Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, excepţie ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 23.568/301/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.234D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 13 iulie 2023, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 3 octombrie 2023. La această dată, potrivit aceluiaşi temei legal, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 14 noiembrie 2023, când, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 12 decembrie 2023, când, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 30 ianuarie 2024. La data anterior menţionată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, în temeiul dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 14 februarie 2024, când, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării, în mod succesiv, pentru datele de 19 martie 2024, 26 martie 2024 şi 25 aprilie 2024. La data de 25 aprilie 2024, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 28 mai 2024, când, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, a dispus amânarea pronunţării, succesiv, pentru data de 3 iunie 2024 şi data de 9 iulie 2024, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Decizia penală nr. 865/A din 21 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 23.568/301/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, excepţie ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor apeluri declarate de părţile civile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate împotriva unei sentinţe penale prin care inculpatul din aceeaşi cauză a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) şi ale art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa supremă a stabilit că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială; prin aceeaşi decizie instanţa supremă a stabilit că dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă. Se susţine că soluţia astfel pronunţată în privinţa textului criticat este neconstituţională. Se face trimitere la paragraful 53 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 684 din 6 noiembrie 2018 şi se susţine că asigurarea dreptului la despăgubiri al persoanelor apropiate victimei unei infracţiuni de vătămare corporală este o obligaţie constituţională, prin raportare la nevoile reale şi la evoluţia societăţii româneşti, şi că doar astfel sunt asigurate dreptul la cultură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la muncă, protecţia copiilor şi a tinerilor. Se subliniază faptul că toate aceste drepturi economice şi sociale sunt garantate de Legea fundamentală în limitele resurselor economice ale statului român, dar că, prin textul criticat, nu este garantat un nivel rezonabil de protecţie a drepturilor fundamentale anterior enumerate. Se arată că există posibilitatea ca victimele infracţiunilor de vătămare corporală (victimele directe) să fie minore sau să se afle în comă, condiţii în care acestea nu pot solicita despăgubiri, iar, potrivit textului criticat, persoanelor apropiate acestora (victimelor indirecte) să nu le poată fi acordate despăgubiri care să le amelioreze condiţiile de viaţă. Se susţine, totodată, că textul criticat nu permite compensarea suferinţelor morale ale persoanelor apropiate victimelor accidentelor rutiere rămase în viaţă (care au calitatea de victime indirecte). 5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată, în acest sens, că persoanele aflate în relaţii apropiate cu victima infracţiunii de vătămare corporală suferă daune morale şi sunt afectate de faptele ilicite astfel săvârşite, că acestea pot avea o viaţă mult mai grea în urma afectării integrităţii corporale a victimei şi că este posibil ca ele să fie obligate să îngrijească victima, fără a putea primi despăgubiri care să le amelioreze viaţa. Se arată că este inechitabil ca astfel de persoane să nu poată primi despăgubiri, indiferent de gradul de vinovăţie şi de modul în care este afectată viaţa acestor persoane apropiate victimei. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, care au următorul cuprins: „În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.“ 10. Prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016, s-a admis sesizarea formulată şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. 11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul legal criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 26 alin. (1) cu privire la viaţa intimă, familială şi privată. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 29 iulie 2022, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate astfel invocată. 13. Având însă în vedere doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, precum şi faptul că instanţa de control constituţional este unica autoritate jurisdicţională ce are competenţa de a realiza o interpretare evolutivă a acesteia (ad similis, Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 19), prin prezenta decizie, Curtea îşi va reconsidera soluţia pronunţată prin Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022, precitată. În acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, a statuat că dreptul este viu, motiv pentru care se impune ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31). Ca atare, în raport cu cele anterior menţionate, Curtea îşi va reconsidera propria jurisprudenţă referitoare la dispoziţiile art. 1.391 din Codul civil. 14. Astfel, cu privire la art. 1.391 din Codul civil, Curtea constată că acesta este cuprins în cartea a V-a - Despre obligaţii, titlul II - Izvoarele obligaţiilor, capitolul IV - Răspunderea civilă, secţiunea a 6-a - Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, şi vizează repararea prejudiciilor nepatrimoniale (tradiţional denumite „daune morale“) rezultate din fapte ilicite care provoacă prejudicii integrităţii corporale ori sănătăţii victimei. Alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil stabileşte că, în cazul răspunderii pentru vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii unei victime, pot fi acordate şi daune morale, mai precis despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, în vreme ce alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil precizează că, pentru durerea încercată ca urmare a morţii victimei directe a unei fapte ilicite, instanţele pot acorda despăgubiri şi ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor, soţului sau oricăror alte persoane care pot dovedi existenţa unui prejudiciu moral prin ricoşeu. Curtea observă că alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil face vorbire de repararea patrimonială a prejudiciilor rezultate din restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială fără a preciza expressis verbis persoanele îndreptăţite să obţină aceste daune morale, în vreme ce alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil enumeră expressis verbis persoanele care pot beneficia de daune morale pentru durerea prilejuită lor de moartea victimei directe a unui fapt ilicit care stă la baza răspunderii delictuale. 