putea reprezenta sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal nici în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis. V. Opinia specialiştilor consultaţi 54. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. 55. V.1. Departamentul de Drept penal, Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti a susţinut că punctul de lucru al unei persoane juridice, în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis, constituie sediu profesional în înţelesul art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi art. 225 din Codul penal, raţiunea incriminării ţinând şi de protejarea vieţii private societare, concept diferit de viaţa privată a persoanelor fizice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanei juridice. 56. În opinia formulată s-a arătat că abordările diferite în legătură cu infracţiunea de violare a sediului profesional (care se răsfrâng şi asupra infracţiunilor în care violarea sediului este absorbită - cum ar fi furtul calificat) provin din înţelegerea greşită a raţiunii incriminării, care porneşte de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (înţelegere pe care o manifestă, de altfel, şi legiuitorul). Din reglementarea existentă rezultă totuşi că legiuitorul a dorit să acorde o protecţie sediului, întrucât într-un astfel de spaţiu se desfăşoară activitatea profesională. Sediul este protejat şi dacă îi aparţine unei persoane juridice, şi dacă forma de organizare nu dă naştere unei entităţi cu personalitate juridică. 57. Opinia în sensul că obiectul juridic al infracţiunii de violare a sediului profesional îl reprezintă protecţia exclusivă a persoanei fizice nu poate fi corectă. 58. Astfel, în susţinerea acestei opinii a fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Niemietz c. Germaniei şi Leveau şi Fillon c. Franţei, însă invocarea acesteia pentru explicarea reglementării conţinute în art. 225 din Codul penal este eronată. Convenţia stabileşte, într-adevăr, drepturi în favoarea particularilor, printre care se numără şi dreptul la respectarea vieţii private. Noţiunea de „domiciliu“ - componentă a vieţii private protejate de art. 8 din Convenţie - a fost interpretată extensiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar această interpretare nu se realizează în scopul extinderii represiunii penale, ci al creşterii protecţiei despre care s-a amintit. O astfel de protecţie sporită este necesară în special pentru a ocroti particularii de acţiunile abuzive ale statului, o dovadă în plus fiind faptul că situaţiile de fapt de la care au pornit cauzele în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aveau la bază percheziţii desfăşurate de autorităţile naţionale. Altfel spus, dacă o persoană fizică sau juridică se plânge în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de încălcarea art. 8 de către stat, Curtea interpretează noţiunea de „domiciliu“ în sens larg, astfel încât să includă şi sediile persoanelor juridice, potrivit celor arătate anterior. Procedând astfel, Curtea nu obligă însă statele să recunoască o infracţiune în situaţia în care un alt particular încalcă sediul persoanei juridice şi ar fi greşit să se explice o astfel de infracţiune, atunci când ea există, pornind de la aceste fundamente. De altfel, dacă ar fi fost aşa, ar fi însemnat că infracţiunea de violare de domiciliu (art. 224 din Codul penal) era suficientă pentru a acoperi şi situaţiile în care pătrunderea avea loc într-un sediu profesional, pentru că noţiunea de „domiciliu“ poate include şi sediul profesional. 59. Un al doilea argument în susţinerea acestei opinii constă în plasarea textului de lege în titlul destinat exclusiv infracţiunilor contra persoanei fizice. Argumentul nu poate fi primit. Chiar dacă, într-adevăr, infracţiunile contra persoanei se refereau iniţial doar la persoanele fizice - din momentul în care acestea erau născute - nimic nu împiedică legiuitorul să extindă sfera destinatarilor acestui titlu şi la alte categorii de persoane (de exemplu, fătul - pentru infracţiunile prevăzute la art. 201 şi 202 din Codul penal, persoana juridică - pentru infracţiunea prevăzută la art. 225 din Codul penal). 60. În al treilea rând, s-a arătat că, dacă legiuitorul ar fi dorit aplicarea textului prin simpla raportare la deţinerea unui imobil de către o persoană juridică sau la calificarea unui spaţiu ca sediu din punct de vedere comercial, ar fi utilizat o altă sintagmă precum „orice pătrundere în spaţiile deţinute de o persoană juridică“. Textul de lege este suficient de clar, făcând vorbire asupra pătrunderii în oricare din sediile în care o persoană fizică sau o persoană juridică îşi desfăşoară activitatea. Prin urmare, nu este avut în vedere orice imobil deţinut de o persoană juridică, ci doar acele imobile în care aceasta desfăşoară o activitate care implică aspecte private şi în care se desfăşoară o veritabilă viaţă privată a societăţii. 61. În fine, un alt argument vizează faptul că, în reglementarea infracţiunii de violare de domiciliu, se are în vedere funcţionalitatea efectivă a spaţiului, iar nu simpla deţinere a unui imobil; dacă s-ar interpreta art. 225 din Codul penal în sens extensiv, sediul ar fi protejat mai mult decât domiciliul, deci persoanele juridice ar fi protejate mai mult decât persoanele fizice. 62. Opinia conform căreia obiectul juridic al infracţiunii de violarea sediului profesional îl reprezintă protecţia sediului persoanei juridice a fost susţinută cu argumentele prezentate în continuare. 63. Astfel, obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 225 din Codul penal constă în dreptul la respectarea sediului profesional, fie al persoanei fizice, fie al persoanei juridice. În susţinerea acestei opinii, s-au invocat dispoziţiile Codului penal care nu menţionează că se referă doar la persoana fizică, fiind de conceput ca legiuitorul să extindă noţiunea de „persoană“ şi la făt (art. 202 din Codul penal), persoana juridică şi chiar la entităţi fără personalitate juridică (art. 225 din Codul penal). 