Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 723 din 4 mai 2018, Preşedintele României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.310 din 4 mai 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 650A/2018. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul obiecţiei susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma ajunsă la promulgare, după deferirea ei de trei ori Curţii Constituţionale şi reexaminarea de către Parlament pentru a fi pusă de acord cu deciziile de neconstituţionalitate adoptate de jurisdicţia constituţională, încă mai conţine unele prevederi neconstituţionale. Astfel, prin conţinutul normativ, unele dintre prevederile legii menţionate încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 26, art. 61 alin. (1), art. 69, art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 132 alin. (1), art. 134 alin. (2) şi alin. (4), precum şi pe cele ale art. 147 alin. (2) din Constituţie. Art. I pct. 1 din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece reproduce ad litteram art. 126 alin. (1) din Constituţie, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ. Art. I pct. 3 din lege contravine art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, formularea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 este neclară şi imprecisă, neputându-se deduce în ce măsură aşezarea participanţilor la proces în sala de judecată influenţează posibilitatea părţilor de a-şi prezenta cauza sau probele şi nici configuraţia potrivită care ar asigura respectarea principiului egalităţii de arme, şi, pe de altă parte, textul de lege se referă la „aşezarea judecătorului, procurorilor şi avocaţilor“, neexistând nicio trimitere la aşezarea părţilor. Reglementarea acordă drepturi suplimentare persoanelor asistate de avocaţi faţă de cele care nu beneficiază de această asistenţă, realizându-se un regim juridic diferenţiat pentru părţile din proces, în lipsa unui criteriu obiectiv şi raţional. Necorelarea art. I pct. 4 din lege cu dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 generează o confuzie a aplicării normei. Astfel, sunt stabilite două reguli diferite cu privire la instanţa competentă de a judeca contestaţia asupra unor hotărâri ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, altele decât cele în materie disciplinară, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind claritatea, precizia şi predictibilitatea normei. Art. I pct. 5 din lege este lipsit de previzibilitate, întrucât nu se corelează cu dispoziţiile art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală şi cu cele ale art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Această necorelare, sub aspectul posibilităţii prelungirii termenului de redactare a hotărârii judecătoreşti, este de natură să creeze incertitudine în aplicare, aspect ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Art. I pct. 11 din lege stabileşte că atât propunerile privind judecătorii care fac parte din comisiile de concurs pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi propunerile privind numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi se înaintează Secţiei pentru judecători a CSM, şi nu plenului acestuia. Or, prin lege organică nu se pot modifica rolul şi atribuţiile stabilite de Constituţie pentru CSM, ca organism colegial, respectiv pentru secţiile CSM, ca structuri cu atribuţii în domeniul răspunderii disciplinare. Cel mult, se pot stabili doar pentru CSM, ca organism colegial, alte atribuţii pentru realizarea rolului de garant al independentei justiţiei. Rearanjarea rolurilor şi atribuţiilor între plenul CSM şi secţiile CSM conduce la afectarea rolului constituţional al CSM şi la depăşirea atribuţiilor constituţionale specifice secţiilor, contrar art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Art. I pct. 13 din lege încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 26 din Constituţie. Completarea vizează că „Raportul întocmit cu ocazia verificărilor va fi făcut public, prin afişare pe site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.“ Or, publicarea în mod automat a informaţiilor din respectivele procese-verbale califică, de fapt, respectivele informaţii (constatările, măsurile şi autorităţile sau instituţiile sesizate) drept informaţii de interes public. Cu toate acestea, informaţiile respective vizează proceduri judiciare aflate în curs sau finalizate. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/2018, conferirea regimului de informaţii de interes public procedurilor judiciare, „fragilizează regimul de protecţie acordat atât informaţiilor/ datelor clasificate/private, cât şi unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată“. În plus, contradicţia dintre această prevedere şi cea a art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public generează o confuzie în aplicarea dispoziţiilor, contrar exigentelor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 4. În continuare, se susţine că dispoziţiile art. I pct. 21 din lege încalcă art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie, întrucât înfiinţarea de secţii ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora sunt măsuri care vizează componenta instituţională a independenţei justiţiei, aşa cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Transferul acestei atribuţii de la plenul CSM la secţia pentru judecători a CSM încalcă chiar rolul dat de legiuitorul constituant Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv secţiilor CSM. Art. I pct. 25 şi 26 din lege contravine art. 1 alin. (5) şi art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Cele două intervenţii legislative instituie posibilitatea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii de a convoca adunările generale ale instanţei, respectiv posibilitatea secţiilor CSM de a solicita puncte de vedere adunărilor generale ale judecătorilor. Conform argumentelor de mai sus, atribuirea unor alte atribuţii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii suplimentar faţă de cele strict prevăzute de art. 134 alin. (2) din Constituţie încalcă rolul CSM prevăzut de art. 133 alin. (1) şi atribuţiile acestuia. În plus, în forma adoptată de legiuitor, se creează o dublare de competenţă, care afectează claritatea normei, făcând dificilă aplicarea dispoziţiilor legale, contrar principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Art. I pct. 28 din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât face trimitere la art. 23 alin. (1^1) din Legea nr. 303/2004, un alineat care nu se regăseşte în forma aflată în vigoare la acest moment, ci numai în proiectul legii de modificare a Legii nr. 303/2004. Dat fiind faptul că în urma unei decizii de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate în privinţa legii de modificare a Legii nr. 303/2004, legea se va întoarce în Parlamentul României pentru reluarea procedurii de punere în acord, în timp ce Legea nr. 304/2004 se află într-un alt stadiu procedural, trimiterea la o dispoziţie al cărei orizont de intrare în vigoare este unul incert încalcă în mod evident principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Chiar dacă procedura de modificare a celor două legi a fost declanşată simultan, numai publicarea lor în aceeaşi zi şi intrarea lor în vigoare concomitent ar putea fi varianta în care principiul legalităţii este respectat. În virtutea rolului său constituţional de garant al supremaţiei Constituţiei, un astfel de viciu de neconstituţionalitate nu poate fi constatat decât de Curtea Constituţională. Art. I pct. 35 din lege este în contradicţie cu art. 11 alin. (1), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, deoarece transferă competenţa de soluţionare a contestaţiilor referitoare la intervenţia procurorilor ierarhici superiori în activitatea procurorilor de caz de la plenul Consiliului Superior al Magistraturii la Secţia pentru procurori a acestuia. În plus, se introduce posibilitatea infirmării soluţiilor date de către procurorul ierarhic superior nu doar pentru nelegalitate, ci şi pentru netemeinicie. Aşadar, se diminuează o garanţie pentru funcţionarea independentă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fiind încălcat art. 11 alin. (1) din Constituţie prin care statul român se obligă să îşi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004. Pe de altă parte, introducerea unui nou caz de infirmare a soluţiei procurorului, pentru netemeinicie, presupune o apreciere asupra unor aspecte de oportunitate din partea procurorului ierarhic superior, evaluare contrară normelor constituţionale. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, principiul unităţii de acţiune şi subordonarea ierarhică reprezintă o garanţie a respectării celorlalte două principii care guvernează activitatea procurorilor, cel al legalităţii şi al imparţialităţii. Prin urmare, pentru consolidarea independenţei funcţionale a procurorilor, autorul obiecţiei consideră că principiul subordonării ierarhice nu poate fi dezvoltat în contra spiritului legii şi a intenţiei legiuitorului constituant, prin stabilirea posibilităţii infirmării soluţiilor pentru motive de netemeinicie, fără a aduce atingere art. 132 alin. (1) şi art. 131 alin. (1) referitor la statutul procurorilor şi la rolul Ministerului Public. Art. I pct. 38 din lege încalcă art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, transferă competenţa C.S.M. de a solicita ministrului justiţiei exercitarea controlului asupra procurorilor, de la plenul acestuia la Secţia pentru procurori, şi, pe de altă parte, nu detaliază ce fel de dispoziţii poate da ori ce măsuri poate lua, în concret, ministrul justiţiei cu privire la procurori, astfel că, în lipsa unei reglementări precise a limitelor puterii conferite ministrului justiţiei, norma în cauză conferă o marjă largă de apreciere a sferei actelor pe care acesta le poate dispune în exerciţiul autorităţii sale, contrar rolului constituţional al Ministerului Public. Art. I pct. 40 şi pct. 43 din lege contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece sintagma „conduita morală ireproşabilă“ este neclară şi implică o apreciere subiectivă, lipsind criteriile obiective de selecţie. De asemenea, lipsa unei sancţiuni disciplinare nu este circumstanţiată în timp, astfel cum legiuitorul a înţeles să procedeze în cazul selecţiei procurorilor ce vor face parte din Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, în acest mod norma fiind lipsită de previzibilitate. 