15. Curtea constată că redactarea imprecisă a primului alineat al art. 1.391 din Codul civil a fost interpretată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a art. 1.391 alin. (1) şi a art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, cea care a suferit vătămarea corporală, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor sale de viaţă familială şi socială. Altfel spus, în cauzele penale, daunele morale pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială pot fi acordate doar victimelor directe („persoana vătămată victimă a infracţiunii“) ale faptului ilicit (pretium doloris); indirect, această interpretare exclude posibilitatea obţinerii de daune morale de către victimele indirecte (solatium doloris) pentru suferinţele lor, proprii, rezultate din restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială în cadrul interacţiunii lor cu victima directă a faptului ilicit (aşa-numitul prejudiciu de afecţiune). Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că, în cauzele penale, astfel de daune morale pentru victimele indirecte (solatium doloris) pot fi acordate doar în baza alineatului al doilea al art. 1.391 din Codul civil, adică numai în cazul în care a intervenit moartea victimei directe. 16. Curtea reţine că, în dreptul românesc, repararea prejudiciului nepatrimonial s-a realizat în temeiul art. 998 din Codul civil de la 1864. „În dreptul prerevoluţionar din România, atât literatura juridică şi jurisprudenţa, cât şi legislaţia acceptau, cu titlu de principiu general, repararea prejudiciului moral.“ (Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 106) Au fost considerate daune morale cele în cazul cărora efectul negativ al faptei ilicite „afectează acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale - nume, onoare, reputaţie etc. - sau cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane – relaţii între soţi, între părinţi şi copii, între prieteni -, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală şi fizică încercată de victime“ (Mihail Eliescu, op. cit., p. 106). În mod particular, prejudiciul nepatrimonial suferit de victima unui fapt ilicit care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii a avut acest temei normativ. De altfel, şi art. 92 alin. (2) din Codul penal român din 1936 a prevăzut în mod expres acordarea de daune morale în cazul vătămării integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane. 17. Prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952 s-a interzis repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial. Ca urmare, art. 92 alin. (2) din Codul penal a fost abrogat, iar Codul penal adoptat în 1969 nu a mai prevăzut nimic în această privinţă. Cu toate acestea, chiar şi în perioada regimului comunist, în pofida Deciziei de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952, instanţele judecătoreşti au acordat daune morale, dar numai în cazuri excepţionale. Astfel, unele hotărâri nu utilizau denumirea „prejudiciu moral“, dar făceau referire la un prejudiciu aflat la graniţa dintre prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial. 18. Cele trei exemple cel mai des citate în literatura juridică a vremii vizează, toate, consecinţe ale unor vătămări corporale grave pentru că doar acestea erau considerate susceptibile de reparare pe cale pecuniară în perioada regimului comunist: prejudiciul de agrement (instanţele acordau o sumă pentru privarea victimei de participare la viaţa socială), prejudiciul constând în efortul suplimentar pe care trebuie să îl depună victima la locul de muncă, după accident, pentru a obţine acelaşi salariu, efort suplimentar provocat de existenţa unei stări de incapacitate parţială de muncă, precum şi prejudiciul rezultat din posibila diminuare în timp a vederii la singurul ochi care i-a mai rămas unui copil care nu a împlinit vârsta de 14 ani după ce, în urma unui fapt ilicit, a pierdut celălalt ochi (Mihail Eliescu, op. cit., p. 105). Pentru a contracara un argument factic avansat în epocă, literatura juridică a vremii a comentat aceste speţe arătând că: „Nu este vorba de a transforma o durere sufletească în izvor de câştig, ci de a alina, prin mijlocirea reparaţiunii băneşti, condiţiile de viaţă alterate ale victimei“ (Mihail Eliescu, op. cit., p. 109). 19. Curtea constată că art. 998 din Codul civil din 1864 avea o redactare generală, ce permitea respectarea pe deplin a principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, adică permitea repararea atât a prejudiciilor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale. Textul nu limita nici sfera faptelor care puteau cauza prejudicii, nici sfera victimelor, nu stabilea nici modul de reparare a prejudiciilor şi nici întinderea sau felul reparaţiei (a se vedea Ilie Urs, Repararea daunelor morale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 4), prin această maximă generalitate şi flexibilitate el fiind aplicabil deopotrivă şi în cazul atingerilor aduse vieţii private, onoarei, imaginii, dar şi în cazul delictelor de presă (Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, ed. 2, p. 79, nota 1). Toţi cei care erau lezaţi printr-un fapt prejudiciabil puteau exercita acţiunea în daune-interese. De altfel, el includea şi prejudiciile cauzate prin ricoşeu, cu singura condiţie ca interesul vătămat să fie licit şi moral (Liviu Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 575-577). 20. Curtea reţine că încă înainte de adoptarea noului Cod civil problema despăgubirii daunelor morale suferite de victimele indirecte în cazul supravieţuirii victimei directe a fost analizată şi a primit răspunsuri favorabile în practică şi în literatura juridică în baza argumentului conform căruia „indemnizarea unei daune nu este în funcţie de reprezentarea pe care şi-o face victima, ci de constatarea şi evaluarea obiectivă a judecătorului“ (Ilie Urs, op. cit., p. 126). „Domeniul predilect al prejudiciilor prin ricoşeu se află cel mai frecvent în sfera prejudiciilor corporale“, legătura de cauzalitate fiind prezentă în sensul că „prejudiciul pe care îl suferă victima imediată este prin el însuşi la originea directă a altor prejudicii cauzate unor terţe persoane“ (Liviu Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 575). De altfel, analize asemănătoare se regăsesc constant şi în literatura juridică franceză, care comentează cele cinci articole din Codul civil francez ce stau la baza răspunderii delictuale, care au rămas neschimbate de la 1804 şi care sunt cele ce au servit drept model legiuitorului român de la 1864, precum şi practicii judecătoreşti în materie. 