Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Tiberiu Topală în Dosarul nr. 515/105/2014 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 292D/2018. 2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de avocatul Gheorghe Dragomir, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Tribunalului Prahova - Secţia penală şi dezvoltate pe larg în notele scrise depuse la dosar. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 460 din 5 iulie 2018. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 22 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 515/105/2014, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Marius Tiberiu Topală cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, infracţiune prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 367 din Codul penal încalcă egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, dreptul la un proces echitabil, legalitatea pedepsei prin raportare la principiul legalităţii, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori şi dreptul la un recurs efectiv. În acest sens, arată că, „potrivit exigenţelor legiferării, în raport de principiul supremaţiei legii fundamentale, legea trebuie să fie conformă aşezământului constituţional, pe de o parte, iar, pe de altă parte, norma legală trebuie să reglementeze modelul comportamental într-o manieră previzibilă, cu suficientă claritate, astfel încât destinatarul normei să aibă reprezentarea clară a obligaţiilor şi prohibiţiilor care îi guvernează conduita şi să se poată conforma dispoziţiei legale, respectiv redactarea acesteia să evite incertitudinea, confuziile, dificultăţile de interpretare“, care produc consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, prin soluţii diferite date unor situaţii juridice identice. Totodată, faţă de funcţia normativă a dreptului - de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, în raport cu exigenţele constituţionale şi ale principiului proporţionalităţii, individualizarea legală a pedepselor priveşte, concomitent, între altele, protecţia valorilor sociale concrete, a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, subsumat principiului egalităţii în faţa legii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, realizarea principiului ne bis in idem, în principal, ca exigenţă normativă şi, corelativ, în realizarea actului de justiţie. Consideră că „art. 367 din noul Cod penal preia, cu anumite limite, mai multe infracţiuni din legea penală anterioară care incriminau în mod specific asocierile criminale prin fapte de pluralitate constituită în vederea săvârşirii de infracţiuni, sub acest aspect norma de incriminare menţionată fiind, în parte, corespondentul art. 167, art. 323 şi al art. 357 din Codul penal din 1969, al art. 7 şi al art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi al art. 19 din Legea nr. 51/1991“. Subliniază „lipsa identităţii cu privire la definirea grupului infracţional organizat prin legile penale succesive“, deşi toate reglementările menţionate se raportează la noţiunea de „grup infracţional organizat“. Însă, „pe când vechea reglementare definea grupul infracţional organizat ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material, noua reglementare defineşte grupul infracţional organizat ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni“. Aşadar, deosebirea dintre vechea definiţie şi definiţia nouă este dată de scopul urmărit de grupul infracţional organizat, legea anterioară determinând acest scop ca fiind „comiterea uneia sau mai multor infracţiuni grave“, pe când, potrivit legii noi, scopul grupului constă în „comiterea uneia sau mai multor infracţiuni“. Prin urmare, în raport cu această deosebire semnificativă, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, potrivit noului Cod penal, poate exista şi în acele situaţii în care infracţiunea pe care membrii grupului urmăresc să o săvârşească prezintă o gravitate redusă. Sub acest aspect, observă că infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat este reglementată într-o variantă tip şi o variantă agravată. În varianta tip, reglementată de prevederile art. 367 alin. (1) din Codul penal, norma de incriminare prevede limita maximă a pedepsei închisorii de 5 ani. Însă, în condiţiile în care scopul grupului nu se mai raportează la infracţiuni grave, ci la orice infracţiune, scopul concret poate privi una sau mai multe infracţiuni, din numărul mare de infracţiuni reglementate prin noul Cod penal, în cazul cărora limita maximă a pedepsei închisorii stabilite prin norma de incriminare se situează sub limita de 5 ani prevăzută de dispoziţiile alin. (1) al art. 367 din Codul penal. Pe de altă parte, în varianta agravată, reglementată prin prevederile alin. (2) al art. 367 din Codul penal, limita superioară a pedepsei închisorii este de 10 ani, în situaţia în care infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de legea penală cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani. Limita de 10 ani se raportează la un număr foarte mare de infracţiuni, fiecare dintre acestea privind un pericol social distinct, diferit sub aspectul gravităţii. Consideră că, în condiţiile în care limita maximă a pedepsei închisorii stabilite prin dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal - de 5 ani - este mai mare decât limita maximă a pedepselor prevăzute pentru infracţiunile care intră în scopul grupului, se creează o discriminare negativă. Pe de altă parte, în condiţiile în care limita maximă a pedepsei închisorii stabilite prin