Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 340 din 21 iunie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 17 alin. (2), art. 19 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (25)-(29), art. 20, art. 28 alin. (2), art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 66 alin. (7)-(9), art. 83 alin. (1)-(5), (7), (8) şi (10), art. 101 alin. (2) şi (4)-(12), art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i), alin. (10), (14) şi (17), art. 128 alin. (2), (10) şi (11), art. 146, art. 152 alin. (2), art. 193 alin. (1) lit. a) şi art. 237 alin. (1) din Legea învăţământului preuniversitar, precum şi a legii, în ansamblul său Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 340 din 21 iunie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 17 alin. (2), art. 19 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (25)-(29), art. 20, art. 28 alin. (2), art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 66 alin. (7)-(9), art. 83 alin. (1)-(5), (7), (8) şi (10), art. 101 alin. (2) şi (4)-(12), art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i), alin. (10), (14) şi (17), art. 128 alin. (2), (10) şi (11), art. 146, art. 152 alin. (2), art. 193 alin. (1) lit. a) şi art. 237 alin. (1) din Legea învăţământului preuniversitar, precum şi a legii, în ansamblul său

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 595 din 29 iunie 2023
Comenteaza legea

┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache  │- preşedinte           │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela        │- judecător            │
│Ciochină       │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător            │
│Licu           │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana  │- judecător            │
│Scântei        │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina    │- judecător            │
│Stanciu        │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina   │- judecător            │
│Tănăsescu      │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila   │- judecător            │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly   │-                      │
│               │prim-magistrat-asistent│
└───────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii învăţământului preuniversitar, obiecţie formulată de un număr de 52 de deputaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.582 din 23 mai 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.261A/2023.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă a actului normativ adoptat.
    4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că adoptarea legii s-a realizat cu încălcarea art. 73 alin. (3) lit. n) raportat la art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie. Prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. n) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie, în domeniul rezervat legii organice reprezentat de organizarea generală a învăţământului, orice iniţiativă legislativă sau proiect de lege se supune adoptării Senatului, în calitate de Cameră decizională. Cu toate acestea, nu toate normele juridice prevăzute în cadrul Legii învăţământului preuniversitar se subsumează categoriei de norme juridice care reglementează organizarea generală a învăţământului. Astfel, prin raportare la complexitatea raporturilor juridice care pot lua naştere în domeniului învăţământului, nu toate normele juridice cuprinse în acte normative ce au ca obiect reglementarea învăţământului se pot circumscrie sferei organizării generale a învăţământului.
    5. În acest sens, în ipoteza în care legea criticată cuprinde şi norme juridice de natura legii ordinare, precum şi norme juridice de natura legii organice, dar care, sub aspect procedural, nu sunt de competenţa decizională a Senatului, se evidenţiază concluzia că pentru aceste categorii de norme juridice competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor, fiind astfel incidente prevederile art. 75 alin. (5) raportat la alin. (1) şi (4) din Constituţie.
    6. Or, dispoziţiile art. 46 alin. (10), ale art. 62 alin. (6), ale art. 93 alin. (1), ale art. 146 alin. (1), ale art. 148 şi ale art. 219 din Legea învăţământului preuniversitar nu intră în competenţa Senatului, în calitate de Cameră decizională, nefiind incidente dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, motiv pentru care, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Legea fundamentală, competenţa decizională aparţinea Camerei Deputaţilor. Astfel, procedura care a stat la baza adoptării legii a fost viciată, nefiind respectată instituţia întoarcerii legii.
    7. Prevederile art. 45 şi 46 din lege, încă din forma propusă de Guvern, reglementau învăţământul de artă şi învăţământul sportiv, reprezentând o filieră specifică a învăţământului liceal cu profil vocaţional, în acord cu dispoziţiile art. 33 alin. (2) lit. b) din lege. Astfel, deşi dispoziţiile art. 45 şi 46 privesc în majoritate organizarea şi funcţionarea acestui tip de filieră a învăţământului liceal vocaţional, cu consecinţa subsumării acestor prevederi normelor juridice cu caracter organic prevăzute de art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, Senatul, în cadrul Comisiei pentru învăţământ, a adoptat un amendament prin care a instituit art. 46 alin. (10), care prevede că Ministerul Educaţiei împreună cu Agenţia Naţională Anti-Doping realizează Programul Naţional pentru Sport Curat, pentru promovarea principiilor ce ghidează sportul curat, performanţa nealterată de mijloace şi metode interzise. Or, norma juridică preconizată, deşi este, din punct de vedere formal, inclusă în cadrul art. 46, reglementează Programul Naţional pentru Sport Curat având ca obiect de reglementare campanii de conştientizare privind performanţa sportivă şi etica în ceea ce priveşte concurenţa loială între competitori, precum şi prevenirea şi combaterea consumului de substanţe interzise. Norma astfel instituită reglementează un domeniu conex, incidental domeniului educaţional, reprezentat de un program naţional în domeniul sportului, care nu este limitat exclusiv la sportul şcolar.