21. În cazul particular al unei victime a unui fapt ilicit care a pierdut complet starea de conştienţă, literatura juridică română a apreciat încă din 2001 că argumentele avansate de practica judiciară pentru a acorda daune morale acesteia (şi anume faptul că nu este sigur că şi în starea vegetativă în care se află nu ar putea resimţi suferinţa) nu conving că, în definitiv, cei care vor profita de indemnizaţie nu ar fi părinţii victimei, care oricum trebuie să îngrijească permanent victima inconştientă. În această situaţie s-a arătat că ar fi mai firesc să li se recunoască un drept la despăgubiri morale acestor victime indirecte, pentru repararea propriului prejudiciu moral suferit în fiecare zi în care îngrijesc o persoană inconştientă pe care, în absenţa faptului cauzator de prejudicii, ar fi putut să o aibă ca un membru deplin al familiei. Abia în cazul în care victima directă este vătămată grav şi iremediabil se poate considera că rudele apropiate suferă un prejudiciu moral propriu, căci nu numai că suferă din pricina morţii unui membru apropiat al familiei, ci suferă şi pentru că au pierdut ele şansa de a duce o viaţă normală o anumită perioadă de timp (dacă prejudiciul sănătăţii victimei directe este limitat în timp) sau pentru tot restul vieţii victimei directe (dacă prejudiciul suferit de aceasta este pe viaţă). Într-o astfel de situaţie, „nedreptatea nu constă în a lipsi victima, rămasă inconştientă total şi definitiv, de repararea unui prejudiciu moral grav, pe care ea - poate - nu îl resimte, ci tocmai în a elibera de orice obligaţie pe autorul unui prejudiciu atât de grav“ (a se vedea Ilie Urs, op. cit., p. 140). Astfel, prejudiciul moral în situaţiile evocate mai sus este resimţit nu doar de victima directă, ci, în egală măsură, şi de persoanele apropiate respectivei victime directe care este redusă la o stare vegetativă. 22. De altfel, în practica instanţelor judecătoreşti din România, art. 1.391 alin. (1) din Codul civil a fost aplicat diferit înainte şi după Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Anterior pronunţării acestei decizii, instanţele penale din România aveau o jurisprudenţă variabilă, în care majoritară era opinia conform căreia victimele indirecte nu erau îndreptăţite la daune morale (solatium doloris) decât în cazul decesului victimei directe, în vreme ce instanţele civile acordau daune morale (solatium doloris) victimelor indirecte foarte rar şi doar în cazuri bine justificate, adică pentru suferinţe proprii semnificative, în situaţia în care victima directă supravieţuia faptului ilicit cauzator de prejudicii. 23. Ulterior pronunţării Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016, de regulă, în cauzele penale nu au mai fost acordate daune morale victimelor indirecte pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială, deşi de la această regulă există şi excepţii (se vedea Decizia penală nr. 244/A/5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care aceasta nu s-a pronunţat asupra aplicabilităţii Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016, deşi fusese invocată de societatea de asigurare, şi în care au fost menţinute daunele morale acordate de prima instanţă părinţilor unui tânăr, victimă a unui accident grav în urma căruia a rămas infirm, şi Sentinţa penală nr. 730 din 8 septembrie 2021 în care Judecătoria Buzău - Secţia penală a acordat daune morale şi soţiei, fiicelor minore şi părinţilor persoanei vătămate). 24. În cauzele civile, iniţial, aplicabilitatea Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost pusă în discuţie. Astfel, în Decizia nr. 1.147/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a pus în discuţie aplicabilitatea Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016 în cauze civile şi a apreciat că, în temeiul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată se impune numai în cauzele penale. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a explicat că raţionamentul care a stat la baza Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016 se impune - pentru identitate de raţiune - şi în cauze civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil deoarece principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracţiune) sunt aceleaşi, indiferent dacă acţiunea civilă se exercită alăturat acţiunii penale sau independent de aceasta. Şi alte instanţe civile au considerat că interpretarea dată art. 1.391 alin. (1) din Codul civil prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 este relevantă şi în materie civilă. Prin Sentinţa civilă nr. 289/LM/2018, Tribunalul Bihor - Secţia I civilă a soluţionat o acţiune civilă derivată dintr-o cauză penală (accident de muncă) şi a aplicat Decizia instanţei supreme nr. 12 din 16 mai 2016 cu motivarea că speţa este un litigiu de muncă, dar în acelaşi timp are rolul de a soluţiona latura civilă a unei cauze penale în condiţiile art. 27 din Codul de procedură penală. 25. Cu toate acestea, există şi cauze civile în care aplicabilitatea în materie civilă a Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu a fost analizată, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a casat deciziile respectivelor curţi de apel, lăsând impresia că ar fi posibilă acordarea de despăgubiri morale pentru victimele indirecte (solatium doloris) şi în acele cauze în care victima directă a suferit vătămări grave, permanente şi ireversibile ale sănătăţii sale, vătămări corporale care necesită o implicare majoră a victimelor indirecte în acordarea de îngrijiri medicale şi de sprijin moral şi afectiv victimei directe, producând în acelaşi timp şi o afectare gravă a vieţii de familie a victimelor indirecte, care astfel sunt în drept să reclame compensarea patrimonială a prejudiciilor lor morale. 26. În concluzie, după pronunţarea Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016 de către instanţa supremă, instanţele judecătoreşti au identificat uneori posibilitatea de a acorda daune morale şi victimelor indirecte pentru afectarea vieţii lor de familie, dar numai cu titlu excepţional şi cu ignorarea Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016. 27. Distinct de considerentele mai sus invocate, Curtea constată că, generic vorbind, în sistemele juridice de common law predomină abordarea funcţională, care protejează juridic mai ales victimele directe şi conform căreia pentru acordarea unei reparaţii patrimoniale trebuie dovedită în instanţă legătura de cauzalitate imediată dintre fapta ilicită şi prejudiciul reclamat, prejudiciile pentru victimele indirecte fiind rar admise, doar în cazuri excepţionale (atunci când afectarea gravă şi iremediabilă a sănătăţii victimei directe conduce nemijlocit la crearea unui prejudiciu de afecţiune propriu al victimei indirecte) şi doar sub forma unor sume fixe în cuantumuri mai degrabă modice. Tot generic vorbind, în sistemele de drept civil, principiul reparării integrale a prejudiciilor nu a exclus niciodată posibilitatea acordării de despăgubiri şi victimelor indirecte ale unui fapt ilicit. În special în practica judiciară din Franţa, care a inspirat ulterior şi alte sisteme juridice naţionale, începând cu finele secolului al XIX-lea au fost reparate prejudiciile materiale (daune de natură pur economică) provocate unei victime indirecte a unui fapt ilicit, iar către finele secolului al XX-lea au început să fie reparate şi prejudiciile morale ale victimelor indirecte. 