Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Titirişcă │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 şi ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin raportare la art. 2.224 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, excepţie ridicată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 4.774/110/2017* şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.527D/2021. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că se pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, astfel încât nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate raportate la cele trei decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 iulie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 4.774/110/2017*, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 şi ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin raportare la art. 2.224 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în despăgubiri pentru accidente cauzate de autoturisme, aflată în calea de atac a apelului, după casarea în parte, cu trimitere, a unei sentinţe civile. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prin reglementarea dreptului terţelor persoane păgubite cuprinsă în art. 2.224 din Codul civil legiuitorul a prevăzut, în mod neechivoc, faptul că obligaţia de reparare a pagubei incumbă celui răspunzător de pagubă, iar, în cazul încheierii unui contract de asigurare, există un drept de opţiune al persoanei păgubite de a se adresa instanţei cu o acţiune împotriva asigurătorului. Or, în interpretarea dată textelor de lege criticate prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 2.224 alin. (1) din Codul civil (care constituie regula), impunând o interpretare contrară voinţei legiuitorului, în condiţiile în care acesta din urmă a acordat persoanei păgubite un drept de opţiune. Astfel, având în vedere faptul că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii pentru instanţe, se apreciază că instanţa supremă s-a erijat în legiuitor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2.224 din Codul civil. Ca atare, în încercarea de a proteja persoana asigurată/autorul accidentului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a omis faptul că persoana care are cea mai mare nevoie de protecţie este cea păgubită. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, având în vedere că lipsa motivării acesteia închide calea valorificării efective a drepturilor pretins a fi încălcate. Astfel, nu sunt respectate exigenţele de motivare pe care Curtea Constituţională le-a impus în mod constant în jurisprudenţa sa, dată fiind numai înşiruirea textelor de referinţă din Constituţie pretins a fi încălcate, fără a fi demonstrată în concret relaţia de contrarietate existentă între acestea şi textul criticat. În concret, argumentele aduse de autoarea excepţiei vizează numai critici privitoare la maniera lipsită de temeinicie a interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materie de asigurări, nefiind aduse în discuţie nici măcar critici de neconstituţionalitate de natură extrinsecă a unor prevederi din acte normative de nivel primar. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 49 şi ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, în interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin raportare la art. 2.224 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Curtea observă că Legea nr. 136/1995 a fost abrogată expres prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, iar această ordonanţă de urgenţă a fost la rândul său abrogată prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017. 11. În raport cu evoluţia legislativă anterior expusă şi având în vedere cele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin prezenta decizie Curtea se va pronunţa asupra prevederilor art. 49 şi ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie. Textele legale criticate au următorul cuprins: - Art. 49: "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul." – Art. 54 alin. 1: „Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.“ 12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, precum şi în art. 115 - Delegarea legislativă. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile criticate reglementează în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, respectiv cu privire la acordarea de despăgubiri, în baza contractului de asigurare, precum şi referitor la modalitatea de stabilire a despăgubirii. 14. În prezenta cauză, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că autoarea acesteia invocă neconstituţionalitatea textelor de lege criticate din perspectiva interpretării date acestora de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mai multe decizii pronunţate în recurs în interesul legii şi cu prilejul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, precum şi prin raportare la dispoziţiile relevante din Codul civil. 15. Referitor la critica unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea Constituţională a statuat, de principiu, în jurisprudenţa sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). 16. Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). 17. Având în vedere cele mai sus statuate, în jurisprudenţa Curţii cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia are caracter inadmisibil şi, respectiv, în al doilea caz, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la texte de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, instanţa constituţională are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei (Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013). 18. Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora. Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii“ şi numai cu privire la realizarea acestor operaţiuni de către „celelalte instanţe judecătoreşti“. Curtea Constituţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). 19. Toate aceste considerente de principiu sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a unui text de lege interpretat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea Constituţională având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei asupra textului de lege în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, paragraful 25, şi Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022*), paragraful 14, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii). *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 229 din 28 aprilie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 29 iulie 2022. 20. În prezenta cauză, din documentele aflate la dosar reiese că, după parcurgerea primului ciclu procesual, în soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat soluţia casării cu trimitere la faptul că au fost întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Aceasta deoarece, în primul ciclu procesual, instanţele de fond au reţinut în mod greşit că dreptul material la acţiune este prescris întrucât temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este răspunderea civilă contractuală (derivată dintr-un raport de asigurare, pretenţiile reclamanţilor avându-şi cauza într-un contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie), în realitate, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fiind răspunderea civilă delictuală (a se vedea Decizia nr. 1.797 din 1 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă). 21. Având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 501 din Codul de procedură civilă privind judecata în fond după casare, Curtea observă că hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Aşadar, în caz de casare cu trimitere (astfel cum se întâmplă în prezenta cauză), instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat. Ca atare, instanţa de apel are obligaţia de conformare la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 22. În acest context este invocată pretinsa neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, fiind motivată prin faptul că interpretările instanţei supreme prin decizii pronunţate în vederea unificării practicii înlătură de la aplicare prevederile Codului civil, astfel încât aceasta se erijează în legiuitor. În acest sens, Curtea reţine că, prin deciziile invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: (a) în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016); (b) în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptăţit să obţină penalizările prevăzute de dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă sau şi le îndeplineşte necorespunzător (Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018); (c) în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate (Decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309 din 30 decembrie 2020). 23. Curtea observă, astfel, că deciziile antereferite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost pronunţate în exercitarea competenţei sale specifice de soluţionare a recursurilor în interesul legii şi de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, transpuse în cadrul legislaţiei infraconstituţionale în cuprinsul art. 514 şi 519 din Codul de procedură civilă, fără ca acestea să realizeze o interpretare stricto sensu a textelor de lege criticate, fiind, în fapt, soluţii jurisprudenţiale obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, care fac aplicarea legii speciale în materia asigurărilor, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. 24. Din această perspectivă, Curtea constată că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate indică drept obiect al acesteia dispoziţiile art. 49 şi ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 în interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, criticând, în realitate, Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017 şi Decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără ca acestea din urmă să intervină asupra textelor de lege în vederea interpretării şi a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcţie de anumite situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite. Faţă de aceste împrejurări, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, precitată). 25. Mai mult, Curtea observă şi faptul că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 49 şi ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 în interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din perspectiva unui conflict între acestea şi prevederile art. 2.224 din Codul civil. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte, în fapt, ca instanţa de contencios constituţional să stabilească dacă în speţă există o răspundere solidară a persoanei vinovate de producerea accidentului şi a asigurătorului sau o răspundere exclusivă a asigurătorului, având în vedere considerentele deciziilor mai sus menţionate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, ci elemente care ţin de interpretarea şi aplicarea legii în raport cu situaţiile concrete supuse judecăţii, care excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. În acelaşi timp, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu are competenţa de a modifica sau completa dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate şi nici nu este competentă să controleze constituţionalitatea unei interpretări date de o anumită instanţă judecătorească textelor legale criticate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă, şi sub acest aspect, ca inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 15). 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 şi ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 4.774/110/2017* al Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează Marian Enache Magistrat-asistent, Cristina Titirişcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
