Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12, ale art. 22 alin. (7) şi ale art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Alexandru Firicel în Dosarul nr. 20.979/3/2016/a1 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 14D/2018. 2. La apelul nominal răspunde personal autorul excepţiei de neconstituţionalitate, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosarul cauzei autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise prin care solicită admiterea excepţiei, precum şi probe pertinente în legătură cu care solicită să fie ataşate dosarului cauzei pentru fundamentarea deciziei, iar partea Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a transmis note scrise, prin care solicită, în esenţă, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate care arată că a fost amendat de instanţa judecătorească care a apreciat că a supraaglomerat rolul acesteia prin cererile de chemare în judecată a instituţiei publice de la care nu a putut obţine informaţiile solicitate referitoare la actele normative nepublicate. În ceea ce priveşte supraaglomerarea rolului unei instanţe judecătoreşti precizează faptul că instanţa de la Strasbourg a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât statele membre sunt obligate să ia toate măsurile pentru judecarea tuturor cauzelor în mod echitabil şi într-un termen rezonabil. În acest sens menţionează, spre exemplu, Hotărârea din 7 iulie 1984, pronunţată în Cauza Unión Alimentaria Sanders împotriva Spaniei sau Hotărârea din 1 iulie 1997, pronunţată în Cauza Probstmeier împotriva Germaniei. De asemenea, în Hotărârea din 4 februarie 2019, pronunţată în Cauza Savva Terentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut o încălcare a dreptului la liberă exprimare protejat de art. 10 din Convenţie al reclamantului care a avut un limbaj excesiv la adresa poliţiei, ţinând cont de contextul în care a avut loc acest comportament. 5. Susţine că instanţa judecătorească a folosit efectul de inhibare prin amendare în condiţiile în care Codul de procedură civilă prevede unicitatea fiecărei cauze, nicidecum faptul că un cetăţean are un număr limitat de cereri pe care le poate formula în justiţie. Aşadar, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi depune note scrise. 6. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate şi solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii în materie, nefiind temeiuri pentru care instanţa constituţională să-şi modifice practica. 7. În replică, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că nu există precedent constituţional în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 29 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 20.979/3/2016/a1, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12, ale art. 22 alin. (7) şi ale art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Alexandru Firicel într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de reexaminare a încheierii prin care a fost aplicată o amendă judiciară. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textele legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece lasă la aprecierea judecătorului să aplice amenzi după bunul său plac, fără niciun temei legal. Astfel, susţine că buna-credinţă procesuală nu este definită şi nici nu se instituie o regulă de formulare a cererii/apărărilor, decizia instanţei nu este motivată şi nu se comunică părţii sancţionate probele pe care aceasta îşi fondează decizia. 10. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, se limitează la justificarea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 12. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 12, art. 22 alin. (7) şi art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că autorul acesteia critică şi lit. b) a pct. 1 al alin. (1) al art. 187 din Codul de procedură civilă, astfel încât Curtea va reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate art. 12, art. 22 alin. (7) şi art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: - Art. 12: "(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).;" – Art. 22 alin. (7): „Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.“; – Art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi b): "(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei: a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice; b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;." 16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 privind statul român, ale art. 2 privind suveranitatea, ale art. 15 privind universalitatea, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 30 privind libertatea de exprimare, ale art. 31 privind dreptul la informaţie, ale art. 51 privind dreptul de petiţionare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 204 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 24 iulie 2019, răspunzând unor critici similare celor formulate în prezenta cauză de acelaşi autor, a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate. 18. În privinţa criticii potrivit căreia legiuitorul nu a definit conceptul de rea-credinţă, Curtea a reţinut faptul că, prin Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 şi 18, a statuat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sintagma „rea-credinţă“ are semnificaţia de atitudine incorectă, necinstită. În doctrină s-a reţinut că, în limbajul comun, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie să o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valenţe oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai reţinut că exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe (a se vedea în acest sens Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995). 