Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art. 215 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.609 din 24 mai 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.272A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost formulate atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 4. Sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Preşedintele României invocă încălcarea principiului bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, arată că legea criticată a fost respinsă de Senat, ca primă Cameră sesizată, la data de 20 decembrie 2021, iar ulterior, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a adoptat legea cu amendamente, în data de 25 aprilie 2023. Autorul obiecţiei arată că, potrivit formei iniţiatorului, legea criticată conţinea un articol unic care prevedea modificarea art. 215 alin. (1) din Codul de procedură civilă de a se institui obligativitatea stabilirii unor intervale orare diferite pe grupe de cauze şi a fixării cauzelor în care este necesară administrarea unei probaţiuni extinse în intervalele finale ale şedinţei de judecată. Totodată, propunerea legislativă completa iniţial, cu un nou punct, pct. 5, cuprinsul art. 522 alin. (2) din acelaşi act normativ, în sensul introducerii unui nou caz în care poate fi introdusă o contestaţie privind tergiversarea procesului, respectiv când instanţa şi-a nesocotit obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1). 5. În forma legii trimise la promulgare, în urma amendamentelor introduse de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, s-a eliminat completarea adusă art. 522 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi s-au adăugat legii criticate alte două articole, art. II care instituie în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia creării unei secţiuni speciale pe pagina sa de internet în vederea sesizărilor, chiar şi anonime, cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 215 din Codul de procedură civilă, şi respectiv art. III care instituie în sarcina Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii obligaţii noi, precum cea de a verifica o dată pe lună sesizările înregistrate cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 215 din acelaşi act normativ şi cea de a informa preşedinţii instanţelor în cazul cărora au fost primite sesizări, pentru a efectua verificări şi informări în vederea respectării acestor dispoziţii legale. 6. Se apreciază că, în forma transmisă la promulgare, legea criticată nesocoteşte principiul constituţional al bicameralismului, în virtutea căruia o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament. 7. Se menţionează jurisprudenţa relevantă a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Decizia nr. 429 din 21 iunie 2017, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018 şi Decizia nr. 298 din 26 aprilie 2018. 8. Se arată că în jurisprudenţa constituţională au fost stabilite criteriile esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate, legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. 9. Or, în analiza respectării principiului bicameralismului, aplicarea criteriilor dezvoltate pe cale jurisprudenţială trebuie să se raporteze la specificul, conţinutul şi configuraţia legii deduse controlului de constituţionalitate. În situaţia de faţă, adoptând în calitate de Cameră decizională legea dedusă controlului de constituţionalitate, Camera Deputaţilor a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere, respectiv Senatului, modificări şi completări ce vizează aspecte importante ale legii, precum introducerea unor obligaţii şi atribuţii în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv a Secţiei pentru judecători a acestuia. 10. Totodată, analizând comparativ forma iniţiatorului, forma respinsă de prima Cameră şi cea adoptată de Camera decizională, şi ţinând cont de considerentele cu caracter de principiu stabilite prin deciziile mai sus indicate, se observă că forma finală a legii se îndepărtează în mod substanţial şi fără o justificare obiectivă de la scopul şi filosofia iniţiale ale legii. 11. Astfel, dacă scopul iniţial al legii a fost cel de îmbunătăţire a unor practici ce ţin de buna gestionare a aglomeraţiei din sala de judecată, în forma adoptată de Camera decizională a fost instituit un mecanism neclar de verificare a realizării acestei noi obligaţii, contrar rolului şi atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Având în vedere efectele unui astfel de mecanism care nu a fost avut în vedere de iniţiator, importanţa unor reguli date în materia respectării normelor de procedură civilă, garanţiile instituite de cadrul normativ în vigoare în privinţa derulării procesului civil, se arată că prevederile nou-introduse trebuiau să fie adoptate de ambele Camere ale Parlamentului. 