Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 344 din 9 iulie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 344 din 9 iulie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 30 din 15 ianuarie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina-Cătălina  │-                 │
│Turcu              │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, excepţie ridicată de Iulian-Marius Mareş în Dosarul nr. 1.388/288/2021 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă, a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, excepţie ridicată de Ştefan-Claudiu Andreica în Dosarul nr. 2.978/55/2021 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă, a dispoziţiilor art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 43 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3) lit. c) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, excepţie ridicată de Nicolae Chelariu în Dosarul nr. 547/866/2022 al Judecătoriei Paşcani, a prevederilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, precum şi ale art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, excepţie ridicată de Marian Nistor în Dosarul nr. 3.109/324/2020 al Tribunalului Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal, şi a prevederilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, excepţie ridicată de Constantin Vîrlan în Dosarul nr. 541/219/2022 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.543D/2021, nr. 3.565D/2021, nr. 1.820D/2022, nr. 1.477D/2023 şi nr. 407D/2024.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 aprilie 2024, în prezenţa doamnei avocat Claudia Apostol, cu împuternicire avocaţială la dosar, în reprezentarea autorului Iulian-Marius Mareş, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, şedinţă în care Curtea a dispus conexarea dosarelor nr. 3.565D/2021, nr. 1.820D/2022, nr. 1.477D/2023 şi nr. 4.07D/2024 la Dosarul nr. 2.543D/2021, care a fost primul înregistrat, şi a amânat pronunţarea, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru data de 28 mai 2024 când, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 a amânat pronunţarea pentru data de 3 iunie 2024, dată la care în temeiul art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 a amânat pronunţarea pentru data de 9 iulie 2024, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din 8 iulie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.388/288/2021, Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
    4. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.978/55/2021, Judecătoria Arad - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
    5. Prin Încheierea din 11 iulie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 547/866/2022, Judecătoria Paşcani a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 43 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3) lit. c) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
    6. Prin Încheierea din 24 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 3.109/324/2020, Tribunalul Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, precum şi ale art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
    7. Prin Încheierea din 16 ianuarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 541/219/2022, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
    8. Excepţia a fost ridicată de Iulian-Marius Mareş, Ştefan-Claudiu Andreica, Nicolae Chelariu, Marian Nistor şi Constantin Vîrlan în cauze având ca obiect plângeri împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii, precum şi în apelurile formulate împotriva unor sentinţe civile prin care au fost respinse plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii prevăzute şi sancţionate în temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3) şi ale art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată, în esenţă, că, prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că instanţa de judecată nu are posibilitatea de a examina proporţionalitatea sancţiunii complementare a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce, astfel că instanţa de judecată nu mai poate aprecia, în funcţie de situaţia de fapt concretă, asupra necesităţii şi oportunităţii aplicării acestei sancţiuni, încălcându-se astfel dreptul contravenientului la un proces echitabil în care o instanţă obiectivă şi imparţială să analizeze şi să se pronunţe asupra tuturor „acuzaţiilor“ care i se aduc acestuia.
    10. Se arată că, pentru identificarea noţiunii autonome de „acuzaţie în materie penală“ prevăzută de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit evaluarea în baza a trei criterii enunţate în Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, şi în Hotărârea din 6 octombrie 2020, pronunţată în Cauza Giurgi împotriva României, respectiv: calificarea faptei potrivit dreptului naţional, natura faptei incriminate şi natura şi gradul de severitate a sancţiunii ce urmează să fie aplicată. Este unanim admis în doctrina şi jurisprudenţa naţională faptul că, în ceea ce priveşte contravenţiile, garanţiile ce trebuie respectate se raportează la prevederile art. 6 din Convenţie, aplicabile în materie penală. Mai mult decât atât, conform celor reţinute în Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, deşi contravenţia are natură extrapenală, aceasta intră în sfera noţiunii autonome de „acuzaţie în materie penală“, astfel încât se aplică art. 6 din Convenţie. Aceeaşi abordare o are şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009. În aceste condiţii, fiind aplicabil art. 6 din Convenţie sub aspect penal, autorii beneficiază de „dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzelor acestora, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva lor“.
    11. În doctrină şi în jurisprudenţă s-a reţinut existenţa a trei principii aplicabile în momentul sancţionării unui subiect de drept pentru nerespectarea normelor de drept contravenţional, şi anume principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale, principiul non bis in idem şi principiul proporţionalităţii. Art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 arată că toate sancţiunile principale şi complementare aplicate unui contravenient trebuie să fie dozate în funcţie de gravitatea faptei. Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar o atare măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, potrivit art. 53 alin. (2) din Constituţie. Astfel, în domeniul dreptului contravenţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în criteriile generale de individualizare a sancţiunilor, în raport cu care, la stabilirea şi aplicarea acestora, trebuie să se ţină seama atât de gradul de pericol social abstract, aşa cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei contravenţionale şi de toate trăsăturile ce îl caracterizează pe contravenient.
    12. Principiul proporţionalităţii este apropiat de principiul oportunităţii, acestea trebuind să fie respectate în toate cazurile în care i se aplică o sancţiune contravenientului.
    13. Din analiza art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 rezultă că legiuitorul nu face nicio deosebire după cum sancţiunea este principală sau complementară. Astfel, indiferent de tipul sancţiunii aplicate de către un organ al statului, aceasta trebuie să fie proporţională şi oportună.
    14. Prin urmare, instanţa de judecată trebuie şi poate, în virtutea principiilor de mai sus, să aplice principiul plenitudinii de jurisdicţie şi al liberului acces la justiţie şi să analizeze legalitatea şi temeinicia fiecărei sancţiuni contravenţionale şi să se pronunţe asupra caracterului oportun şi/sau proporţional al acesteia. În caz contrar, rolul justiţiei de a media între abstractul unei legi şi specificul unei anumite situaţii va fi încălcat, iar cetăţenii vor ajunge să fie sancţionaţi în mod injust şi nelegal, fiindu-le afectate şi restrânse drepturi precum dreptul la un proces echitabil, soluţionat de o instanţă imparţială, care să se pronunţe asupra tuturor acuzaţiilor formulate împotriva lor.
    15. Prima dintre garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil aşa cum reiese din art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este dreptul ca procesul să fie judecat de o instanţă care să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, cât şi sub aspectul dreptului aplicabil. Prin urmare, instanţa este aceea care trebuie să fie competentă pentru a stabili situaţia de fapt, administrând probele necesare, iar apoi să aleagă normele juridice aplicabile, să le interpreteze şi să le aplice în mod concret.
    16. În virtutea dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, împotriva măsurilor dispuse de către organele administrative în materie contravenţională se poate formula plângere la instanţele de judecată, iar, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, acestea administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii.
    17. Având în vedere că sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce are un caracter preventiv, dar şi unul punitiv similar unei sancţiuni penale, aplicarea unei astfel de sancţiuni nu se poate dispune automat, fără a putea fi supusă controlului instanţei de judecată. Prin Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunţată în Cauza Öztürk împotriva Germaniei, şi Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată în Cauza Lutz împotriva Germaniei, s-a reţinut, în esenţă, necesitatea accesului la un tribunal independent şi imparţial. Prin urmare, pentru a i se asigura contravenientului toate garanţiile unui proces echitabil instituite de Convenţie este imperios să i se recunoască instanţei de judecată dreptul de a aprecia asupra oportunităţii/ proporţionalităţii aplicării oricărei sancţiuni contravenţionale, atât principale, cât şi complementare.
    18. Potrivit art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sancţiunile contravenţionale principale şi complementare trebuie să fie proporţionale cu gradul de pericol social al faptei. Din modul în care este formulat acest text de lege se deduce că proporţionalitatea sancţiunii complementare poate implica o analiză efectivă a acesteia făcută în comparaţie cu natura şi gravitatea faptei apreciate fie în concret, fie în funcţie de gravitatea dedusă din limitele şi natura sancţiunilor prevăzute de lege ca fiind aplicabile.
