Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 57 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Marius Lazăr în Dosarul nr. 3.360/2/2021 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Murray Michael Matthews în Dosarul nr. 4.628/2/2021 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 mai 2022, în prezenţa autorului excepţiei de neconstituţionalitate Marius Lazăr, prezent personal şi asistat de doamnele avocat Veronica Dobozi şi Elena Lazăr, cu împuterniciri avocaţiale depuse la dosar, precum şi în prezenţa domnului avocat Ştefan Bogrea, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate Murray Michael Matthews, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 2.487D/2021 la Dosarul nr. 1.835D/2021, care a fost primul înregistrat, şi, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 19 mai 2022, dată la care Curtea a amânat pronunţarea pentru 26 mai 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 3. Prin Sentinţa penală nr. 107/F din 21 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.360/2/2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Marius Lazăr într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea cererii de constatare a încetării măsurii arestării preventive în vederea extrădării. 4. Prin Încheierea/F din 14 iulie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 4.628/2/2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 57 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Murray Michael Matthews într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea cererilor de revocare şi înlocuire a măsurii arestării preventive. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate deoarece reglementează o măsură preventivă care nu se regăseşte în Codul de procedură penală. Totodată, noţiunea de „arestare provizorie în vederea extrădării“ nu este definită de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 sau de cele ale Codului de procedură penală, nefiind prevăzută nicio durată pentru care această măsură poate fi dispusă. Susţin că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este esenţial să fie clar definite condiţiile privării de libertate în temeiul dreptului intern şi ca legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, pentru a întruni criteriul de legalitate stabilit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Elementele care trebuie luate în considerare atunci când este evaluată „calitatea legii“ includ, în special, existenţa unor dispoziţii legale clare privind dispunerea detenţiei, menţinerea acestei măsuri şi stabilirea duratei acesteia, precum şi existenţa unei căi de atac efective prin care reclamantul să poată contesta legalitatea şi durata detenţiei. Învederează că nicio privare de libertate nu trebuie realizată în mod arbitrar, aceasta trebuind să respecte şi principiul proporţionalităţii. În concluzie, apreciază că lipsa unei definiţii sau a unor criterii pentru stabilirea conţinutului măsurii „arestării provizorii în vederea extrădării“, a regimului juridic al acesteia, precum şi lipsa criteriilor concrete de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii sunt echivalente cu lipsa de previzibilitate a legii, cu consecinţa încălcării garanţiilor libertăţii individuale prevăzute de art. 23 din Constituţie. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate, deoarece arestarea în acest caz este dispusă până la predare, conform art. 57 din Legea nr. 302/2004, text de lege care prevede că predarea se face în 30 de zile de la data stabilită, în caz contrar măsura arestării încetând de drept, sub rezerva art. 57 alin. (6) din acelaşi act normativ. Astfel, arestarea provizorie în vederea extrădării nu este dispusă sine die. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că în legislaţia internă nu se regăsesc dispoziţii referitoare la eventuala verificare periodică, din oficiu, a detenţiei persoanei în privinţa căreia s-a dispus în mod definitiv extrădarea şi care se află în aşteptarea predării, după cum nu se instituie normativ nici limite maxime ale detenţiei sale în această situaţie. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul nr. 1.835D/2021, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că procedura penală împotriva autorului excepţiei de neconstituţionalitate se situează pe tărâmul cooperării judiciare internaţionale, procedură guvernată de Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 10 septembrie 2007, precum şi de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, ca lege specială ce reglementează întreaga cooperare judiciară internaţională în materie penală, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură penală. Susţine că sunt formulate critici care au în vedere normele de tehnică legislativă, dar şi care ţin de politica penală a statului, în sensul ca procedura extrădării să fie reglementată de Codul de procedură penală, aspect ce nu este posibil şi nici adecvat, având în vedere specificitatea şi esenţa cooperării judiciare internaţionale. 10. Totodată, având în vedere că în cadrul acestei proceduri nu se judecă infracţiunea care formează obiectul urmăririi penale, ci se soluţionează o cerere de cooperare judiciară internaţională ce prezintă caracterul special al procedurii prevăzute de titlul II din Legea nr. 302/2004, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat şi controlul judiciar cu privire la soluţia dispusă. 11. În ceea ce priveşte noţiunea de „arestare provizorie în vederea extrădării“, apreciază că aceasta reprezintă o noţiune unică în felul său, originală, ce are un caracter unic, aparte, deosebit, special (potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române). Deşi autorii excepţiei apreciază că aceasta este o noţiune sui-generis, Guvernul arată că, la origine, sui-generis era un termen specializat, utilizat în dreptul roman pentru a califica o situaţie juridică a cărei singularitate făcea imposibilă încadrarea într-o categorie deja existentă, necesitând crearea unor texte specifice. Or, extrădarea şi conceptele aferente acestei instituţii, inclusiv arestarea provizorie în vederea extrădării, nu sunt noţiuni sui-generis, ci sunt reglementate de multă vreme, în toate sistemele de drept, nefiind vorba de o instituţie singulară, ce nu ar putea fi încadrată într-o categorie deja existentă. 