dispoziţiile art. 367 alin. (2) din Codul penal - de 10 ani - este mai mică decât limita maximă a pedepselor prevăzute pentru infracţiunile care intră în scopul grupului infracţional organizat, se creează o discriminare pozitivă. De asemenea, susţine că fapta incriminată prin prevederile art. 367 din Codul penal nu constituie, în realitate, o infracţiune autonomă, de sine stătătoare, ci o circumstanţă agravantă în cazul comiterii acelor infracţiuni care, în raport cu natura lor, pot fi săvârşite de către o singură persoană. Astfel, având în vedere incidenţa circumstanţei agravante referitoare la săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, atât în cazul pluralităţii naturale, cât şi în cazul pluralităţii constituite sau al participaţiei penale, regimul sancţionator este prevăzut de norma incriminatoare. Drept urmare, consideră că aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni, potrivit prevederilor art. 367 alin. (3) din Codul penal, presupune aplicarea a două pedepse pentru aceeaşi faptă, cu încălcarea evidentă a principiului ne bis in idem. 7. Tribunalul Prahova - Secţia penală nu şi-a exprimat opinia asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior şi reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 19 ianuarie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 367 din Codul penal, care au următorul cuprins: "(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.(2) Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.(5) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.“" 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, raportat la art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 4 referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie, respectiv raportat la prevederile art. 7 referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 8 privind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 9 referitor la dreptul la libertatea persoanei şi ale art. 10 privind dreptul la un proces echitabil din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că pluralitatea constituită este o formă a pluralităţii de infractori - alături de pluralitatea naturală şi de pluralitatea ocazională (participaţia penală) -, creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. 15. Curtea observă că, spre deosebire de celelalte două forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin aceea că ia naştere prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni - indiferent dacă această asociere sau grupare a fost sau nu urmată de punerea în practică a vreunuia dintre proiectele infracţionale -, fiind incriminată prin voinţa legiuitorului tocmai din cauza caracterului periculos al grupării, care este structurată, de regulă, în trepte sau niveluri de comandă, cu sarcini precise, ierarhizări exacte, disciplină şi subordonare. Condiţiile de existenţă a pluralităţii constituite sunt următoarele: a) să existe o grupare de mai multe persoane; b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp, să nu aibă caracter ocazional; c) gruparea să aibă un program infracţional şi o structură ierarhică. 16. Având în vedere necesitatea combaterii acestor structuri infracţionale, Curtea reţine că noul Cod penal a incriminat fapta de constituire a unui grup infracţional organizat în dispoziţiile art. 367. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, incriminarea instituită prin prevederile art. 367 din Codul penal a preluat atât dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003) - în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012) -, cât şi pe cele ale art. 323 din Codul penal din 1969 şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003. Acest aspect este subliniat şi în expunerea de motive a Codului penal, în care se arată că, în privinţa grupărilor infracţionale, noul Cod urmăreşte să renunţe la paralelismul existent înainte de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări-cadru - constituirea unui grup infracţional organizat - cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei teroriste, dat fiind specificul acesteia (Decizia nr. 393 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragrafele 33 şi 34, şi Decizia nr. 823 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 5 aprilie 2018, paragraful 17). 17. Spre deosebire de vechea reglementare din Codul penal din 1969 şi din Legea nr. 39/2003, alin. (6) al art. 367 din Codul penal defineşte „grupul infracţional organizat“ ca fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni“, astfel că extinde sfera noţiunii de grup infracţional organizat faţă de cum era aceasta definită prin dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, potrivit cărora grupul infracţional organizat era - în înţelesul legii menţionate - „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului“. 18. Curtea constată că acţiunile prevăzute de dispoziţiile alin. (1) al art. 367 din Codul penal ca modalităţi alternative de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, respectiv iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea, sunt identice cu acţiunile care constituiau elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi de art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003. 