    19. Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care prevăd că instanţa judecătorească competentă, în cadrul verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, hotărăşte şi asupra sancţiunii aplicate, se constată că instanţa de judecată are inclusiv posibilitatea de a analiza proporţionalitatea sancţiunii complementare aplicate de organul constatator având prerogativa de a o înlătura sau de a o reduce atunci când constată că este disproporţionată.
    20. Prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021 se aduce atingere prevederilor art. 126 din Constituţie cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti, deoarece se îngrădeşte posibilitatea acestora de a analiza proporţionalitatea sancţiunii complementare aplicate cu toate că această competenţă este dată prin lege instanţelor de judecată. Mai mult, se poate constata inclusiv o îngrădire efectivă a accesului la justiţie în condiţiile în care se înlătură posibilitatea efectivă a judecătorului de a face analiza temeiniciei procesului-verbal în ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii complementare aplicate în cadrul unui proces-verbal de contravenţie care se bucură doar de o prezumţie relativă de legalitate şi temeinicie.
    21. Referitor la art. 53 din Constituţie, se arată că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi poate avea loc numai în anumite cazuri şi în condiţii restrictive, prevăzute în sens limitativ doar la alin. (1), care implică şi existenţa unei proporţionalităţi potrivit alin. (2), în sensul restrângerii exerciţiului drepturilor doar în măsura necesităţii într-o societate democratică, astfel că nici restrângerile aduse prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscriu exigenţelor impuse de textul constituţional amintit.
    22. În acest sens, autorii fac o paralelă cu sfera dreptului penal şi observă că prin Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, s-a statuat că aplicarea automată a pedepsei complementare a interzicerii timp de un an a exercitării profesiei de către un jurnalist, pedeapsă ce a fost aplicată în conformitate cu dispoziţiile Codului penal în vigoare la acel moment, a dus la încălcarea prevederilor art. 10 din Convenţie deoarece aplicarea automată a pedepsei complementare nu corespundea unei nevoi sociale imperioase, fiind disproporţionată faţă de scopul urmărit.
    23. Autorii fac referire şi la cele reţinute în Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, respectiv cu privire la faptul că Şcoala Doctorală a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat că instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare în măsura în care, prin plângere, se invocă disproporţia sancţiunii în raport cu fapta săvârşită. De asemenea, Şcoala Doctorală a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat că, potrivit legii, ori de câte ori se aplică sancţiunea amenzii contravenţionale, în mod obligatoriu, se aplică şi sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce. Per a contrario, dacă sancţiunea amenzii este înlocuită cu sancţiunea avertismentului, instanţa va trebui să înlăture sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce.
    24. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a limitat la a face trimitere la propria jurisprudenţă (şi anume la Decizia nr. 8 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii) şi, pornind de la acest raţionament eronat (prin asimilarea unui element comparativ diferit), a pronunţat Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021 prin care se încalcă prevederile constituţionale invocate.
    25. Se susţine că un alt raţionament eronat care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 5 din 12 aprilie 2021 este următorul: „Dat fiind caracterul strict determinat al sancţiunii complementare, nu există posibilitatea reducerii perioadei pentru care aceasta a fost aplicată, deoarece ar însemna un adaos la lege şi o încălcare a principiului legalităţii sancţiunilor, judecătorul neputându-se substitui legiuitorului pentru a crea o nouă clasă de sancţiuni“ (paragraful 48 din Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021). Se mai susţine că, pentru a-şi justifica raţionamentul pe care autorii îl consideră eronat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face trimiteri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 20 noiembrie 2018, însă, deşi menţionează posibilitatea instanţei de a analiza inclusiv temeinicia fiecărei sancţiuni în parte, raţionamentul final vizează doar legalitatea şi temeinicia procesului-verbal, iar nu şi ale sancţiunii aplicate prin acesta.
    26. Or, Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este neconstituţională, deoarece ignoră jurisprudenţa Curţii Constituţionale, încalcă accesul liber la justiţie, creează discriminări, duce în derizoriu dreptul la un proces echitabil, ignoră supremaţia legii şi preeminenţa dreptului internaţional.
    27. În acest sens, citând din decizia menţionată, autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a utilizat raţionamentul neconstituţional prin asimilarea între ele a două noţiuni diametral opuse: proporţionalitatea aplicării sancţiunii complementare, în limitele prevăzute de lege, şi proporţionalitatea duratei sancţiunii. Într-adevăr, se poate argumenta că intervalele de timp sunt stabilite de legiuitor, iar agentul constatator sau instanţa de judecată nu poate interveni în scopul diminuării duratei, însă a considera că instanţa de judecată nu va putea înlătura o sancţiune restrictivă de drepturi pe calea controlului exercitat duce la încălcarea supremaţiei legii, negarea accesului la justiţie, încălcarea dreptului la un proces echitabil, crearea de situaţii discriminatorii între contravenienţi (asimilabili suspecţilor/inculpaţilor) şi inculpaţii din proceduri penale în care se dispun măsuri preventive.
    28. În final, se mai susţine că raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este profund eronat şi încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi principiul prevăzut de art. 124 din Constituţie, conform căruia justiţia se realizează doar prin intermediul instanţelor judecătoreşti şi doar în numele legii. Or, prin sustragerea de la controlul judecătoresc a sancţiunii complementare şi aplicarea acesteia exclusiv prin intermediul unui agent constatator, este evident că textele criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, contravin principiilor constituţionale.
    29. Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă şi Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând, în esenţă, că sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se aplică de drept, de îndată ce a fost constatată săvârşirea faptei reţinute în sarcina contravenientului. Astfel, instanţa poate hotărî asupra sancţiunilor aplicate de agentul constatator, conform art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în sensul că poate dispune anularea acestora, dacă au fost aplicate cu încălcarea principiului legalităţii (respectiv dacă nu sunt prevăzute de lege sau excedează limitelor legale), sau poate reindividualiza sancţiunea principală a amenzii, în considerarea art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin reducerea acesteia până spre minimul prevăzut de lege sau prin înlocuirea sa cu sancţiunea avertismentului. Instanţele fac referire la Decizia de admisibilitate din 7 decembrie 1999, pronunţată în Cauza Michel Pewinski împotriva Franţei (Cererea nr. 34.604/97), prin care s-a statuat că suspendarea permisului de conducere pentru o contravenţie la circulaţia rutieră nu prezumă vinovăţia conducătorului de autovehicul de vreme ce este menţinută posibilitatea contestării în faţa unui judecător a faptelor pentru care a fost aplicată această măsură, neavând, prin urmare, un obiectiv punitiv, ci un caracter esenţialmente preventiv.
    30. Sancţiunea complementară este stabilită chiar de legiuitor, independent de pericolul social concret al faptei comise, prin indicarea unui număr fix de zile de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, în funcţie de încadrarea juridică a contravenţiei şi prin raportare la gradul de pericol social al faptei săvârşite, apreciat în abstract, legiuitorul prezumând un pericol social suficient de mare care să atragă sancţiunea respectivă. Prin urmare, această sancţiune nu are un caracter punitiv, ci are caracter preventiv, întrucât priveşte protecţia interesului public faţă de riscul potenţial pe care îl prezintă un conducător de autovehicul suspectat de încălcarea gravă a regulilor de circulaţie rutieră (a se vedea Decizia de admisibilitate din 7 decembrie 1999, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Michel Pewinski împotriva Franţei).
    31. Judecătoria Arad - Secţia civilă, Judecătoria Paşcani şi Tribunalul Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că textele de lege criticate în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, sunt neconstituţionale, contravenind art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece este de neacceptat ca sancţiunea complementară, care de multe ori poate fi mai gravă decât sancţiunea principală, să fie aplicată automat, fără ca instanţa să poată statua asupra sa, mai ales că există situaţii în care sancţiunea principală este avertismentul, situaţie în care în mod evident contravenientul atacă procesul-verbal doar cu privire la sancţiunea complementară.
    32. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 197 din 9 aprilie 2019 prin care s-a arătat, în esenţă, că instanţa de judecată trebuie să exercite un control de proporţionalitate asupra fiecărei sancţiuni principale sau complementare aplicate contravenientului. De asemenea, este invocată Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Glod împotriva României, prin care s-a statuat că refuzul instanţelor de a se pronunţa asupra unor decizii ale unei autorităţi administrative, motivat de faptul că nu intră în competenţa lor, constituie o atingere adusă substanţei dreptului de acces la justiţie.