28. Cu toate acestea, indiferent de plasarea într-o familie sau alta de sisteme juridice, fiecare sistem juridic naţional cunoaşte particularităţi şi soluţii specifice pentru chestiunea reparării patrimoniale a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit. Legislaţia din Elveţia, Grecia, Portugalia şi Finlanda tind să favorizeze abordarea funcţională. Cehia a trecut chiar printr-o scurtă perioadă în care o practică judiciară extrem de favorabilă şi generoasă în privinţa reparării integrale a prejudiciilor, inclusiv a celor morale datorate victimelor indirecte (în mod particular, în cazul accidentelor de circulaţie), a determinat o creştere spectaculoasă a costurilor cu asigurările obligatorii ale vehiculelor motorizate, fapt care a condus ulterior la o practică judiciară mult mai reticentă, în special în privinţa daunelor morale. În Olanda, repararea patrimonială a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit este acordată doar dacă prin uciderea victimei directe făptuitorul a intenţionat să prejudicieze victima indirectă. În Scoţia, Elveţia sau Portugalia, victimele indirecte pot fi despăgubite numai dacă pot face dovada faptului că prejudiciul lor este distinct de cel al victimei directe, adică dacă victima indirectă poate dovedi că prejudiciul asupra sănătăţii sale este un rezultat direct al prejudiciului adus victimei directe. În Austria, Irlanda, Suedia şi Lituania, stresul emoţional suferit de victima indirectă trebuie să constituie un prejudiciu asupra sănătăţii sale de natură să corespundă definiţiei medicale şi juridice de „prejudiciu adus sănătăţii proprii“ pentru a fi despăgubit. În Germania, reacţia victimelor indirecte trebuie să depăşească ceea ce este considerat medical normal ca suferinţă în cazuri asemănătoare. 29. Dreptul civil, de sorginte franceză, precum şi sistemele normative naţionale care se inspiră din acesta tind să fie mai generoase cu victimele indirecte, în special atunci când victima directă a decedat, dar, uneori, chiar şi atunci când victima directă a supravieţuit, dar a suferit o afectare gravă, permanentă şi iremediabilă a sănătăţii. Franţa, Belgia şi Spania tind să acorde despăgubiri şi celor care suferă prejudicii morale ca urmare a prejudiciilor grave aduse sănătăţii victimei directe. Uneori nu este nici măcar necesar ca victima indirectă să se afle în relaţie de rudenie cu victima directă şi nici ca ea să sufere prejudicii morale severe ori excepţionale. În Codul civil adoptat în 2021, Polonia a reglementat explicit dreptul la daune morale şi pentru victimele indirecte - membri apropiaţi ai familiei victimei unei vătămări corporale grave şi permanente -, pe lângă daunele morale acordate victimei directe a unui prejudiciu de sănătate soldat cu lipsa capacităţii de a stabili sau de a continua relaţii familiale. 30. Curtea constată că şi unele jurisdicţii constituţionale au fost confruntate cu această problematică şi au decis în sens favorabil protecţiei victimelor indirecte. Consultarea realizată de Curtea Constituţională a României prin intermediul Comisiei de la Veneţia a relevat aspecte interesante din practica de drept comparat, în Dosarul nr. 111D/2018 al Curţii Constituţionale, soluţionat prin Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022. Astfel, în Croaţia, Curtea Constituţională a confirmat jurisprudenţa instanţelor de drept comun prin care a fost extinsă sfera victimelor indirecte beneficiare de solatium doloris şi la bunici şi nepoţi, dacă aceştia aveau legături speciale cu victima directă, dar numai dacă victima directă prezintă „o dizabilitate severă şi completă“ (în Croaţia) (a se vedea deciziile nr. U-III-576/2000 din 24 ianuarie 2007, nr. U-I-3704/2007 din 20 mai 2009, nr. UIII-3371/2011 din 14 ianuarie 2015, nr. U-III-5044/2017 din 9 aprilie 2018). În Slovenia, Curtea Constituţională a tratat această problematică exclusiv prin prisma posibilităţii de a moşteni o astfel de despăgubire şi a confirmat că o astfel de opţiune este constituţională doar în măsura în care daunele morale acordate pentru vătămări corporale grave au fost recunoscute fie într-o hotărâre judecătorească, fie în cadrul unui acord scris (a se vedea Decizia nr. U-I-213/15 din 28 septembrie 2016). În Spania, Tribunalul Constituţional a stabilit că despăgubirea acordată rudelor victimei directe pentru afectarea calităţii vieţii lor de familie în cazul în care victima directă suferă o vătămare corporală gravă, prevăzută de legislaţia referitoare la circulaţia pe drumurile publice (art. 111 din Decretul-Lege Regal nr. 8/2004 din 29 octombrie 2004), nu poate include şi afectarea vederii victimei indirecte, dacă acest prejudiciu nu a făcut obiectul cererii introductive de chemare în judecată, dar a recunoscut existenţa unui drept la daune morale pentru victimele indirecte (a se vedea Hotărârea nr. 180/2007 din 10 septembrie 2007). Curtea Constituţională a Lituaniei a stabilit că, în cazul unor vătămări corporale grave (mutilare), o compensaţie morală generică poate fi acordată şi familiei victimei directe, dar nu fiecărui membru al familiei victimei directe, în afară de ipoteza în care circumstanţe speciale ar putea justifica daune morale pentru fiecare victimă indirectă (a se vedea Decizia din 29 decembrie 2014 în Dosarul 2014-06-03). 31. La nivelul Consiliului Europei, Rezoluţia (75) 7 privind despăgubirile în caz de vătămare corporală sau deces adoptată de Comitetul Miniştrilor la 14 martie 1975 stabileşte cu titlu de principiu (pct. 13, în cadrul secţiunii referitoare la „Compensarea daunelor în cazul vătămării integrităţii fizice“) că, în caz de vătămare corporală, părinţii şi soţul/soţia victimei directe pot fi despăgubiţi doar pentru suferinţa proprie şi numai dacă aceasta este „de natură excepţională“ şi îşi are cauza în „suferinţa fizică sau psihică a victimei directe“ care a supravieţuit faptului ilicit, adăugând în mod expres că „alte persoane nu ar trebui să beneficieze de acest tip de despăgubiri“. Pct. 19, care vizează „Compensarea daunelor în caz de deces“, arată că, în cazul decesului victimei directe, doar soţul/soţia şi copiii victimei directe ar trebui să beneficieze de daune morale pentru suferinţa proprie şi numai dacă aceste persoane au avut „o legătură afectivă strânsă cu victima“ directă la data decesului acesteia. 32. În concluzie, Curtea reţine că standardele internaţionale şi mai rar legislaţia, dar mai ales jurisprudenţa din dreptul străin sau comparat acceptă ideea că daunele morale proprii suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit care a cauzat o daună corporală victimei directe pot fi despăgubite, dar numai în acele cazuri în care victima directă a suferit o vătămare corporală gravă, permanentă şi iremediabilă şi numai dacă aceasta afectează sever ori în mod excepţional posibilităţile de viaţă familială şi socială ale victimelor indirecte în interacţiunea lor cu victima directă. 