Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Dinică în Dosarul nr. 4.131/280/2019 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 mai 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată când Curtea, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 19 mai 2022, respectiv 26 mai 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 8 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.131/280/2019, Judecătoria Piteşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Dinică odată cu soluţionarea unei cauze penale ce are ca obiect internarea medicală în mod provizoriu. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia apreciază că textul criticat restrânge dreptul la integritate fizică şi psihică, întrucât intimatul „nu are posibilitatea legală să demonstreze prin expertiză medico-legală efectuată voluntar fără internare şi este supus forţat unei internări medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, ceea ce creează o fobie şi o traumă prin internarea forţată“. 5. Judecătoria Piteşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Susţine că orice persoană care este într-o astfel de situaţie se află în imposibilitatea obiectivă de a arăta printr-un mijloc de probă egal cu cel pe care îl conţine norma legală atacată, respectiv o expertiză psihiatrică voluntară, că nu este necesară internarea medicală ca măsură de siguranţă. În lipsa unor probe temeinice, orice persoană este mai întâi internată şi ulterior se constată medico-legal, psihiatric, dacă aceasta suferă de o afecţiune psihiatrică ce o face periculoasă pentru societate. Se pune astfel întrebarea ce se va întâmpla cu acea persoană dacă în urma expertizei efectuate în condiţii de internare se constată că aceasta nu suferă de boli psihice şi nu este periculoasă pentru societate? Persoana este internată obligatoriu fără însă a se şti pe ce perioadă şi în raport cu ce factori se va efectua expertiza. În aceste condiţii, garanţia constituţională privind respectarea dreptului la integritate fizică şi psihică este încălcată şi înlăturată. Internarea sine die într-un spital de psihiatrie pentru a se putea face expertiza psihiatrică, în lipsa posibilităţii efectuării sale voluntare, este neconstituţională. În situaţia în care, în faza de urmărire penală sau de judecată, nu există dispoziţia legală care să îi permită unui inculpat/suspect să se prezinte voluntar la expertiza psihiatrică ce a fost dispusă în cauză sau să efectueze voluntar o astfel de expertiză se încalcă dreptul la un proces echitabil. 6. Apreciază că, pentru a fi respectate Constituţia şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ar trebui ca o astfel de probă să fie administrată în timp util, fără a afecta integritatea psihică a persoanei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum acesta este reţinut în încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reiese că autorul acesteia este nemulţumit de sintagma „ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2)“, cuprinsă de articolul anterior menţionat. Astfel, Curtea constată că obiectul excepţiei îl constituie sintagma „ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2)“, cuprinsă în art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală. Textul are următorul conţinut: „Dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului şi ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2).“ 11. Autorul excepţiei susţine că textele legale criticate contravin art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică din Constituţie. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 635 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 17 ianuarie 2018, paragraful 14, a stabilit că măsurile de siguranţă, reglementate în titlul IV al Părţii generale a Codului penal, respectiv la art. 107-112^1 din cuprinsul acestui cod, sunt sancţiuni de drept penal care, alături de pedepsele penale, completează categoria sancţiunilor penale necesare prevenirii fenomenului infracţional, aplicabile ca urmare a evidenţierii, cu prilejul comiterii unor infracţiuni, a anumitor împrejurări din realitatea socială, aflate în raport de cauzalitate cu infracţiunile săvârşite care, dacă nu sunt combătute, pot determina săvârşirea unor noi infracţiuni. În acest sens, art. 108 din Codul penal reglementează drept măsuri de siguranţă obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială şi confiscarea extinsă. Dintre acestea, obligarea la tratament medical, prevăzută la art. 108 lit. a) din Codul penal, este