12. Prin urmare, modificările realizate de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, din punct de vedere cantitativ şi calitativ sunt de natură să contravină exigenţelor principiului bicameralismului instituit de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, aspect ce atrage neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea art. 215 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în ansamblul său. 13. Sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele României invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la calitatea legii şi respectarea normelor de tehnică legislativă privind integrarea modificărilor în ansamblul legislaţiei. 14. Punerea în aplicare a noilor dispoziţii ale legii va fi în sarcina completului de judecată competent să organizeze desfăşurarea şedinţei de judecată, complet ce va fi obligat să stabilească intervale orare diferite pe grupe de cauze cu fixarea cauzelor în care se administrează probaţiune extinsă, de regulă, în intervalele finale ale şedinţei de judecată. 15. Această soluţie legislativă nu este susceptibilă să contribuie, în toate cazurile, la realizarea cu promptitudine a interesului înfăptuirii justiţiei, contrar scopului ei declarat. Astfel, în funcţie de complexitatea probatoriului administrat şi chiar de riscul dispariţiei unor probe, aspecte ce în mod obligatoriu trebuie să rămână la aprecierea exclusivă a judecătorului/completului de judecată, o cauză poate fi fixată chiar la începutul şedinţei de judecată tocmai pentru a se răspunde cu promptitudine realizării interesului înfăptuirii justiţiei. 16. Or, instituirea obligaţiei de a striga o anumită cauză, de regulă la sfârşitul şedinţei de judecată, poate fi de natură să împiedice administrarea eficientă a procesului, iar fixarea ordinii cauzelor în funcţie de criteriul administrării probaţiunii extinse poate reprezenta un impediment, poate conduce la disfuncţionalităţi, nu la soluţionarea problemelor de ordin administrativ a căror rezolvare se urmăreşte prin soluţia legislativă criticată. Aceasta întrucât, nu de fiecare dată este posibil să se anticipeze timpul alocat unei cauze, natura probelor ori durata de administrare a acestora, ce poate varia în funcţie de diverse incidente procesuale ce pot interveni cu ocazia administrării. 17. Mai mult, în forma actuală, Codul de procedură civilă prevede la art. 215 alin. (2)-(4) o serie de criterii referitoare la întocmirea listei de şedinţă, respectiv că procesele declarate urgente, cele rămase în divergenţă şi cele care au primit termen în continuare se dezbat înaintea celorlalte; se dezbat cu prioritate procesele în care părţile sunt reprezentate/asistate de avocat/consilier juridic; judecătorul poate schimba ordinea de pe listă la cererea părţii interesate, pentru motive temeinice. Toate aceste criterii permit judecătorului sau completului de judecată o anumită flexibilitate în stabilirea ordinii cauzelor. 18. Această flexibilitate este înlăturată de legiuitor, ca efect al legii criticate, prin impunerea obligaţiei de a striga o anumită cauză sau anumite cauze la sfârşitul şedinţei de judecată, corelat cu perspectiva unei sancţiuni viitoare dacă această obligaţie nu este respectată (potrivit art. II şi III din legea criticată). Orice lege trebuie să asigure pentru destinatarii săi - justiţiabili, participanţi la actul de justiţie şi judecători - un cadru normativ stabil şi predictibil, în caz contrar fiind afectată nu doar calitatea legii, prin apariţia unei situaţii de incertitudine juridică şi printr-o aplicare neunitară, ci chiar înfăptuirea justiţiei realizată de judecători, cărora le va incumba obligaţia de a aplica norme cu dispoziţii contradictorii. 19. Noua soluţie legislativă avută în vedere prin modificarea alin. (1) al art. 215 din Codul de procedură civilă este de natură să afecteze desfăşurarea activităţii instanţelor, nefiind corelată cu dispoziţiile deja existente la alin. (2)-(4) ale aceluiaşi articol şi contravenind chiar dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie ce consacră două principii: independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. 20. În acest sens, principiul supunerii judecătorului numai legii trebuie privit întotdeauna în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), dar şi cu ale art. 124 alin. (3) din Constituţie. În plus, o asemenea reglementare care să conţină norme ce prevăd în detaliu administrarea desfăşurării şedinţei de judecată nu impune instituirea lor prin lege ca act al Parlamentului, ci ţine, mai degrabă, de domeniul legislaţiei secundare. 21. În plus, în exercitarea competenţelor sale, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat deja acte infralegale în această materie. Astfel, este menţionată Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 734 din 15 mai 2020, modificată prin Hotărârea nr. 1.095 din 20 august 2020, ambele publicate pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, care prevăd mai multe reguli de desfăşurare a activităţii administrativ-judiciare a instanţelor judecătoreşti, oferind suficiente criterii care să asigure desfăşurarea corespunzătoare a şedinţelor de judecată, având avantajul normelor flexibile, ce pot fi modificate cu celeritate, în funcţie de cerinţele apărute în practică, cu respectarea independenţei judecătorului/completului de judecată căruia cauzele i-au fost repartizate în mod aleatoriu. 