33. Raportând cele de mai sus la prezenta cauză, Curtea constată că, în România, acordarea de despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială constituie obiectul de reglementare al alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, care nu distinge între victimele directe şi victimele indirecte, şi numai interpretarea dată acestor prevederi de către unele instanţe judecătoreşti a condus în practică la o restrângere a sferei sale de aplicare exclusiv la victimele directe. 34. Codul civil român stabileşte principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite [art. 1.349 („toate prejudiciile cauzate [...] să le repare integral“), art. 1.357 („cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare“) şi art. 1.381 („orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie“)], fără a distinge după cum victimele au suferit în mod direct sau indirect respectivele prejudicii. Confirmând principiul reparării integrale a daunelor provocate de o faptă ilicită, art. 1.385 alin. (1) din Codul civil introduce posibilitatea unor excepţii, care trebuie însă prevăzute doar prin lege - „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel“. 35. Răspunderea delictuală pentru vătămările aduse integrităţii corporale ori sănătăţii reprezintă o aplicare concretă a răspunderii delictuale, şi nu o excepţie de la aceasta. Cazul particular al răspunderii delictuale pentru vătămările aduse integrităţii corporale ori sănătăţii victimei este reglementat de art. 1.387 în privinţa prejudiciilor materiale ce pot fi reparate şi de art. 1.391 în privinţa prejudiciilor nepatrimoniale. În sfârşit, art. 1.355 alin. (3) din Codul civil interzice orice acte de dispoziţie ale persoanelor private cu privire la condiţiile în care poate fi angajată răspunderea pentru prejudiciile materiale ori morale cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii, dar face posibilă intervenţia legiuitorului în această materie: „răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii“. Rezultă deci că şi în cazul particular al reparării prejudiciilor cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii se aplică principiul reparării integrale a prejudiciilor, dar legiuitorul poate institui limite ori excepţii de la răspunderea delictuală ce poate fi angajată. 36. În plus, alin. (3) al art. 1.349 din Codul civil stabileşte că repararea prejudiciului poate fi făcută şi de o altă persoană decât cea care săvârşeşte fapta ilicită, însă doar în cazurile expres prevăzute de lege („în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia [...]“). O astfel de situaţie se regăseşte în cazul asigurărilor de răspundere civilă auto (RCA) pe care conducătorii auto au obligaţia să le încheie pentru vehiculele supuse înmatriculării/ înregistrării în România. În privinţa acestora din urmă se aplică art. 2.213 din Codul civil, care dispune că „asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale“. Astfel de legi speciale pot stabili limite ori excepţii de la principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate prin fapte delictuale în ceea ce priveşte asigurătorul. Spre exemplu, la data producerii accidentului care a dat naştere procesului în cadrul căruia a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate erau în vigoare dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, potrivit cărora „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri“. 37. În consecinţă, din ansamblul reglementărilor din Codul civil analizate mai sus, deşi principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite consacrat de Codul civil nu este absolut, doar legiuitorul poate stabili limite, şi numai în mod expres, iar nu instanţele judecătoreşti. În privinţa cazului particular al prejudiciilor aduse integrităţii corporale ori sănătăţii, principiul reparării integrale a prejudiciilor rămâne valabil, doar legiuitorul putând decide diminuarea sau înlăturarea răspunderii delictuale, şi nu instanţele judecătoreşti pe cale de interpretare. 38. Or, Curtea constată că alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil poate da naştere la două interpretări, cu rezultate - în ceea ce priveşte acordarea de daune morale victimelor indirecte - radical diferite: (i) fie alin. (1) reglementează daunele morale datorate exclusiv victimelor directe ale unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale, dar în acest caz legiuitorul ar fi trebuit să precizeze acest lucru în mod expres, el fiind singurul abilitat să stabilească astfel de limitări faţă de principiul general al reparării integrale a prejudiciilor rezultate din fapte ilicite; (ii) fie alin. (1) reglementează în general cu privire la daunele morale datorate victimelor unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciilor rezultate din fapte ilicite, adică are în vedere toate tipurile de victime care îşi pot vedea afectată viaţa familială ori socială în interacţiunea lor cu victima directă a faptului ilicit cauzator de prejudicii corporale, respectiv vizează atât victimele directe, cât şi pe cele indirecte. 39. Prima interpretare restrânge aplicabilitatea textului doar la victimele directe supravieţuitoare unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres o astfel de limitare a principiului reparării integrale a prejudiciilor. A doua interpretare face aplicarea deplină a principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate de un fapt ilicit atât în privinţa victimelor directe, cât şi în privinţa victimelor indirecte. Prima interpretare, prin caracterul său restrictiv, încalcă art. 22 şi 26 din Constituţie în privinţa titularilor care sunt victime indirecte ale faptului ilicit cauzator de prejudicii. A doua interpretare, fără a obliga la acordarea sistematică de daune morale şi victimelor indirecte, lasă o marjă de apreciere instanţelor judecătoreşti, permiţând respectarea drepturilor fundamentale ale ambelor categorii de victime (directe şi indirecte) ale unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale. 40. În aceste condiţii, interpretarea dată dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, potrivit căreia într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă doar victima infracţiunii, cea care a suferit vătămarea corporală, poate fi despăgubită, a condus la determinarea cu precizie a sferei de aplicare a textului criticat, prin interpretarea acestuia potrivit principiilor şi metodelor de interpretare consacrate în drept. 