    33. Instituirea prin textele de lege criticate a sancţiunii complementare indiferent de contravenţia pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără un control din partea instanţei încalcă cerinţa proporţionalităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi cu situaţia care a determinat-o.
    34. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului asimilează răspunderea contravenţională unei acuzaţii în materie penală, acest aspect se răsfrânge pe planul garanţiilor procesuale de care se bucură contravenienţii, cum ar fi prezumţia de nevinovăţie, urmărind ca, prin această statuare, să ofere o protecţie suplimentară celor traşi la răspundere contravenţională pentru comiterea unui ilicit extrapenal, dar care reflectă un grad de pericol social sporit. Aşadar, nu este permisă o interpretare in mala partem şi asimilarea sancţiunilor complementare contravenţionale cu pedepsele complementare/accesorii prevăzute de legile penale, statuându-se o identitate de raţiune ce are ca premisă protejarea societăţii de o conduită cu un grad de pericol sporit deoarece situaţia premisă avută în vedere în cazul fiecărei categorii de sancţiuni este una diferită, iar pericolul social al conduitei contravenţionale este mai scăzut decât cel al conduitei penale exhibate de către inculpaţi.
    35. De asemenea, sancţiunile complementare urmăresc să reprime şi să prevină activităţile ilicite, încălcările regimului rutier, apreciate de către legiuitor ca fiind de o gravitate ridicată, urmărind deci un scop legitim.
    36. În aprecierea ultimului criteriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „trebuie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului Convenţiei. Curtea reaminteşte, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă“ (a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei). Astfel, cerinţa proporţionalităţii presupune ca ingerinţa „să fie necesară într-o societate democratică“ şi să răspundă „unei nevoi sociale imperioase“, iar argumentele invocate în sprijinul ei să fie „pertinente şi suficiente“ (Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României). Aplicând aceste principii în cauză, se constată că sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce are, prin cuantumul său, caracter represiv.
    37. Nu în ultimul rând, deşi din redactarea textelor ce prevăd sancţiunile complementare pare a rezulta, de cele mai multe ori, că acestea se aplică de drept, trebuie reamintit că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat modalitatea de aplicare a unei sancţiuni în mod automat şi fără a putea fi supusă aprecierii instanţelor judecătoreşti, statuând că o asemenea reglementare nu este compatibilă cu prevederile Convenţiei [a se vedea Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României (paragraful 48) şi Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României (paragraful 117)].
    38. Aşadar, instanţa nu are posibilitatea de a aprecia asupra proporţionalităţii sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce, deşi dispoziţiile legale din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevăd această posibilitate, aducându-se astfel atingere accesului liber la justiţie. De asemenea, instanţa nu poate să modifice durata pentru care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce sau să înlăture această pedeapsă complementară, însă este recunoscut dreptul şefului poliţiei rutiere a judeţului sau a municipiului Bucureşti pe raza căreia a fost săvârşită fapta ori a şefului poliţiei rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române de a reduce perioadele de suspendare, într-o procedură administrativă.
    39. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    40. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile avocatului prezent şi ale procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    41. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    42. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 5 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 18 iunie 2021.
    43. Se mai observă că Judecătoria Paşcani a reţinut ca dispoziţii criticate prin Încheierea din 11 iulie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 547/866/2022, art. 43 alin. (1) în loc de art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, din cauza unei erori de redactare.
    44. Dispoziţiile art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3) şi ale art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 au fost modificate şi completate prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2022 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 28 ianuarie 2022, fără a modifica soluţiile legislative criticate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate.
    45. Textele de lege criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 au următorul cuprins:
    - Art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b):
    "(1) Sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului.
(2) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt următoarele: (...)
    b) suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat;"

    – Art. 100 alin. (3): „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă prevăzută în clasa a II-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: (...)“;
    – Art. 101 alin. (3): „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă prevăzută în clasa a III-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 60 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: (...)“;
    – Art. 102 alin. (3): „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: (...)“;
    – Art. 109 alin. (9): „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă referitoare la contravenţii se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dacă prin prezenta ordonanţă de urgenţă nu se dispune altfel.“

    46. Dispoziţiile criticate din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 au următorul cuprins:
    - Art. 5 alin. (5): „Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.“;
    – Art. 21 alin. (3): „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.“;
    – Art. 34 alin. (1): „Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile art. 236^1 şi ale art. 405 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.“

    47. Prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-au stabilit următoarele: „în interpretarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, nu are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare.“
    48. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta referitoare la calitatea legii, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei şi art. 126 - Instanţele judecătoreşti, precum şi art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    49. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii critică, în esenţă, încălcarea principiului proporţionalităţii prin lipsa posibilităţii individualizării judiciare a sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce stabilite de legiuitor pentru o perioadă fixă de 30/60/90 de zile (în funcţie de fapta săvârşită) ca urmare a interpretării date prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. În această decizie s-a stabilit, în esenţă, că instanţele de judecată învestite cu soluţionarea unei plângeri contravenţionale pentru o faptă prevăzută de art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) sau art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu pot diminua durata sancţiunii complementare şi nici nu pot înlătura această sancţiune complementară atunci când înlocuiesc sancţiunea principală a amenzii cu sancţiunea principală a avertismentului.
    50. Curtea reţine că, în materia contravenţiilor, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 reprezintă „legea generală“ (a se vedea Decizia nr. 404 din 21 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1092 din 14 noiembrie 2022, paragraful 32). Acest act normativ stabileşte în mod generic principiile care stau la baza reglementării contravenţiilor. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori şi, de asemenea, se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.
    51. Totodată, prin art. 5 alin. (5)-(7) şi art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt reglementate principiile care stau la baza răspunderii contravenţionale: principiul proporţionalităţii sancţiunilor contravenţionale cu gradul de pericol social al faptei, principiul aplicării sancţiunilor complementare în funcţie de natura şi de gravitatea faptei şi principiul unicităţii aplicării sancţiunilor contravenţionale principale. În art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt reglementate sancţiunile contravenţionale principale (avertismentul, amenda contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii), iar în art. 5 alin. (3), sancţiunile contravenţionale complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii operatorului economic, retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială). De asemenea, în art. 5 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este prevăzută posibilitatea reglementării unor alte tipuri de sancţiuni contravenţionale principale şi complementare prin „legi speciale“.
    52. Curtea observă că o astfel de „lege specială“ este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 care, potrivit art. 109 alin. (9) din acest act normativ, se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 - „lege generală“, sub condiţia ca Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 să nu dispună altfel. În art. 95 şi 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 se circumstanţiază sfera contravenţiilor specifice domeniului circulaţiei pe drumurile publice la acele fapte prin care se încalcă dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni. În domeniul circulaţiei rutiere contravenţiile se sancţionează cu sancţiuni principale - avertisment ori amendă şi, după caz, cu una dintre sancţiunile contravenţionale complementare. Sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului. Sancţiunile contravenţionale complementare constau în: aplicarea punctelor de penalizare; suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat; confiscarea bunurilor destinate săvârşirii contravenţiilor prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 ori folosite în acest scop; imobilizarea vehiculului şi radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului, în cazurile prevăzute la art. 17 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
    53. De asemenea, Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 stabileşte cinci clase de sancţiuni, în funcţie de gravitatea faptelor şi de pericolul social pe care acestea îl prezintă. Contravenţiile prevăzute la clasa a V-a de sancţiuni se aplică persoanelor juridice.
    54. Din examinarea prevederilor art. 99 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea observă că acesta reglementează contravenţiile sancţionate cu amenda prevăzută la clasa I de sancţiuni şi care au gradul de pericol social cel mai mic în concepţia legiuitorului (de exemplu, conducerea unui autovehicul în mod nejustificat cu o viteză cu cel puţin 10 km/h sub limita minimă obligatorie stabilită pe tronsonul de drum respectiv), astfel că pentru conducătorii de autovehicule care le săvârşesc nu s-a prevăzut şi sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce. Pe de altă parte, contravenţiile stabilite în art. 100-102 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 prezintă un grad de pericol social care creşte progresiv potrivit concepţiei legiuitorului.