22. Dintr-o altă perspectivă, potrivit art. 7 alin. (3^1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, propunerile legislative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. 23. Intervenind asupra Codului de procedură civilă cu dispoziţii privind modificarea regulilor referitoare la desfăşurarea proceselor, nu se poate susţine că legea dedusă controlului de constituţionalitate nu are implicaţii asupra dreptului la un proces echitabil şi, implicit, asupra unui drept fundamental al omului consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie. 24. Din această perspectivă, autorul obiecţiei consideră că soluţia legislativă ar fi trebuit să fie însoţită de o evaluare preliminară a impactului asupra dreptului la un proces echitabil, în acord cu dispoziţiile art. 7 alin. (3^1) din Legea nr. 24/2000, norme cu valoare constituţională prin raportare la art. 21 alin. (3) din Constituţie. 25. În plus, dispoziţiile art. II din legea criticată, cu privire la luarea în considerare a sesizărilor anonime, vin în contradicţie cu prevederile art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, potrivit cărora petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi se clasează. Prin urmare, şi sub acest aspect, legea criticată contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 26. Prin urmare, legea criticată, în forma transmisă la promulgare, nu răspunde cerinţelor de previzibilitate şi claritate specifice calităţii legii, astfel cum sunt stabilite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi nici principiului independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie. 27. Preşedintele României invocă încălcarea art. 133 şi 134 din Constituţie referitoare la rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5), coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. 28. Prin adoptarea art. II şi III din legea criticată, legiuitorul nu se limitează doar la a institui în sarcina judecătorului/completului de judecată obligaţiile prevăzute la art. I, ci instituie şi un mecanism privind sancţionarea eventualelor încălcări, prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii şi al preşedinţilor de instanţă. 29. Prin raportare la rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, derularea procedurii de sancţionare în cazul nerespectării unor obligaţii legale susceptibile să afecteze independenţa judecătorilor, prin intermediul Secţiei pentru judecători, depăşeşte rolul acestei instituţii prevăzut de Constituţie şi dezvoltat de cadrul normativ special în vigoare. 30. Potrivit Legii nr. 305/2022, Consiliul Superior al Magistraturii nu are stabilite atribuţii cu privire la soluţionarea sesizărilor privind nerespectarea normelor Codului de procedură civilă, astfel de sarcini situându-se în afara cadrului normativ privind competenţele în materie disciplinară ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Aşadar, soluţiile legislative privind înfiinţarea unei secţiuni speciale pe pagina proprie de internet destinate sesizărilor cu privire la nerespectarea dispoziţiilor nou-introduse în cuprinsul Codului de procedură civilă, precum şi informarea ulterioară a preşedinţilor de instanţă depăşesc atribuţiile fixate de legiuitor în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii. 31. Dintr-o altă perspectivă, informarea preşedinţilor instanţelor din care fac parte judecătorii în cazul cărora au fost primite sesizări de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea efectuării de către aceştia a propriilor verificări şi informări, poate determina, prin efectele şi modul de aplicare, o afectare a principiului independenţei judecătorilor. 32. Autorul sesizării de neconstituţionalitate apreciază că sintagma „pentru a efectua verificări şi informări“ din conţinutul art. III din lege este una neclară, iar din cuprinsul său nu se deduce în ce constau verificările şi care sunt consecinţele juridice ale nerespectării acestor norme nou-introduse. Acest aspect este susţinut şi de faptul că legea criticată nu instituie în mod expres un caz de abatere disciplinară în situaţia nerespectării dispoziţiilor art. I din lege. 33. Totodată, se arată că normele nu sunt corelate cu rolul şi atribuţiile prevăzute de lege pentru Inspecţia Judiciară şi este neclar dacă informările realizate de preşedinţii instanţelor se transmit Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare sau dacă rezultatele sunt publicate pe pagina Consiliului Superior al Magistraturii în secţiunea dedicată. În viziunea Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare dintre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii prin secţiile sale, ale Inspecţiei Judiciare şi ale preşedinţilor de instanţe este clar definită. 34. De altfel, introducerea unei noi atribuţii pentru Consiliul Superior al Magistraturii ar fi trebuit inclusă în legea specială mai sus menţionată, potrivit art. 134 alin. (4) din Constituţie, ceea ce ar fi determinat şi schimbarea competenţei Camerelor, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 75 alin. (1), (4) şi (5), coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. l). 