41. Mai mult, într-o interpretare textualistă, ipoteza normativă prevăzută de alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil este clară şi vizează doar interacţiunea dintre victimele directe şi cele indirecte prin restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, în vreme ce alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil se referă la o altă ipoteză normativă, respectiv la suferinţele provocate doar categoriilor de persoane limitativ enumerate în text de decesul victimei directe. Astfel, alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul ce constă în „restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială“ ca urmare a „vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii“ unei persoane, şi nu pentru prejudiciul care constă în „durerea încercată pentru moartea victimei“, aşa cum stabileşte alin. (2) al art. 1.391. 42. Curtea constată că ipotezele normative ale primelor sale două alineate sunt diferite şi că ţine de domeniul evidenţei faptul că durerea resimţită la dispariţia unui membru al familiei (doliu) nu este acelaşi lucru cu limitarea interacţiunilor sociale sau familiale cu o victimă ce a fost vătămată corporal în mod grav, dar este încă în viaţă. Alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil vizează un caz particular, respectiv cel în care victima directă a decedat - interpretul poate ajunge la concluzia că decesul este o urmare a vătămărilor corporale suferite -, motiv pentru care legiuitorul i-a enumerat numai pe cei care mai pot beneficia de acest tip de daune morale şi care, în mod logic, nu au cum să mai includă victima directă. Trebuie observat însă că în această din urmă ipoteză normativă legiuitorul s-a referit doar la anumite victime indirecte ale vătămării corporale, fără a mai oferi doar criterii vagi de identificare, precum a făcut în alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, acolo unde a precizat doar că trebuie analizate posibilităţile de viaţă familială ori socială pentru a putea identifica beneficiarii daunelor morale. 43. Într-adevăr, alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil nu face nicio precizare cu privire la potenţialii săi beneficiari, instanţele putând să stabilească în fiecare caz în parte, în concret, cine sunt cei care au suferit prejudiciul ce constă în „restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială“ ca urmare a unei „vătămări a integrităţii corporale ori a sănătăţii“ unei persoane. Astfel, dacă în cazul victimei directe a unui accident de circulaţie ce a suferit o afectare gravă, iremediabilă şi permanentă a sănătăţii sale, viaţa sa privată socială este definitiv afectată, iar repararea prejudiciului suferit trebuie să fie integrală şi să includă şi daunele morale (pretium doloris), în cazul victimelor indirecte viaţa lor privată este parţial afectată, dar numai în ceea ce priveşte interacţiunile sociale cu victima directă. Prin urmare, atunci când în Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că „analizând dispoziţiile legale evocate - alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din Codul civil, se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire [...]“, instanţa supremă nu a făcut altceva decât să reia principiul general al răspunderii delictuale, conform căruia doar persoana care a suferit un prejudiciu în urma unui fapt ilicit trebuie să fie despăgubită. Atunci însă când a continuat analiza şi a arătat că victima prejudiciului este doar „acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă“, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a restrâns sfera de aplicare a art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, întrucât textul criticat, fiind extrem de imprecis formulat, obliga la o riguroasă determinare a sferei sale de aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât afectarea posibilităţilor de viaţă familială la care se referă alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil nu poate viza decât interacţiunile sociale dintre membrii aceleiaşi familii: dacă victima directă îşi vede afectată viaţa familială, acest lucru se petrece doar în relaţiile cu membrii propriei sale familii; reciproc, membrii familiei care sunt victimele indirecte ale unui fapt cauzator de prejudicii corporale pentru victima directă pot solicita repararea daunelor morale rezultate exclusiv din afectarea posibilităţilor de viaţă familială doar cu victima directă. Altfel spus, victimele indirecte ale faptei ilicite suferă o restrângere a vieţii de familie numai în raport cu persoana vătămată, dar ele continuă să se bucure de viaţa de familie şi socială pe care o aveau înainte de producerea faptului ilicit cauzator de prejudicii corporale pentru victima directă, atât în interacţiunile lor cu ceilalţi membri ai respectivei familii, cât şi în interacţiunile cu celelalte persoane din anturajul social obişnuit. 44. Prin urmare, pentru obţinerea de daune morale care să compenseze suferinţa psihică ori afectarea posibilităţilor lor de viaţă familială, oricare dintre victime trebuie să facă dovada prejudiciilor proprii pe care le-a suferit. Dacă raportat la victimele directe pare mai facil de dovedit pretium doloris, motiv pentru care instanţele judecătoreşti au admis în mod constant astfel de cereri în baza alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, în cazul victimelor indirecte sarcina dovedirii solatium doloris le revine în întregime acestora şi necesită dovedirea unui prejudiciu moral propriu, distinct de cel al victimei directe a prejudiciului corporal. Tocmai pentru că astfel de prejudicii morale sunt mai greu de probat, instanţele judecătoreşti au fost mai parcimonioase în legătură cu solatium doloris şi au avut ezitări în a le deduce din prevederile alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil. Toate acestea sunt chestiuni de fapt, care îşi vor găsi soluţionarea în faţa instanţelor de drept comun, şi nu în faţa Curţii Constituţionale. Însă excluderea de plano a oricărei posibilităţi de a repara daunele morale ale victimelor indirecte, suferite în urma afectării lor psihice ori a vieţii lor de familie în interacţiunea cu victima directă a unui prejudiciu corporal grav şi iremediabil, echivalează nu doar cu o limitare a principiului general al reparării integrale a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, ci şi cu o încălcare a art. 22, respectiv a art. 26 din Constituţie. 45. Art. 22 din Constituţie protejează, între altele, dreptul la integritate psihică, un drept fundamental puternic legat de dreptul la viaţă. Latura psihică a vieţii individului reprezintă elementul esenţial ce marchează identitatea fiinţei umane. De aceea, garantarea integrităţii psihice, inclusiv prin prevederi legale explicite, este absolut necesară în asigurarea respectării drepturilor omului. Suferinţele provocate psihicului uman, chiar dacă nu sunt întotdeauna sesizabile ori cuantificabile, pot fi prezente. În cadrul interacţiunilor sociale din interiorul unei familii, afectarea psihică a celor care sunt nevoiţi să interacţioneze cotidian cu o persoană aflată în „stare vegetativă“ sau care suferă mari limitări fizice poate antrena condiţii de viaţă solicitante şi poate conduce, uneori, chiar la suferinţe psihice proprii ale membrilor de familie care nu se află în „stare vegetativă“. Revine instanţelor judecătoreşti sesizate cu solicitări concrete de despăgubiri pentru astfel de prejudicii morale să stabilească existenţa şi întinderea lor, precum şi reparaţiile datorate, dar atâta vreme cât legiuitorul nu a exclus explicit repararea unui astfel de prejudiciu moral, acesta nu poate fi înlăturat pe cale pretoriană. 