12. Susţine că nu este vorba de o măsură preventivă care ar trebui să se regăsească în categoria celor prevăzute de Codul de procedură penală în capitolul referitor la măsurile preventive, deoarece raţiunea legiuitorului a fost diferită, fiind vorba de măsuri preventive ce pot fi luate în cursul executării unor cereri de cooperare judiciară internaţională, care se emit şi se execută în baza tratatelor, convenţiilor internaţionale şi/sau multilaterale, fie că au vocaţie universală sau regională (de pildă, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Palermo, 2000; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, Mérida, 2003; Convenţia europeană de extrădare, Paris, 1957), fie că au vocaţie interstatală (de pildă, tratatul dintre România şi Statele Unite ale Americii privind extrădarea din 2007, amintit mai sus), ale căror dispoziţii se completează, în conformitate cu rolul normelor de completare, în legea specială de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Raţiunea legiuitorului român, similară cu cea a legiuitorului din alte state (membre sau terţe), a fost aceea de a evita situaţiile în care executarea unor asemenea cereri ar deveni imposibilă din cauza diferenţelor legislative existente în sistemele de drept ale statelor. 13. În continuare, susţine că modalitatea în care a fost reglementată instituţia extrădării în legislaţia română este una exclusiv judiciară, fiind gândită de către legiuitor pentru a fi soluţionată cu celeritate, fără a se intra pe fondul cauzei, cu stipularea unor termene clare care să determine predarea întrun timp cât mai scurt a persoanei pentru care s-a dispus extrădarea. De altfel, aceasta este şi raţiunea legiuitorului european, care prin numeroase acte normative (de regulă, secundare) a afirmat necesitatea simplificării procedurilor şi a soluţionării cu celeritate a cererilor de cooperare judiciare, altminteri s-ar goli de conţinut însăşi noţiunea esenţială a cooperării judiciare internaţionale. 14. În această manieră, legiuitorul român a respectat dispoziţiile art. 82 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, care prevede că Uniunea are dreptul de a adopta directive prin care să se instituie reguli minime privind drepturile indivizilor în procedurile penale. Totodată, a fost menţionată şi Rezoluţia Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (ce face parte din Programul Stockholm), toate actele fiind transpuse în dreptul intern şi, astfel, fiind aplicabile şi instituţiei extrădării. 15. Arată că speţa dedusă instanţei de contencios constituţional este unică şi atipică, deoarece predarea persoanei nu a putut avea loc imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare din pricina contextului pandemic, fiind dificil de organizat transportul de către autorităţile din Statele Unite ale Americii. Unicitatea acestei speţe este dată şi de faptul că ulterior deciziei favorabile extrădării, în faza de executare efectivă a hotărârii prin care s-a dispus extrădarea, când deja se stabilise data predării către autorităţile americane, petentul a solicitat Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicarea unei măsuri provizorii; în acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat autorităţilor române să nu dispună extrădarea domnului Marius Lazăr către Statele Unite ale Americii pe toată perioada procedurii în faţa instanţei europene. O astfel de situaţie este fără precedent, atât în ceea ce priveşte cazuistica în materia extrădării între România şi Statele Unite ale Americii, cât şi între România şi orice alt stat terţ sau membru al Consiliului Europei. 16. La momentul redactării dispoziţiilor din Legea nr. 302/2004 care privesc arestarea provizorie în vederea extrădării nu ar fi fost posibil să se previzioneze care va fi evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia măsurilor preventive raportat la pretinsa încălcare a art. 3, având în vedere că jurisprudenţa instanţei europene în acest domeniu este mult mai recentă. 17. De asemenea, subliniază că dispoziţiile legale criticate care sunt considerate a fi neconforme cu norma din Legea fundamentală sunt clare, precise, previzibile şi predictibile, în sensul subliniat de însăşi instanţa de contencios constituţional în numeroase decizii. Norma legală criticată este clară, precisă previzibilă şi predictiblă, în strânsă consonanţă cu principiul legalităţii şi cu cel al securităţii juridice, având în vedere şi faptul că după rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare predarea trebuie să aibă loc în cel mai scurt timp posibil, aceasta fiind de esenţa cooperării judiciare internaţionale, în cadrul căreia instanţa nu statuează asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei, ci soluţionează o cerere de cooperare în conformitate cu principiile specifice materiei, respectiv cu principiul cooperării loiale şi încrederii reciproce instituite de Tratatul precitat. 18. Susţine că a stabili termene pentru verificarea măsurii arestării în vederea extrădării/predării, după ce hotărârea de extrădare a rămas definitivă (adică în faza punerii în executare a hotărârii de extrădare), ar echivala cu verificarea periodică a detenţiei unei persoane care s-ar afla în executarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă, ceea ce nu numai că este lipsit de raţiune, dar contravine şi principiilor fundamentale de drept. În consecinţă, alegaţiile formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu au legătură cu materia cooperării judiciare internaţionale, ci cu materia măsurilor preventive în general, în ipoteza în care se dispun în cauze instrumentate întro procedură penală în care se va statua asupra fondului. Invocă Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. 