Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Roland Lucian Stoica în Dosarul nr. 2.380/63/2016 al Tribunalului Dolj - Secţia penală, de Ioan Călin Abrudean în Dosarul nr. 1.867/85/2016 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală, de Marius Gabriel Smaranda în Dosarul nr. 6.010/215/2018 al Judecătoriei Craiova - Secţia penală, de Anghel Sandu în Dosarul nr. 458/104/2019/a1 al Tribunalului Olt - Secţia penală, de Ioan Huntai în Dosarul nr. 11.649/197/2018/a4 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală, de Marius Gabriel Smaranda în Dosarul nr. 1.070/54/2019 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Vasile Dumitru în Dosarul nr. 9.928/279/2016 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Mititelu Adrian Marin în Dosarul nr. 5.997/63/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Ştefan Emil Matei în Dosarul nr. 46.638/3/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi de Rodica Vlad în Dosarul nr. 4.708/101/2013 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 mai 2022, în prezenţa reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, a domnilor avocaţi Lucian Stuparu şi Artin Sarchizian, precum şi a domnului Vasile Dumitru, autor al excepţiei. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când Curtea a dispus conexarea dosarelor nr. 2.743D/2019, nr. 2.744D/2019, nr. 2.981D/2019, nr. 3.129D/2019, nr. 160D/2020, nr. 584D/2020, nr. 706D/2020, nr. 793D/2020 şi nr. 838D/2020 la Dosarul nr. 2.741D/2019, care a fost primul înregistrat. Având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 17 mai 2022, respectiv 26 mai 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 16 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.380/63/2016, Tribunalul Dolj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Roland Lucian Stoica într-o cauză penală. 4. Prin Încheierea din 2 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.867/85/2016, Tribunalul Sibiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan Călin Abrudean într-o cauză penală. 5. Prin Încheierea din 1 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.010/215/2018, Judecătoria Craiova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Gabriel Smaranda într-o cauză penală. 6. Prin Încheierea din 24 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 458/104/2019/a1, Tribunalul Olt - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Anghel Sandu într-o cauză penală. 7. Prin Încheierea din 15 noiembrie 2019 (astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 18 noiembrie 2019), pronunţată în Dosarul nr. 11.649/197/2018/a4, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan Huntai într-o cauză penală. 8. Prin Încheierea din 5 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.070/54/2019, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Gabriel Smaranda într-o cauză penală. 9. Prin Decizia nr. 327 din 30 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 9.928/279/2016, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Vasile Dumitru într-o cauză penală. 10. Prin Încheierea din 29 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 5.997/63/2016, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Mititelu Adrian Marin într-o cauză penală. 11. Prin Decizia nr. 289 din 22 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 46.638/3/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ştefan Emil Matei într-o cauză penală. 12. Prin Încheierea din 27 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 4.708/101/2013, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Rodica Vlad într-o cauză penală. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională. În continuare, invocă prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, apreciind că după 45 de zile de la publicarea deciziei de admitere, instanţele judecătoreşti trebuiau să constate că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi-au încetat efectele juridice. 14. Or, în practică, instanţele judecătoreşti au statuat că decizia Curţii Constituţionale este o decizie interpretativă, iar nu una pură şi simplă de imediată aplicare. În acest context, apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu sunt clare, previzibile şi predictibile, întrucât nu permit persoanei acuzate să cunoască în ce condiţii şi prin ce acte se întrerupe cursul prescripţiei răspunderii penale. Astfel, textul de lege criticat nu este suficient de clar şi explicit stabilit la nivel legislativ, fapt ce are consecinţe directe atât asupra persoanei aflate în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor. 15. Autorii excepţiei susţin că prescripţia răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale şi, implicit, a acţiunii de tragere la răspundere penală, determinată şi justificată de efectele trecerii timpului. Întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă într-o manieră completă doar în condiţiile reglementării unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. 16. Autorii excepţiei apreciază că prescripţia aparţine dreptului penal material şi este supusă atât exigenţelor de calitate a legii, impuse prin prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi exigenţelor ce decurg din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei consfinţit de art. 23 alin. (12) din Constituţie. Aşa fiind, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin asigurarea posibilităţii de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. 