64. Textul de lege vorbeşte despre „oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională“. Este evident că legiuitorul a ales să protejeze atât dreptul persoanelor juridice la inviolabilitatea sediului, cât şi cel al persoanelor fizice care desfăşoară o activitate profesională sub forma unei entităţi care nu este persoană juridică (de exemplu, un cabinet de avocat). Dacă legiuitorul ar fi ales să nu protejeze decât viaţa privată a persoanelor fizice la locul de muncă, atunci textul de lege ar fi vorbit despre pătrunderea în orice spaţiu în care persoana fizică îşi desfăşoară activitatea profesională, referirea la persoana juridică fiind inutilă. Reglementând infracţiunea de această manieră, legiuitorul a vrut să protejeze inclusiv viaţa privată a persoanei juridice, adică dreptul acesteia la inviolabilitatea activităţii profesionale. 65. Interpretând obiectul juridic al infracţiunii de violarea sediului profesional prin prisma art. 8 din Convenţie, în sensul în care această interpretare a fost expusă în cadrul primei opinii, se tinde la negarea unei vieţi private autonome a persoanei juridice. Susţinătorii acestei opinii reduc viaţa privată a persoanei juridice (cel puţin din punct de vedere penal) la viaţa privată a persoanelor fizice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celei dintâi ori care ar putea fi în orice mod afectate prin actul de intruziune. 66. Este, într-o anumită măsură, firească reticenţa de a recunoaşte persoanei juridice un drept care a fost, în mod tradiţional, doar al persoanei fizice şi care pare a fi strâns legat de activitatea umană, însă este evident că vechile paradigme s-au modificat, iar persoanele juridice trebuie tratate, inclusiv din punct de vedere penal, asemenea persoanelor fizice. Acest aspect se impune cu atât mai mult cu cât art. 225 din Codul penal prevede, în mod literal, că persoana juridică este cea protejată, astfel că nu este necesar un efort deosebit de interpretare (nu este vorba de o interpretare evolutivă), iar riscul de analogie în defavoarea inculpatului este inexistent. 67. Sensul noţiunii de „sediu profesional“ - Codul penal nu cuprinde o definiţie a noţiunii de „sediu“. În acest caz, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 31 martie 2000), „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie“. 68. Având în vedere că, în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Codul civil, acesta constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, sediul materiei pentru sediile persoanelor juridice îl reprezintă art. 227 din acest act normativ. În materia societăţilor comerciale, dispoziţiile se completează cu art. 7 şi 8 din Legea societăţilor nr. 31/1990 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004). 69. Rezultă aşadar că intră în noţiunea de „sediu“ atât sediul principal, cât şi sediile secundare ale unei persoanei juridice (fiind invocată în acest sens Decizia penală nr. 850/P din data de 17 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa). În practica judiciară, noţiunea de sediu profesional al persoanei juridice este interpretată foarte larg, reţinându-se această infracţiune în cazul pătrunderii fără drept într-un punct de lucru (Decizia penală nr. 1.045 din 14 august 2019 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală), într-un penitenciar (Sentinţa penală nr. 1.905 din 19 octombrie 2016 a Judecătoriei Focşani), în zona securizată a unui aeroport (Decizia penală nr. 815/A/2017 a Curţii de Apel Cluj), într-un sediu de poliţie (Sentinţa penală nr. 192 din 7 noiembrie 2019 a Judecătoriei Salonta), în camera de gardă a unui spital (Sentinţa penală nr. 55 din 12 mai 2016 a Judecătoriei Sebeş), în cancelaria unei şcoli (Sentinţa penală nr. 1.220 din 2 octombrie 2018 a Judecătoriei Vaslui) etc. 70. Prin urmare, sediul profesional include atât sediul principal, cât şi sediile secundare, deci inclusiv punctele de lucru. Raţiunea protecţiei este aşadar aceea că în astfel de spaţii există documente, tehnologii, informaţii, echipamente etc. care trebuie protejate faţă de intruziunile terţilor, chiar mai înainte ca asemenea intruziuni să dea naştere unor alte infracţiuni (de exemplu, furt, distrugere, concurenţă neloială etc.). Toate aceste aspecte fac parte din sfera vieţii private societare, înţeleasă ca dreptul oricărei entităţi de a decide cum şi în ce mod să aducă la cunoştinţa publicului aspectele legate de desfăşurarea activităţii sale. 71. Este, aşadar, indiferent dacă pătrunderea are loc în timpul programului de lucru sau în afara acestuia, obiectul juridic al infracţiunii fiind afectat în toate împrejurările. 72. Observând cu atenţie titlul capitolului din care face parte infracţiunea, este lesne de înţeles că infracţiunea nu este una contra domiciliului (întrucât acesta este acoperit de art. 224 din Codul penal), ci una contra vieţii private, în sensul arătat mai sus. Astfel explicată, infracţiunea se va aplica în cazul pătrunderii în toate acele spaţii în care o persoană fizică sau juridică îşi desfăşoară activitatea, în funcţie de specificul acesteia. 73. V.2. Departamentul de Drept penal, Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, în punctul de vedere formulat, a susţinut că întrebarea este inadmisibilă, având în vedere că oferirea unui răspuns necesită o analiză concretă a fiecărui caz în parte, neputând fi oferit un răspuns cu titlu general. 74. Astfel, analizând raţiunea incriminării (violarea sediului profesional ce intră în infracţiunea complexă de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional) şi valoarea socială protejată, coroborat cu elementele de tipicitate ale normei se observă că soluţia la problema supusă dezlegării depinde întotdeauna de elementele particulare ale stării de fapt. 75. Norma de incriminare a violării sediului profesional protejează viaţa privată a unei persoane (persoană fizică sau o persoană juridică) din perspectiva inviolabilităţii locurilor în care aceasta îşi desfăşoară în concret activitatea profesională. Dreptul la „viaţă privată“ al persoanei juridice se formează din cumularea drepturilor la viaţă privată ale persoanelor fizice care îşi desfăşoară activitatea într-un anumit sediu profesional (S. Bogdan, D.A. Şerban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei şi contra înfăptuirii justiţiei, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2022, p. 428). 