19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosare, susţinerile avocaţilor prezenţi în şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierilor de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi ale art. 57 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia sunt nemulţumiţi de dispoziţiile art. 52 alin. (3), de sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6)“ cuprinsă în art. 57 alin. (5) şi de art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 52 alin. (3): „În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57.“; – Art. 57 alin. (5) şi (6): "(5) Sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6), dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.(6) În caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autorităţile române şi cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, dispoziţiile art. 56 alin. (3) fiind aplicabile." 22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român şi în art. 23 alin. (2), (4), (5), (6), (9) şi (10) referitor la libertatea individuală. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că o primă susţinere se referă la lipsa de claritate şi previzibilitate a textelor criticate, deoarece reglementează o măsură preventivă care nu se regăseşte în Codul de procedură penală, iar noţiunea de „arestare provizorie în vederea extrădării“ nu este definită de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 sau de cele ale Codului de procedură penală. 24. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragrafele 24 şi 25, a statuat că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 25. De asemenea, Curtea a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa - spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31 -, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. 26. În continuare, în ceea ce priveşte lipsa unei definiţii a noţiunii de „arest provizoriu în vederea extrădării“, fapt ce determină, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, lipsa de claritate şi previzibilitate a acesteia, Curtea observă că, într-adevăr, această noţiune nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înţeles specific materiei analizate, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării procedurii extrădării, înţelesul ce rezultă din sensul comun al noţiunilor care o compun (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020). 27. Aşa fiind, Curtea reţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin cuvântul „arest“ se înţelege „deţinere sub pază legală a unei persoane“; prin cuvântul „provizoriu“ se înţelege „care durează sau este destinat să dureze un timp limitat, după care urmează să fie înlocuit; temporar, vremelnic, tranzitoriu“; prin locuţiunea prepoziţională „în vederea“ se înţelege „în scopul“; prin cuvântul „extrăda“ se înţelege „a preda pe cineva urmărit sau condamnat altui stat, la cerere, în condiţiile prevăzute de convenţiile internaţionale“. În acest context, Curtea reaminteşte că, atât potrivit Constituţiei şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cât şi potrivit Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, arestarea unei persoane în vederea extrădării reprezintă o privare de libertate. Totodată, art. 18 din Legea nr. 302/2004 reglementează persoanele supuse extrădării, iar art. 19 din acelaşi act normativ reglementează persoanele exceptate de la extrădare. Astfel, Curtea apreciază că sensul general acceptat al noţiunii de „arest provizoriu în vederea extrădării“ este acela de „privare de libertate temporară a unei persoane care formează obiectul unei proceduri de extrădare“. 28. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 448 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 14 ianuarie 2005, a constatat că libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie, arestată sau deţinută decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi de legi. Totodată, prin Decizia nr. 132 din 18 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 9 mai 2002, Curtea a constatat că noţiunea de libertate individuală, utilizată în cuprinsul art. 23 din Constituţie, desemnează posibilitatea fizică a persoanei de a se manifesta în limitele sale naturale, fără a fi supusă altor restrângeri sau oprelişti decât cele stabilite prin ordinea de drept. La fel ca şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, şi anume pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii. 29. Tot în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că măsura arestării provizorii, prevăzută de textul de lege criticat, constituie o măsură privativă de libertate temporară reglementată de legiuitor în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, şi ale protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, ratificată de România prin Legea nr. 80/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997. Denumirea instituţiei criticate, în acord cu art. 16 din convenţia menţionată - arestarea provizorie -, precum şi particularităţile acestei instituţii faţă de măsura arestării preventive din dreptul procesual penal român nu sunt de natură să determine neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care o reglementează. Aceasta întrucât sintagma „arestare provizorie“ se circumscrie noţiunii de „arestare“, prevăzută de art. 23 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege“ (Decizia nr. 444 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2007), însăşi Curtea statuând că măsura arestării provizorii dispusă în vederea extrădării constituie o măsură privativă de libertate temporară (Decizia nr. 415 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 28 iulie 2005). 30. Astfel, Curtea constată că „arestul provizoriu în vederea extrădării“ reprezintă o formă de privare de libertate şi nu poate fi încadrat între măsurile preventive privative de libertate prevăzute de normele procesual penale, acestea fiind indisolubil legate de existenţa unui proces penal ce se declanşează şi se desfăşoară potrivit Codului de procedură penală. 