5. De asemenea, art. I pct. 45 din lege încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 131 alin. (1) din Constituţie. Dată fiind competenţa Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, pentru atingerea acestor obiective de ordine publică şi respectarea rolului Ministerului Public, este necesar ca legiuitorul să creeze condiţiile optime pentru ca structurile de parchet din cadrul Ministerului Public să fie funcţionale şi să poată îndeplini această misiune. În situaţia de faţă, limitarea numărului de procurori la 15, prin lege, contravine chiar rolului Ministerului Public, legiuitorul creând o structură deosebit de suplă prin raportare la competenţele atribuite şi prin raportare la importanţa cauzelor pe care le instrumentează. Limitarea, prin lege, a numărului de posturi la 15 procurori fragilizează chiar de la început buna funcţionare şi chiar independenţa funcţională a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie. Având în vedere numărul de ordinul miilor de sesizări împotriva magistraţilor, în care organele de cercetare penală trebuie să efectueze minime cercetări, şi faptul că în prezent aceste sesizări sunt cercetate de către un număr de peste 150 de procurori din cadrul a 19 unităţi de parchet, este evident că va fi afectată calitatea activităţii de urmărire penală a procurorilor din cadrul acestei secţii şi rolul Ministerului Public. Dispunerea structurii unice în municipiul Bucureşti presupune obligarea magistraţilor cercetaţi la un efort mult mai mare faţă de alte categorii de persoane: deplasarea pe distanţe mari la audieri în timpul programului de lucru, în altă localitate, suportarea de cheltuieli excesive, aspecte de natură să afecteze chiar buna organizare a apărării de către respectivul magistrat. Mai mult, modalitatea de numire procurorilor acestei secţii, pentru care proba interviului are o pondere de 60%, nu prezintă suficiente garanţii ale unui proces de selecţie derulat într-un mod imparţial şi este de natură să se reflecte şi în derularea activităţii secţiei. Prin urmare, este afectat principiul independenţei justiţiei, creându-se premisele ca magistraţii să poată fi anchetaţi de o structură fragilă, cu un deficit major de resurse care să îi asigure buna funcţionare şi care să garanteze o activitate de urmărire penală calitativă şi imparţială, contrar art. 124 alin. (3) din Constituţie. Intervenţia legislativă de la art. I pct. 52 din lege, în sensul eliminării art. 113^2 ce prevedea că „Sancţiunile aplicate asistenţilor judiciari şi eliberarea din funcţie a acestora se comunică Consiliului Economic şi Social de ministrul justiţiei“, nu a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, şi, în consecinţă, Parlamentul nu avea deschisă calea reexaminării cu privire la aceste dispoziţii. Prin urmare, ca efect al depăşirii de către Parlament a limitelor de reexaminare norma criticată încalcă dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie. Art. I pct. 59 din lege încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie. Atât timp cât Consiliul Superior al Magistraturii, prin plenul său, are competenţa legală ca în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei să avizeze actele normative care vizează domeniul său de competenţă, reglementarea acestei competenţe pentru Secţia pentru judecători în cazul Hotărârii de Guvern care stabileşte numărul maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu numai că dublează această competenţă, dar încalcă şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituţie. Totodată, sunt nesocotite şi normele de tehnică legislativă şi, implicit, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. 6. În fine, autorul sesizării susţine că art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 61 alin. (1) şi art. 69 din Constituţie, întrucât norma dispune imperativ cu privire la conţinutul normativ al unei viitoare reglementări. Or, în ceea ce priveşte legiferarea, Parlamentul dispune de o deplină competenţă, care nu poate poate fi îngrădită nici măcar printr-un act normativ propriu. În măsura în care intervenţiile legislative necesare punerii de acord a altor acte normative cu legea criticată nu au fost realizate chiar în conţinutul acesteia, Parlamentul nu poate să stabilească imperativ cu privire la conţinutul unei legi viitoare fără ca în acest mod să aducă atingere art. 61 şi art. 69 din Constituţie. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere. 8. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/4.851/18 mai 2018, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.800 din 18 mai 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 650A/2018. Arată că dezbaterea şi adoptarea legii supuse controlului de constituţionalitate s-au realizat în procedură de urgenţă, ca urmare a reexaminării în vederea punerii în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018. Legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului la data de 28 martie 2018, termenul legal de două zile împlinindu-se pe data de 29 martie 2018, şi a fost trimisă spre promulgare la data de 30 martie 2018, prezenta sesizare de neconstituţionalitate fiind înregistrată pe data de 4 mai 2018. Chiar dacă sesizarea nu a fost depusă în interiorul termenului de protecţie, iar aceasta, aparent, ar respecta condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul controlului de constituţionalitate, legea nefiind încă promulgată, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, Curtea a reţinut, ca referinţă privind admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, condiţia ca sesizarea să fie realizată în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut la art. 77 alin. (1), respectiv al celui de 10 zile stabilit de art. 77 alin. (3) din Constituţie, după caz. 9. În cauza dedusă judecăţii, Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că sesizarea Curţii s-a realizat la data de 4 mai 2018, deci la 34 de zile de la trimiterea legii Preşedintelui României în vederea promulgării. Este adevărat că sesizarea sa realizat anterior promulgării legii, însă împrejurarea se datorează faptului că termenul de promulgare a fost întrerupt ca urmare a sesizării de neconstituţionalitate, formulate la data de 30 martie 2018 de un alt subiect de drept îndrituit de lege, distinct de autorul prezentei sesizări, respectiv un număr de 89 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România. 10. Prin urmare, având în vedere că prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut la art. 77 alin. (3) din Constituţie, în care, dacă legea nu ar fi fost contestată în prealabil, Preşedintele României ar fi trebuit să o promulge, Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că prezenta sesizare nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi analizată din perspectiva incidenţei şi temeiniciei argumentelor invocate în fond. Aşadar, susţine că obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, pe cale de consecinţă, propune respingerea sa. 11. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate. 12. La dosarul cauzei a fost depusă o cerere din partea autorului sesizării, Preşedintele României, care arată că la data de 3 mai 2018 a solicitat Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei - Comisia de la Veneţia - emiterea unei opinii cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Răspunzând acestei solicitări, Comisia de la Veneţia a comunicat calendarul acţiunilor ce urmează a fi întreprinse, estimând că la finalul lunii iunie/începutul lunii iulie 2018 va fi în măsură să emită o opinie preliminară cu privire la cele trei legi menţionate. Faţă de aceste împrejurări, autorul sesizării de neconstituţionalitate solicită Curţii ca „dezbaterile asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate cu privire la aceste legi să fie astfel stabilite încât opinia Comisiei de la Veneţia să poată fi valorificată“. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 13. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 1, 3, 4, 5, 11, 13, 21, 25, 26, 28, 35, 38, 40, 43, 45, 52 şi 59, şi ale art. II din lege, în special. 14. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 26, art. 61 alin. (1), art. 69, art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 132 alin. (1), art. 134 alin. (2) şi alin. (4), precum şi pe cele ale art. 147 alin. (2). 15. Cu privire la cererea formulată de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate privind stabilirea unui termen de soluţionare a criticilor formulate ulterior transmiterii de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), a opiniei cu privire la „Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii“, opinie solicitată de Preşedintele României la data de 3 mai 2018, cu o zi înaintea sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta cauză, plenul Curţii, reiterând cele statuate prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragrafele 54-55, reţine că punctul de vedere solicitat forului internaţional vizează competenţa principală a Comisiei de la Veneţia, aceea de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislaţie aflată în vigoare, care este supusă revizuirii, situaţii în care sesizarea Comisiei se realizează de statul membru (parlamentul naţional, guvernul sau şeful statului), în temeiul art. 3 pct. 2 din Statutul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, adoptat de Comitetul de Miniştri la 21 februarie 2002, la cea de-a 78-a Reuniune a miniştrilor adjuncţi. 16. Având în vedere însă stadiul procedurii legislative constituţionale în care se află Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv faptul că procedura parlamentară de adoptare a actului normativ s-a finalizat, Parlamentul adoptând o lege, care este supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că, din perspectiva atribuţiilor sale şi a controlului pe care aceasta îl realizează exclusiv prin raportare la normele constituţionale, opinia transmisă de Comisia de la Veneţia nu poate fi valorificată în cadrul examenului de constituţionalitate. Recomandările formulate de forul internaţional ar fi putut fi utile legiuitorului, în procedura parlamentară de elaborare sau modificare a cadrului legislativ, Curtea Constituţională fiind abilitată la efectuarea unui control de conformitate a actului normativ adoptat de Parlament cu Legea fundamentală, şi nicidecum la verificarea oportunităţii unei soluţii legislative sau alteia, aspecte care intră în marja de apreciere a legiuitorului, în cadrul politicii sale în materia legilor justiţiei. 