    55. Legiuitorul a prevăzut, la alin. (1) al fiecăruia dintre art. 100-102 din Ordonanţa de urgenţă menţionată, faptele care se sancţionează doar cu amenda prevăzută în clasa a II-a, a III-a, respectiv a IV-a de sancţiuni, iar la alin. (3) al fiecăruia dintre art. 100-102, faptele care se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a II-a, a III-a, respectiv a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30/60/90 de zile.
    56. Analizând structura fiecărei norme juridice din art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea observă că aceasta este similară. Astfel se prevede sancţionarea faptelor enumerate la literele corespondente cu sancţiunea principală a amenzii aferente claselor a II-a, a III-a şi a IV-a de sancţiuni şi cu sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30/60/90 de zile.
    57. În aplicarea acestor prevederi, în practica judiciară s-a pus problema dacă instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce, are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare. În cazul unui răspuns afirmativ, s-a pus problema dacă, în urma analizării proporţionalităţii sancţiunii complementare a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale are posibilitatea să înlăture sancţiunea complementară sau să reducă, sub perioada fixă stabilită de lege, numărul de zile pentru care aceasta a fost aplicată. Ca urmare a celor anterior remarcate în practica judiciară au fost evidenţiate două orientări: într-o primă orientare s-a considerat că instanţele de judecată sunt competente să aprecieze asupra proporţionalităţii sancţiunii complementare aplicate în temeiul prevederilor enunţate, iar acestea s-au pronunţat cu precădere în sensul înlăturării sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce vehicule; într-o a doua orientare s-a considerat că instanţele de judecată nu au posibilitatea de a proceda la analiza proporţionalităţii sancţiunilor complementare reglementate prin dispoziţiile legale în discuţie, nici în sensul înlăturării şi nici al reducerii sancţiunilor complementare (a se vedea paragrafele 12-14 din Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legi).
    58. În contextul anterior enunţat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa în vederea pronunţării, pe calea recursului în interesul legii, cu privire la următoarea problemă de drept: „Dacă - în interpretarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (…), coroborat cu prevederile art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 (...) - instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate, sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă, în urma analizării proporţionalităţii sancţiunii complementare a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale are posibilitatea să înlăture sancţiunea complementară sau doar posibilitatea reducerii perioadei pentru care aceasta a fost aplicată potrivit legii.“
    59. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi a stabilit că în interpretarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, nu are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare.
    60. O primă critică de neconstituţionalitate formulată de autorii excepţiilor priveşte încălcarea prin prevederile criticate, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin raportare la art. 20 din Constituţie. În motivarea acestei critici se arată că interpretarea potrivit căreia instanţa nu poate diminua sau înlătura numărul de zile pentru care se dispune aplicarea sancţiunii complementare aduce atingere dreptului la un proces echitabil deoarece contravenţiile se circumscriu noţiunii de „acuzaţie în materie penală“.
    61. Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte calificarea contravenţiilor ca „acuzaţii în materie penală“ a variat în funcţie de circumstanţele cauzelor în care a fost sesizată.
    62. Spre exemplu, în Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Escoubet împotriva Belgiei, şi Decizia de admisibilitate din 7 decembrie 1999, pronunţată în Cauza Michel Pewinski împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că producerea unui accident rutier, respectiv depăşirea vitezei maxime admise şi sancţiunile de reţinere/suspendare a permisului de conducere aplicate în astfel de situaţii nu pot fi considerate ca având natură „penală“. În astfel de situaţii, Curtea a apreciat că reţinerea/suspendarea pentru o durată limitată a permisului de conducere în cazul săvârşirii unor contravenţii la regimul circulaţiei rutiere respectă principiul proporţionalităţii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat natura sancţiunii şi gradul de severitate, respectiv limitarea în timp, şi a concluzionat că impactul unei astfel de măsuri nu este, prin intensitatea şi durata ei, suficient de semnificativ pentru a o califica drept sancţiune „penală“.
    63. Astfel, în Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Escoubet împotriva Belgiei, s-a reţinut că art. 6 din Convenţie nu se aplică „sub aspect penal“ în cazul reţinerii imediate dispuse de procuror a permisului de conducere al unei persoane (reţinere care avea o durată maximă prevăzută de lege de 15 zile, putând fi prelungită în circumstanţe speciale) care a produs un accident rutier şi cu privire la care exista suspiciunea că a consumat băuturi alcoolice. Cu acel prilej, Curtea a reamintit că noţiunea de „pedeapsă“ cuprinsă în art. 7 din Convenţie are un domeniu de aplicare independent faţă de „acuzaţie penală“ cuprinsă în art. 6 paragraful 1 din Convenţie. În analiza efectuată, instanţa europeană a aplicat criteriile stabilite în jurisprudenţa sa pentru calificarea măsurii ca „acuzaţie în materie penală“, respectiv calificarea măsurii în dreptul naţional; natura măsurii; natura şi gradul de severitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză (a se vedea Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, paragraful 82). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu este legată de calificările date de dreptul intern şi a analizat natura sancţiunii şi gradul de severitate, respectiv limitarea în timp, apreciind că impactul unei astfel de măsuri nu este, prin intensitatea şi durata ei, suficient de semnificativ pentru a o califica drept sancţiune „penală“. Curtea a analizat, de asemenea, dacă s-a cauzat un prejudiciu semnificativ reclamantului, concluzionând că reţinerea timp de 6 zile a permisului nu constituie un prejudiciu semnificativ.
    64. De asemenea, în Decizia de admisibilitate din 7 decembrie 1999, pronunţată în Cauza Michel Pewinski împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 6 din Convenţie nu se aplică „sub aspect penal“ în cazul suspendării provizorii de către prefect a permisului aparţinând unui conducător de autoturism care a condus cu o viteză mai mare decât limita superioară permisă pe sectorul de drum. Curtea a analizat natura măsurii suspendării şi a reţinut, în esenţă, că o asemenea măsură nu prezumă vinovăţia conducătorului de autovehicul care îşi păstrează dreptul de a contesta în faţa judecătorului faptele imputate, măsura este limitată în timp la maximum două luni şi nu prezintă un grad suficient de severitate pentru a plasa procedurile aferente în sfera penală.
    65. Pe de altă parte, în alte hotărâri, cum ar fi, spre exemplu, cele pronunţate în cauze împotriva României, contravenţiile au fost introduse sub sfera noţiunii de „acuzaţie în materie penală“ (a se vedea deciziile de admisibilitate din 28 iunie 2011 şi 13 martie 2012, pronunţate în cauzele Ioan Pop împotriva României, paragraful 25, şi Marius Haiducu împotriva României şi alte 16 cereri, paragraful 11).