31. Prin urmare, Curtea constată că semnificaţia noţiunii anterior menţionate poate fi determinată prin interpretarea gramaticală şi sistematică a reglementărilor relative la procedura extrădării de către orice persoană care cunoaşte sensul comun al cuvintelor din vocabularul limbii române şi, cu atât mai mult, dacă o astfel de persoană apelează la consultanţă juridică de specialitate. 32. Aşa fiind, Curtea constată că, prin raportare la exigenţele mai sus arătate, noţiunea de „arest provizoriu în vederea extrădării“ respectă standardele de calitate a legii, impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sensul acesteia putând fi determinat de către destinatarii normei juridice criticate - prin utilizarea semnificaţiei obişnuite a acestuia şi, la nevoie, prin recurgerea la consultanţă juridică de specialitate -, permiţându-le acestora să îşi adapteze conduita la exigenţele sale. 33. În continuare, Curtea observă că o altă critică de neconstituţionalitate se referă la inexistenţa unor garanţii împotriva arbitrarului în ceea ce priveşte măsura arestului provizoriu în vederea extrădării, precum şi la imposibilitatea aplicării unor măsuri mai puţin invazive decât detenţia. 34. Din această perspectivă, Curtea, analizând dispoziţiile legale incidente în materia extrădării, apreciază că procedura dispunerii măsurii arestului în cadrul soluţionării cererilor de extrădare comportă două etape. Prima etapă debutează cu sesizarea curţii de apel competente, de către procurorul general al parchetului competent, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile şi are ca finalitate fie admiterea cererii de extrădare şi prelungirea/dispunerea privării de libertate, fie respingerea cererii de extrădare şi punerea persoanei în libertate. A doua etapă debutează cu admiterea de către curtea de apel a cererii de extrădare şi dispunerea menţinerii stării de arest provizoriu şi se încheie la data stabilită între statul solicitant şi statul solicitat pentru efectuarea predării persoanei extrădate. Etapa se poate finaliza fie ca urmare a împlinirii termenelor prevăzute la art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, fie ca urmare a stabilirii unei noi date de predare a persoanei extrădate, în temeiul art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 56 alin. (3) din acelaşi act normativ. Curtea observă că, în mod excepţional, în caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, Legea nr. 302/2004 prevede că autorităţile române şi cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, potrivit art. 57 alin. (6), fără ca actul normativ să conţină vreo reglementare relativă la măsura arestării provizorii în vederea extrădării persoanei, aplicabilă în acest caz. Acest stadiu al procedurii debutează la finalizarea celei de-a doua etape, anterior menţionate, ca urmare a imposibilităţii realizării predării/preluării persoanei extrădate, dar, în ceea ce priveşte încheierea acestuia, nu se poate determina un moment general valabil, aplicabil tuturor ipotezelor. 35. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, criticate în prezenta cauză, fac parte din ansamblul legislativ ce reglementează debutul celei de-a doua etape a arestului în vederea extrădării, referindu-se la momentul procesual al admiterii cererii de extrădare şi al dispunerii menţinerii stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate. 36. Dispunerea menţinerii stării de arest provizoriu în vederea extrădării reprezintă etapa subsecventă soluţionării cererii de extrădare, în condiţiile în care persoana extrădabilă se află, în momentul pronunţării hotărârii, sub măsura arestului provizoriu în vederea extrădării. Pentru persoanele extrădabile, care în momentul pronunţării hotărârii de extrădare se aflau sub imperiul măsurii arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a cauţiunii, prin hotărârea de extrădare se va dispune arestarea persoanei extrădate în vederea predării, potrivit art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004. Curtea reţine că, potrivit art. 52 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării, iar, conform art. 52 alin. (8) din acelaşi act normativ, hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu contestaţie de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare. După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Judecarea contestaţiei se face, potrivit art. 53 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători, iar, potrivit art. 53 alin. (5) din acelaşi act normativ, dosarul cauzei se restituie curţii de apel, în cel mult 3 zile de la soluţionarea contestaţiei. Potrivit art. 53 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei. Potrivit art. 56 alin. (2) din aceeaşi lege, în vederea stabilirii datei şi a locului de predare, Ministerul Justiţiei comunică de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitivă. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, data predării va fi comunicată Ministerului Justiţiei şi curţii de apel competente în termen de 15 zile de la data transmiterii hotărârii judecătoreşti definitive de extrădare/extrasului hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, prin care se dispune extrădarea. În cazul în care data predării nu a fost fixată în intervalul de 15 zile, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române informează asupra demersurilor luate şi a motivelor pentru care data predării nu a putut fi stabilită în acest interval. 37. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: [...] f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.