76. Aşadar, raportat la raţiunea incriminării faptei şi valoarea socială protejată de către aceasta, infracţiunea de violare a sediului profesional protejează inviolabilitatea locaţiilor în care, prin activitatea profesională desfăşurată, se poate discuta despre exerciţiul dreptului conferit de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. 77. O asemenea interpretare derivă din poziţionarea infracţiunii de violare a sediului profesional în Codul penal. Astfel, se observă că legiuitorul a înţeles să incrimineze această faptă în capitolul Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private din titlul Infracţiuni contra persoanei, sugerând aşadar că norma de incriminare doreşte să protejeze componenta de viaţă privată a unei persoane fizice la locul de muncă. Prin urmare, dacă într-o speţă concretă autorul pătrunde într-un spaţiu comercial al unei persoanei juridice, în care însă nu îşi desfăşoară în concret viaţa privată nicio persoană fizică, chiar dacă accesul publicului nu ar fi permis la momentul pătrunderii, nu este incidentă norma de incriminare a violării sediului profesional. 78. În măsura în care legiuitorul român, asemănător legiuitorului german, ar fi incriminat infracţiunea de violare a sediului profesional în cadrul infracţiunilor prin care se aduce atingere ordinii publice (regulilor de convieţuire socială), nu se consideră că necesitatea identificării lezării unui drept la viaţă privată al unei persoane fizice ar mai fi fost necesară pentru reţinerea infracţiunii de violare a sediului profesional. 79. Pe de altă parte, în cazul infracţiunii de violare de domiciliu, nu orice imobil aflat în proprietatea unei persoane poate intra în noţiunea de domiciliu în sensul legii penale. Dacă s-ar aprecia că infracţiunea de violare a sediului profesional protejează orice spaţiu al unei persoane juridice (independent de identificarea exercitării unui drept la viaţă privată în acel spaţiu), legea penală ar ajunge să ofere o protecţie mai mare inviolabilităţii sediului persoanei juridice decât inviolabilităţii domiciliului unei persoanei fizice. 80. Prin urmare, având în vedere că atât infracţiunea de violare de domiciliu, cât şi infracţiunea de violare a sediului profesional sunt plasate de către legiuitor în acelaşi capitol şi acelaşi titlu al Codului penal, s-a susţinut că voinţa legiuitorului a fost ca în cazul ambelor infracţiuni să fie protejată şi o componentă a dreptului la viaţă privată, nefiind posibilă extinderea protecţiei penale în cazul infracţiunii de violare a sediului profesional mai mult decât în cazul infracţiunii de violare de domiciliu. 81. Totodată, din perspectiva dreptului comparat, s-a arătat că şi în Codul penal din Portugalia (această legislaţie fiind chiar prima sursă de inspiraţie pe care legiuitorul român a indicat-o în Expunerea de motive din perspectiva art. 225 din Codul penal) fapta de violare a sediului profesional este incriminată în capitolul aferent infracţiunilor contra vieţii private. Având în vedere aceste aspecte, în jurisprudenţa din Portugalia s-a arătat că „Infracţiunea de pătrundere într-un loc închis publicului nu este o infracţiune împotriva proprietăţii, ci o infracţiune împotriva persoanelor, care urmăreşte, de asemenea, să protejeze intimitatea personală la care are dreptul fiecare cetăţean“ (Hotărârea Curţii de Apel din Lisabona, RL/26 martie 2015). 82. În raport cu argumentaţia ce precede, s-a concluzionat în sensul că inclusiv legiuitorul a dorit ca incriminarea faptei de violare a sediului profesional să fie aplicată doar în cazul locaţiilor în care, prin activitatea profesională desfăşurată, se poate discuta despre exerciţiul dreptului conferit de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 83. Din perspectiva elementelor de tipicitate, legiuitorul român prevede că actul de executare trebuie să aibă în vedere pătrunderea în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională (ori refuzul de a părăsi aceste locuri). Având în vedere noţiunea generală de „sediu în care o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională“, în conţinutul acesteia ar putea intra o multitudine de locaţii concrete. Totuşi, pentru a nu extinde aplicarea normei dincolo de raţiunea avută în vedere de legiuitor, s-a apreciat necesar ca în fiecare speţă particulară să fie analizat în ce măsură spaţiul respectiv oferă o protecţie a vieţii private a unei persoane fizice. 84. În concluzie, având în vedere că în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unor chestiuni de drept întrebarea adresată de către instanţă trebuie să privească interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu, iar nu rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei, s-a susţinut că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă. VI. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară 85. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere transmis, a susţinut că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de violare a sediului profesional [inclusiv în cazul absorbirii acestei infracţiuni în variantele agravate ale infracţiunilor de furt calificat şi tâlhărie calificată, prevăzute de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi art. 234 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod], în situaţia pătrunderii unei persoane private, fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională, în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis. 86. Infracţiunea de furt calificat comisă prin violare de domiciliu sau sediu profesional reprezintă o infracţiune complexă creată prin voinţa legiuitorului noului Cod penal, în scopul clarificării unor controverse doctrinare şi jurisprudenţiale ce existau cu privire la încadrarea juridică corectă în ipoteza în care furtul calificat era comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase, suprapunându-se astfel cu violarea de domiciliu. 87. Având în vedere că infracţiunea complexă reglementată de art. 229 alin. (2) lit. a) din Codul penal prevede ca element circumstanţial agravant violarea sediului profesional, acest element nu poate fi interpretat în altă modalitate decât cea în care este interpretată infracţiunea de sine stătătoare prevăzută de art. 225 din Codul penal. 