    66. Astfel, în Decizia de admisibilitate din 28 iunie 2011, pronunţată în Cauza Ioan Pop împotriva României, analizând plângerea reclamantului privind procedura anulării procesului-verbal prin care a fost sancţionat cu pedeapsa principală a amenzii şi pedeapsa complementară a suspendării permisului de conducere pentru nerespectarea regulilor de circulaţie la trecerea unei coloane oficiale, Curtea a reţinut că atunci când se examinează existenţa unei „acuzaţii în materie penală“ este necesar să se ia în considerare trei criterii: încadrarea juridică a măsurii în litigiu în legislaţia naţională, caracterul propriu-zis al măsurii, precum şi caracterul şi gravitatea „sancţiunii“. Aceste criterii sunt alternative, nu cumulative: pentru aplicarea art. 6 din Convenţie cu privire la termenul „acuzaţie în materie penală“, este suficient ca, prin natura sa, contravenţia în cauză să fie „penală“ din punctul de vedere al Convenţiei sau să fi expus persoana respectivă la o sancţiune care, în virtutea caracterului şi gravităţii ei, să se încadreze în general în „materie penală“. Acest fapt nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative în cazul în care analiza separată a fiecărui criteriu nu permite desprinderea unei concluzii referitoare la existenţa unei „acuzaţii în materie penală“. Cu privire la primul criteriu, s-a reţinut că legiuitorul a optat să „dezincrimineze“ unele fapte precum contravenţia rutieră de care era acuzat reclamantul, iar Curtea a observat că respectiva contravenţie a fost scoasă din sfera dreptului penal. Cu toate acestea, indicaţiile oferite de dreptul intern au doar o valoare relativă. Cel de-al doilea criteriu - caracterul propriu-zis al contravenţiei -, considerat şi în raport cu natura sancţiunii corespunzătoare, constituie un criteriu de apreciere cu o pondere mai mare. Curtea a observat că amenda şi suspendarea permisului de conducere i-au fost aplicate reclamantului în temeiul dispoziţiilor legale generale care se aplicau tuturor cetăţenilor în calitate de utilizatori ai drumurilor publice. Este prevăzută o anumită conduită, în special aceea de a opri şi acorda prioritate vehiculelor oficiale, şi condiţionează obligaţia care rezultă de o sancţiune cu caracter punitiv. De asemenea, amenda nu este menită ca o compensaţie pecuniară pentru daune, ci ca o pedeapsă pentru a preveni recidiva. În consecinţă, caracterul general al normei şi scopul sancţiunilor, de prevenire, dar şi de pedeapsă, sunt suficiente pentru a demonstra că respectiva contravenţie avea, în conformitate cu art. 6 din Convenţie, un caracter penal. Cu toate acestea, referitor la natura şi gravitatea sancţiunilor, Curtea a observat că niciun element din dosar nu poate sugera că suspendarea permisului de conducere al reclamantului a avut consecinţe grave pentru acesta. Curtea a reiterat că lipsa gravităţii sancţiunilor aflate în joc nu poate scuti o pedeapsă de caracterul său „inerent penal“. În lumina considerentelor menţionate anterior, Curtea a considerat că măsurile aplicate reclamantului se consideră „acuzaţie în materie penală“ în sensul art. 6 din Convenţie. În consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că articolul menţionat este aplicabil sub aspect penal.
    67. Totodată, în Decizia de admisibilitate din 13 martie 2012, pronunţată în Cauza Marius Haiducu împotriva României şi alte 16 cereri, Curtea a reamintit că, din cauza caracterului preventiv, punitiv şi disuasiv al sancţiunii aplicate pentru încălcarea codului rutier, garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie în materie penală sunt aplicabile pentru proceduri referitoare la contestarea procesului-verbal, care au atras, pentru contravenienţi, sancţionarea cu amendă, cu aplicarea de puncte de penalizare şi/sau suspendarea permisului de conducere (a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Malige împotriva Franţei, paragrafele 39 şi 40).
    68. Curtea Constituţională reţine că, în jurisprudenţa sa, a receptat conceptele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a considerat că garanţiile dreptului la un proces echitabil aplicabile în materie penală trebuie să se aplice ori de câte ori fapta imputabilă are „conotaţie penală“, spre exemplu, în materia sancţiunilor contravenţionale. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 21 septembrie 2022, precitată, paragraful 53, Curtea Constituţională a reţinut că legislaţia contravenţională din România intră sub incidenţa prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003), iar aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc cu respectarea unor principii similare celor aplicabile sancţiunilor de drept penal (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, paragraful 122).
    69. În concluzie, aplicând cele reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special în Decizia de admisibilitate din 28 iunie 2011, pronunţată în Cauza Ioan Pop împotriva României, în care s-a reţinut săvârşirea unei fapte (nerespectarea semnalelor poliţistului la trecerea unei coloane oficiale) pentru care contravenientul a fost sancţionat cu amendă şi suspendarea exercitării dreptului de a conduce, precum şi considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea reţine, cu acest prilej, că faptele şi sancţiunile contravenţionale aplicabile acestora, reglementate prin art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, corespund conceptului de „acuzaţie în materie penală“, iar garanţiile aplicabile materiei penale trebuie să se aplice, în mod similar, şi acestora.
    70. Asupra principiilor care guvernează materia contravenţională, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, reţinând că aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc cu respectarea unor principii similare celor specifice sancţiunilor de drept penal. Aceste principii sunt: principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale, principiul proporţionalităţii sancţiunilor contravenţionale şi principiul unicităţii aplicării sancţiunilor contravenţionale (non bis in idem) (a se vedea Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, paragraful 31, şi Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, paragraful 122).
    71. Având în vedere calificarea contravenţiilor reglementate prin art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 drept „acuzaţii în materie penală“, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi legislaţia contravenţională naţională şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea reţine că principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale, principiul proporţionalităţii sancţiunilor contravenţionale şi principiul unicităţii aplicării sancţiunilor contravenţionale (non bis in idem) trebuie avute în vedere atât în procesul de legiferare, cât şi în cel de aplicare a legii de către instanţele de drept comun. Dintre aceste principii, în cauzele în care Curtea Constituţională a fost sesizată sunt relevante - atât din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate, cât şi din perspectiva interpretării date textelor de lege criticate prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii - principiul legalităţii şi cel al proporţionalităţii.
    72. Primul dintre principiile menţionate este principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale. Astfel, Parlamentul este liber să decidă cu privire la reglementarea domeniului contravenţional, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Materia contravenţională este guvernată de principiul legalităţii sancţiunii întrucât, potrivit art. 2 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, iar actele normative prin care se stabilesc contravenţiile vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea.
    73. Cu privire la principiul legalităţii sancţiunii în materie penală, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în jurisprudenţa sa, că această cerinţă este îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coμme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34).
    74. Analizând dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin raportare la cele anterior menţionate, Curtea constată că acestea reglementează faptele contravenţionale din domeniul circulaţiei pe drumurile publice, iar textele care formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cuprind descrierea faptelor şi sancţiunile aplicabile, respectiv sancţiunea principală a amenzii şi sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce. Prin urmare, Curtea reţine că principiul legalităţii este respectat în această materie.
    75. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin dispoziţiile criticate, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, din perspectiva faptului că împiedică instanţele de judecată să individualizeze sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, paragraful 70, reducerea de către instanţă a perioadei suspendării dreptului de a conduce nu poate interveni ca modalitate de individualizare judiciară a sancţiunii, aplicarea unei alte durate de timp decât cea prevăzută de lege pentru clasa de contravenţii în care se încadrează fapta echivalând cu încălcarea principiului nulla poena sine lege (principiul legalităţii), care operează şi în materie contravenţională, aşa cum s-a reţinut la paragrafele anterioare. Mai mult, reglementarea sancţiunilor contravenţionale complementare, atât sub aspectul instituirii, cât şi al duratei, este pe deplin justificată din perspectiva interesului general ocrotit (a se vedea Decizia nr. 693 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 20 ianuarie 2020, paragraful 21).
    76. Prin urmare, Curtea reţine că instanţele judecătoreşti nu pot diminua sau înlătura, în cadrul judecării plângerii contravenţionale, durata sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării exerciţiului dreptului de a conduce deoarece legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei complementare, stabilind o durată fixă, dozată gradual la 30/60/90 de zile, în funcţie de pericolul social al faptelor, ceea ce respectă principul legalităţii sancţiunilor contravenţionale.
    77. Potrivit principiului proporţionalităţii, toate sancţiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcţie de gravitatea faptei. Curtea a observat că acest din urmă principiu îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite şi sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei. Curtea a subliniat că principiul proporţionalităţii este apropiat principiului oportunităţii, acesta din urmă trebuind să fie respectat în aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare în vederea atingerii scopului represiv şi preventiv al sancţiunii contravenţionale (a se vedea Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, paragraful 31, şi Decizia nr. 220 din 20 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 16 iunie 2023, paragrafele 20 şi 21).