“ 38. În acest context, Curtea subliniază faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu cere ca o detenţie de acest tip să fie rezonabil necesară, de exemplu, pentru a împiedica persoana să săvârşească o infracţiune sau să se sustragă. În acest sens, art. 5 paragraful 1 lit. f) nu oferă aceeaşi protecţie ca art. 5 paragraful 1 lit. c); singura condiţie a lit. f) este ca detenţia să fie în privinţa persoanei „împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare“ (Hotărârea din 23 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Soldatenko împotriva Ucrainei, paragraful 109). O privare de libertate întemeiată pe teza a doua a art. 5 paragraful 1 lit. f) va fi justificată doar dacă procedura de expulzare sau de extrădare se află în curs de desfăşurare. Dacă aceste proceduri nu sunt conduse cu o diligenţă specială, detenţia încetează să mai fie justificată în temeiul acestei norme (Hotărârea din 15 decembrie 2016, pronunţată în Cauza Khlaifia şi alţii împotriva Italiei, paragraful 90). De asemenea, privarea de libertate trebuie să fie „legală“. În cazul în care „legalitatea“ detenţiei este în discuţie, ridicându-se întrebarea dacă a fost parcursă „o procedură prevăzută de lege“, Convenţia se referă în esenţă la dreptul intern şi stabileşte obligaţia de a se conforma regulilor de fond şi de procedură ale dreptului naţional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a limitat examinarea la modul în care dispoziţiile legale invocate de autorităţile interne au fost interpretate, respectiv dacă această interpretare a fost arbitrară sau nerezonabilă. Respectarea legislaţiei naţionale nu este, totuşi, suficientă: art. 5 paragraful 1 cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie în concordanţă cu scopul de a proteja persoana împotriva caracterului arbitrar. Este un principiu fundamental că nicio detenţie care este arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 paragraful 1, iar noţiunea de „caracter arbitrar“ din art. 5 paragraful 1 se extinde dincolo de lipsa de conformitate cu legislaţia naţională, astfel încât o privare de libertate poate fi legală, din punctul de vedere al dreptului intern, dar să fie totuşi arbitrară şi, prin urmare, contrară Convenţiei. Pentru a nu fi catalogată drept arbitrară, detenţia în temeiul art. 5 paragraful 1 lit. f) trebuie să fie efectuată cu bună-credinţă; trebuie să fie strâns legată de motivul de detenţie invocat de Guvern; locul şi condiţiile de detenţie trebuie să fie adecvate, iar durata detenţiei nu trebuie să depăşească durata necesară în mod rezonabil pentru scopul urmărit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că privarea de libertate în temeiul art. 5 paragraful 1 lit. f) este acceptabilă numai atât timp cât procedura de extrădare este în curs. Dacă această procedură nu este efectuată cu diligenţa necesară, detenţia încetează să mai fie permisă în temeiul art. 5 paragraful 1 lit. f). Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcări ale acestor dispoziţii în cazurile în care reclamantul a fost reţinut în ciuda existenţei unor circumstanţe dovedite care împiedicau extrădarea sau expulzarea în temeiul dreptului intern, de exemplu, în cazul în care dreptul naţional nu permitea deportarea în aşteptarea unei decizii privind azilul, sau în cazul în care extrădarea a fost exclusă de la început datorită naţionalităţii reclamantului sau datorită statutului de refugiat al reclamantului, în cazul în care detenţia în scopul extrădării a fost arbitrară din momentul în care decizia de a acorda reclamantului statutul de refugiat a devenit definitivă şi obligatorie (Hotărârea din 10 decembrie 2020, pronunţată în Cauza Shiksaitov împotriva Slovaciei, paragrafele 53-56). 39. Revenind la dispoziţiile de lege criticate, Curtea constată că în momentul pronunţării hotărârii de extrădare instanţa judecătorească va dispune automat fie menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, fie arestarea în vederea predării, scopul măsurii fiind în ambele cazuri punerea în executare a hotărârii pronunţate, prin predarea persoanei extrădate de către statul solicitat statului solicitant. 40. În ceea ce priveşte durata privării de libertate în această etapă a procedurii extrădării, deşi legiuitorul nu a prevăzut expres o durată maximă, aceasta poate fi determinată prin însumarea termenelor prevăzute de legiuitor în dispoziţiile art. 52, 53 şi 56 din Legea nr. 302/2004. Totodată, având în vedere că scopul privării de libertate în această etapă a procedurii extrădării este acela de a pune în executare hotărârea pronunţată, prin predarea persoanei extrădate statului solicitant, Curtea observă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţie pentru ca detenţia să nu fie catalogată drept arbitrară şi apreciază că este justificată opţiunea legiuitorului de a nu reglementa o obligaţie de verificare periodică a măsurii preventive privative de libertate şi nici posibilitatea înlocuirii acestei măsuri cu o altă măsură. 41. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 este neîntemeiată, urmând să o respingă în consecinţă. 42. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 57 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 302/2004, criticate în prezenta cauză, Curtea observă că acestea fac parte din ansamblul legislativ ce reglementează acel stadiu al procedurii ce intervine ca urmare a apariţiei unui caz de forţă majoră ce face imposibilă predarea/preluarea persoanei extrădate, situaţie ce determină menţinerea măsurii arestului provizoriu pe o durată nedeterminată. 43. În legătură cu această situaţie, Curtea reţine că regula este cea potrivit căreia dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată, care poate fi prelungit cu încă cel mult 15 zile. Astfel, măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită iniţial pentru predare. Curtea observă că această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 43 alin. (7) cu cele ale art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004. În acest caz, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate şi informează despre aceasta Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. 44. Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul a reglementat încetarea de drept a măsurii privative de libertate luate faţă de persoana extrădată, cu consecinţa punerii acesteia în libertate, la expirarea unui termen de maximum 30 de zile calculat de la data stabilită pentru predare între statul solicitat şi statul solicitant. Cu alte cuvinte, în această etapă persoana extrădată va putea fi menţinută în arest doar o perioadă de maximum 30 de zile. 45. În continuare, Curtea constată că legiuitorul a reglementat în cadrul art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, ca o excepţie de la această regulă, cazul în care predarea sau preluarea persoanei extrădate este împiedicată de un caz de forţă majoră, situaţie în care nici expres, nici implicit nu a prevăzut o durată maximă a măsurii privării de libertate a arestului în vederea predării persoanei extrădate. 