19. Astfel, Curtea reţine că prin „iniţiere“ se înţelege punerea în aplicare a planului de organizare a unui grup infracţional, ceea ce presupune planificarea acţiunii şi contactarea unor persoane care trebuie convinse de avantajele pe care le poate produce activitatea ilicită concertată, sancţionarea efectivă a iniţiatorului fiind posibilă doar dacă acţiunile acestuia conduc la constituirea grupului. Acţiunea de „constituire“ presupune asocierea efectivă a trei sau mai multor persoane, prin realizarea acordului de voinţă pentru a organiza un grup care să pregătească şi să pună în aplicare planurile săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni. „Aderarea“ presupune intrarea efectivă a făptuitorului ca membru într-un grup care preexistă, chiar dacă nu cunoaşte în detaliu planul acestuia. Aderarea poate fi şi tacită, aceasta putând reieşi din activităţile desfăşurate în cadrul grupului. „Sprijinirea“ presupune un ajutor dat grupului de către o persoană din afara acestuia. 20. Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 367 din Codul penal, dacă faptele prevăzute ca modalităţi alternative de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, atunci se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. 21. Având în vedere că infracţiunea sau infracţiunile care intră în scopul grupului infracţional organizat presupun alte acte materiale decât fapta incriminată de prevederile art. 367 din Codul penal, Curtea apreciază că principiul ne bis in idem - consacrat de prevederile art. 4 referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenţie - nu este incident. Totodată, reţinerea - într-o anumită cauză - a prevederilor art. 367 din Codul penal, care incriminează fapta de constituire a unui grup infracţional organizat, nu exclude incidenţa formei agravate a infracţiunii/infracţiunilor scop a/ale respectivului grup. Pe de altă parte, existenţa grupului infracţional organizat nu presupune ca infracţiunea scop să fie săvârşită în condiţii de pluralitate de infractori. 22. Prin urmare, Curtea nu poate reţine criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni, potrivit dispoziţiilor art. 367 alin. (3) din Codul penal, ar presupune aplicarea a două pedepse pentru aceeaşi faptă, cu încălcarea principiului ne bis in idem, precum şi că fapta incriminată prin prevederile art. 367 din Codul penal nu constituie, în realitate, o infracţiune autonomă, ci o circumstanţă agravantă în cazul comiterii acelor infracţiuni care, în raport cu natura lor, pot fi săvârşite de către o singură persoană. 23. De asemenea, Curtea apreciază că evaluarea pericolului social abstract în vederea stabilirii limitelor speciale ale pedepsei pentru forma tip şi cea agravată ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat - reglementate de dispoziţiile art. 367 alin. (1) şi (2) din Codul penal - reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului şi nu constituie un aspect de neconstituţionalitate. Astfel fiind, nu pot fi reţinute nici criticile potrivit cărora, în cazul în care limita maximă a pedepsei închisorii stabilite prin dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal - de 5 ani - este mai mare decât limita maximă a pedepselor prevăzute pentru infracţiunile care intră în scopul grupului infracţional organizat, se creează o discriminare negativă, iar, în situaţia în care limita maximă a pedepsei închisorii stabilite prin dispoziţiile art. 367 alin. (2) din Codul penal - de 10 ani - este mai mică decât limita maximă a pedepselor prevăzute pentru infracţiunile care intră în scopul grupului, se creează o discriminare pozitivă. 24. Aşadar, dispoziţiile art. 367 din Codul penal nu aduc nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, întrucât, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). 25. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 367 din Codul penal nu au o formulare ambiguă, neclară sau imprevizibilă, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, cerinţe impuse de prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei raportat la art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, precum şi de dispoziţiile art. 7 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Există un proces firesc prin care regulile răspunderii penale se clarifică în mod gradual, pe calea interpretării judiciare, de la un caz la altul, singura condiţie ce se cere îndeplinită fiind aceea ca rezultatul acestui proces de clarificare, de lămurire a conţinutului normei, să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil. 26. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 paragraful 1 din Convenţie referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), care, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 27. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a Statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, şi hotărârile pronunţate în cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris, paragraful 141, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93, citate anterior). 28. În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei raportată la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, respectiv la prevederile art. 8 privind dreptul la un recurs efectiv din Declaraţie, Curtea observă că textele din tratatele internaţionale invocate nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, şi anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor procesului echitabil. 29. Ţinând cont de cele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie, respectiv prevederile art. 7 referitor la egalitatea în faţa legii din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Tiberiu Topală în Dosarul nr. 515/105/2014 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 367 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