    78. Curtea observă că, având în vedere imperativul asigurării ordinii şi siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, legiuitorul a considerat oportun ca în această materie să stabilească o corelare între gradul de pericol social al faptei contravenţionale şi durata sancţiunii complementare, adică a realizat o individualizare legală a sancţiunii nu prin stabilirea unor criterii, ci prin adecvarea sancţiunii la pericolul social, adică o determinare strictă, iar nu relativă a duratei sancţiunii complementare. Aşadar, cu privire la sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce, legiuitorul a prevăzut o durată fixă/determinată care creşte gradual, respectiv 30/60/90 de zile, adecvată gradului de pericol social al faptelor, fără ca instanţele judecătoreşti să o poată diminua sau înlătura în cadrul judecării plângerii contravenţionale (cu excepţia cazului în care se anulează procesul-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei).
    79. Cu privire la proporţionalitatea sancţiunii principale a amenzii reglementate de art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea observă că această sancţiune poate fi aplicată între un minim şi un maxim, respectându-se proporţionalitatea sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei. Astfel, potrivit art. 98 alin. (2) - (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, contravenţiilor prevăzute de acest act normativ li se stabilesc clase de sancţiuni cărora le corespunde un număr de puncte-amendă, în funcţie de gravitatea faptelor şi de pericolul social pe care acestea îl prezintă, textele de lege supuse controlului făcând trimitere la clasa a II-a – 4 sau 5 puncte-amendă; clasa a III-a – de la 6 la 8 puncte-amendă şi clasa a IV-a – de la 9 la 20 de puncte-amendă, punctul-amendă având o valoare fixă stabilită prin acelaşi articol anterior menţionat din ordonanţa de urgenţă.
    80. Cu privire la proporţionalitatea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce prevăzute de art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea observă că aceasta trebuie analizată din două perspective: prima impusă de legea internă, cea de-a doua conturată în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    81. Prima perspectivă, cea impusă de legea internă, priveşte obligaţia respectării art. 5 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - norma generală în materia contravenţiilor care instituie principiul proporţionalităţii -, şi anume proporţionalitatea duratei suspendării exercitării dreptului de a conduce cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. Cu privire la acest aspect, Curtea a observat la paragrafele precedente că, în materia specială a circulaţiei pe drumurile publice, legiuitorul a grupat anumite fapte contravenţionale pe care le-a considerat ca având acelaşi grad de pericol social şi a dozat durata suspendării dreptului de a conduce la 30/60/90 de zile, corespunzător fiecărei categorii de fapte contravenţionale.
    82. Cea de-a doua perspectivă a proporţionalităţii unei sancţiuni contravenţionale este cea analizată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Atunci când s-au analizat criteriile pentru calificarea contravenţiei ca fiind „acuzaţie în materie penală“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat şi proporţionalitatea gradului de severitate a sancţiunii, sub două aspecte: durata limitată în timp a măsurii suspendării dreptului de a conduce şi consecinţele acestei măsuri asupra autorilor (a se vedea Decizia de admisibilitate din 28 iunie 2011, pronunţată în Cauza Ioan Pop împotriva României, paragraful 26, şi Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Escoubet împotriva Belgiei, paragraful 38).
    83. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat şi proporţionalitatea unei sancţiuni ca garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie. Spre exemplu, prin Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Malige împotriva Franţei, Curtea a analizat proporţionalitatea sancţiunii complementare a retragerii temporare a numărului de puncte, sancţiune aplicată pentru depăşirea vitezei cu mai mult de 30 km/h faţă de limita maximă permisă pentru acea porţiune de drum. Potrivit dreptului intern, fiecărui permis de conducere i se atribuie un număr iniţial de douăsprezece puncte. Apoi punctele sunt retrase automat în cazul în care titularul permisului săvârşeşte una dintre contravenţiile sau infracţiunile enumerate în Codul rutier. La paragraful 49 din respectiva hotărâre, cu referire la proporţionalitatea sancţiunii, Curtea a reţinut că reglementarea însăşi prevede într-o anumită măsură ca numărul de puncte retrase să varieze în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite de inculpat. În speţă, infracţiunea săvârşită a condus la retragerea a patru dintre cele douăsprezece puncte de pe permis, astfel încât măsura nu a putut fi calificată ca fiind disproporţionată în raport cu comportamentul care trebuia să fie sancţionat. În primul rând, s-a reţinut că aceasta nu ducea imediat la suspendarea dreptului de a conduce. În al doilea rând, solicitantul putea recâştiga puncte, fie prin conducerea pe o perioadă de trei ani fără a comite alte fapte pentru care este prevăzută retragerea de puncte, fie prin participarea la un curs special de instruire; prin urmare, el păstra o anumită libertate de acţiune.
    84. Analizând cele două perspective ale proporţionalităţii sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce, sancţiune prevăzută de art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea reţine că durata suspendării exerciţiului dreptului de a conduce este limitată în mod rezonabil de legiuitor la 30/60/90 de zile în funcţie de contravenţia săvârşită, prin raportare la gradul de pericol social al acesteia, iar după epuizarea intervalului de timp, contravenienţii îşi vor exercita din nou dreptul de a conduce.
    85. Totodată, aceştia beneficiază şi de posibilitatea reducerii perioadei suspendării exerciţiului dreptului de a conduce. Potrivit dispoziţiilor art. 104 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, la cererea titularului permisului de conducere, aceasta se reduce cu o treime, de către şeful poliţiei rutiere a judeţului sau a municipiului Bucureşti pe raza căreia a fost săvârşită fapta ori de către şeful poliţiei rutiere din Inspectoratul General al Poliţiei Române, după caz, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) a fost declarat admis la testul de verificare a cunoaşterii regulilor de circulaţie; b) a obţinut permisul de conducere cu cel puţin un an înainte de săvârşirea faptei.
    86. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 118 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, plângerea contravenţională suspendă executarea amenzii şi a sancţiunii contravenţionale complementare dispuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei de la data înregistrării la judecătorie.
    87. În ceea ce priveşte paralela cu sfera dreptului penal şi invocarea Hotărârii din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Curtea Constituţională observă că prin aceasta s-a constatat încălcarea art. 10 - Libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an. Cu acel prilej, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în cazul jurnaliştilor, măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea acestora trebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (paragraful 118 din hotărârea antereferită). Curtea a apreciat că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de „câine de pază“ în cadrul unei societăţi democratice (paragraful 119). Or, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauzele deduse judecăţii priveşte suspendarea exercitării dreptului de a conduce vehicule, drept care nu este reglementat nici prin Constituţie şi nici prin Convenţie. Suspendarea este reglementată pe perioade fixe, cea mai lungă fiind de 90 de zile. Prin urmare, considerentele de principiu pe care s-a întemeiat Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, nu sunt aplicabile mutatis mutandis în cauzele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.
    88. În concluzie, Curtea reţine că dispoziţiile criticate, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi nici celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reglementarea duratei fixe a sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce care creşte gradual este adecvată la gravitatea faptelor săvârşite, astfel că dispoziţiile criticate respectă principiul proporţionalităţii sancţiunii.
    89. O altă critică de neconstituţionalitate priveşte încălcarea art. 124 din Legea fundamentală. Curtea reţine că nici această critică nu este întemeiată deoarece, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii (a se vedea Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragraful 42, şi Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, paragraful 35).
    90. Curtea constată că, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, legiuitorul a optat pentru o individualizare legală, stabilind durata exactă a sancţiunii complementare a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce, fără a stabili nişte limite minime şi maxime în cadrul cărora judecătorul să realizeze o individualizare judiciară a sancţiunilor complementare. Or, exercitarea acestei competenţe constituţionale de către legiuitor nu afectează activitatea de înfăptuire a justiţiei care, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Constituţie, se realizează în numele legii. Legiuitorul stabileşte, în funcţie de interesele generale ale societăţii, o individualizare legală a sancţiunilor complementare, judecătorul neputându-se transforma în legiuitor (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, paragraful 69). Instanţele de judecată, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, trebuie să aplice prevederile actelor normative aşa cum acestea au fost edictate de legiuitor, fără a putea modifica cuprinsul acestora.