dispusă, conform art. 109 din Codul penal, atunci când făptuitorul, din cauza unei boli de care suferă, a intoxicării cu alcool sau cu stupefiante ori cu alte substanţe similare, prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni. Măsura analizată constă în obligarea persoanei în cauză să se prezinte regulat la medic, în vederea urmării unui tratament medical, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. La rândul său, măsura de siguranţă a internării medicale, reglementată la art. 108 lit. a) din Codul penal, este dispusă, potrivit art. 110 din Codul penal, în condiţiile constatării unei stări psihice sau fizice anormale a făptuitorului, care suferă fie de o boală psihică, fie de o boală infectocontagioasă, motiv pentru care prezintă pericol pentru societate. Măsura de siguranţă anterior menţionată constă în internarea persoanei în cauză într-o instituţie medicală de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Dispunerea acestor măsuri se face, conform art. 245 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii camerei preliminare, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, pe baza unor rapoarte de expertiză medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării unor asemenea măsuri, potrivit art. 246 alin. (2) şi art. 247 alin. (3) din Codul de procedură penală. De asemenea, punerea în executare a măsurilor de siguranţă anterior menţionate se face, conform art. 566 alin. (1) şi art. 569 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către instanţele de executare, prin hotărâri definitive însoţite de rapoarte de expertiză medico-legală, cu ajutorul autorităţilor de sănătate publică din judeţele pe teritoriul cărora locuiesc persoanele faţă de care sunt luate aceste măsuri. 13. Curtea observă că în cauza de faţă sunt criticate dispoziţiile art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală, în contextul solicitării dispunerii măsurii de siguranţă cu caracter medical a internării medicale provizorii. Curtea reţine că a statuat prin Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020, paragrafele 48 şi 49, că prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege. 14. Curtea a constatat că, la nivel internaţional, libertatea individuală este consacrată prin art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei“. De asemenea, potrivit art. 9 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, „Orice individ are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motivele legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege“. Totodată, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră, în mod expres, în art. 5, dreptul la libertate şi siguranţă, prevăzând că „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale“, şi stabileşte o listă cu un număr limitat de cazuri în care libertatea persoanei poate fi restrânsă. Între aceste cazuri se menţionează detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond [art. 5 paragraful 1 lit. e)]. 15. Aşa fiind, Curtea reţine că, în lumina dispoziţiilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, internarea medicală provizorie a suspectului sau a inculpatului reprezintă o privare de libertate ce poate fi acceptată în cadrul unei societăţi în vederea asigurării sănătăţii şi securităţii publice, dar care este permisă doar cu îndeplinirea condiţiilor şi a procedurii stabilite prin lege, fiind exclus arbitrarul (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, precitată, paragraful 50). 16. Deşi Legea fundamentală nu conţine o normă expresă care să prevadă acest caz de restrângere a libertăţii individuale, Curtea constată incidenţa dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, potrivit cărora exerciţiul libertăţii individuale poate fi supus restrângerii cu respectarea exigenţelor constituţionale, dispoziţii care vor fi interpretate şi aplicate în lumina exigenţelor convenţionale specifice acestei măsuri privative de libertate. 17. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând măsura privării de libertate a persoanelor care suferă de tulburări psihice, a apreciat ca fiind incidente exigenţele convenţionale generale aplicabile oricărei privări de libertate, precum şi exigenţele convenţionale specifice, aplicabile expres în cazul prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie. 18. Astfel, în ceea ce priveşte exigenţele convenţionale generale aplicabile oricărei privări de libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „art. 5 din Convenţie se află, alături de art. 2, 3 şi 4, pe primul loc în rândul drepturilor fundamentale care protejează integritatea fizică a persoanei şi, ca atare, importanţa acestuia este primordială. Scopul său principal este de a preveni lipsirile de libertate arbitrare sau nejustificate. Lit. (a)-(f) ale art. 5 paragraful 1 din Convenţie conţin o listă exhaustivă de motive admisibile pentru privarea de libertate şi nicio lipsire de libertate nu va fi legală decât dacă se încadrează în unul dintre aceste motive. Doar o interpretare restrânsă a listei exhaustive de motive admisibile pentru privarea de libertate este în concordanţă cu scopul art. 5, şi anume aceea conform căreia este garantat faptul că nimeni nu este lipsit în mod arbitrar de libertatea sa. Pe lângă faptul că trebuie să se încadreze în una dintre excepţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. (a)-(f), orice privare de libertate trebuie să fie «legală». În cazul în care «legalitatea» detenţiei este în discuţie, inclusiv în cazul în care se pune întrebarea dacă a fost respectată «o procedură prevăzută de lege», Convenţia se referă în esenţă la dreptul naţional şi stabileşte obligaţia de a se conforma regulilor de fond şi de procedură ale acestuia. O perioadă de detenţie este, în principiu, «legală» dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească. 19. Deşi, în mod normal, în primul rând autorităţile naţionale, în special instanţele, trebuie să interpreteze şi să aplice legile interne, poziţia este diferită în ceea ce priveşte speţele în care nerespectarea acestor legi implică o încălcare a Convenţiei. Acest lucru se aplică, în special, situaţiilor în care este implicat art. 5 paragraful 1 din Convenţie, iar Curtea trebuie să exercite competenţa de a controla dacă legea naţională a fost respectată. Respectarea legislaţiei naţionale nu este totuşi suficientă: legile interne trebuie să fie ele însele în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale exprimate explicit sau implicit în aceasta. Principiile generale implicite ale Convenţiei la care se referă jurisprudenţa ce ţine de art. 5 paragraful 1 includ principiul statului de drept şi, legat de acesta din urmă, cel al securităţii juridice şi principiul proporţionalităţii. 20. În ceea ce priveşte principiul securităţii juridice, expresia «în conformitate cu o procedură prevăzută de lege» impune nu numai ca orice arestare sau detenţie să aibă un temei legal în legea internă, ci se referă şi la calitatea legii. În ceea ce priveşte privarea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al securităţii juridice să fie respectat. Prin urmare, este esenţial să fie clar definite în temeiul dreptului intern condiţiile pentru privarea de libertate, iar legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să îndeplinească standardul de «legalitate» prevăzut de Convenţie. 21. Art. 5 paragraful 1 prevede, de asemenea, ca orice privare de libertate să fie în concordanţă cu scopul de a proteja individul împotriva arbitrariului. Noţiunea de caracter arbitrar în contextele respective ale lit. (b), (d) şi (e) include, de asemenea, a evalua dacă detenţia a fost necesară pentru atingerea scopului declarat. Cu alte cuvinte, trebuie să se demonstreze că privarea de libertate a fost necesară în circumstanţele existente. Reţinerea unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată doar ca ultimă soluţie în cazul în care alte măsuri mai puţin severe au fost luate în considerare şi s-au dovedit a fi insuficiente pentru a proteja interesul unei persoane sau interesul public care ar putea impune reţinerea persoanei în cauză. Astfel, condiţia lipsei caracterului arbitrar mai necesită ca atât ordinul de reţinere, cât şi executarea detenţiei să se conformeze cu adevărat scopului restricţiilor permise de litera relevantă a art. 5 paragraful 1. Deşi numai lit. (c) şi (d) se referă la «scopul» («dar») tipurilor de privare de libertate pe care le acoperă, reiese clar din formularea lor şi din structura generală a art. 5 paragraful 1 că această cerinţă este implicită în toate literele.