17. În concluzie, autorii excepţiei consideră că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate, fiind contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât în forma rămasă în vigoare după publicarea deciziei de admitere a Curţii Constituţionale şi prin nepunerea dispoziţiilor în acord cu Legea fundamentală în termenul constituţional, acestea nu permit persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale să cunoască în ce condiţii se întrerupe cursul prescripţiei. 18. Tribunalul Dolj - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională. În continuare, invocând prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, instanţa judecătorească arată că legiuitorul nu a intervenit asupra prevederilor criticate, rămânând ca instanţele de judecată să aplice instituţia prescripţiei răspunderii penale în urma propriilor interpretări, ceea ce duce invariabil la o practică neunitară la nivelul instanţelor, fapt ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. 19. Tribunalul Sibiu - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că sintagma „cursul prescripţiei se întrerupe“ din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este lipsită de previzibilitate. Invocă dispoziţiile art. 8 alin. (4) şi pe cele ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Apreciază că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. 20. Judecătoria Craiova - Secţia penală arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, apreciind că trebuie să aplice Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 conform cu considerentele acesteia la cazul dedus judecăţii. Pentru că există puncte de vedere diferite şi pentru că există mai multe sesizări ale Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească arată că va sesiza instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, pentru ca, în eventualitatea admiterii unei astfel de excepţii, inculpatul să beneficieze de egalitate de tratament cu ceilalţi inculpaţi aflaţi în situaţii similare, care au înţeles să sesizeze Curtea Constituţională. 21. Tribunalul Olt - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Pentru început, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii. Aşa fiind, apreciază că sintagma „cursul prescripţiei se întrerupe“ din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este imprevizibilă şi neclară. Această situaţie îşi are originea în pasivitatea legiuitorului, care, după publicarea deciziei de admitere, nu a intervenit legislativ astfel cum prevăd dispoziţiile constituţionale. Arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin Decizia nr. 174 din 15 mai 2019, a interpretat textul de lege criticat în sensul că s-a revenit la reglementarea întreruperii cursului prescripţiei în condiţiile prevăzute de Codul penal din 1969. 22. Or, sub imperiul Codului penal anterior era unanim acceptat că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale reprezintă încetarea curgerii termenului prescripţiei răspunderii penale, prin îndeplinirea de către organele judiciare competente, înainte de împlinirea termenului de prescripţie, a oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale începute in personam şi că aceste acte care întrerup prescripţia trebuie să fie comunicate învinuitului sau inculpatului ori să fi fost efectuate în prezenţa acestuia. Ca urmare, în faza actelor premergătoare şi a urmăririi penale efectuate in rem, cursul prescripţiei răspunderii penale nu se întrerupea. Aşa fiind, ca urmare a deciziei de admitere, nu a dispărut din dreptul pozitiv instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, ci cauzele de întrerupere trebuie analizate prin raportare la cele statuate de instanţa de contencios constituţional, în această categorie fiind incluse doar actele procedurale care îndeplinesc exigenţele de previzibilitate, respectând principiul legalităţii incriminării, respectiv actele de procedură care, potrivit legii, se comunică suspectului/inculpatului. 23. Ca natură juridică, decizia de admitere nu are caracterul unei simple decizii prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unei norme, pentru a produce efectul unei abrogări atipice, ci acela al unei decizii prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat lipsa conformităţii cu Legea fundamentală a unei soluţii legislative, pentru stabilirea efectelor acesteia fiind necesar un examen al considerentelor acesteia. Practic, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu se înscrie în tipologia deciziilor simple sau exprese, căci prin dispozitivul ei nu se sancţionează neconstituţionalitatea integrală sau parţială a unei legi ori a unei ordonanţe, ci doar a unei soluţii legislative, ceea ce implică o interpretare a efectelor deciziei. Concluzionând, chiar dacă Decizia Curţii Constituţionale ar face parte din categoria deciziilor cu rezervă de interpretare (categorie care nu se limitează la deciziile care includ rezerva de interpretare în mod expres în dispozitiv), textul de lege criticat trebuie să fie concordant cu norma constituţională şi din perspectiva clarităţii şi predictibilităţii acestuia. 