Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 519 şi ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Constantin Vlădulescu în Dosarul nr. 2.319/97/2018 al Tribunalului Hunedoara - Secţia I civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.268D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că prin dispoziţiile criticate legiuitorul garantează rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în unificarea practicii judiciare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 25 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.319/97/2018, Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 şi ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Constantin Vlădulescu, reclamant într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni de asigurări sociale cu privire la recalcularea pensiei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că textele de lege criticate trebuie să asigure aplicabilitatea legii, şi nu ambiguitatea acesteia, respectiv obligarea judecătorilor de a se supune unor interpretări limitative şi ambigue pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin interpretările date unor texte de lege, sintagme, chestiuni de drept sau întrebări prejudiciale. Prin obligativitatea aplicării deciziilor luate de instanţa supremă în soluţionarea unor chestiuni de drept se încalcă art. 1 din Constituţie, în interpretarea unitară pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o dă în chestiunile de drept, şi nu în cadrul legilor, observându-se imixtiunea acestei instanţe în judecarea cauzelor ce au ca obiect recalcularea pensiilor, de vreme ce pensiile reprezintă un segment juridico-social de strictă specialitate, care este dat spre competenţa secţiilor specializate în asigurări sociale ale instanţelor judecătoreşti. 6. Autorul apreciază că interpretările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor dosare ce au ca obiect pensiile ar trebui să fie limitate, întrucât nu pot fi aplicate unor categorii de persoane care au drepturile de pensie deja stabilite în baza unor acte normative care au operat în timp şi ale căror efecte se prelungesc pe perioada vieţii, cât timp instanţa supremă nu judecă litigii privind drepturi de pensie în nicio cale de atac. În această materie, stabilirea uniformă a stagiilor de cotizare la determinarea punctajelor medii anuale este imposibilă, deoarece actele normative aplicabile efectelor viitoare ale deciziilor de pensionare emise sub imperiul Legii nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară şi al Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, aflate în plată la momentul adoptării lor, au valoare de acte tranzitorii, astfel încât pensiilor stabilite sub legea veche să le poată fi aplicate, pentru efectele lor viitoare, dispoziţiile legii noi, cu atât mai mult cu cât legile ulterioare operează cu alte noţiuni şi categorii juridice pentru stabilirea dreptului la pensie, care nu au un corespondent în legile vechi. Având în vedere că fiecare pensie are particularitatea sa, situaţia juridică a fiecărei pensii care intră sub incidenţa art. 169^1 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, ar trebui clarificată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din punctul de vedere al stagiului complet de cotizare aplicabil după majorarea de 50% a punctajelor anuale, deoarece sunt identice doar în aparenţă, în realitate fiind diferite. Autorul susţine că, dacă s-ar accepta ideea transpusă în paragraful 74 al Deciziei nr. 69 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv că „noua lege implică o schimbare a concepţiei legiuitorului care, până la momentul adoptării actului normativ din 2018, a considerat sistematic că nu pot fi cumulate, în persoana aceluiaşi destinatar, şi beneficiul majorării de punctaj, şi cel al folosirii, la recalcularea pensiei, a unui stagiu de cotizare redus, reglementat de acte normative cu caracter special“, atunci s-ar ajunge la concluzia că existenţa art. 100 raportat la art. 169^1 din Legea nr. 263/2010 face incert scopul reglementării, lipseşte de sens norma juridică şi creează confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale. Invocă, în susţinerea acestor argumente, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că există discriminare în sensul art. 14 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile se bucură de un tratament preferenţial unele faţă de altele. 7. Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă apreciază că excepţia este neîntemeiată, sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezentând un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin analizarea chestiunilor de drept cu care este sesizată şi prin pronunţarea hotărârilor prealabile, îndeplineşte prerogativele care îi sunt conferite de art. 126 alin. (3) din Constituţie, astfel că prin recunoaşterea obligativităţii hotărârii preliminare, prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21, 124 şi 126 din Constituţie, ci asigură înfăptuirea justiţiei, în mod unitar, precum şi supremaţia legii, fără să încalce în vreun fel accesul la justiţie ori să îngrădească independenţa judecătorilor. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 519 şi ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: - Art. 519: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“; – Art. 521 alin. (3): „Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei.“ 12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiul statului de drept şi principiul legalităţii, ale art. 21 privind liberul acces la justiţie, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) privind instanţele judecătoreşti. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea mecanismului juridic al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost recunoscută posibilitatea instanţelor de a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe hotărâri prin care să dea rezolvări de principiu chestiunilor de drept de a căror clarificare depinde soluţionarea pe fond a cauzelor şi cu privire la care judecătorii, în cursul judecăţii, consideră că este necesar să solicite concursul instanţei supreme în vederea tranşării cu titlu definitiv a problemei în discuţie. Această nouă competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost reglementată în scopul prevenirii apariţiei jurisprudenţei neunitare la nivelul instanţelor naţionale, prin oferirea de soluţii care se impun cu forţă obligatorie atât instanţei care a solicitat pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile, cât şi celorlalte instanţe care se confruntă cu probleme de drept similare, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având, în toate cazurile, efecte doar pentru viitor. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poartă exclusiv asupra problemei punctuale indicate de judecătorul cauzei, care, anticipând dificultatea chestiunii şi riscul ca aceasta să genereze interpretări diferite în momentul în care diverse instanţe ar ajunge să examineze respectiva chestiune de drept, solicită instanţei supreme să statueze într-o manieră care să clarifice şi să fixeze o optică unitară, generalizată la nivelul tuturor instanţelor din ţară. Funcţia preventivă şi unificatoare a acestei proceduri este benefică actului de justiţie, asigurând realizarea premiselor pentru întrunirea caracteristicilor unui proces echitabil, ca exigenţă a statului de drept izvorâtă din prevederile art. 21 din Legea fundamentală, dar şi din cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta, deoarece se evită interpretările diferite pe care diverse instanţe le-ar putea da aceleiaşi problematici, iar părţile din proces beneficiază de certitudinea previzibilităţii dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei de fapt conflictuale în care se află. Totodată, prin această procedură se asigură şi respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, procesele urmând să fie soluţionate în baza unor prevederi legale interpretate unitar, astfel încât persoanele implicate în litigii aflate pe rolul unor instanţe diferite vor beneficia de un tratament juridic egal (a se vedea în acest sens Decizia nr. 541 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 27 ianuarie 2020, paragrafele 14-16). 14. Cu privire la caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în scopul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, sau prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. Curtea a reţinut că scopul reglementării îl constituie promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, astfel că nu se poate considera că deciziile pronunţate în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 (în prezent art. 514) din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. Curtea a mai reţinut că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem. 15. Aşadar, obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Părţile din proces pot solicita instanţei de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însă instanţa are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea ei. Prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 13 noiembrie 2018, paragrafele 29 şi 30, Curtea a reţinut că este aplicabilă în acest caz teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanţa poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanţei de a nu sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cât şi la baza deciziilor celorlalte instanţe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri. 16. Curtea reaminteşte că în jurisprudenţa sa a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, legiuitorul poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege (în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 227 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 30 mai 2014). Stabilirea unor condiţii specifice, în care să se realizeze sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reprezentat voinţa exclusivă a legiuitorului, fiind în concordanţă cu principiile constituţionale. 17. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, astfel că nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalităţii. Analizate în ansamblul reglementării din care fac parte, respectiv cap. II - Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cuprins în titlul III - Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare din Codul de procedură civilă, prevederile legale criticate sunt redactate cu suficientă precizie şi claritate astfel încât să permită destinatarilor interpretarea şi aplicarea lor, dată fiind şi calitatea destinatarilor dispoziţiei legale criticate, respectiv un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 321 din 18 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 20 septembrie 2021, paragraful 25). 18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 19. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Vlădulescu în Dosarul nr. 2.319/97/2018 al Tribunalului Hunedoara - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 519 şi ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