46. În ceea ce priveşte noţiunea de „forţă majoră“, Curtea observă că aceasta nu este definită de Legea nr. 302/2004, neexistând vreo reglementare de acest fel nici în Codul de procedură penală şi nici în Codul penal. În schimb, Curtea reţine că, potrivit art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, „forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil“. Totodată, alte acte normative prevăd, în cadrul materiei ce o reglementează, că forţa majoră semnifică un eveniment imprevizibil, inevitabil şi insurmontabil, care generează imposibilitatea temporară sau definitivă de îndeplinire/executare, parţială ori totală, a anumitor obligaţii/operaţiuni (în acest sens sunt: art. 2 pct. 18 din Legea petrolului nr. 238/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iunie 2004; art. 28 alin. (2) din Legea nr. 300/2005 privind instituirea sistemului de certificate de import şi de export pentru produse agricole, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 octombrie 2005). De asemenea, pentru a determina sfera noţiunii de „forţă majoră“ într-o anumită materie, legiuitorul a asociat existenţa acestor cazuri de evenimente strict determinate. Spre exemplu, potrivit art. 2 lit. j) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004, sunt indicate ca fiind tipuri de risc „cazuri de forţă majoră determinate de incendii, cutremure, inundaţii, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbuşiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbuşiri ale unor construcţii, instalaţii ori amenajări, eşuarea sau scufundarea unor nave, căderi de obiecte din atmosferă ori din cosmos, tornade, avalanşe, eşecul serviciilor de utilităţi publice şi alte calamităţi naturale, sinistre grave sau evenimente publice de amploare determinate ori favorizate de factori de risc specifici; grevele nu pot fi considerate tipuri de risc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă“. 47. În literatura de specialitate, referitor la reglementarea din Codul civil, s-a precizat că forţa majoră reprezintă un fenomen natural exterior, cu caracter extraordinar, imprevizibil şi de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv şi fără culpă o persoană să acţioneze aşa cum ar fi dorit, pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu. Caracteristicile evenimentelor de forţă majoră trebuie să fie: externe autorului prejudiciului, imprevizibile, absolut invincibile şi inevitabile (Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, 2000, p. 372-374). În egală măsură, Curtea observă că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sintagma „caz de forţă majoră“ semnifică acea „situaţie în care cineva nu poate acţiona sau proceda aşa cum ar dori, din cauza unor constrângeri“. 48. Astfel, Curtea constată că, indiferent de specificul materiei în care este reglementat, privit în abstract, „cazul de forţă majoră“ comportă anumite trăsături/caracteristici inerente. Astfel, evenimentul trebuie să fie extern conduitei părţii care trebuie să ducă la îndeplinire anumite obligaţii, să nu poată fi prevăzut de aceasta şi să nu poată fi evitat sau surmontat (cu condiţia ca aceasta să fi luat toate măsurile pentru a-l putea evita, surmonta ori a-i limita efectele). O altă caracteristică a cazului de forţă majoră, inclusiv în ceea ce priveşte procedura extrădării, este cea potrivit căreia durata existenţei acestuia nu poate fi cuantificată, cazul de forţă majoră putându-şi produce efecte pe durate de timp diferite. 49. Aşa fiind, în ceea ce priveşte procedura extrădării, Curtea apreciază că un caz de forţă majoră este acel eveniment străin de conduita autorităţilor statului solicitant sau a statului solicitat, care nu poate fi prevăzut de către acestea şi a cărui apariţie nu poate fi evitată sau surmontată, astfel că efectele acestuia nu pot fi limitate, chiar în condiţiile depunerii de către autorităţile respective a tuturor diligenţelor. Totodată, Curtea reţine că este imperioasă existenţa unei legături de cauzalitate între apariţia/producerea efectelor cazului de forţă majoră şi imposibilitatea predării/preluării persoanei extrădate la data stabilită între statul solicitat şi statul solicitant. 50. În acest context, Curtea observă că în cazul apariţiei cazului de forţă majoră, indiferent de durata acestuia în timp, legiuitorul nu a prevăzut nicio procedură în ceea ce priveşte măsura privativă de libertate sub imperiul căreia se află persoana extrădată. Cu alte cuvinte, din momentul în care predarea/preluarea persoanei extrădate statului solicitant este împiedicată ca urmare a apariţiei unui caz de forţă majoră, persoana respectivă va rămâne privată de libertate pe o perioadă nedeterminată de timp. 51. Curtea observă că, deşi şi în acest caz scopul măsurii privării de libertate rămâne acelaşi, şi anume punerea în executare a hotărârii de extrădare, aplicarea măsurii în această fază a procedurii extrădării se va realiza pe o perioadă nelimitată în timp şi în lipsa unei proceduri clare şi previzibile. Simpla existenţă a acestui scop nu poate constitui, în sine, un motiv suficient pentru menţinerea unei privări de libertate pe o durată nedeterminată. Aceasta deoarece, deşi, pentru a fi dispusă măsura privativă de libertate, este suficient să fie în curs o procedură de extrădare, pentru ca aceasta să nu capete un caracter arbitrar trebuie îndeplinite şi alte condiţii. 52. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, atunci când este vorba de o măsură privativă de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securităţii juridice. Prin urmare, este esenţial ca, în temeiul dreptului intern, condiţiile privării de libertate să fie clar definite şi legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să întrunească criteriul „legalităţii“ stabilit de Convenţie, care impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite cetăţeanului - dacă este necesar, apelând la consiliere adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce pot deriva dintr-un anumit act (Hotărârea din 15 decembrie 2016, pronunţată în Cauza Khlaifia şi alţii împotriva Italiei, paragraful 92). 