88. În plus, prin reglementarea acestei noi infracţiuni, s-a dat eficienţă jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în baza art. 8 din Convenţie a extins protecţia domiciliului de la sfera privată la sfera profesională. 89. Chiar dacă întrebarea care face obiectul prezentei solicitări de dezlegare a unei probleme de drept vizează o situaţie aparent particulară (legată de existenţa unui spaţiu comercial), analizând în mod general şi la nivel de principiu această solicitare, se constată că, în esenţă, este vizată situaţia în care există o pătrundere fără drept a unei persoane private într-un spaţiu profesional deschis publicului care aparţine unor persoane fizice ori persoane juridice (de drept public sau privat), însă, într-o perioadă de timp în care accesul vizitatorilor este interzis. 90. Din perspectiva infracţiunii de violare a sediului profesional, aceasta presupune, din punct de vedere obiectiv, o pătrundere fără drept în sediul profesional al unei persoane juridice sau fizice sau, după caz, refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite. Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este dat de relaţiile sociale referitoare la protecţia inviolabilităţii sediului profesional şi a dreptului la viaţă privată societară al persoanei juridice, respectiv al unei entităţi care nu are personalitate juridică. Totodată este protejată şi viaţa privată a angajaţilor respectivelor entităţi. 91. Analizând infracţiunea de violarea sediului profesional, reiese că verbum regens, strict raportat la prezenta problemă de drept, constă într-o acţiune de pătrundere fără drept într-un sediu unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea. 92. La fel ca şi în cazul infracţiunii de violare de domiciliu, pentru a exista o pătrundere, fără drept, este necesar ca această acţiune să aibă loc în lipsa consimţământului persoanelor care folosesc respectivul spaţiu sau prin vicierea acestui consimţământ. 93. Astfel, nu se poate prezuma existenţa unui consimţământ cu privire la pătrunderea în respectivul spaţiu într-o perioadă de timp în care accesul publicului este interzis, neavând relevanţă nici motivul pentru care a fost dispusă această restricţie (închiderea firească a sediului pentru perioada de noapte, zile libere săptămânale sau sărbători legale sau situaţii excepţionale). 94. Situaţia este similară, în cazul în care pătrunderea după orele de program are loc prin vicierea consimţământului reprezentantului entităţii respective sau al unui angajat al acesteia (de exemplu prin invocarea calităţii mincinoase de angajat al unei companii care livrează gaze naturale). De asemenea, nu are relevanţă faptul că la momentul pătrunderii în sediu se aflau sau nu angajaţi ai respectivei entităţi, în condiţiile în care activitatea profesională nu se suprapune în mod obligatoriu cu programul de acces al publicului, existând şi situaţii în care în respectiva locaţie se află în permanenţă angajaţi (de exemplu, în cazul pazei asigurate în mod continuu). 95. Mai mult, se impune a se mai arăta că ulterior terminării programului cu publicul poate continua viaţa profesională, într-un mod specific entităţilor care nu au un astfel de program, iar în această perioadă angajaţii interacţionează doar cu colegii sau cu alte persoane implicate în activitatea societăţii şi se bucură de intimitatea specifică unei vieţi profesionale obişnuite, a cărei protecţie este unanim recunoscută de practica şi doctrina de specialitate. 96. O altă interpretare ar putea conduce la dispunerea unor soluţii diferite, în situaţia pătrunderii unei persoane private, fără drept, în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis, în raport cu prezenţa sau lipsa oricărui angajat de la respectiva locaţie, aspecte extrinseci acţiunii prohibite de norma de incriminare. 97. În ceea ce priveşte noţiunea de sediu, legiuitorul nu face nicio distincţie între diversele sedii sau puncte de lucru în care o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională. Astfel, sintagma „oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională“ are un conţinut deosebit de larg, acoperind toate spaţiile în care o persoană juridică îşi desfăşoară activitatea, iar o interpretare doctrinară şi judiciară restrictivă a acestui text ar contraveni sensului pe care legiuitorul noului Cod penal a vrut să îl dea noţiunii. 98. Conform art. 227 din Codul civil „sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului“. În plus, „în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru“. Aceste dispoziţii se completează cu art. 7 şi art. 8 din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, potrivit cărora sediile secundare sunt constituite din „sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică“. Din analiza acestor norme reiese că noţiunea de sediu acoperă atât sediul principal, cât şi sediile secundare ale unei persoane juridice. Raportat la toate aceste noţiuni, trebuie subliniat că legea penală nu face distincţie între sediile sociale, sediile secundare sau punctele de lucru, folosind, aşa cum s-a subliniat mai sus, sintagma „oricare dintre sediile“. 99. Având în vedere aceste aspecte, dar şi practica judiciară, s-a concluzionat în sensul că noţiunea de sediu profesional include şi punctele de lucru, precum magazinele de desfacere. 100. Un alt argument este acela că infracţiunea prevăzută de art. 225 din Codul penal face parte din capitolul intitulat „Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private“. Dat fiind că domiciliul este protejat expres prin incriminarea violării de domiciliu la art. 224, şi celelalte infracţiuni din cuprinsul capitolului, respectiv violarea sediului profesional, violarea vieţii private şi divulgarea secretului profesional, au în vedere protejarea sferei vieţii private a individului. Ţinând cont de acest aspect este firesc ca orice pătrundere într-un sediu profesional să fie privită ca o interferenţă cu viaţa privată a persoanelor juridice sau fizice vătămate. 101. Nu în ultimul rând, s-a susţinut că din modul în care a fost reglementată infracţiunea de violare a sediului profesional rezultă că aceasta este o infracţiune de pericol abstract, vătămarea vieţii private fiind prezumată de legiuitor prin simpla comitere a elementului material. 102. Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a precizat că aceasta protejează dreptul la domiciliu care este un concept autonom şi prin care „se înţelege şi locul în care o persoană îşi desfăşoară activitatea cotidiană în mod constant şi continuu“. Noţiunea de domiciliu a fost extinsă şi asupra „sediului profesional“ (Cauza Niemietz c. Germaniei, paragrafele 29-31), precum şi asupra „sediilor sociale, filialelor sau al altor sedii profesionale ale unei societăţi“ (Cauza Société Colas Est ş.a. c. Franţei, paragraful 41). Această protecţie a domiciliului a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în contextul existenţei unor ingerinţe din partea autorităţilor publice, ceea ce echivalează cu efectele verticale ale protecţiei oferite de art. 8 din Convenţie. Astfel, în jurisprudenţa Curţii au fost identificate ca reprezentând ingerinţe în exercitarea acestui drept: distrugerea domiciliului, refuzul autorizării persoanei dislocate să se întoarcă la domiciliul ei, percheziţia, vizite efectuate de poliţişti la magazinul unei persoane, ocuparea şi deteriorarea unei proprietăţi, diseminarea unor fotografii din interiorul unei case, o decizie de expropriere sau luarea unor măsuri de amenajare în domeniul urbanismului. Din acest motiv, Curtea a fost riguroasă şi a acordat o mare importanţă noţiunii de domiciliu pe care a extins-o pe cale jurisprudenţială dincolo de sfera vieţii private personale şi sociale, cuprinzând şi viaţa privată profesională. Totuşi, protecţia domiciliului funcţionează şi pe orizontală, în relaţiile dintre particulari, şi are în vedere adoptarea de către autorităţile naţionale a unor măsuri pozitive destinate să asigure respectarea acestui drept (cauzele Surugiu c. României, paragraful 59, Novoseletskiy c. Ucrainei, paragraful 68). Incriminarea de către legiuitorul român a infracţiunii distincte de violare a sediului profesional şi a variantelor agravate care o includ se înscrie în categoria obligaţiilor pozitive pe care statul le are în baza respectării dreptului la domiciliu, ce reiese din art. 8 din Convenţie, în situaţia în care încălcarea ar proveni din partea unei persoane private. Aşa cum reiese însă din jurisprudenţa Curţii referitoare la art. 8 din Convenţie, marja de apreciere a statelor este mai mare, pe orizontală în cazul în care eventualele încălcări ar putea proveni din partea unor persoane private. 103. Aşadar, aspectele ce trebuie avute în vedere pentru a reţine infracţiunea prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal trebuie să vizeze interacţiunea făptuitorului cu spaţiul privat al victimei. Dacă în cazul domiciliului, fie el în sens restrâns sau extins, aşa cum îl defineşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului, lucrurile sunt clare şi vătămarea este implicită odată ce o persoană străină pătrunde fără drept în interiorul acestuia, s-ar putea argumenta că nu acelaşi lucru se poate susţine şi despre sediul profesional, unde ceea ce contează este ca în spaţiul respectiv victima (persoană juridică sau persoană fizică) să îşi desfăşoare efectiv activitatea societară sau activitatea profesională de zi cu zi. Practic, în aceste ipoteze, legiuitorul protejează nu doar sediile, ci şi orice loc în care persoanele fizice sau juridice îşi desfăşoară activitatea profesională, îmbunătăţindu-se astfel, considerabil, protecţia persoanei la locul de muncă. Ca atare, singura condiţie cerută de lege este ca persoana fizică sau juridică să îşi desfăşoare efectiv şi constant activitatea în locul în care s-a pătruns fără drept. 104. Având în vedere toate argumentele expuse mai sus s-a concluzionat în sensul că sediul profesional beneficiază, în conformitate cu exigenţele legiuitorului penal român, de aceeaşi protecţie ca şi domiciliul, un alt argument în acest sens fiind şi cuantumul identic al sancţiunilor prevăzute de art. 224 şi 225 din Codul penal. Coroborând toate argumentele invocate mai sus, s-a susţinut că răspunsul la întrebarea formulată trebuie să ia în considerare îndeosebi faptul că legiuitorul penal român a dorit să acorde o protecţie sporită sediului profesional fără a lăsa loc nuanţelor. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că este nerelevant dacă pătrunderea are loc în timpul programului de lucru sau în afara acestuia. În oricare din ipoteze sfera relaţiilor privind viaţa privată societară este vătămată. VII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 105. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că drepturile garantate de art. 8 din Convenţie pot include dreptul la respectarea sediului social al unei societăţi, al sucursalelor sau al altor spaţii comerciale ale unei societăţi. 106. Astfel, în Cauza Niemietz c. Germaniei din data de 16 decembrie 1992 (Cererea nr. 13.710/88) "29. Curtea consideră că nu este nici posibil, nici necesar să se urmărească definirea exhaustivă a noţiunii de «viaţă privată». Cu toate acestea, ar fi prea restrictiv să o limităm la un «cerc intim» în care fiecare îşi poate duce viaţa personală aşa cum doreşte şi să excludă complet lumea din afara acestui cerc. Respectul pentru viaţa privată trebuie să cuprindă, într-o oarecare măsură, dreptul individului de a forma şi dezvolta relaţii cu semenii săi. În plus, nu pare să existe niciun motiv în principiu pentru a considera acest mod de a înţelege noţiunea de «viaţă privată» ca excluzând activităţile profesionale sau comerciale: la urma urmei, în munca lor, majoritatea oamenilor au multe, dacă nu chiar maxim, oportunităţi de a-şi consolida legăturile cu lumea exterioară. Un fapt, evidenţiat de Comisie, confirmă acest lucru: în ocupaţiile cuiva, nu putem dezlega întotdeauna ceea ce intră în domeniul profesional de ceea ce se încadrează în afara acestuia. În special, sarcinile unui membru al unei profesii liberale pot constitui un element al vieţii sale într-o măsură atât de mare încât este imposibil de spus în ce calitate acţionează la un moment dat. Mai mult, ar exista riscul de tratament inegal dacă beneficiul articolului 8 (art. 8) ar fi refuzat pe motiv că măsura denunţată vizează doar activităţi profesionale: protecţia ar continua să joace în favoarea unui individ ale cărui activităţi