19. De asemenea, executarea obligaţiilor şi exerciţiul drepturilor civile se întemeiază pe buna-credinţă, Codul civil, prin art. 11 şi 14, impunând oricărei persoane fizice sau juridice respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi buna-credinţă în executarea şi exercitarea obligaţiilor şi a drepturilor civile. Tot prin art. 14 alin. (2) din Codul civil, legiuitorul a consacrat conceptul de „bună-credinţă“ ca o prezumţie legală relativă care valorează până la proba contrarie. În acelaşi sens este şi art. 12 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care au fost reglementate şi cu respectarea drepturilor celorlalte părţi, exercitarea abuzivă atrăgând răspunderea părţii pentru prejudiciile morale şi materiale cauzate şi, totodată, aplicarea unei amenzi judiciare. 20. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate, sub aspectul reglementării sintagmei „rea-credinţă“, nu sunt de natură să aducă atingere vreunui drept sau principiu constituţional, ci, din contră, reprezintă o transpunere a dispoziţiilor constituţionale ale art. 57, care prevăd că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi. 21. Curtea a mai reţinut că aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procesuale revine instanţei judecătoreşti care determină cazurile în care un participant la proces acţionează contrar bunei-credinţe, care, astfel cum s-a arătat, trebuie să îmbrace forma bunei intenţii, a diligenţei şi a abţinerii de la producerea vreunui prejudiciu celorlalte părţi, în acord cu respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri care caracterizează relaţiile sociale. Aşadar, având în vedere că judecătorul este cel care conduce dezbaterile, urmărind respectarea egalităţii procesuale a participanţilor dintr-un litigiu, el va fi cel care, în funcţie de circumstanţele cauzei şi în caz de înfrângere a prezumţiei bunei-credinţe, va aprecia cu privire la vinovăţia părţii şi ordinea de drept încălcată şi va aplica amenda judiciară, dispunând de suficiente criterii de individualizare a acesteia, cum ar fi situaţiile şi limitele stabilite de lege sau conceptul bunei-credinţe, arătând, totodată, motivele care au condus la această măsură. Încheierea prin care instanţa obligă la plata amenzii sau a despăgubirii este supusă controlului judecătoresc prin posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare în condiţiile art. 191 din Codul de procedură civilă, ocazie cu care, dacă se apreciază că măsura dispusă este prea energică, se va admite cererea şi se va reduce cuantumul amenzii sau al despăgubirii. Aşadar, nu se poate reţine că în lipsa unei definiţii a noţiunii de „rea-credinţă“ se dă posibilitatea judecătorului să interpreteze acest termen după bunul său plac, în condiţiile în care textul legal criticat se referă la introducerea cu „rea-credinţă“ a unei cereri vădit netemeinice, sintagma „vădit netemeinice“ sugerând faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaşte. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc., instanţa îşi poate forma o convingere şi poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credinţă; or, textul de lege nu face altceva decât să legitimeze judecătorul care constată o astfel de situaţie să o şi sancţioneze. Pentru valorificarea drepturilor şi a intereselor legitime părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, iar nu în spirit abuziv, şicanator, vexator pentru magistraţi ori pentru instanţă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 469 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017, paragraful 18). 22. În ceea ce priveşte limitele amenzilor judiciare, Curtea a reţinut că legiuitorul a stabilit cuantumul acestora în conformitate cu mandatul său constituţional conferit de art. 126 din Constituţie în vederea asigurării unei bune administrări a justiţiei şi acesta nu constituie un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiţie. Judecătorul se încadrează în marja valorilor stabilite de legiuitor în funcţie de circumstanţele cauzei şi fapta care a condus la aplicarea unei asemenea măsuri. 23. Astfel, textele legale criticate nu instituie inegalităţi sau discriminări între cetăţeni ori categorii de persoane şi nici nu aduc atingere principiului unicităţii, egalităţii şi imparţialităţii justiţiei, ci prevăd doar posibilitatea aplicării unor amenzi judiciare, în cazul exercitării cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, ceea ce corespunde exigenţelor art. 57 din Constituţie. De asemenea, nu cuprind prevederi de natură să aducă atingere principiului neretroactivităţii legii civile sau dreptului de acces la justiţie şi nu împiedică persoanele interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti şi să se prevaleze de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul civil. Totodată, textele legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale privind statul de drept şi respectarea supremaţiei Constituţiei, celor privind tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului şi nu aduc atingere nici prevederilor corespunzătoare cuprinse în documentele internaţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. 24. În ceea ce priveşte invocarea art. 31 privind dreptul la informaţie sau a art. 51 privind dreptul la petiţionare, Curtea a stabilit că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă. 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei anterior menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Firicel în Dosarul nr. 20.979/3/2016/a1 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 12, ale art. 22 alin. (7) şi ale art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Andreea Costin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