24. Judecătoria Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Pentru început, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii. Susţine că, pe de o parte, formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, iar, pe de altă parte, claritatea şi previzibilitatea sunt condiţii esenţiale ale calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. Apreciază că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, respectiv sintagma „cursul prescripţiei se întrerupe“, se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de reglementare a cazurilor şi a situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale fiind de natură să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituţional. Soluţiile preconizate de acest text normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească criterii şi condiţii clare şi precise. Or, dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 155 alin. (1) din Codul penal, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu sunt suficient de clare şi explicit stabilite la nivel legislativ, având consecinţe directe atât asupra persoanei aflate în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor. 25. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarele nr. 160D/2020 şi nr. 706D/2020, nu şi-a exprimat opinia referitor la excepţia de neconstituţionalitate. 26. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că art. 155 alin. (1) din Codul penal a mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, excepţie soluţionată prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Invocând cele statuate în decizia menţionată, instanţa judecătorească apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 27. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Pentru început, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii. Susţine că, pe de o parte, formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, iar, pe de altă parte, claritatea şi previzibilitatea sunt condiţii esenţiale ale calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. Apreciază că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, respectiv sintagma „cursul prescripţiei se întrerupe“, se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de reglementare a cazurilor şi a situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale fiind de natură să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituţional. Soluţiile preconizate de acest text normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească criterii şi condiţii clare şi precise. Or, dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 155 alin. (1) din Codul penal, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu sunt suficient de clare şi explicit stabilite la nivel legislativ, având consecinţe directe atât asupra persoanei aflate în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor. 28. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 838D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Pentru început, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii. Susţine că, pe de o parte, formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, iar, pe de altă parte, claritatea şi previzibilitatea sunt condiţii esenţiale ale calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. Apreciază că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, respectiv sintagma „cursul prescripţiei se întrerupe“, se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de reglementare a cazurilor şi a situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale fiind de natură să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituţional. Soluţiile preconizate de acest text normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească criterii şi condiţii clare şi precise. Or, dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 155 alin. (1) din Codul penal, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu sunt suficient de clare şi explicit stabilite la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra persoanei aflate în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor. 29. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 30. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul nr. 584D/2020, face referire la paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, arătând că instanţa de contencios constituţional a identificat soluţia legislativă conformă cu Legea fundamentală, respectiv cea potrivit căreia cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Complexitatea reglementărilor, precum şi necesitatea adaptării controlului de constituţionalitate unor deziderate de securitate juridică au determinat ca exercitarea controlului de către Curtea Constituţională să conducă nu doar la pronunţarea unor soluţii simple, prin care textele criticate să fie constatate a fi sau nu conforme Legii fundamentale, ci şi a unor soluţii complexe, prin care se indică inclusiv modul de interpretare a legislaţiei conform Constituţiei. Deşi dispozitivul acestei decizii nu este unul specific unei decizii de interpretare, acesta trebuie corelat cu considerentele, rezultând concluzia că decizia respectivă este una de interpretare prin care Curtea constată că este neconstituţională o anume soluţie legislativă, identificând însă interpretarea conformă Legii fundamentale. Printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a stabilit că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiecţilor de drept. 31. Pe de altă parte, prin înlăturarea, până la o viitoare intervenţie legislativă, a instituţiei întreruperii cursului prescripţiei şi aplicarea exclusiv a termenelor prevăzute de art. 154 din Codul penal s-ar ajunge la o reducere a intervalului de timp în care se poate realiza tragerea la răspundere penală, fiind afectat echilibrul între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale; de asemenea, ar fi afectat echilibrul între drepturile persoanelor inculpate pentru săvârşirea unei infracţiuni şi drepturile persoanelor prejudiciate prin comiterea lor. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile din art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept“, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. 32. Totodată, susţine că în cauza de faţă nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie o normă de drept penal substanţial, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil. 33. Prin urmare, se poate aprecia că instanţa de contencios constituţional a stabilit că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului. În aceste condiţii nu poate fi susţinută lipsa de previzibilitate a textului criticat, cazul de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale fiind reconfigurat prin prisma interpretării Curţii Constituţionale. Aşa fiind, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată. 34. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarele nr. 2.741D/2019, nr. 2.743D/2019, nr. 3.129D/2019 şi nr. 160D/2020, arată că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională. Instanţa de contencios constituţional a statuat că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma oricărui act de procedură din cuprinsul acestora are în vedere şi acte care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale. În concluzie, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. 35. Susţine că deciziile Curţii Constituţionale pot fi clasificate, în funcţie de conţinutul lor, în decizii simple sau interpretative. Deciziile interpretative sunt definite ca fiind acele decizii care atribuie normei penale o anumită semnificaţie, pentru a o face compatibilă cu prevederile constituţionale. Prin ele se impune o interpretare obligatorie a unui text de lege. Raţiunea acestor decizii este de a salva de la încetarea aplicabilităţii un text care are o problemă de constituţionalitate, analizând interpretarea acestuia într-o direcţie conformă cu dispoziţiile Legii fundamentale. Astfel de decizii au avantajul de a nu afecta conţinutul normativ al textului controlat, ci doar înţelesul său contrar Constituţiei. În acest context general, al clasificării deciziilor Curţii Constituţionale, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 este mai mult decât o decizie de interpretare (care atribuie normelor criticate o anumită semnificaţie care le-ar face compatibile cu Constituţia), respectiv este o decizie manipulativă prin care este transformată semnificaţia legii, pentru a nu lăsa un vid juridic cu consecinţe păgubitoare, şi o decizie substitutivă care indică norma care trebuie să o înlocuiască pe cea care a făcut obiectul controlului pentru ca principiul constituţional încălcat să fie respectat (este adecvată reglementarea criticată la exigenţele constituţionale). 36. Dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie consacră efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Textul constituţional are în vedere toate deciziile, indiferent de tipul acestora, simple sau interpretative. Totodată, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, stipulează că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. În consecinţă, toate deciziile Curţii Constituţionale au ca efect obligaţia organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, iar în cazul celor interpretative aceste organe trebuie să-şi adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanţa de contencios constituţional. Astfel, în cazul deciziilor interpretative, norma a cărei constituţionalitate s-a constatat îşi va înceta aplicabilitatea numai în ceea ce priveşte interpretarea neconformă exigenţelor constituţionale, aceasta urmând a funcţiona limitat în sensul în care corespunde acestora. Faţă de cele de mai sus, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. 37. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosare, concluziile procurorului, susţinerile avocaţilor şi ale autorului excepţiei prezenţi în şedinţa publică, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 38. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 39. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal cu următorul conţinut: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.“ 40. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii, art. 52 cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, şi art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti. De asemenea, invocă prevederile art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 41. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea, plecând de la premisa potrivit căreia prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale, a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite. 42. Curtea a reţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale. 43. Mai mult, Curtea a statuat că Codul penal în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci şi prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal, la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art. 124 din Codul penal din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate. 44. Curtea a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. 