profesionale şi neprofesionale se împletesc într-o asemenea măsură încât nu există nicio modalitate de a le separa. Până în prezent, Curtea nu a făcut o asemenea distincţie: a constatat o ingerinţă în viaţa privată chiar şi atunci când interceptările telefonice priveau şi comunicaţii comerciale (hotărârea Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-B, p. 41); deoarece o percheziţie a vizat exclusiv activităţi comerciale, nu a atras niciun argument pentru a considera articolul 8 inaplicabil (hotărârea Chappell împotriva Regatului Unit din 30 martie 1989).30. În ceea ce priveşte cuvântul «home», care apare în textul în limba engleză al articolului 8, este acceptat în anumite state contractante, inclusiv Germania că acesta se extinde la spaţiile comerciale. O astfel de interpretare este, de asemenea, pe deplin conformă cu versiunea franceză: termenul «domiciliu» are o conotaţie mai largă decât «casa» şi poate include, de exemplu, biroul unui membru al unei profesii liberale. Şi aici poate fi dificil să faci distincţii precise: poţi desfăşura activităţi legate de o profesie sau de afaceri de acasă şi activităţi personale din biroul sau din spaţiul comercial. Dacă am atribui un sens restrâns termenilor «casă» şi «domiciliu», am putea crea aşadar acelaşi pericol de tratament inegal ca şi noţiunii de «viaţă privată».31. Mai general, interpretarea cuvintelor «viaţă privată» şi «casă» ca incluzând anumite spaţii sau activităţi profesionale sau comerciale ar îndeplini obiectul şi scopul esenţial al articolului 8: să protejeze individul împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, p. 15, alin. 31). Statele contractante nu ar fi restricţionate în mod nejustificat deoarece şi-ar păstra, în măsura autorizată de paragraful 2 al articolului 8, dreptul lor de «ingerinţă» şi acest drept ar putea avea o anvergură mai mare pentru spaţiile profesionale sau comerciale ori activităţi profesionale decât ar fi cazul." 107. În Cauza Société Colas Est şi alţii c. Franţei din data de 16 aprilie 2002 (Cererea nr. 37.971/97) s-a reţinut: "41. [...] Pe baza interpretării sale dinamice a Convenţiei, Curtea consideră că a sosit momentul să se considere că, în anumite circumstanţe, drepturile garantate de articolul 8 din Convenţie pot fi interpretate ca incluzând dreptul la respectarea sediului social al unei societăţi, a sucursalelor sau a altor spaţii comerciale (a se vedea, mutatis mutandis, Niemietz, p. 34, § 30).42. În speţă, Curtea observă că, în cadrul unei anchete administrative de amploare, funcţionari din cadrul DGCCRF s-au deplasat la sediile şi sucursalele societăţilor reclamante pentru a sechestra câteva mii de documente. Ea observă că Guvernul nu a contestat că a existat ingerinţă în dreptul societăţilor reclamante la respectarea locuinţei lor (a se vedea paragraful 32 de mai sus), deşi a susţinut că societăţile nu puteau pretinde un drept la protecţia spaţiilor lor comerciale «cu atâta forţă pe cât ar putea o persoană în raport cu adresa sa profesională sau comercială» (a se vedea paragraful 30 de mai sus) şi că, în consecinţă, dreptul de a interveni «ar putea fi mai deplin»." 108. În Cauza Buck c. Germaniei din data de 28 aprilie 2005 (Cererea nr. 41.604/98) s-a reţinut: "31. Curtea subliniază că, după cum a susţinut în repetate rânduri, noţiunea de «casă» din articolul 8 § 1 nu cuprinde doar locuinţa unei persoane fizice. Acesta reiterează că cuvântul «domiciliu» din versiunea franceză a articolului 8 are o conotaţie mai largă decât cuvântul «acasă» şi se poate extinde, de exemplu, la biroul unei persoane profesioniste. În consecinţă, «casa» trebuie interpretată ca incluzând şi sediul social al unei societăţi conduse de o persoană fizică şi sediul social al unei persoane juridice, sucursale şi alte sedii comerciale (a se vedea, printre altele, Chappell împotriva Regatului Unit, hotărârea 30 martie 1989, seria A nr. 152-A, p. 12-13, § 26, şi p. 21-22, § 51, Hotărârea Niemietz din 16 decembrie 1992, seria A nr. pp. 33-34, §§ 29-31 şi Société Colas Est şi alţii împotriva Franţei, nr. 37.971/97, §§ 40-41, CEDO 2002-III).32. În speţă, percheziţia şi sechestrul dispuse de Judecătoria Bad Urach au vizat sediul rezidenţial al reclamantului şi sediul comercial al societăţii cu răspundere limitată deţinută şi administrată de acesta. Curtea, având în vedere constatările sale de mai sus, concluzionează că, în ceea ce priveşte ambele premise, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea locuinţei sale." VIII. Opinia judecătorului-raportor 109. Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de admitere a sesizării formulate. În esenţă, s-a reţinut că spaţiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, dacă în cadrul acestuia se desfăşoară o viaţă privată societară. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: IX.1. Dispoziţii relevante Codul penal "ART. 228 Furtul (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (…) ART. 229 Furtul calificat (1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: (...) b) în timpul nopţii; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; (...) (2) Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări: (...) b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional; (...) pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. ART. 225 Violarea sediului profesional (1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (...)" IX.2. Cu privire la admisibilitatea sesizării 110. Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a curţii de apel, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. 111. Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. 112. Totodată, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. 113. În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală fiind învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac a apelului în ultimă instanţă. 114. De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 1.914/482/111-5/2024 din 8 aprilie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 115. Este îndeplinită şi condiţia existenţei unei probleme de drept, susceptibilă de a fi rezolvată în mod diferit de către instanţe. Dovadă fac în acest sens punctele de vedere diferite trimise de curţile de apel, însoţite în unele cazuri şi de hotărâri judecătoreşti în care problema supusă analizei a primit soluţii diferite. 