35. Astfel, în condiţiile în care Camera Deputaţilor, Cameră decizională, a adoptat o prevedere referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii şi a instanţelor judecătoreşti, aceasta ar fi trebuit să procedeze la întoarcerea legii la Senat pentru art. II şi III, pentru care acesta era Cameră decizională şi avea competenţa de a decide definitiv. 36. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 37. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 38. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea art. 215 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu următorul conţinut normativ: "ART. I La articolul 215 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Pentru fiecare şedinţă de judecată se va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, care va fi afişată pe portalul instanţei şi la uşa sălii de şedinţă cu cel puţin o oră înainte de începerea acesteia. Lista va cuprinde şi intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor, fiind obligatorie stabilirea unor intervale orare diferite pe grupe de cauze, respectiv fixarea cauzelor în care se administrează probaţiune extinsă, de regulă în intervalele finale ale şedinţei de judecată. Dispoziţiile art. 220 sunt aplicabile." ART. II În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Consiliul Superior al Magistraturii are obligaţia creării unei secţiuni speciale pe pagina sa de internet în vederea sesizărilor, chiar şi anonime, cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 215 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. ART. III Secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii verifică o dată pe lună sesizările înregistrate cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 215 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi informează preşedinţii instanţelor în cazul cărora au fost primite sesizări, pentru a efectua verificări şi informări în vederea respectării acestor dispoziţii legale." 39. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) care consacră principiul bicameralismului, ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor şi supunerea acestora numai legii, precum şi ale art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (2) şi (4) cu privire la rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5) privind sesizarea Camerelor, coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. l) privind reglementarea prin lege organică a organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 40. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. 41. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 42. Curtea va constata că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României. 43. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. 44. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 45. În cauză, propunerea legislativă a fost iniţiată de 41 de deputaţi şi senatori şi a fost respinsă de Senat la data de 20 decembrie 2021, iar la 25 aprilie 2023 legea a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. La 2 mai 2023 legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi a fost trimisă la promulgare în data de 8 mai 2023. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 24 mai 2023. 46. Luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, Curtea urmează să constate că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018). 47. Totodată, sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. 48. În considerarea celor de mai sus, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, ale art. 10, ale art. 11 alin. (1) lit. A.a), ale art. 15 alin. (1), ale art. 16 alin. (2) şi ale art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 2.1. Critica de neconstituţionalitate extrinsecă 49. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Preşedintele României arată că, potrivit formei iniţiatorului, legea criticată conţinea un articol unic care prevedea modificarea art. 215 alin. (1) din Codul de procedură civilă în sensul de a se institui obligativitatea stabilirii unor intervale orare diferite pe grupe de cauze şi a fixării cauzelor în care este necesară administrarea unei probaţiuni extinse în intervalele finale ale şedinţei de judecată. Totodată, propunerea legislativă completa cu un nou punct, pct. 5, cuprinsul art. 522 alin. (2) din acelaşi act normativ, în sensul introducerii unui nou caz în care poate fi introdusă o contestaţie privind tergiversarea procesului, respectiv când instanţa şi-a nesocotit obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1). Se apreciază că, în forma transmisă la promulgare, legea criticată nesocoteşte principiul constituţional al bicameralismului, consacrat prin art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) din Constituţie, în virtutea căruia o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament. 50. Cu privire la principiul bicameralismului, în jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat o veritabilă „doctrină“ referitoare la acesta şi la modul în care este reflectat în procedura de legiferare. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, paragraful 38, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, precitată, paragraful 39, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32, sau Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, paragraful 66). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 53). 51. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestuia nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, precitată, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). 52. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură să afecteze principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, precitată, paragraful 29, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 54). 53. Însă bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. Prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, precitată, Curtea a reţinut că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. 54. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alterative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, anterior citată, paragrafele 37 şi 38, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45, şi Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragraful 57). 55. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă care se referă, practic, la art. II şi III din legea criticată, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. 56. Curtea reţine că cele două noi articole adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, nu au fost analizate de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. Senatul a respins propunerea legislativă la data de 20 decembrie 2021, iar Camera Deputaţilor a adoptat legea cu modificări la data de 25 aprilie 2023. 57. Legea criticată propunea în forma iniţiatorului modificarea art. 215 alin. (1) din Codul de procedură civilă în sensul de a se institui obligativitatea stabilirii unor intervale orare diferite pe grupe de cauze şi a fixării cauzelor în care este necesară administrarea unei probaţiuni extinse în intervalele finale ale şedinţei de judecată, precum şi introducerea la pct. 5 al art. 522 alin. (2) a unui nou caz în care poate fi introdusă o contestaţie pentru tergiversarea procesului, respectiv atunci când instanţa judecătorească nu şi-ar fi respectat noua obligaţie introdusă la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 58. Or, forma legii adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, înlătură noua ipoteză referitoare la contestaţia privind tergiversarea procesului şi introduce două noi articole, art. II şi III, care se referă la competenţe noi ale Consiliului Superior al Magistraturii, caz în care, de altfel, Cameră decizională este Senatul, şi nu Camera Deputaţilor. 59. Astfel, Curtea constată existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (introducerea unor articole care se referă la competenţe noi acordate Consiliului Superior al Magistraturii), precum şi existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (au mai fost adăugate 2 articole noi) care determină ca forma finală a legii să se îndepărteze în mod substanţial şi fără o justificare obiectivă de la însuşi scopul şi filosofia iniţiale ale legii. 60. Mai mult decât atât, analizând expunerea de motive a legii criticate, Curtea reţine că aceasta nu se referă în niciun fel la rolul şi competenţele Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât nu s-ar putea susţine că intenţia iniţiatorilor legii ar fi fost să stabilească noi atribuţii în sarcina instituţiei menţionate care ţin de competenţa decizională a Senatului [art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) şi (4) cu privire la rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5), coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie]. Chiar dacă Senatul, ca primă Cameră sesizată, s-a pronunţat în sensul respingerii soluţiei legislative iniţiale de modificare a art. 215 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi de completare a art. 522 alin. (2) din acelaşi act normativ prin introducerea la pct. 5 a unui nou caz în care poate fi introdusă o contestaţie privind tergiversarea procesului, Senatul nu a avut posibilitatea să dezbată şi să se exprime prin vot cu privire la domeniul de reglementare al art. II şi III adoptate de Camera Deputaţilor, fiind prin urmare exclus din procesul legislativ. Rezultă că substanţa legii, astfel cum a fost aprobată de cea de-a doua Cameră, nu mai vizează doar modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ci are în vedere un scop mai larg, neavut în vedere de prima Cameră sesizată, respectiv completarea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, aspect care ţine de obiectul de reglementare al Legii nr. 305/2022 şi care intră în competenţa decizională a Senatului. 