53. Totodată, Curtea Constituţională a statuat că o ingerinţă în dreptul la libertate individuală nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, neasigurând un just echilibru între interesul public şi cel individual, atunci când poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Curtea a constatat că dreptul organelor judiciare de a dispune anumite măsuri preventive, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri, contravine standardelor de constituţionalitate. O asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumânduse la restrângerea exerciţiului acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragrafele 24 şi 26). 54. Având în vedere criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca o detenţie să nu fie catalogată drept arbitrară, respectiv să fie efectuată cu bună-credinţă, trebuie să fie strâns legată de motivul de detenţie invocat de autorităţile implicate, locul şi condiţiile de detenţie trebuie să fie adecvate, iar durata detenţiei nu trebuie să depăşească durata necesară în mod rezonabil pentru scopul urmărit. Curtea constată că în cadrul acestei etape a procedurii extrădării legiuitorul are obligaţia pozitivă de a reglementa cadrul necesar pentru ca organele competente să poată verifica toate aspectele incidente, pentru ca măsura privativă de libertate să nu capete un caracter arbitrar. Astfel, Curtea Constituţională apreciază că, în cadrul acestei etape a procedurii extrădării, legiuitorul trebuie să prevadă instanţa competentă, modalitatea de verificare a măsurii privării de libertate a persoanei extrădate, competenţa instanţei de a verifica existenţa cazului de forţă majoră, de a verifica în ce măsură autorităţile implicate puteau să prevadă apariţia cazului de forţă majoră, să evite apariţia acestuia sau să limiteze efectele acestuia, de a verifica existenţa legăturii de cauzalitate între apariţia cazului de forţă majoră şi imposibilitatea predării/preluării persoanei extrădate la data stabilită între statul solicitat şi statul solicitant (acestea din urmă reprezentând aspecte ale conduitei autorităţilor implicate ce ţin de realizarea cu bună-credinţă a atribuţiilor lor legale). Totodată, legiuitorul trebuie să reglementeze o procedură care să poată face posibilă examinarea de către instanţă a existenţei unei posibilităţi reale de extrădare a persoanei în cauză, în condiţiile apariţiei unui caz de forţă majoră a cărui întindere în timp nu poate fi stabilită a priori. Legiuitorul are obligaţia reglementării unei proceduri care, pe de o parte, să permită instanţei ca, în urma analizării tuturor aspectelor incidente, să stabilească dacă privarea de libertate în scopul extrădării a fost de la început justificată şi rămâne astfel în continuare şi, pe de altă parte, să permită instanţei să dispună încetarea măsurii privative de libertate sau înlocuirea acesteia cu altă măsură, în cazul în care se depăşeşte cea necesară în mod rezonabil pentru scopul urmărit. 55. În acest context, Curtea observă că, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, precitată, paragrafele 21, 22 şi 24, a constatat că drepturile fundamentale, care nu sunt absolute prin natura lor, pot fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Atât timp cât textele legale criticate, prin soluţia legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestor drepturi, respectiv cu privire la stabilirea conţinutului şi limitelor acestora, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, este incident art. 53 din Legea fundamentală. Curtea a constatat că din analiza art. 53 din Legea fundamentală reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una dintre ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza care a determinat-o şi să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea şi Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). În ceea ce priveşte analiza proporţionalităţii ingerinţei, Curtea a reţinut că principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o. Curtea a reiterat faptul că acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa constantă. În ceea ce priveşte proporţionalitatea unei măsuri de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale din perspectiva duratei pentru care aceasta se impune, Curtea, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, paragraful 48, a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi a unei proporţionalităţi subiective ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept existente la momentul dispunerii măsurii. Curtea a apreciat că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. 56. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 416 din 10 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 25 august 2021, a reţinut că măsurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale se circumscriu motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Din cele anterior expuse rezultă, pe de o parte, că situaţiile ce intră în categoriile anterior menţionate sunt diverse, iar, pe de altă parte, că măsurile necesar a fi adoptate, pentru a răspunde cât mai bine imperativelor urmărite, trebuie să ţină seama de specificul fiecărei categorii, fiind caracterizate, de asemenea, prin diversitate. Totodată, Curtea a constatat că situaţiile ce intră în categoriile anterior menţionate pot conţine elemente predictibile/cuantificabile care fac posibilă reglementarea unei durate maxime pentru care măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale poate fi dispusă. De exemplu, legiuitorul a reglementat durata maximă a măsurilor preventive dispuse în cursul procesului penal; durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, în aceeaşi cauză; durata interdicţiei de a exercita o funcţie sau o demnitate publică în condiţiile Legii nr. 176/2010 etc. Pe de altă parte, există situaţii care fac necesară adoptarea unor măsuri de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, dar a căror cronologie de desfăşurare - apariţia, evoluţia şi încetarea acestora - nu poate fi prevăzută/anticipată cu certitudine, astfel că reglementarea unei durate maxime pentru care aceste măsuri pot fi aplicabile se circumscrie unui demers imposibil de realizat de către legiuitor. 