17. Pentru argumentele expuse, cu majoritate de voturi, Curtea respinge cererea formulată de Preşedintele României şi urmează a soluţiona prezenta obiecţie de neconstituţionalitate la termenul fixat pentru deliberările asupra cauzei. 18. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. 19. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de Preşedintele României, subiect de drept care întruneşte, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titular al sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate. 20. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată şi prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“. 21. Cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că propunerea de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost iniţiată de un număr de 10 deputaţi şi senatori şi înaintată Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 31 octombrie 2017. La solicitarea iniţiatorilor, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a aprobat dezbaterea iniţiativei legislative în procedură de urgenţă. După primirea raportului favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţie, în data de 13 decembrie 2017, propunerea legislativă a fost adoptată, cu amendamente, de Camera Deputaţilor şi înaintată spre Camera decizională. Comisia specială comună a întocmit un nou raport asupra propunerii legislative, iar, la data de 20 decembrie 2017, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, Senatul României a adoptat legea, cu amendamente. 22. Prin urmare, întrucât legea a fost adoptată în procedură de urgenţă, în speţă este aplicabil art. 15 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 47/1992 referitor la termenul de două zile. Legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului la data de 21 decembrie 2017 şi trimisă spre promulgare la data de 23 decembrie 2017. La data de 22 decembrie 2017, deci în interiorul termenului prevăzut de lege, două subiecte de drept îndrituite de lege, distincte de autorul sesizării din prezenta cauză, respectiv un număr de 29 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, au formulat obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care au constituit obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.962A/2017 şi nr. 2.965A/2017. Prin adresele nr. 12.641 din 22 decembrie 2017, respectiv nr. 12.661 din 27 decembrie 2017, Curtea a adus la cunoştinţa Preşedintelui României înregistrarea pe rolul instanţei constituţionale a sesizărilor formulate, astfel că, începând cu data de 22 decembrie 2017, în sarcina Preşedintelui României s-a născut interdicţia de a promulga legea, iar din data de 23 decembrie 2017, dată la care legea a fost trimisă Preşedintelui spre promulgare, în temeiul art. 77 alin. (1) din Constituţie, s-a născut dreptul constituţional al acestuia de a sesiza Curtea Constituţională, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi, drept care nu a fost exercitat cu acel prilej. 23. Obiecţiile de neconstituţionalitate formulate au fost soluţionate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018. Prin soluţia pronunţată de Curte au fost admise criticile şi s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 2, 4, 29 şi 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 şi au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte critici formulate. Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 a fost trimisă la Parlament în vederea reexaminării dispoziţiilor declarate neconstituţionale şi punerii lor de acord cu decizia instanţei constituţionale. 24. La data de 19 februarie 2018, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis legea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, constituită în temeiul Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, care la data de 20 martie 2018 prezintă raportul întocmit ca urmare a reexaminării legii, şi, în aceeaşi dată, plenul Camerei Deputaţilor dezbate şi adoptă Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 şi o înaintează Senatului, în calitate de Cameră decizională. La data de 26 martie 2018, Comisia specială comună întocmeşte un nou raport, pe care îl prezintă plenului Senatului, care, în aceeaşi zi, dezbate şi adoptă Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004. 25. Ulterior, în data de 28 martie 2018, legea este depusă la secretarii generali ai celor două Camere, în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii actului normativ. În termenul legal de 2 zile, în data de 29 martie 2018, un număr de 89 de deputaţi, aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România formulează o nouă sesizare de neconstituţionalitate, iar în data de 30 martie 2018 legea este trimisă spre promulgare Preşedintelui României. Sesizarea de neconstituţionalitate a constituit obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 459A/2018, iar prin Adresa nr. 2.442 din 29 martie 2018, Curtea a adus la cunoştinţa Preşedintelui României înregistrarea pe rolul instanţei constituţionale a obiecţiei formulate, astfel că, începând cu data de 29 martie 2018, în sarcina Preşedintelui României s-a născut interdicţia de a promulga legea, iar din data de 30 martie 2018, dată la care legea a fost trimisă Preşedintelui spre promulgare, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituţie, s-a născut dreptul constituţional al acestuia de a sesiza Curtea Constituţională, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi, drept care nu a fost exercitat nici cu acest prilej. 26. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată a fost soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018. Prin soluţia pronunţată de Curte au fost respinse criticile şi s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004. În temeiul art. 77 alin. (3) din Constituţie, prin Adresa nr. 3.156 din 26 aprilie 2018, Curtea Constituţională a transmis Preşedintelui României decizia menţionată, de la data primirii acesteia începând să curgă termenul de promulgare de 10 zile. În interiorul acestui termen, la data de 4 mai 2018, Preşedintele României sesizează Curtea Constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate care face obiectul prezentului dosar. 27. În acest context factual, Curtea va analiza problema admisibilităţii prezentei sesizări. Astfel, pornind de la jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia termenele instituite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, neexistând nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora, cu condiţia ca legea să nu fi fost promulgată în prealabil de Preşedintele României, în termenele constituţionale de 20 de zile, respectiv 10 zile, după caz, Curtea apreciază că, în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, admisibilitatea sesizării nu poate fi raportată decât la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, iar nu la lipsa decretului de promulgare. Cu alte cuvinte, după expirarea termenului de 5 zile sau 2 zile, după caz, şi a termenului de 20 de zile sau de 10 zile, după caz, în care legea ar fi fost promulgată în lipsa cauzei de întrerupere a procedurii de promulgare (sesizarea anterioară a instanţei constituţionale), titularii dreptului de a sesiza instanţa constituţională pierd acest drept, cu consecinţa că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate peste aceste termene vor fi respinse ca inadmisibile. Un nou drept de a sesiza Curtea se naşte după reexaminarea legii în Parlament, în cazul în care în urma efectuării controlului s-a constatat neconstituţionalitatea legii criticate. Într-o atare ipoteză devin incidente dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborate, de această dată, cu dispoziţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie, care prevăd termenul de promulgare de 10 zile, aplicabil în ipoteza legii adoptate de Parlament, după reexaminare. 28. Potrivit jurisprudenţei recente şi constante a Curţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, Decizia nr. 299 din 3 mai 2018 sau Decizia nr. 334 din 10 mai 2018), „o interpretare contrară, bazată pe ideea că nu există un termen-limită pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional, ar conduce la concluzia că formularea unei sesizări de neconstituţionalitate, ce determină întreruperea termenului de promulgare, creează o situaţie în care subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie pot sesiza sine die instanţa constituţională, lipsind de efecte juridice dispoziţiile legale şi constituţionale referitoare la termenele de exercitare a drepturilor procesuale în faţa acesteia. S-ar putea ajunge la situaţia în care titularii dreptului de sezină ar formula alternativ şi succesiv, pe motive identice sau diferite, un număr nelimitat de obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la o anumită lege, împrejurare care ar prelungi nepermis procedura legislativă, blocând indirect finalizarea acestei proceduri şi deci intrarea în vigoare a actului adoptat de Parlament. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, instituirea prin lege a unor termene nu are ca scop decât disciplinarea raporturilor juridice născute între părţi şi preîntâmpinarea unei conduite abuzive, şicanatorii, a titularilor dreptului pentru care se instituie obligaţia respectării acestor termene. Prin urmare, odată reglementate termenele procedurale şi substanţiale care vizează raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, termene care au ca finalitate stabilirea unei rigori în derularea procedurii legislative, respectarea acestora se impune cu forţă egală tuturor subiectelor de drept aflate în ipoteza art. 146 lit. a) din Constituţie, care sunt obligate deopotrivă să se încadreze în prescripţia legală dacă apreciază că sunt temeiuri pentru sesizarea Curţii Constituţionale“. 29. Mai mult, Curtea a constatat că, „pentru a avea caracter legitim, exercitarea drepturilor legale şi constituţionale trebuie să se realizeze, în acord cu prevederile art. 57 din Constituţie, cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Cu alte cuvinte, numai exercitarea dreptului cu bună-credinţă, în interiorul termenelor instituite de legiuitorul constituant sau ordinar, are caracter legitim şi se bucură de protecţia oferită de lege şi Constituţie“. 