    91. Referitor la critica privind încălcarea art. 126 din Constituţie, Curtea reţine că nici aceasta nu este întemeiată. Interpretarea dată textelor de lege prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, concretizează atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, atribuţie stabilită la nivel constituţional prin art. 126 alin. (3), iar la nivel legal, potrivit materiei în care a fost pronunţată, de art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Pentru motivele expuse la paragrafele anterioare şi având în vedere că durata fixă a sancţiunilor complementare a fost stabilită prin lege, nu se poate susţine că interpretarea dată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021 îngrădeşte posibilitatea instanţelor de a analiza proporţionalitatea sancţiunii complementare.
    92. Curtea observă că autorii excepţiei nu au arătat în ce mod dispoziţiile criticate, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, ar aduce atingere egalităţii în faţa legii sau dreptului la apărare, astfel că aceste critici nu pot fi analizate de vreme ce nu sunt motivate.
    93. Curtea reţine că nici critica privind încălcarea art. 53 din Constituţie nu poate fi primită deoarece, aşa cum a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, dreptul de a conduce autovehicule/vehicule nu este un drept fundamental (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 304 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 11 august 2016, paragraful 17, Decizia nr. 430 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 9 octombrie 2019, paragraful 24, şi Decizia nr. 374 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 5 octombrie 2021, paragraful 15). Astfel, fără a aduce atingere art. 53 din Constituţie, normele legale criticate nu restrâng exerciţiul unor drepturi fundamentale, ci prevăd sancţionarea unor fapte de încălcare a legii care pun în pericol siguranţa circulaţiei rutiere, în scopul prevăzut încă din primul articol al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, respectiv asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. Pe de altă parte, norma constituţională prevede, între alte situaţii, că exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns şi pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 891 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 1 martie 2021, paragraful 20).
    94. În final, referitor la critica potrivit căreia legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea înlăturării pedepsei complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce atunci când, în cadrul soluţionării plângerii contravenţionale, instanţa judecătorească înlocuieşte pedeapsa principală a amenzii cu cea a avertismentului, Curtea constată că aceasta este o problemă de legiferare - prin completarea legii cu o prevedere care să reglementeze această situaţie -, iar nu de constituţionalitate.
    95. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iulian-Marius Mareş în Dosarul nr. 1.388/288/2021 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă, de Ştefan-Claudiu Andreica în Dosarul nr. 2.978/55/2021 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă, de Nicolae Chelariu în Dosarul nr. 547/866/2022 al Judecătoriei Paşcani, de Marian Nistor în Dosarul nr. 3.109/324/2020 al Tribunalului Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi de Constantin Vîrlan în Dosarul nr. 541/219/2022 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), ale art. 100 alin. (3), ale art. 101 alin. (3), ale art. 102 alin. (3) şi ale art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă, Judecătoriei Arad - Secţia civilă, Judecătoriei Paşcani, Tribunalului Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina-Cătălina Turcu

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată în opinia majoritară, consider că excepţia trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, precum şi ale art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pentru argumentele ce urmează a fi expuse în continuare:
    Prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 18 iunie 2021, s-au stabilit următoarele: „În interpretarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie, prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, nu are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare.“
    Se observă că în această materie specială - a circulaţiei pe drumurile publice - durata sancţiunii complementare a suspendării temporare a exercitării dreptului de a circula (care se aplică pe lângă pedeapsa principală a amenzii sau a avertismentului) este stabilită de legiuitor, acesta procedând, în temeiul competenţei sale de legiferare, la stabilirea acestor sancţiuni complementare (suspendarea temporară a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul pe o perioadă de 30/60/90 zile, în funcţie de gravitatea faptei).
    Însă, esenţa criticilor de neconstituţionalitate o reprezintă imposibilitatea judecătorului de a efectua o individualizare judiciară a sancţiunilor complementare stabilite de legiuitor. Or, fără putinţă de tăgadă, această imposibilitate conduce la neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, deoarece acestea contravin jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale.
    Astfel, referitor la asimilarea sancţiunilor de drept contravenţional cu sancţiunile de drept penal, din perspectiva asigurării garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, s-a stabilit că legislaţia contravenţională din România intră sub prevederile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, sau Decizia nr. 411 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2014, paragraful 23). Mai mult, aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Malige împotriva Franţei, paragrafele 39 şi 40, din cauza caracterului preventiv, punitiv şi disuasiv al sancţiunii aplicate pentru încălcarea codului rutier, garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie în materie penală sunt aplicabile pentru proceduri referitoare la contestarea procesului-verbal, care au atras, pentru contravenienţi, sancţionarea cu amendă, cu aplicarea de puncte de penalizare şi/sau suspendarea permisului de conducere.
    Cu privire la stabilirea sancţiunilor de drept penal, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în numeroase rânduri, stabilind că, pentru a fi constituţională norma prin care se instituie sancţiunea, trebuie să existe, pe lângă individualizarea legală, şi o individualizare judiciară.
    Astfel, prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, paragrafele 87 şi 88, Curtea a stabilit următoarele: „87. Individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea subliniază importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea (Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragraful 38). 88. De asemenea, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului (Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 39).
    În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 24, Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din data de 19 aprilie 2019, paragrafele 33 şi 34).
    Mai mult, referitor la sancţiunile de drept contravenţional, prin Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, paragrafele 31 şi 32, Curtea a reţinut că, „în materia reglementării regimului juridic al contravenţiilor, art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, stabileşte cadrul sancţionator general, alin. (2) reglementând sancţiunile contravenţionale principale (avertismentul, amenda contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii), iar alin. (3), sancţiunile contravenţionale complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii operatorului economic, retragerea licenţei sau a
    avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială), în acelaşi timp reglementându-se şi posibilitatea impunerii de noi sancţiuni contravenţionale principale şi complementare prin legi speciale (alin. 4). Sancţiunile enumerate anterior sunt sancţiuni specifice dreptului contravenţional, aplicabile subiectului de drept care încalcă norma juridică de drept contravenţional printr-o conduită contrară acesteia. Totodată, Curtea reţine că sancţiunile contravenţionale, principale şi complementare nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ, şi reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul făptuitorului. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal. În acest sens, Curtea reţine principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale, principiul proporţionalităţii sancţiunilor contravenţionale şi principiul unicităţii aplicării sancţiunilor contravenţionale (non bis in idem). Potrivit principiului proporţionalităţii, toate sancţiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcţie de gravitatea faptei. Curtea observă că acest din urmă principiu îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora «Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.», iar «Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei». Principiul proporţionalităţii este apropiat principiului oportunităţii, acesta din urmă fiind necesar a fi respectat în aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare în vederea atingerii scopului represiv şi preventiv al sancţiunii contravenţionale. Totodată, Curtea reţine că aplicarea sancţiunilor contravenţionale are loc cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, referitoare la limitele sancţiunilor, respectiv proporţionalitatea sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, ţinându-se seama de împrejurările în care fapta a fost comisă, de modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi urmarea produsă, circumstanţele personale ale contravenientului, precum şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal de constatare şi sancţionare. Cu alte cuvinte, la stabilirea proporţionalităţii sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, agentul constatator care aplică sancţiunea trebuie să analizeze criteriile generale prevăzute în art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, precum şi alte criterii speciale, dacă este cazul. În caz contrar, în măsura în care regula proporţionalităţii este încălcată, instanţa va adapta sancţiunea la cerinţele prevăzute de lege. 32. În aceste condiţii, Curtea reţine că, de principiu, proporţionalitatea în aplicarea sancţiunii complementare a confiscării are în vedere natura şi gravitatea faptei. Atunci când însă se întruneşte conţinutul constitutiv al unei contravenţii, iar actul normativ impune, printr-o reglementare cu caracter imperativ, aplicarea măsurii confiscării în momentul constatării săvârşirii faptei-astfel cum prevede art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, agentul constatator, neavând la îndemână o marjă de apreciere, va trebui să aplice această măsură indiferent de circumstanţele faptei, cu toate că, şi în acest caz, rămâne incident principiul proporţionalităţii sancţiunii complementare raportat la natura şi gravitatea faptei.“
    Prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, paragraful 131, Curtea a constatat că principiul proporţionalităţii, cuprins în art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, îşi are originea în dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie şi care permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale numai în măsura în care o astfel de limitare este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu situaţia care a determinat-o. Or, în condiţiile în care sancţiunea contravenţională, la fel ca cea penală, implică restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi, stabilirea şi aplicarea unei sancţiuni contravenţionale trebuie să se realizeze astfel încât să fie proporţionale cu fapta comisă de contravenient. Proporţionalitatea se determină, în baza art. 5 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la natura şi la gravitatea faptei. Această aplicare proporţională trebuie să vizeze atât sancţiunea principală, cât şi sancţiunile complementare, iar o astfel de obligaţie aparţine atât organului constatator, cât şi instanţei de judecată sesizate cu o plângere contravenţională.