45. În acest context, Curtea observă că autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că după publicarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, precitată, legiuitorul nu a intervenit, potrivit art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei şi reglementării cazurilor şi situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale, fapt ce a determinat lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. 46. Totodată, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, a respins ca inadmisibile sesizările formulate, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: (1) „Dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal“; (2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol“; (3) „Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei“; (4) „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii“. 47. De asemenea, Curtea constată că, prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că practica judiciară referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, este neunitară. În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că nu este întrunită condiţia de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci stabilirea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 asupra acestui text de lege. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018“. 48. Analizând cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională observă că, referitor la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, (din punctele de vedere exprimate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de curţile de apel şi instanţele din circumscripţiile acestora, de facultăţile de drept, de specialiştii consultaţi etc.) rezultă conturarea a două opinii ce plasează decizia anterior amintită fie în categoria deciziilor de admitere simple/extreme, fie în categoria deciziilor de admitere interpretative/cu rezervă de interpretare. 49. Astfel, calificarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 fie ca simplă, fie ca interpretativă a determinat şi asocierea anumitor efecte acestui act al instanţei de contencios constituţional, cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare neunitare. În această privinţă, Curtea reţine că, în literatura de specialitate, deciziile pronunţate de către instanţa de contencios constituţional erau împărţite în două categorii, şi anume decizii simple şi decizii intermediare, în această din urmă categorie fiind incluse deciziile interpretative şi deciziile manipulative. Deciziile simple, numite şi „decizii extreme“, erau calificate ca acele decizii prin care se constată, după caz, constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea dispoziţiei legale criticate. În ceea ce priveşte categoria deciziilor intermediare, s-a precizat că aceasta se compune din deciziile interpretative (acele decizii în al căror dispozitiv regăsim sintagmele „în măsura în care“, „dacă şi în condiţiile în care“) şi deciziile manipulative (acele decizii care sunt mai mult decât deciziile de interpretare, ele propunându-şi să transforme semnificaţia legii, pentru a nu lăsa un „vid juridic“ cu „consecinţe păgubitoare“). 50. În acest context, Curtea reţine că atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate au apreciat că stabilirea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale este indisolubil legată de stabilirea naturii/tipologiei deciziei respective. Cu alte cuvinte, s-a considerat că a stabili că o decizie este simplă/extremă sau interpretativă/cu rezervă de interpretare dezvăluie inclusiv răspunsul la întrebarea dacă este necesară/obligatorie intervenţia legiuitorului pentru a pune de acord cu Constituţia, în sensul celor constatate de către instanţa de contencios constituţional, a acelor dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale. Astfel, s-a apreciat că, de regulă, stabilirea naturii de decizie simplă/extremă determină necesitatea/ obligaţia legiuitorului de a interveni legislativ, pe când atribuirea naturii de decizie interpretativă/cu rezervă de interpretare nu naşte o astfel de obligaţie, ci determină, mai degrabă, o obligaţie a organelor judiciare (şi a celorlalte organe chemate să aplice legea) de a interpreta decizia Curţii şi de a-i stabili efectele pentru a o aplica la cazul concret. 51. Curtea constată că a reţinut în jurisprudenţa sa constantă că „atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiecţilor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii“ (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). 52. Din această perspectivă, Curtea observă că evocarea obligativităţii atât a dispozitivului, cât şi a considerentelor reprezintă o metodă utilizată de instanţa de contencios constituţional nu doar în ceea ce priveşte aşa-zisa categorie a deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare, ci în ceea ce priveşte toate deciziile pronunţate de către aceasta. Astfel, Curtea constată că atât obligativitatea dispozitivului, cât şi a considerentelor reprezintă un principiu ce însoţeşte toate deciziile Curţii Constituţionale, indiferent de soluţia pronunţată prin acestea. Aşa fiind, Curtea subliniază faptul că, deşi în anumite cazuri o decizie a Curţii Constituţionale poate fi aplicată la speţa dedusă judecăţii într-un mod conform considerentelor sale, demers pe deplin posibil independent de intervenţia legiuitorului, aceasta nu presupune o înlăturare a obligaţiei acestuia din urmă de a interveni legislativ inclusiv în cazul deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. 