46. Art. 26 din Constituţie protejează viaţa intimă, familială şi privată şi impune autorităţilor publice atât obligaţii negative, de abţinere de la orice ingerinţă în sfera vieţii de familie a persoanei, cât şi obligaţii pozitive, şi anume aceea de a asigura cadrul normativ necesar protejării acestui drept fundamental. Dimensiunea juridică a familiei vizează cel puţin două coordonate majore: pe de o parte, protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv reglementarea condiţiilor de acces la statutul juridic de membru al familiei, iar, pe de altă parte, stabilirea drepturilor şi îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei în cadrul interacţiunilor sociale care se stabilesc între ei. Ambele aspecte sunt detaliate prin prevederile Codului civil, între care se numără şi efectele juridice, atât patrimoniale, cât şi nepatrimoniale, ale relaţiilor de familie. Între altele, art. 309 din Codul civil prevede obligaţiile reciproce dintre soţi, de respect, fidelitate şi sprijin moral reciproc. Obligaţia de respect reciproc presupune respectarea vieţii personale a celuilalt soţ, respectarea opiniilor, credinţelor, relaţiilor sociale în care se angajează, inclusiv a profesiei pe care o desfăşoară. Obligaţia de sprijin moral reciproc vizează susţinerea morală în momentele dificile care pot să apară pe parcursul căsniciei. Astfel, când apar probleme de sănătate ori profesionale, celălalt soţ are obligaţia de a-şi susţine şi de a-şi încuraja partenerul în depăşirea acestora. În plus, art. 325 din Codul civil stabileşte că soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la suportarea cheltuielilor căsătoriei. Dacă în privinţa daunelor materiale cauzate de un prejudiciu corporal, inclusiv celor care se aflau în întreţinerea persoanei vătămate, art. 1.387 din Codul civil respectă principiul reparării integrale a pagubei, în privinţa daunelor morale ce decurg din obligaţia de sprijin moral reciproc, art. 1.391 din Codul civil ar trebui să aducă un răspuns la fel de adecvat. Art. 26 din Constituţie recunoaşte existenţa unor relaţii de familie pentru toţi membrii acesteia, indiferent că sunt victime directe ori indirecte ale unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale. Or, împiedicarea de plano a victimelor indirecte de a obţine repararea daunelor morale proprii, rezultate din afectarea relaţiilor lor de familie cu victima directă care a suferit un prejudiciu corporal, introduce o diferenţiere în protecţia juridică acordată vieţii familiale pe care Legea fundamentală nu o prevede. Crearea unei astfel de diferenţieri, nejustificată de vreun criteriu obiectiv, exclusiv pe calea unei interpretări judiciare a unui text legal care nu prevede explicit o atare diferenţă de regim juridic, încalcă protecţia constituţională a vieţii familiale realizată de art. 26 din Legea fundamentală (a se vedea, exemplificativ, Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020). 47. Curtea constată că instanţele de drept comun sunt singurele care pot interpreta şi aplica în cazurile concrete deduse judecăţii prevederile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil. Însă, în scopul interpretării şi aplicării lor uniforme, legiuitorului îi revine obligaţia reglementării unor criterii în funcţie de care să poată aprecia acordarea sau nu a daunelor morale şi victimelor indirecte, respectiv a unor criterii care să sprijine instanţele judecătoreşti în determinarea sferei persoanelor care pot beneficia de astfel de reparaţii morale. În acest sens, pot fi utilizate drept repere elemente precum gravitatea vătămării corporale a victimei directe, caracterul său permanent şi iremediabil, care să afecteze sever ori în mod excepţional posibilităţile de viaţă familială ale victimelor indirecte în interacţiunea lor cu victima directă, acestea putând constitui criterii pertinente, ce pot fi particularizate în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Totodată, în acordarea despăgubirilor trebuie asigurat un just echilibru între prejudiciul moral suferit şi cuantumul daunelor, pentru a nu se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză a beneficiarilor acestora. 48. De aceea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil sunt neconstituţionale în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe. Această constatare se impune indiferent de soluţia la care ar putea ajunge instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei care a permis ridicarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 49. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 23.568/301/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil sunt neconstituţionale, în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop Semnează, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi al art. 14 din Legea nr. 47/1992, Prim-magistrat-asistent, Benke Károly * OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu decizia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, formulez prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate ar fi trebuit să fie respinsă pentru următoarele considerente: Actualul Cod civil reglementează, la art. 252 şi art. 253 alin. (4), pentru prima dată în România, acordarea daunelor morale, respectiv repararea prejudiciului adus drepturilor nepatrimoniale, valorile avute în vedere şi enumerate cu titlu exemplificativ, în cuprinsul art. 252 anterior menţionat, fiind viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică. Potrivit art. 253 alin. (4) din Codul civil, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul suferit, chiar dacă acesta este de natură nepatrimonială, în condiţiile în care vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Prejudiciile nepatrimoniale provocate ca urmare a vătămării integrităţii fizice şi a sănătăţii au fost clasificate în doctrină în următoarele categorii: prejudiciul rezultat în urma durerilor psihice sau fizice (despăgubirea este numită pretium doloris), prejudiciul estetic (despăgubirea este numită pretium pulchritudinis), prejudiciul de agrement şi prejudiciul constând în pierderea speranţei de viaţă. (a se vedea Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 29 iulie 2022, paragraful 22). Această ipoteză specifică este reglementată prin dispoziţiile art. 1.391 din Codul civil, conform cărora „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială“. Potrivit art. 1.357 din Codul civil, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt următoarele: săvârşirea unei fapte ilicite, vinovăţia făptuitorului, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate directă între fapta ilicită şi prejudiciu. În ceea ce priveşte prejudiciile, conform art. 1.355 