116. Cu privire la condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a evidenţiat că aceasta este îndeplinită ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal. În consecinţă, se constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării. IX.3. Cu privire la fondul sesizării 117. Infracţiunea de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional, prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, este o infracţiune complexă care, prin voinţa legiuitorului, absoarbe, ca element circumstanţial agravant, infracţiunile de violare de domiciliu şi sediu profesional. 118. Elementul circumstanţial agravant al violării sediului profesional, ce face obiectul analizei în prezenta sesizare, nu poate avea o altă interpretare decât cea referitoare la infracţiunea de sine stătătoare, respectiv infracţiunea de violare a sediului profesional, prevăzută de art. 225 din Codul penal. 119. Violarea sediului profesional este o incriminare nouă, introdusă în Codul penal în vigoare din data de 1 februarie 2014. În Expunerea de motive a acestui cod (disponibilă la adresa www.cdep.ro.) se precizează că în capitolul IX din Partea specială, denumit Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private, au fost consacrate „câteva infracţiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale ce formează obiectul acestui capitol. Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional“. 120. Potrivit tezelor prealabile ale proiectului Codului penal (Hotărârea Guvernului României nr. 1.183/2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 8 octombrie 2008), „va fi incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie“. 121. Într-adevăr, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins noţiunea de „domiciliu“ - componentă a vieţii private protejate de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de la spaţiul în care o persoană locuieşte la biroul/cabinetul unei persoane care exercită o profesie liberală (Cauza Niemietz c. Germaniei din data de 16 decembrie 1992), apoi, în anumite circumstanţe, la sediul social, agenţiile sau localurile profesionale, sediul comercial ale persoanei juridice (Cauza Société Colas Est şi alţii c. Franţei din data de 16 aprilie 2002; Cauza Buck c. Germaniei din data de 28 aprilie 2005). 122. Astfel, în Cauza Niemietz c. Germaniei, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „interpretarea cuvintelor «viaţă privată» şi «casă» ca incluzând anumite spaţii sau activităţi profesionale sau comerciale ar îndeplini obiectul şi scopul esenţial al articolului 8: să protejeze individul împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice“. 123. În Cauza Société Colas Est şi alţii c. Franţei, în paragraful 41, Curtea a reţinut că „a sosit momentul să se considere că, în anumite circumstanţe, drepturile garantate de articolul 8 din Convenţie pot fi interpretate ca incluzând dreptul la respectarea sediului social al unei societăţi, a sucursalelor sau a altor spaţii comerciale“ 124. În Cauza Buck c. Germaniei, în paragraful 31, Curtea a reiterat că „noţiunea de «casă» din articolul 8 § 1 nu cuprinde doar locuinţa unei persoane fizice. (...) cuvântul «domiciliu» din versiunea franceză a articolului 8 are o conotaţie mai largă decât cuvântul «acasă» şi se poate extinde, de exemplu, la biroul unei persoane profesioniste. În consecinţă, «casa» trebuie interpretată ca incluzând şi sediul social al unei societăţi conduse de o persoană fizică şi sediul social al unei persoane juridice, sucursale şi alte sedii comerciale“. 125. În doctrină (A.R. Trandafir, Violarea sediului profesional. Obiectul protecţiei. Comparaţie cu violarea de domiciliu, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, pag. 159-177, disponibil la adresa https://pub.law.uaic.ro/files/articole/2021/vol.2/11.trandafir.pdf), s-a susţinut că „(...) invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru explicarea reglementării conţinute în art. 225 din Codul penal este eronată. Convenţia stabileşte, într-adevăr, drepturi în favoarea particularilor, printre care se numără şi dreptul la respectarea vieţii private. Noţiunea de «domiciliu» - componentă a vieţii private protejate de art. 8 din Convenţie - a fost interpretată extensiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar această interpretare nu se realizează în scopul extinderii represiunii penale, ci al creşterii protecţiei despre care aminteam. O astfel de protecţie sporită este necesară în special pentru a ocroti particularii de acţiunile abuzive ale statului, o dovadă în plus fiind faptul că situaţiile de fapt de la care au pornit cauzele în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aveau la bază percheziţii desfăşurate de autorităţile naţionale. Altfel spus, dacă o persoană fizică sau juridică se plânge în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de încălcarea art. 8 de către stat, Curtea interpretează noţiunea de «domiciliu» în sens larg, astfel încât să includă şi sediile persoanelor juridice, potrivit celor arătate anterior. Procedând astfel, Curtea nu obligă însă statele să recunoască o infracţiune în situaţia în care un alt particular încalcă sediul persoanei juridice şi ar fi greşit să explicăm o astfel de infracţiune, atunci când ea există, pornind de la aceste fundamente. (...) 126. Conţinutul legal al infracţiunii de violarea sediului profesional, art. 225 din Codul penal, constă în pătrunderea, fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite. 127. Obiectul juridic al acestei infracţiuni constă în dreptul la respectarea sediului profesional, fie al persoanei fizice, fie al persoanei juridice, dimensiune a libertăţii individuale care presupune inviolabilitatea spaţiului unde se desfăşoară o activitate profesională. 128. Denumirea de „sediu profesional“ folosită de legiuitor în cuprinsul denumirii marginale a infracţiunii ori cea de „sediu“ din cuprinsul incriminării nu au o definiţie cuprinsă în Codul penal. În această situaţie, în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Codul civil, care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, sunt incidente dispoziţiile art. 227 din această codificare, care reglementează sediul persoanei juridice. 