53. În acest context, Curtea observă că lipsa de intervenţie a legiuitorului în cazul pronunţării unor decizii de admitere (indiferent de tipologia acestora) şi implicaţiile acestei pasivităţi, îndeosebi în materie penală, au determinat naşterea unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluţii de suplinire a competenţelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ şi aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie, la cazul dat. Astfel, încercarea organelor judiciare, justificată de neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, de a da un efect normei în forma rămasă după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale duce de multe ori la o aplicare neunitară a acestei norme. 54. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că, într-adevăr, un element esenţial în astfel de situaţii este stabilirea naturii deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, în sensul încadrării sale fie în categoria deciziilor simple/extreme, fie în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. În egală măsură, Curtea constată că este important a stabili în ce măsură norma sancţionată prin decizia pronunţată de către instanţa de contencios constituţional este aptă să funcţioneze fără intervenţia ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferenţiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivităţii legiuitorului. 55. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează „soluţia legislativă“ pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, aplicând criteriile tradiţionale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. De altfel, dispozitivul deciziei nici nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabileşte interpretarea constituţională a normei. 56. În acest context, în categoria deciziilor prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat „o soluţie legislativă“, Curtea identifică, după cum urmează: (1) decizii ce se referă la lipsa din legislaţie a unor condiţii ce trebuie îndeplinite sau a unor situaţii ce ar fi trebuit prevăzute [Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 3 martie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate; Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională]; (2) decizii ce au în vedere soluţia legislativă ce reiese din utilizarea în cuprinsul unui text a unei sintagme [de exemplu, Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 549^1 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)“, este neconstituţională; Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală şi s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă „fără citarea părţilor“ este neconstituţională]; (3) decizii ce sancţionează omisiunea de incriminare a unei fapte [de exemplu, Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţională]; (4) decizii ce sancţionează lipsa căii de atac [de exemplu, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională; Decizia nr. 421 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 iulie 2020, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 146^1 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională; Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională]. 57. Aşa fiind, având în vedere cele anterior expuse, Curtea observă că, în ceea ce priveşte deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea „unei soluţii legislative“, există situaţii în care, în ciuda tăcerii legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare oferă toate elementele legislative necesare, fapt ce permite aplicarea acestor norme într-un mod previzibil şi unitar. Luând drept exemplu Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, Curtea observă că după publicarea acesteia, deşi legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului (a cărui soluţie legislativă a fost sancţionată din perspectivă constituţională), ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea dispoziţiilor art. 589 din Codul de procedură penală de către organele judiciare, deoarece acestea prevăd titularii formulării cererii, efectele hotărârii pronunţate, calea de atac etc., reglementare ce face posibilă o aplicare previzibilă a deciziei Curţii Constituţionale. 58. Pe de altă parte, pot exista situaţii în care, în ciuda unei reglementări cuprinzătoare, care, în principiu, ar permite aplicarea previzibilă a normei sancţionate prin decizia Curţii, acest lucru devine imposibil de realizat în condiţiile în care acest deziderat s-ar transforma într-o încălcare a unor drepturi/libertăţi fundamentale. Luând drept exemplu Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, Curtea observă că legiuitorul nu a intervenit după publicarea acesteia pentru modificarea soluţiei legislative cuprinse în art. 335 alin. (1) din Codul penal în sensul incriminării faptei de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere. Cu toate că ansamblul normativ în vigoare este susceptibil a permite aplicarea deciziei anterior menţionate, acest lucru nu poate fi realizat deoarece s-ar ajunge la încălcarea principiului legalităţii incriminării infracţiunilor şi a pedepselor. În acest sens, prin Decizia nr. 11 din 12 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 26 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea şi a stabilit că „în interpretarea noţiunii de «autovehicul», prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată şi completată prin O.G. nr. 21/26.08.2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1) din Codul penal“. 