alin. (3) şi art. 1.385 alin. (1) din Codul civil, acestea se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Aşa fiind, având în vedere condiţionarea angajării răspunderii civile delictuale de existenţa unui raport direct de cauzalitate între săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciul produs, deducem că doar victima directă a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de natură nepatrimonială poate fi titulară a dreptului de a obţine despăgubiri. Aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea coroborată a prevederilor art. 252 şi art. 253 alin. (4) din Codul civil, care fac trimitere doar la persoana prejudiciată, fără a reglementa alte categorii de persoane drept titulare ale dreptului de a obţine despăgubiri. Or, atunci când a dorit să acorde despăgubiri altor categorii de persoane, legiuitorul a reglementat în mod expres persoanele îndreptăţite; spre exemplu, în ipoteza decesului victimei directe, legiuitorul a prevăzut, la art. 1.391 alin. (2) din Codul civil, titularii dreptului la despăgubiri, arătând că aceştia sunt ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricare altă persoană care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Mai mult, reţinem că, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016, s-a admis sesizarea formulată şi s-a stabilit că „dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială“. Prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a interpretat sistematic prevederile legale criticate, interpretare care indică voinţa legiuitorului în reglementarea dispoziţiei legale ce face obiectul prezentei excepţii, fără a restrânge sfera de aplicare a prevederilor art. 1.391 din Codul civil, această voinţă constând în reglementarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial numai în favoarea victimei directe a faptei de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, nu şi în favoarea aşa-ziselor victime „prin ricoşeu“. Soluţia mai sus analizată este, de altfel, în acord cu standardele dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, astfel cum acestea au fost stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, standarde preluate, apoi, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În acest sens, prin Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 30, instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale protejează individul de ingerinţa arbitrară a autorităţilor publice; el nu obligă statul doar să se abţină de la astfel de ingerinţe, ci, suplimentar acestei obligaţii negative, impune şi obligaţii pozitive inerente, în vederea respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea de măsuri concepute pentru respectarea vieţii private (Hotărârea din 17 iulie 2008, pronunţată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 36). Or, având în vedere cele mai sus menţionate, apreciem că statul român şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de garantare a dreptului la integritate psihică şi a vieţii de familie, prin reglementarea unui cadru juridic adecvat, caracterizat, în mod special, prin protecţia penală conferită valorilor fundamentale anterior menţionate, protecţie asigurată prin incriminarea, la art. 194 din Codul penal, a infracţiunii de vătămare corporală. În acelaşi sens, Codul civil reglementează, în Cartea a doua, relaţiile de familie, iar Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, prevede asigurarea asistenţei de sănătate, prevăzând drepturi în favoarea persoanelor care în urma vătămării corporale rămân cu un handicap. Totodată, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, prevede posibilitatea persoanelor din această categorie de a beneficia de un asistent personal remunerat care poate fi membru al familiei. De altfel, cu privire la obligaţia acordării daunelor morale, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, spre exemplu prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că aceasta trebuie lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care o poate reglementa potrivit competenţei sale constituţionale prevăzute la art. 61 din Constituţie. În aceste condiţii, observăm faptul că, în realitate, critica de neconstituţionalitate formulată în prezenta cauză are în vedere interpretarea dată dispoziţiilor art. 1.391 din Codul civil prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, interpretarea prin care autorul excepţiei consideră că a fost restrânsă, în mod nejustificat, sfera beneficiarilor despăgubirilor ce se impune a fi acordate potrivit dispoziţiilor art. 1.391 din Codul civil, sferă în care ar trebui incluse şi victimele prin „ricoşeu“. Însă, astfel cum am arătat mai sus, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu există doar în cazul persoanelor afectate în mod direct de faptele ilicite, adică a victimelor directe, prejudiciul suferit de victimele „prin ricoşeu“ nefiind de natură a rezulta în mod direct din săvârşirea faptei ilicite. De altfel, în momentul în care victima directă primeşte despăgubiri, prejudiciul suferit de aceasta este reparat integral, iar consecinţele faptei ilicite sunt remediate. Pentru aceste motive, intră sub protecţia art. 26 din Constituţie doar repararea prejudiciului suferit de victima directă, aceasta fiind şi opţiunea legislativă prevăzută la art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, textul criticat fiind, aşadar, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. În ceea ce priveşte răspunderea autorului faptei ilicite pentru prejudiciile provocate victimelor prin „ricoşeu“, aceasta ar putea constitui o altă formă de răspundere juridică civilă, care ar trebui reglementată în mod distinct, neintrând în prezent în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil. Prin urmare, soluţia propusă de autorul excepţiei ar putea constitui o opţiune de politică legislativă viitoare a statului, constând într-o formă de răspundere civilă distinctă, cu o natură juridică proprie, separată de răspunderea reglementată prin textul criticat. De altfel, soluţia legislativă în vigoare în prezent, potrivit căreia daunele morale sunt acordate numai persoanelor care au suferit în mod direct o vătămare, este justificată şi de caracterul neevaluabil în bani al drepturilor nepatrimoniale, scopul acordării daunelor morale fiind acela de a conferi satisfacţii morale pentru suferinţele provocate, şi nu satisfacţii de natură patrimonială. Nu în ultimul rând, subliniem faptul că singurele în măsură să aprecieze asupra prejudiciilor provocate prin fapte ilicite sunt instanţele de judecată, care au competenţa de a analiza circumstanţele concrete ale cauzelor deduse judecăţii; acesta este un alt motiv pentru care asemenea daune sunt prevăzute numai în favoarea persoanelor vătămate în mod direct, iar ele pot fi acordate doar proporţional cu natura valorilor lezate, evitând îmbogăţirea fără justă cauză. Judecător, Gheorghe Stan -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