129. Conform art. 227 din Codul civil, "(1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.(2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru." 130. În materia societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 227 din Codul civil se completează cu art. 7 şi 8 din Legea societăţilor nr. 31/1990 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004), potrivit cărora sediile secundare sunt constituite din „sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică“. 131. Din analiza acestor norme legale rezultă că noţiunea de „sediu“ acoperă atât sediul principal (sediu social), cât şi sediile secundare (pentru sucursale, reprezentanţe teritoriale şi puncte de lucru) ale unei persoane juridice. 132. Din această perspectivă este de observat că legiuitorul, în incriminarea reglementată în dispoziţiile art. 225 din Codul penal, nu face distincţie între sediile sociale principale sau sediile secundare, folosind sintagma „oricare dintre sediile“ unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională. 133. Însă, nu orice sediu este protejat de incriminarea în discuţie, ci doar acela în care se desfăşoară o viaţă privată societară/profesională a persoanei juridice ori a persoanei fizice. 134. Această concluzie rezultă din titlul capitolului - Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private - din care face parte infracţiunea analizată, precum şi din segmentul relaţiilor sociale ocrotite prin această incriminare. 135. Astfel, din titlul capitolului - Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private - se poate trage concluzia că infracţiunea de violare a sediului profesional nu este una contra domiciliului, întrucât acesta este protejat prin dispoziţiile art. 224 din Codul penal, ci una contra vieţii private societare sau profesionale a persoanei juridice ori a persoanei fizice. 136. Deopotrivă, obiectul juridic al acestei incriminări este dat de „relaţiile sociale a căror securitate este condiţionată de asigurarea libertăţii persoanei de a avea un loc unde să poată lucra la adăpost de imixtiuni abuzive din exterior şi de a hotărî liber asupra acelora pe care doreşte să-i primească sau nu în oricare dintre spaţiile în care îşi desfăşoară activitatea profesională.“ (Ioana Vasiu în Explicaţiile Noului Cod penal - Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, coordonatori George Antoniu şi Tudorel Toader, Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pag. 254). 137. În concluzie, noţiunea de sediu profesional nu trebuie interpretată extensiv, întrucât nu orice imobil deţinut de o persoană juridică, chiar dacă se încadrează în noţiunea de sediu (principal, secundar), poate fi sediu profesional în sensul legii penale, ci doar acele imobile în care aceasta desfăşoară o activitate care implică aspecte private şi în care se desfăşoară o veritabilă viaţă privată a societăţii. 138. De altfel, e şi firesc să fie aşa dacă se are în vedere raţiunea protecţiei penale a „sediului profesional“, aceea că în astfel de spaţii există documente, informaţii, tehnologii, prototipuri, echipamente etc. care trebuie protejate faţă de orice imixtiune din partea terţilor, chiar mai înainte de a se comite alte infracţiuni (furt, distrugere, concurenţă neloială etc.). Or, toate acestea se includ în sfera noţiunii de viaţă privată societară/profesională, înţeleasă ca dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a decide cum şi în ce mod să aducă la cunoştinţa publicului aspectele legate de desfăşurarea activităţii sale comerciale/profesionale. 139. Înţeleasă în acest mod, noţiunea de sediu profesional nu poate include un spaţiu folosit doar pentru depozitarea unor bunuri (spre exemplu: magazii sau depozite de cauciucuri noi/uzate, de metale feroase/neferoase reciclabile, de materii prime sau alte bunuri, în funcţie de obiectul de activitate al persoanei juridice), chiar dacă în conformitate cu legea civilă acesta se circumscrie noţiunii de sediu secundar (punct de lucru). 140. Mai mult, în Cauza Leveau şi Fillon împotriva Franţei din 6 septembrie 2005 (cererile nr. 63.512/00 şi nr. 63.513/00), Curtea Europeană a Dreptului Omului a considerat că nu au fost încălcate prevederile art. 8 din Convenţie referitoare la protecţia sediului profesional, deoarece o exploatare agricolă specializată în creşterea porcilor ar putea fi, doar cu multă dificultate, numită „domiciliu“, chiar profesional, al unei persoane. 141. Aşadar, se poate concluziona că şi spaţiul comercial, ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice, poate fi inclus în noţiunea de sediu profesional atât timp cât acesta găzduieşte o viaţă privată societară (jurnale de vânzări, liste cu furnizori, facturi, proiecte şi idei de reorganizare a spaţiului/activităţii în vederea atragerii mai multor clienţi etc., aspecte ce ţin de viaţa privată profesională). Chiar dacă un astfel de spaţiu, prin natura sa, este deschis accesului oricărei persoane (client) într-un anumit program de lucru, totuşi pot exista în cadrul acestuia anumite zone, mai mari sau mai mici, care sunt restricţionate accesului clienţilor şi în care pot fi găsite documente ce ţin de viaţa privată societară. 142. În final, se impune a se face precizarea că distincţia dintre „intervalul de timp în care accesul publicului este permis“ şi „intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis“ nu prezintă relevanţă din perspectiva includerii sau nu a unui spaţiu comercial în noţiunea de sediu profesional, în sensul legii penale, ci prezintă relevanţă din perspectiva sintagmei „fără drept“ cuprinsă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare a sediului profesional (art. 225 din Codul penal). Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spaţiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis? şi stabileşte că: Spaţiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, dacă în cadrul acestuia se desfăşoară o viaţă privată societară. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ELENI CRISTINA MARCU Magistrat-asistent, Adina-Andreea Ciuhan Teodoru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