    Prin Decizia nr. 220 din 20 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 16 iunie 2023, paragrafele 21 şi 22, Curtea a reţinut că, la stabilirea proporţionalităţii sancţiunii cu gravitatea şi gradul de pericol social al faptei, agentul constatator care aplică sancţiunea trebuie să analizeze criteriile generale prevăzute în art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. În caz contrar, în măsura în care regula proporţionalităţii este încălcată, instanţa va adapta sancţiunea la cerinţele prevăzute de lege. Aşa fiind, Curtea constată că individualizarea sancţiunilor de drept contravenţional este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ sancţiunea prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei amenzi contravenţionale, care să corespundă în abstract gravităţii faptei şi pericolului social pe care acestea îl prezintă, iar, pe de altă parte, administrativă sau judiciară, aceasta din urmă fiind realizată de agentul constatator sau de judecător în cadrul limitelor stabilite de lege. Prin urmare, ţinând seama de principiul legalităţii şi de cel al proporţionalităţii, Curtea constată că legiuitorul este ţinut să reglementeze instituţia individualizării sancţiunilor. Sub acest aspect, în materie penală, aplicabilă mutatis mutandis celei contravenţionale, Curtea a subliniat (a se vedea Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015) importanţa individualizării legale a sancţiunilor prin aceea că „legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Totodată, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului“. De asemenea, prin Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, Curtea a reţinut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre
    ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţiei sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară şi individualizare administrativă. Faţă de cadrul sancţionator general şi principiile aplicabile în materia reglementării regimului juridic al contravenţiilor, având în vedere şi reperele jurisprudenţiale precitate, Curtea constată că aplicarea sancţiunilor contravenţionale pentru nerespectarea normelor privind circulaţia bicicletelor este necesar a fi subsumată celor două principii, al legalităţii şi al proporţionalităţii, în mod special având în vedere faptul că sancţiunea constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al contravenientului. Cu alte cuvinte, şi în această ipoteză este necesar ca agentul constatator să analizeze proporţionalitatea sancţiunii principale pentru a evita aplicarea în mod rigid a legii, în acest sens fiind necesar să interpreteze normele incidente în funcţie de scopul urmărit de legiuitor şi, de asemenea, să analizeze gravitatea şi pericolul social al faptei înainte de a dispune aplicarea amenzii contravenţionale. Curtea constată că domeniul circulaţiei bicicletelor pe drumurile publice este reglementat printr-un act normativ special, adoptat în vederea asigurării desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi a ocrotirii vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţiei drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, precum şi a mediului, act normativ care, deşi teoretic se completează cu norma generală, respectiv cu prevederile art. 5 alin. (5) şi (6) şi ale art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în realitate, având în vedere modul în care este redactat regimul sancţionator al încălcării normelor privind circulaţia bicicletelor pe drumurile publice, apare ca insuficient pentru a da expresie cadrului sancţionator general în materie contravenţională, care prevede formele graduale de individualizare a sancţiunilor contravenţionale: legală, administrativă şi judiciară.
    Ţinând cont de această jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale, se observă că, prin interdicţia realizării individualizării judiciare a sancţiunii complementare contravenţionale, dispoziţiile criticate, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, încalcă principiile legalităţii şi al proporţionalităţii, ca garanţii inerente reglementării dreptului contravenţional, şi limitează posibilitatea judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei, cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    În plus, sancţiunea complementară ar trebui să aibă rolul de a întregi sancţiunea principală, iar nu de a se transforma într-o sancţiune mai gravă decât cea principală.
    Instanţa de judecată trebuie să aibă un drept de apreciere în privinţa sancţiunii complementare. Faptul că instanţa de judecată poate analiza doar legalitatea sancţiunii complementare, fără a putea analiza proporţionalitatea acestei sancţiuni, ceea ce atrage imposibilitatea unei individualizări corecte a sancţiunii, aduce atingere accesului liber la justiţie, care trebuie garantat de o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică.
    Mai mult, se observă că, în ipoteza în care instanţa de judecată apreciază că se impune înlocuirea pedepsei principale a amenzii cu avertismentul [ipoteză permisă pentru contravenţiile săvârşite până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în scopul creşterii siguranţei rutiere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 29 iunie 2024, care a introdus alin. (1^1) la art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 potrivit căruia, „Prin derogare de la prevederile art. 7 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, pentru contravenţiile prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi (4) şi art. 105 nu se aplică sancţiunea avertismentului“], aceasta nu poate micşora, în mod corespunzător şi proporţional, durata sancţiunii complementare a suspendării temporare a exercitării dreptului de a circula, neputând examina proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare, aşa cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021.
    Legiuitorul nu poate realiza decât o individualizare legală a pedepsei, adică o individualizare abstractă, stabilind criterii de individualizare, precum şi limite minime şi maxime ale pedepsei, iar judecătorul este cel care realizează o individualizare concretă, raportată la gravitatea faptei, gradul de pericol social, împrejurările în care fapta a fost comisă, la modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi urmarea produsă sau la circumstanţele personale ale contravenientului. Însă, potrivit textelor de lege criticate, această individualizare judiciară, concretă, este interzisă, legiuitorul stabilind - în mod abstract - pedeapsa complementară, pe grupe de sancţiuni, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Or, sancţiunea - în speţă, pedeapsa complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul - este individuală, trebuind a fi stabilită pentru fiecare caz în parte, în cadrul unei individualizări realizate de judecătorul cauzei, care să ţină seama de gravitatea faptei, gradul de pericol social, împrejurările în care fapta a fost comisă, de modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi urmarea produsă sau de circumstanţele personale ale contravenientului, evident în limitele stabilite de legiuitor.
    Aşadar, imposibilitatea instanţei de judecată de a analiza aspectele referitoare la gravitatea faptei, gradul de pericol social, împrejurările în care fapta a fost comisă, la modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi urmarea produsă sau la circumstanţele personale ale contravenientului încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este să apere drepturi concrete şi efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, în acest sens fiind Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, sau Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Mincheva împotriva Bulgariei.
    Interzicând posibilitatea instanţei de judecată de a realiza individualizarea judiciară a pedepsei complementare (iar nu numai a pedepsei principale), se constată că normele criticate sunt afectate de un viciu de neconstituţionalitate şi din perspectiva stabilirii de către instanţa judecătorească a pericolului social concret pe care îl prezintă faptele deduse judecăţii şi a aplicării unei pedepse corect individualizate, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Instanţa de judecată, chemată să aprecieze cu privire la vinovăţia persoanelor aflate în ipoteza normelor contravenţionale criticate şi să individualizeze pedeapsa corespunzătoare faptei, este pusă în imposibilitatea de a realiza actul de justiţie, fiind ţinută să menţină sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a circula pe o anumită perioadă prestabilită de legiuitor. Or,
    potrivit principiului plenitudinii de jurisdicţie, instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării temporare a dreptului de a conduce de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, trebuie să aibă posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare, în măsura în care, prin plângere, se invocă disproporţionalitatea sancţiunii în raport cu fapta săvârşită.
    În consecinţă, apreciez că dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, precum şi ale art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, sunt neconstituţionale, deoarece nesocotesc jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 124 din Constituţie, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă.

                    Judecător,
                    Gheorghe Stan

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 344 din 9 iulie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"