59. În fine, Curtea observă că sunt cazuri în care ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normelor sancţionate prin deciziile Curţii Constituţionale care au constatat neconstituţionalitatea unor soluţii legislative. Un astfel de exemplu este Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Or, se poate observa că după publicarea deciziei legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea soluţiei legislative cuprinse în art. 145 din Codul de procedură penală în sensul reglementării aspectelor esenţiale ce ţin de exercitarea acestei acţiuni în instanţă, astfel că norma sancţionată de Curtea Constituţională nu poate produce efecte juridice în sensul celor statuate de instanţa de contencios constituţional decât după intervenţia legiuitorului. 60. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară şi previzibilă a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. 61. Mai întâi, Curtea constată că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau. 62. Pe de altă parte, Curtea observă că atât o parte a practicii judiciare, cât şi o parte a literaturii de specialitate, plecând de la conţinutul paragrafului 34 al deciziei anterior menţionate, au apreciat, prin analogie cu dispoziţiile din vechiul Cod penal, că, în ceea ce priveşte cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, aceasta îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. 63. În aceste condiţii, Curtea reţine că vechiul Cod de procedură penală reglementa la art. 224 instituţia actelor premergătoare, care erau efectuate de către organul de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale. De menţionat că, potrivit reglementării anterioare, procesul penal nu debuta la momentul începerii urmăririi penale, ci din momentul efectuării actelor premergătoare, etapă în cadrul căreia era permisă efectuarea de acte procedurale. Potrivit art. 228 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, organul de urmărire penală sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute la art. 221 din acelaşi act normativ dispunea prin rezoluţie începerea urmăririi penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezulta vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10 din acelaşi cod. Începerea urmăririi penale, potrivit vechiului Cod de procedură penală, era însoţită de atribuirea calităţii de învinuit. Astfel, potrivit art. 229 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, persoana faţă de care se efectua urmărirea penală se numea învinuit cât timp nu era pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Potrivit art. 23 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, după punerea în mişcare a acţiunii penale, persoana dobândea calitatea de inculpat. 64. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedură penală reglementează la art. 305 alin. (1), faptul că organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut (urmărire penală in rem). Doar atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect (urmărirea penală in personam). Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, potrivit căreia începerea urmăririi penale era dispusă cu privire la cauză (adică atât cu privire la faptă, cât şi la persoană), potrivit noii reglementări, organul de urmărire penală este obligat să dispună, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale referitoare la sesizarea sa, începerea urmăririi penale cu privire la faptă, iar nu la o anumită persoană. Abia în condiţiile prevăzute de art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală se poate dispune urmărirea penală in personam, ce are ca efect, printre altele, atribuirea calităţii de suspect unei anumite persoane. Punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit art. 309 din Codul de procedură penală, determină atribuirea calităţii de inculpat persoanei în cauză (suspectului). 65. În acest context, Curtea reţine că erau calificate drept cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte în cauză, potrivit Codului penal din 1969, următoarele: înmânarea unui exemplar al mandatului de arestare, comunicarea faptei pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, prezentarea materialului de urmărire penală, citarea părţii, comunicarea de copii de pe dispozitivul hotărârii părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare. S-a considerat, totodată, că, deşi legea nu prevedea expres, pe lângă actele procesuale comunicate învinuitului sau inculpatului, au efect întrerupător de prescripţie şi actele efectuate în prezenţa acestora (de exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unui martor, rezolvarea unei cereri de către instanţă etc.). 66. Având în vedere aceste considerente, Curtea observă că modalitatea de reglementare a structurii procesului penal este diferită în cele două coduri de procedură penală, noua reglementare renunţând la anumite instituţii de drept procesual penal şi introducând noi etape procesual penale cu caracteristici proprii. Aşa fiind, Curtea constată că modalitatea de reglementare diferită a procesului penal în cele două acte normative face necesară intervenţia legiuitorului, ori de câte ori sunt necesare adaptarea şi concilierea opţiunilor legislative/ jurisprudenţiale anterioare, indicate de către instanţa de contencios constituţional, cu noua structură a procesului penal. 