57. Astfel, Curtea a constatat cu valoare de principiu că atunci când legiuitorul se află într-o imposibilitate obiectivă de a reglementa o durată maximă pentru care se poate institui o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, acesta trebuie să compenseze o asemenea imposibilitate obiectivă prin reglementarea unui ansamblu legislativ complet, clar şi previzibil menit să asigure respectarea principiului proporţionalităţii. Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să reglementeze, de exemplu, organul ce poate dispune această măsură, definirea măsurii, condiţiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conţinutul acesteia, calea de atac etc. Or, Curtea constată că, în prezent, legea nu reglementează o procedură aplicabilă în ceea ce priveşte analiza măsurii privative de libertate sub imperiul căreia se află persoana extrădată, în cazul în care predarea acesteia nu a putut fi realizată deoarece a intervenit un caz de forţă majoră, lăsând, în acest mod, loc arbitrarului. Curtea apreciază că lipsa unor reglementări clare şi previzibile în materia privării de libertate a persoanei extrădate, a cărei predare la data stabilită între statul solicitat şi statul solicitant nu a fost realizată din cauza apariţiei unui caz de forţă majoră, constituie premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii ale prevederilor legale, cu consecinţa atribuirii unui caracter arbitrar chiar măsurii restrângerii exerciţiului libertăţii individuale. Mai mult, Curtea reţine că apariţia unui caz de forţă majoră în cadrul procedurii extrădării, în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut o procedură aplicabilă acestei situaţii, are drept consecinţă menţinerea unei stări de privare de libertate faţă de o persoană pe o perioadă nedeterminată. 58. Or, astfel cum Curtea a precizat anterior, legiuitorul nu a prevăzut nicio procedură aplicabilă în situaţia apariţiei unui caz de forţă majoră în cursul procedurii extrădării, ceea ce determină încălcarea exigenţelor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 23 alin. (1), (2) şi (9), interpretate, conform art. 20 alin. (1) din Constituţie, în lumina prevederilor convenţionale ale art. 5 paragraful 1. 59. Curtea observă că în cauzele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate imposibilitatea predării/preluării persoanei extrădate la data stabilită între statul solicitat şi statul solicitant s-a datorat cererii de suspendare a procedurii de extrădare până la momentul soluţionării plângerilor adresate de către autorii excepţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea Constituţională subliniază că instanţa de la Strasbourg a statuat că „punerea în aplicare a unei măsuri provizorii dispuse de Curte, cu solicitarea unui stat-parte la Convenţie de a se abţine de la transferul deţinutului într-un alt stat, nu implică prin sine că privarea de libertate nu ar trebui să respecte cerinţele articolului 5 paragraful 1 din Convenţie“ [Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Gebremedhin (Gaberamadhien) împotriva Franţei, paragraful 74]. 60. În continuare, Curtea observă că instanţele judecătoreşti în faţa cărora a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate nu au calificat expres situaţia intervenită faţă de cele două persoane extrădate ca fiind un caz de forţă majoră. În acest context, din perspectiva privării de libertate a persoanelor extrădate ulterior pronunţării hotărârii de extrădare, Curtea observă că singurele posibilităţi legislative reglementate de Legea nr. 302/2004 sunt fie menţinerea măsurii privative de libertate pe o perioadă de maximum 30 de zile (regula), fie constatarea intervenirii unui caz de forţă majoră ce înlătură de la aplicare dispoziţiile ce prevăd perioada anterior menţionată (excepţia). 61. În aceste condiţii, Curtea observă că modalitatea de reglementare a dispoziţiilor art. 57 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 302/2004 lasă posibilitatea autorităţilor de a menţine o persoană extrădată în stare de privare de libertate fără a fi incidentă vreo procedură clară şi previzibilă menită să asigure respectarea exigenţelor constituţionale şi convenţionale anterior amintite. Curtea subliniază că şi în această situaţie sunt aplicabile argumentele anterior expuse, legiuitorul având obligaţia identificării situaţiilor ce determină menţinerea măsurii privării de libertate a persoanei extrădate după împlinirea termenelor prevăzute de art. 43 alin. (7) coroborat cu art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 şi reglementării unui cadru clar şi previzibil care să prevadă definirea măsurii, condiţiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conţinutul acesteia, calea de atac etc. 62. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6)“ cuprinsă în art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 şi dispoziţiile art. 57 alin. (6) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. 63. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6)“ cuprinsă în art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 şi dispoziţiile art. 57 alin. (6) din acelaşi act normativ şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Lazăr în Dosarul nr. 3.360/2/2021 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Murray Michael Matthews în Dosarul nr. 4.628/2/2021 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6)“ cuprinsă în art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi dispoziţiile art. 57 alin. (6) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează Marian Enache Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