“ (Hotărârea din 1 iunie 2021, pronunţată în Cauza Denis şi Irvine împotriva Belgiei, paragrafele 123-132) 22. În ceea ce priveşte exigenţele convenţionale specifice, aplicabile în mod expres în cazul privării de libertate a persoanelor care suferă de tulburări psihice reglementat de art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o persoană nu poate fi privată de libertate pentru că suferă de „alienare mintală“ decât dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiţii minime: în primul rând, trebuie să se demonstreze în mod cert că suferă de alienare mintală, adică o reală tulburare psihică trebuie stabilită în faţa unei autorităţi competente pe baza unei expertize medicale obiective; în al doilea rând, tulburarea psihică trebuie să fie de un tip sau de un nivel care să justifice detenţia obligatorie; în al treilea rând, temeinicia continuării detenţiei depinde de persistenţa unei astfel de tulburări (Hotărârea din 2 noiembrie 2021, pronunţată în Cauza W.A. împotriva Elveţiei, paragraful 36). 23. În acest context, Curtea reţine că prin Decizia nr. 639 din 23 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 3 noiembrie 2020, paragraful 40, a constatat că actele pe baza cărora se dispun măsurile de siguranţă, procedura de dispunere, punerea în executare, procedura verificării periodice sunt reglementate de Codul de procedură penală. Astfel, expertizele medico-legale care stau la baza dispunerii măsurilor de siguranţă sunt expertiza medico-legală psihiatrică şi examinarea fizică, reglementate la art. 184 şi 190 din Codul de procedură penală. Acestea sunt efectuate în cadrul instituţiilor medico-legale, de către medici, asistenţi medicali sau de către alte persoane cu pregătire medicală de specialitate, potrivit art. 184 alin. (2) şi art. 190 alin. (7) din Codul de procedură penală. Dispunerea măsurilor se face, conform art. 245 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii camerei preliminare, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, pe baza unor rapoarte de expertiză medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării unor asemenea măsuri, potrivit art. 246 alin. (2) şi art. 247 alin. (3) din Codul de procedură penală. 24. Plecând de la aceste premise, în contextul criticilor de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze în ce măsură legiuitorul a reglementat obligativitatea efectuării unei expertize medico-legale care să stea la baza dispunerii măsurii internării medicale provizorii. 25. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, internarea medicală provizorie se poate dispune faţă de suspectul sau inculpatul care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică. Textul anterior menţionat restrânge subiecţii faţă de care se poate lua măsura internării medicale provizorii la două categorii de persoane, şi anume - bolnavii mintali şi consumatorii cronici de substanţe psihoactive. Măsura se poate dispune în cursul urmăririi penale, în cursul procedurii de cameră preliminară, al judecăţii în primă instanţă şi în apel, fiind competent(ă), după caz, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa judecătorească. 26. Curtea reţine că, potrivit art. 248 alin. (2) din Codul de procedură penală, propunerea de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale provizorii va fi însoţită de acte medicale concludente sau de expertiza medico-legală psihiatrică. Curtea observă că textul anterior menţionat prevede ca probatoriu în cazul dispunerii măsurii internării medicale provizorii, pe de-o parte, acte medicale concludente, iar, pe de altă parte, expertiza medico-legală psihiatrică, fără a face distincţie între obligativitatea prezentării acestora în funcţie de motivul care stă la baza solicitării internării medicale provizorii - existenţa unei boli mintale/consumul cronic de substanţe psihoactive. Aşa fiind, rezultă că legiuitorul a ales să reglementeze o alternanţă a elementelor probatoriului, fie acte medicale concludente, fie expertiza medico-legală psihiatrică. Un argument în acest sens îl constituie utilizarea de către legiuitor a conjuncţiei disjunctive „sau“, care, în general, exprimă excluderea sau alternanţa unor acţiuni, posibilităţi etc. 27. Aşa fiind, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 248 alin. (2) din Codul de procedură penală nu prevăd obligativitatea prezentării unei expertize medico-legale psihiatrice atunci când se solicită dispunerea măsurii internării medicale provizorii în cazul existenţei unei suspiciuni că suspectul sau inculpatul este bolnav mintal. Legiuitorul lasă la latitudinea procurorului şi a judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorului de cameră preliminară stabilirea necesităţii prezentării unei expertize medico-legale psihiatrice în acest caz. Un argument în acest sens reiese şi din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală, criticate în prezenta cauză, care fac trimitere la alin. (2) al aceluiaşi