67. În continuare, Curtea reţine că în Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, paragrafele 22 şi 23, a subliniat necesitatea analizării instituţiei prescripţiei răspunderii penale dintr-o dublă perspectivă, această dualitate fiind esenţială şi în ceea ce priveşte analizarea instituţiei întreruperii termenului cursului prescripţiei. Astfel, Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale „instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale“. Aşa fiind, Curtea a considerat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale reprezintă, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale. Curtea reţine că, deşi repunerea în termenul de prescripţie este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor şi împiedicării tergiversării soluţionării procesului penal prin exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către suspect sau inculpat, aceasta nu poate fi convertită într-un instrument care să justifice pasivitatea acestor organe în îndeplinirea obligaţiilor lor legale. Prin urmare, Curtea observă că instituţia prescripţiei răspunderii penale are, în egală măsură, rolul de a împiedica tergiversarea realizării urmăririi penale şi a desfăşurării procesului penal cu consecinţa tragerii la răspundere penală a persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea faptelor penale. 68. În continuare, Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidenţiat faptul că soluţia legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Curtea observă însă că indicarea soluţiei legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ şi, în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conţinută de Codul penal din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deşi a sancţionat soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripţiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenţa acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional. 69. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 66). 70. Tocmai având în vedere sfera de competenţă a legiuitorului, Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituţie, fiind obligat să intervină legislativ şi să stabilească clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. De altfel, prin aceeaşi decizie, Curtea a indicat ca punct de reper inclusiv jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie (Bundesgerichtshof - BGH), care a afirmat în jurisprudenţa sa că dispoziţiile de drept penal care reglementează întreruperea termenului de prescripţie se interpretează ca excepţii atent definite şi, prin urmare, nu se pretează la interpretări extinse; aşadar, instanţele obişnuite nu pot, pe propria răspundere, să dezvolte legea prin analogie (conform Deciziilor Curţii Federale de Justiţie în materie penală, Entscheidungen des Bundesgerichtshofs în Strafsachen - BGHSt 28, 381 <382>; BGH, Ordonanţa din 29.09.2004 - 1 StR 565/03 -; Ordonanţa din 16.06.2008 - 3 StR 545/07 -; Ordonanţa din 10.08.2017 - 2 StR 227/17 -). 71. Or, Curtea observă că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Or, Curtea a statuat constant, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. 72. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale. 73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. 74. Curtea constată că o astfel de consecinţă este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative. De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal la exigenţele constituţionale. Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din Codul penal nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale. 75. În acest context, Curtea constată că situaţia creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum şi supremaţia Constituţiei. Aceasta, deoarece prevalenţa Constituţiei asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremaţiei Legii fundamentale este însăşi Curtea Constituţională, prin deciziile pe care le pronunţă, astfel că neglijarea constatărilor şi dispoziţiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituţionale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în acelaşi sens, Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022). 76. Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate. 77. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi*, * Cu opinia separată a doamnelor judecător Livia Doina Stanciu şi Elena-Simina Tănăsescu, în sensul celei formulate la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Roland Lucian Stoica în Dosarul nr. 2.380/63/2016 al Tribunalului Dolj - Secţia penală, de Ioan Călin Abrudean în Dosarul nr. 1.867/85/2016 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală, de Marius Gabriel Smaranda în Dosarul nr. 6.010/215/2018 al Judecătoriei Craiova - Secţia penală, de Anghel Sandu în Dosarul nr. 458/104/2019/a1 al Tribunalului Olt - Secţia penală, de Ioan Huntai în Dosarul nr. 11.649/197/2018/a4 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală, de Marius Gabriel Smaranda în Dosarul nr. 1.070/54/2019 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Vasile Dumitru în Dosarul nr. 9.928/279/2016 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Mititelu Adrian Marin în Dosarul nr. 5.997/63/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Ştefan Emil Matei în Dosarul nr. 46.638/3/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi de Rodica Vlad în Dosarul nr. 4.708/101/2013 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Tribunalului Dolj - Secţia penală, Tribunalului Sibiu - Secţia penală, Judecătoriei Craiova - Secţia penală, Tribunalului Olt - Secţia penală, Judecătoriei Braşov - Secţia penală, Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