30. În concluzie, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragraful 70, Curtea a statuat că o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv două zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi alin. (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă. 31. În cauza dedusă judecăţii, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost supusă controlului de constituţionalitate în două rânduri: primul control a fost declanşat ca urmare a adoptării legii în Parlament, în termenele legale şi constituţionale menţionate mai sus, şi a fost soluţionat printr-o decizie de admitere parţială a criticilor de neconstituţionalitate care a determinat deschiderea procedurii de reexaminare a legii, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, în vederea punerii în acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale; după parcurgerea acestei proceduri, Parlamentul a adoptat o nouă lege, cu un conţinut diferit, care a fost supusă unui nou control de constituţionalitate, Curtea fiind sesizată pentru a se pronunţa cu privire la măsura în care Parlamentul s-a conformat celor statuate prin decizia de admitere anterioară. În urma verificării, Curtea a respins ca neîntemeiată obiecţia de neconstituţionalitate, constatând că Parlamentul a respectat obligaţia constituţională înscrisă în art. 147 alin. (2) de a pune în acord prevederile legii cu observaţiile Curţii Constituţionale. Potrivit procedurii constituţionale, această lege a fost trimisă la promulgare Preşedintelui României. 32. Analizând procedura parcursă de lege până în acest moment, sub aspectul termenelor de exercitare a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea reţine că acestea au început să curgă începând cu data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor Parlamentului în vederea exercitării acestui drept (21 decembrie 2017 - forma iniţială a legii, respectiv 28 martie 2018 - forma rezultată în urma reexaminării) şi s-au împlinit la data la care ar fi expirat termenul de promulgare de 20 de zile sau de 10 zile, după caz, prevăzut de art. 77 alin. (1), respectiv de alin. (3) din Constituţie, care a fost întrerupt ca urmare a formulării în prealabil a sesizărilor de neconstituţionalitate. Cu alte cuvinte, termenul de exercitare a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale începe întotdeauna să curgă imediat după finalizarea procedurii de adoptare a legii în Parlament şi este acelaşi pentru toate subiectele de drept care, potrivit Constituţiei, au îndrituirea de a învesti Curtea cu efectuarea controlului de constituţionalitate. 33. Având în vedere că, în cauza de faţă, sesizarea a fost înregistrată pe rolul Curţii Constituţionale în data de 4 mai 2018, deci după împlinirea termenului de 10 zile, care a început să curgă din 30 martie 2018, dată la care legea a fost trimisă Preşedintelui spre promulgare, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că prezenta sesizare nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege şi Constituţie pentru a putea fi analizată pe fond, astfel că sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 77 alin. (3) din Constituţie. Împrejurarea că, în speţă, ca urmare a transmiterii către Preşedinte a deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a început să curgă un nou termen de 10 zile de promulgare a legii nu echivalează cu o repunere a subiectelor de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie, deci nici a Preşedintelui României, în termenul de sesizare a Curţii Constituţionale, care, aşa cum s-a arătat în prealabil, începe să curgă de la data finalizării procedurii parlamentare, iar nu de la data dezînvestirii Curţii Constituţionale. Aşadar, în etapa în care se află Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea nu mai poate efectua un nou control asupra modului în care Parlamentul şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în acord legea cu decizia de admitere pronunţată de Curte. 34. Mai mult, având în vedere că o parte din criticile formulate în prezenta cauză vizează conţinutul normativ al unor dispoziţii ale legii în forma adoptată iniţial de Parlament, care nu au fost supuse procedurii de reexaminare, pentru care termenul de exercitare a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale a început să curgă din data de 21 decembrie 2017, Curtea reţine că este cu atât mai puţin îndrituită să efectueze un astfel de control, fiind depăşit stadiul procedurii constituţionale în care ar fi putut fi formulate critici de neconstituţionalitate cu privire la respectivele prevederi legale. Criticile privesc alte aspecte decât cele asupra cărora Curtea sa pronunţat în sensul constatării neconstituţionalităţii şi pe care Parlamentul le-a modificat corespunzător deciziei instanţei constituţionale, aspecte a căror constituţionalitate ar fi putut fi contestată prin intermediul unei obiecţii de neconstituţionalitate formulate în termenele prevăzute de lege şi Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 299 din 3 mai 2018). 35. Pentru argumentele expuse, care vizează atât regularitatea sesizării sale, cât şi sfera sa de competenţă, Curtea urmează a constata că nu a fost legal sesizată şi nu este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate formulată, drept care o va respinge ca inadmisibilă. 36. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi*, * A se vedea opinia separată formulată cu privire la Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, obiecţie formulată de Preşedintele României. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