articol. Astfel, art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală prevede că, dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau a inculpatului şi ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol. 28. Din interpretarea gramaticală a textului anterior menţionat, Curtea observă că legiuitorul utilizează conjuncţia „dacă“, aceasta fiind o conjuncţie subordonatoare, care introduce o propoziţie condiţională „dacă admite propunerea“. Cu alte cuvinte, în ansamblul textului analizat, admiterea propunerii de internare medicală provizorie a suspectului sau a inculpatului constituie condiţia ce stă la baza efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost realizată anterior. Astfel, dintr-o perspectivă cronologică, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice va fi subsecventă admiterii propunerii formulate de către procuror şi dispunerii internării medicale provizorii a suspectului sau a inculpatului. 29. Mai mult, Curtea observă că legiuitorul a reglementat drept consecinţe ale admiterii propunerii procurorului dispunerea internării medicale provizorii, pe de-o parte, şi luarea de măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, pe de altă parte. În ceea ce priveşte luarea de măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, Curtea reţine că legiuitorul utilizează sintagma „ia măsuri“, iar nu sintagma „poate lua măsuri“. Aceasta presupune că judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră preliminară este obligat ca, subsecvent admiterii propunerii, să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului „a lua“ („ia măsuri“) într-o manieră imperativă, care presupune obligaţia, iar nu facultatea judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorului de cameră preliminară de a dispune realizarea expertizei. 30. În aceste condiţii, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, faţă de suspect sau inculpat întâi va fi dispusă internarea medicală provizorie şi abia subsecvent acestei dispuneri se va realiza expertiza medico-legală psihiatrică. Or, scopul expertizei medico-legale psihiatrice, în contextul materiei analizate, este tocmai stabilirea condiţiilor esenţiale ce trebuie avute în vedere la dispunerea internării medicale provizorii, şi anume dacă suspectul sau inculpatul este bolnav mintal, pe deo parte, şi dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică, pe de altă parte. Mai mult, chiar şi în aceste condiţii, legiuitorul nu reglementează procedura aplicabilă în cazul în care prin efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se constată că una sau niciuna dintre condiţiile anterior menţionate nu este îndeplinită. Prin tăcerea legiuitorului se subînţelege că rezultatul expertizei medico-legale psihiatrice realizate ca urmare a dispunerii măsurii internării medicale provizorii nu produce, în realitate, niciun efect asupra hotărârii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră preliminară şi, implicit, nici asupra stării de privare de libertate a suspectului sau a inculpatului. Astfel, chiar dacă art. 248 alin. (11) din Codul de procedură penală prevede că „dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate“, Curtea apreciază că acesta nu este incident. Aceasta deoarece din modalitatea de reglementare a acestui alineat, precum şi din ansamblul legislativ aplicabil acestei proceduri rezultă că aplicarea art. 248 alin. (11) din Codul de procedură penală presupune stabilirea în prealabil a existenţei celor două condiţii cumulative (existenţa unei boli mintale şi necesitatea luării măsurii pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică) şi, ulterior, după trecerea unui anumit timp, constatarea însănătoşirii suspectului sau inculpatului ori a ameliorării stării sale de sănătate, ceea ce înlătură starea de pericol. 31. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd că atunci când propunerea luării faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale provizorii nu este însoţită de expertiza medico-legală psihiatrică, instanţa sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă este cazul, şi măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei. 32. Având în vedere acest aspect, Curtea observă că procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii internării medicale provizorii este reglementată de dispoziţiile art. 248 din Codul de procedură penală. Analizând aceste dispoziţii, se observă că, în principiu, legiuitorul a dorit să reglementeze procedura aplicabilă în cazul dispunerii acestei măsuri prin normarea distinctă a acesteia, pe de-o parte, în etapa urmăririi penale şi a camerei preliminare, iar, pe de altă parte, în etapa judecăţii în primă instanţă şi a apelului. Astfel, potrivit modalităţii de reglementare, alin. (1)-(11) ale art. 248 sunt aplicabile în cazul dispunerii măsurii în etapa urmăririi penale şi a camerei preliminare, iar alin. (13) şi (14) sunt aplicabile etapelor judecăţii în primă instanţă şi apel, acestea conţinând şi norme de trimitere la procedura desfăşurată în etapa urmăririi penale şi a camerei preliminare. 33. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat la art. 3 din Codul de procedură penală separarea funcţiilor judiciare, iar la art. 30 lit. c)-e) din acelaşi act normativ organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară, menţionând judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţele judecătoreşti. Totodată, din ansamblul legislativ al normelor procesual penale se desprinde opţiunea legiuitorului de a utiliza cele trei noţiuni (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară, instanţă judecătorească) ca noţiuni distincte, de sine stătătoare. Astfel, în contextul reglementării procesual penale, noţiunea „instanţă“ nu capătă un caracter generic, care permite includerea în această categorie şi a judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară. Noţiunea anterior menţionată prezintă un caracter specific în cadrul normativ procesual penal, indicând organul judiciar care judecă cauza în primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac sau alte cazuri prevăzute expres de lege. 34. Aşa fiind, dispoziţiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală, deşi fac parte din ansamblul legislativ care reglementează dispunerea măsurii în etapa urmăririi penale şi a camerei preliminare, nu fac referire la judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră preliminară, ci la instanţă. Or, astfel cum s-a precizat, noţiunea de „instanţă“ în cadrul normelor procesual penale are un caracter de sine stătător care nu înglobează şi noţiunile de „judecător de drepturi şi libertăţi“ şi „judecător de cameră preliminară“. Astfel, deşi la prima vedere ar părea că se instituie obligativitatea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice anterior dispunerii măsurii internării medicale provizorii în cursul urmăririi penale şi al procedurii camerei preliminare, în realitate, din modalitatea de reglementare rezultă că această obligaţie incumbă doar instanţei judecătoreşti, iar nu şi judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorului de cameră preliminară. 35. Pe de altă parte, Curtea observă că dispoziţiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd că, în cazul în care propunerea de internare medicală provizorie nu este însoţită de expertiza medico-legală psihiatrică, instanţa sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă este cazul, şi măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei. Aşa fiind, spre deosebire de alin. (9) al art. 248, care face referire la instituţia „internării medicale provizorii“ (reglementată ca atare în titlul V, capitolul II, secţiunea a 2-a), alin. (5) al aceluiaşi articol utilizează noţiunea „măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei“. Curtea observă, însă, că ansamblul legislativ ce normează instituţia internării medicale provizorii nu conţine referiri la măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat în cuprinsul art. 184 din Codul de procedură penală dispoziţii referitoare la expertiza medico-legală psihiatrică. 36. În acest context, Curtea constată, în primul rând, că scopul expertizei medico-legale psihiatrice dispuse potrivit art. 184 din Codul de procedură penală (stabilirea discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei) este diferit de cel al expertizei medico-legale psihiatrice dispuse potrivit art. 248 din acelaşi act normativ (dacă suspectul sau inculpatul este bolnav mintal, pe de-o parte, şi dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică, pe de altă parte). 