61. Prin deosebirile majore de conţinut juridic şi configuraţia semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că textul legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor reprezintă o schimbare de esenţă şi se îndepărtează în mod fundamental atât de la voinţa iniţiatorilor, cât şi de la voinţa primei Camere sesizate, dispoziţiile art. II şi III nefiind dezbătute de Senat, care a respins legea în forma propusă de iniţiatori. Prin urmare, modificările realizate de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, din punct de vedere cantitativ şi calitativ sunt de natură să contravină exigenţelor principiului bicameralismului instituit de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, aspect ce atrage neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea art. 215 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în ansamblul său. 2.2. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă 62. Preşedintele României invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la calitatea legii şi respectarea normelor de tehnică legislativă privind integrarea modificărilor aduse prin art. I al legii criticate în ansamblul legislaţiei. În opinia autorului obiecţiei, noua soluţie legislativă avută în vedere prin modificarea alin. (1) al art. 215 din Codul de procedură civilă contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 124 alin. (3) din Constituţie. 63. Analizând criticile, Curtea reţine că, în jurisprudenţa lor, atât instanţa de contencios constituţional, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, precitată, şi Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 64. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. I din legea criticată sunt neclare, lipsite de previzibilitate şi de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. 65. Cu titlu preliminar, Curtea observă că între forma în vigoare a art. 215 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi forma acestuia în urma modificării prin art. I din legea criticată există o diferenţă destul de importantă. Textul prin care se completează art. 215 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede următoarele: „[...] fiind obligatorie stabilirea unor intervale orare diferite pe grupe de cauze, respectiv fixarea cauzelor în care se administrează probaţiune extinsă de regula în intervalele finale ale şedinţei de judecată.“ 66. Dispoziţiile criticate sunt neclare, întrucât se prevede pentru o anumită categorie de cauze, respectiv cele în care se administrează probaţiunea extinsă, că ele se vor fixa, de regulă, în intervalele finale ale şedinţei de judecată. Această sintagmă, „de regulă“, nu este clară, având în vedere că textul legal nu indică nişte criterii precise şi clare cu privire la ceea ce înseamnă tipologia acestor situaţii obişnuite. Or, exigenţele statului de drept impun adoptarea unui cadru legislativ integrat care să permită aplicarea efectivă şi eficientă a dispoziţiilor legale, astfel încât drepturile şi/sau măsurile prevăzute să nu fie teoretice şi iluzorii. 67. Dispoziţiile legale criticate sunt lipsite şi de previzibilitate, întrucât, aşa cum arată şi autorul sesizării de neconstituţionalitate, acestea nu se corelează cu prevederile art. 215 alin. (2)-(4) care stipulează o serie de criterii referitoare la întocmirea listei de şedinţă. Astfel alin. (2) al art. 215 prevede că procesele declarate urgente, cele rămase în divergenţă şi cele care au primit termen în continuare se vor dezbate înaintea celorlalte, la alin. (3) se arată că procesele în care partea sau părţile sunt reprezentate ori asistate de avocat, respectiv de consilier juridic se vor dezbate cu prioritate, iar potrivit alin. (4), la cererea părţii interesate, pentru motive temeinice, judecătorul poate schimba ordinea de pe listă. 68. Astfel, după cum s-a subliniat şi în literatura juridică de specialitate, deşi alin. (2) al art. 215 din Codul de procedură civilă nu se referă la ordinea în care să fie trecute dosarele în lista de şedinţă, ci la ordinea în care acestea se vor dezbate, totuşi textul impune, implicit, ordinea de pe lista de şedinţă. S-a mai arătat şi că, întrucât alin. (3) al art. 215 este înscris după alin. (2), dacă în concurs se află, după caz, una dintre pricinile declarate urgente, rămase în divergenţă sau care au primit termen în continuare cu o pricină care nu face parte din aceste categorii, dar în care reprezentarea sau asistenţa juridică este asigurată de avocat, respectiv consilier juridic, se va aplica cu prioritate alin. (3) al art. 215 [a se vedea M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu. M. Nicolae (coord.). Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 774]. 69. Cu privire la dispoziţiile în cauză, în literatura juridică de specialitate s-a arătat şi că, ulterior aplicării criteriilor prevăzute la alin. (2), criteriul ordonării cauzelor pe listă este, în sistemul informatic, vechimea cauzei, cele mai vechi cauze urmând a fi aşezate la începutul listei, iar cele mai noi la final. S-a mai susţinut şi că textul evocat obligă la fixarea unor intervale orare orientative pentru strigarea cauzelor, fie individual, pentru fiecare cauză (spre exemplu, la intervale de 15 minute), fie pe grupe (mici) de cauze, subliniindu-se că acest din urmă sistem este mai pragmatic, în condiţiile în care instanţa nu poate anticipa de fiecare dată cât timp va aloca fiecărei cauze (de la câteva minute în cazul unei amânări, la zeci de minute în cazul unor dezbateri consistente). Astfel, garanţia pentru părţi este, în acest caz, că pricina nu va fi strigată înaintea orei fixate estimativ, desigur, cu excepţia situaţiei în care părţile se prezintă mai devreme şi nu mai există alte cauze ce trebuie strigate prioritar. 