37. În al doilea rând, Curtea reţine că dispoziţiile art. 184 din Codul de procedură penală utilizează noţiunea „măsurii internării nevoluntare“, iar nu pe cea a „internării necesare pentru efectuarea expertizei“. Cu toate că art. 184 alin. (25) din Codul de procedură penală face referire la „măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale“, Curtea observă că aceasta, privită în ansamblul reglementării, se referă tot la măsura internării nevoluntare (în speţă la prelungirea acestei măsuri), iar nu la o măsură diferită de aceasta. Astfel, având în vedere tăcerea legiuitorului, care nu face trimitere expresă la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură penală, destinatarul normei nu poate stabili cu exactitate dacă se află în situaţia dispunerii măsurii internării nevoluntare (prevăzute de art. 184) sau în prezenţa unei alte măsuri diferite de aceasta, fapt ce determină o aplicare arbitrară a normelor de lege. 38. Curtea constată că, în condiţiile în care se apreciază că atât „măsura internării nevoluntare“, cât şi cea a „internării necesare pentru efectuarea expertizei“ se referă la aceeaşi procedură, alternanţa în utilizarea, în cuprinsul aceluiaşi act normativ, a unor termeni/noţiuni referitori/referitoare la acelaşi concept este de natură a crea confuzie, fapt ce are implicaţii inclusiv asupra cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii. Aşa fiind, în condiţiile în care legiuitorul urmăreşte aplicarea într-un anumit caz a unei proceduri reglementate diferit, trebuie să prevadă în mod clar şi previzibil acest lucru, cu atât mai mult cu cât în speţă este vorba despre o măsură privativă de libertate. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 39. Mai mult, din analiza comparativă a alin. (1) şi (2) ale art. 248 (aplicabile în etapa urmăririi penale şi a camerei preliminare), pe de-o parte, şi a alin. (13) al aceluiaşi articol (aplicabil în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel), pe de altă parte, rezultă că obligaţia efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice anterior dispunerii măsurii internării medicale provizorii este normată diferit în funcţie de etapa procesuală a cauzei în cadrul căreia se dispune această măsură. Astfel, chiar şi cu privire la aceeaşi persoană, dacă propunerea este formulată în etapa urmăririi penale sau a camerei preliminare, măsura poate fi dispusă fără efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice anterior internării medicale provizorii, iar dacă propunerea este formulată în cursul judecăţii în primă instanţă sau în apel, măsura este dispusă pe baza expertizei medico-legale psihiatrice. Or, o reglementare diferită în ceea ce priveşte obligativitatea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice (anterior dispunerii măsurii internării medicale provizorii) în funcţie de etapa procesuală în care se află cauza nu are nicio justificare rezonabilă şi obiectivă. 40. În continuare, Curtea reţine că, deşi art. 248 alin. (13) din Codul de procedură penală prevede că, în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, internarea medicală provizorie se dispune pe baza expertizei medico-legale psihiatrice, ultima frază a articolului conţine o normă de trimitere la dispoziţiile alin. (4)-(11), care se aplică în mod corespunzător. Cu alte cuvinte, dispoziţiile alin. (9) ale art. 248 ar deveni aplicabile şi în cazul internării medicale provizorii dispuse în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel. Astfel, deşi la prima vedere obligativitatea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice anterior dispunerii măsurii este prevăzută expres în acest caz, prin trimiterea la alin. (9), această obligaţie se relativizează în condiţiile în care acesta reglementează situaţia efectuării expertizei medico-legale psihiatrice ulterior admiterii propunerii de internare medicală provizorie a suspectului sau a inculpatului. 41. Or, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie (Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 7 aprilie 2021, paragraful 40). 42. În concluzie, analiza coroborată a dispoziţiilor legale incidente determină concluzia inexistenţei obligaţiei efectuării expertizei medico-legale psihiatrice înainte de dispunerea măsurii internării medicale provizorii în cursul urmăririi penale/procedurii de cameră preliminară. În acest context, Curtea subliniază că instanţa de la Strasbourg a statuat că una dintre condiţiile minime ce justifică privarea de libertate a persoanelor care suferă de tulburări psihice este cea potrivit căreia trebuie să se demonstreze în mod cert că persoana în cauză suferă de alienare mintală, adică o reală tulburare psihică, ce trebuie stabilită în faţa unei autorităţi competente pe baza unei expertize medicale obiective. 43. De asemenea, Curtea reţine că, de exemplu, în Hotărârea din 14 decembrie 2006, pronunţată în Cauza Filip împotriva României, paragraful 57, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că nicio privare de libertate a unei persoane considerate alienate nu poate fi judecată ca fiind conformă cu art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă aceasta s-a stabilit fără consultarea unui medic specialist. Orice altă abordare nu intră în gradul de cuprindere al protecţiei impuse împotriva arbitrarului, inerentă art. 5 din Convenţie. Totodată, prin Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunţată în Cauza Cristian Teodorescu împotriva României, paragrafele 67-69, „dacă este adevărat că art. 5 paragraful 1 litera e) autorizează internarea unei persoane cu tulburări psihice, o asemenea măsură trebuie să fie în mod corespunzător justificată de gravitatea stării de sănătate a persoanei în cauză în scopul asigurării protecţiei sale sau a altor persoane. Nicio lipsire de libertate a unei persoane considerate alienate nu poate fi judecată conform art. 5 paragraful 1 litera e) dacă aceasta s-a stabilit fără consultarea unui medic specialist. Având în vedere libertatea de apreciere crescută de care dispun statele contractante în astfel de cazuri în materie de internare cu titlu de urgenţă, se acceptă, în cazurile urgente, cu risc ridicat sau atunci când o persoană este arestată pe baza comportamentului violent, ca un astfel de aviz să fie obţinut imediat după arestare, însă în toate celelalte situaţii, consultarea prealabilă este indispensabilă. În absenţa altor posibilităţi, de exemplu, în cazul în care persoana în cauză refuză să se prezinte la consult, trebuie cel puţin să se ceară evaluarea dosarului de către un medic specialist, altfel nu se poate susţine că starea de alienare a persoanei în cauză a fost dovedită. În cauză, nimic nu arată că lipsirea de libertate a reclamantului era indispensabilă în privinţa circumstanţelor din speţă şi că alte măsuri, mai puţin severe, nu ar fi putut fi suficiente pentru protejarea interesului său sau a interesului public. În această privinţă, Curtea constată în special că reclamantul nu a făcut obiectul niciunui consult prealabil internării sale în spitalul de psihiatrie: autorităţile nici nu l-au convocat să se prezinte la o examinare, nici nu au cerut evaluarea sănătăţii acestuia de către un medic specialist pe baza dosarului. În opinia Curţii, o asemenea evaluare prealabilă era indispensabilă, în ciuda conţinutului neobişnuit al plângerilor sale, având în vedere în special faptul că reclamantul nu avea antecedente de tulburări psihice şi nu a manifestat violenţă în privinţa sa sau a unor terţi. În cele din urmă, faptul că a fost lăsat să plece din spital într-o stare identică cu cea din ziua precedentă pune la îndoială necesitatea măsurii în cauză în privinţa lit. e) din art. 5 paragraful 1“. 44. În consecinţă, Curtea apreciază că internarea medicală provizorie, în cursul urmăririi penale şi al procedurii camerei preliminare, în cazul în care suspectul sau inculpatul suferă de o boală mintală („este bolnav mintal“), poate fi dispusă în condiţiile efectuării în prealabil a unei expertize medico-legale psihiatrice, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 23 alin. (1) şi art. 53 din Legea fundamentală interpretate prin prisma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, dispoziţiile art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală, cu referire la lipsa obligativităţii efectuării expertizei medico-legale psihiatrice anterior dispunerii măsurii internării medicale provizorii în cursul urmăririi penale şi al procedurii camerei preliminare, sunt neconstituţionale. Aşa fiind, Curtea constată că sintagma „ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2)“, cuprinsă în art. 248 alin. (9) din Codul de procedură penală este neconstituţională. 45. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare“, în condiţiile în care anterior s-a demonstrat legătura indisolubilă între dispoziţiile alin. (9) şi (5) ale art. 248 din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că trebuie să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, luând în considerare aspectele de neconstituţionalitate ce afectează cele două texte de lege, Curtea constată că şi dispoziţiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 46. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Dinică în Dosarul nr. 4.131/280/2019 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală, precum şi sintagma „ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2)“, cuprinsă în art. 248 alin. (9) din acelaşi act normativ, sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