70. În ceea ce priveşte criteriul introdus prin legea criticată pentru fixarea ordinii cauzelor - administrarea probaţiunii extinse -, Curtea reţine că acest nou criteriu nu întruneşte cerinţele de claritate şi previzibilitate, întrucât, în practică, nu ar putea fi avut în vedere de judecător, neputând fi estimat cu acurateţe în prealabil, cu ocazia întocmirii listei de şedinţă, ce probe urmează să fie administrate şi nici care este durata necesară pentru administrarea acestora, astfel că inserarea acestui criteriu în cuprinsul dispoziţiilor alin. (1) al art. 215 poate conduce, mai degrabă, în practică, la disfuncţionalităţi, şi nu la soluţionarea cu celeritate sau într-un termen rezonabil a cauzelor, scop ce a fost urmărit de iniţiatori prin legea criticată. 71. Prevederile legale criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil întrucât nu ţin cont de specificitatea administrării probaţiunii care poate necesita un timp considerabil mai mare pentru finalizarea întregii proceduri. Astfel, dacă mai multe dosare în care este necesară administrarea probaţiunii sunt lăsate la sfârşitul şedinţei de judecată [care, în principiu, în virtutea duratei programului de lucru, are şi ea o durată limitată în timp], unii justiţiabili s-ar putea găsi în situaţia în care să nu îşi poată valorifica drepturile tocmai din cauza timpului prea scurt alocat acestor categorii de cauze [la sfârşitul şedinţei]. 72. Este dreptul legiuitorului să legifereze, iar acesta poate soluţiona disfuncţionalităţile din sistemul judiciar care sunt cât se poate de reale prin intervenţia sa în cadrul legislaţiei primare sau delegând această competenţă Consiliului Superior al Magistraturii, însă în exercitarea acestui drept Parlamentul trebuie să respecte principiile şi drepturile prevăzute de Legea fundamentală. 73. Aşa fiind, fără a nega dreptul Parlamentului de a legifera inclusiv în sfera regulilor referitoare la organizarea şedinţei de judecată, în general, şi, în particular, a criteriilor obiective privind întocmirea listelor de şedinţă, Curtea constată că soluţia legislativă adoptată prin art. I al legii criticate poate îngreuna activitatea instanţelor determinând şi probleme de interpretare a noilor dispoziţii propuse, în raport cu criteriile conţinute deja în cadrul art. 215 alin. (2) şi (3), fiind, sub acest din urmă aspect, deficitară din perspectiva respectării cerinţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care trebuie să le îndeplinească textele de lege. 74. Curtea reţine că, de lege lata, art. 215 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă prevede expres că „Lista va cuprinde şi intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor“. Prin caracterul imperativ al acestei prevederi, norma instituie o obligaţie, iar nu o recomandare pentru instanţă, iar aplicarea concretă a acestei dispoziţii legale reprezintă atributul completului de judecată, care trebuie să realizeze managementul şedinţei de judecată cu luarea în considerare a naturii, specificului şi a altor elemente particulare care se pot ivi în cauzele înscrise pe lista de şedinţe. Fără a afecta însuşi principiul independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie, totuşi, instituirea la nivelul legii a obligaţiei de a striga cauza sau anumite cauze numai la sfârşitul şedinţei de judecată ar putea constitui un impediment în calea administrării eficiente a procesului, având ca efect încălcarea dreptului la un proces echitabil. 75. În considerarea argumentelor mai sus reţinute, Curtea constată că prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor şi supunerea acestora numai legii nu sunt încălcate, criticile nefiind întemeiate. 76. Însă, având în vedere încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, Curtea va admite obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art. I din legea criticată. 77. Cu referire la art. II şi III din legea criticată, Preşedintele României invocă pe fond, distinct de încălcarea principiului bicameralismului a cărei analiză s-a realizat mai sus, încălcarea art. 133 şi 134 din Constituţie referitoare la rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5), coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. 78. Având în vedere că art. II şi III sunt neconstituţionale, în urma analizei criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine că, în acord cu jurisprudenţa sa, nu mai este necesară examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 33, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, sau Decizia nr. 531 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 2 august 2018, paragraful 41). 79. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea art. 215 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