    8. Astfel, prevederea de la art. 46 alin. (10), din punctul de vedere al tehnicii legislative, ar fi trebuit introdusă în Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, act normativ ordinar, ce nu se poate subsuma domeniilor rezervate legilor organice de către Constituţie. Deşi opţiunea legiuitorului a fost în sensul de a include această normă juridică în cuprinsul Legii învăţământului preuniversitar, art. 46 alin. (10) este o normă ordinară, motiv pentru care, în raport cu prevederile art. 75 alin. (1), relativ la art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, s-ar fi impus recurgerea la instituţia întoarcerii legii la Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional. Ca atare, s-a încălcat instituţia întoarcerii legii, în contextul în care completarea normativă de la art. 46 alin. (10) adoptată de Senat nu a fost votată de către Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională.
    9. Art. 62 din lege reglementează înfiinţarea şi organizarea Centrului Naţional Românesc pentru Învăţământ la Distanţă, instituţie publică în subordinea Ministerului Educaţiei. La alin. (2)-(6) ale art. 62 din lege sunt reglementate atribuţiile, obiectivele, modul de organizare, precum şi sursele de finanţare ale Centrului Naţional Românesc pentru Învăţământ la Distanţă, instituţie care, deşi se află în subordinea Ministerului Educaţiei, are un obiect de activitate conex învăţământului preuniversitar, respectiv oferirea de programe de limbă, cultură şi civilizaţie românească, precum şi alte programe educaţionale de interes general, ca parte a învăţării pe tot parcursul vieţii, cetăţenilor români şi străini. În ciuda formei adoptate de Camera Deputaţilor, Senatul a modificat alin. (6) în sensul asigurării caracterului gratuit al anumitor servicii prestate de Centrul Naţional Românesc pentru Învăţământ la Distanţă. În aceste condiţii, fiind vorba despre o normă juridică eminamente ordinară, având în vedere atât faptul că reglementarea vizează organizarea unei instituţii publice care nu poate intra în sfera de reglementare a organizării generale a învăţământului, cât şi faptul că amendamentul adoptat de Senat vizează schimbarea viziunii legiuitorului în ceea ce priveşte sfera serviciilor prestate cu titlu gratuit, se impunea întoarcerea legii la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, cu privire la acest aspect.
    10. Art. 93 alin. (1) din lege, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, prevedea că în unităţile de învăţământ preuniversitar de stat sau particulare şi confesionale autorizate provizoriu şi acreditate se pot utiliza manuale şcolare alternative şi alte auxiliare didactice aprobate de Ministerul Educaţiei. Senatul a modificat acest text în sensul că aceste manuale „se utilizează“, ceea ce duce la concluzia că se impunea întoarcerea întregii legi la Camera Deputaţilor inclusiv pentru această prevedere, care ţinea de domeniul legii ordinare.
    11. Art. 146 alin. (1) din lege reglementează regimul juridic al proprietăţii publice şi private în ceea ce priveşte terenurile, clădirile şi baza materială afectate procesului educaţional, iar competenţa decizională în materia regimului juridic al proprietăţii aparţine Camerei Deputaţilor. Acest text a fost modificat de Senat, astfel că, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie, proiectul de lege, în această privinţă, cu referire la un amendament adus unei norme juridice care reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate, trebuia supus din nou votului Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Or, adoptarea proiectului de lege de către Senat, fără a dispune aplicarea instituţiei constituţionale a întoarcerii legii, reprezintă o încălcare a imperativelor constituţionale, de natură să vicieze întregul proces legislativ, cu consecinţa declarării neconstituţionalităţii de lege in integrum.
    12. Nerespectarea instituţiei reîntoarcerii legii este incidentă inclusiv în cazul amendamentelor admise referitoare la art. 148, care instituie regimul juridic al contravenţiilor prevăzute de Legea învăţământului preuniversitar. Or, prin raportare la art. 73 alin. (3) din Constituţie, regimul juridic al contravenţiilor nu se află sub incidenţa domeniilor rezervate în mod expres legilor organice, motiv pentru care normele juridice de drept contravenţional fac parte din categoria legilor ordinare, iar prin raportare la art. 75 alin. (1) din Constituţie, Camera decizională în această materie este Camera Deputaţilor. Ca atare, în virtutea prevederilor art. 73 alin. (3) raportat la art. 75 alin. (1) din Constituţie, se impunea întoarcerea legii la Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional în materie contravenţională. Or, nerespectarea acestei proceduri atrage declararea neconstituţionalităţii întregii legi.
    13. În ceea ce priveşte prevederile art. 219 din lege, acestea reglementează drepturile şi obligaţiile personalului din învăţământul preuniversitar. Prin sintagma utilizată - „personalul din învăţământul preuniversitar“ - se înţelege atât personalul didactic, cât şi personalul nedidactic, administrativ. Or, dacă personalul didactic se supune reglementărilor titlului al III-lea - Statutul şi cariera personalului didactic din lege, personalul administrativ se supune reglementărilor Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în conformitate cu norma de trimitere instituită la art. 164 alin. (4) din lege. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. p) raportat la art. 75 alin. (1) din Constituţie, raporturile de muncă se supun adoptării Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Or, în condiţiile în care Senatul a adus modificări în privinţa personalului nedidactic, administrativ, se impunea repunerea legii în discuţia Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională.
    14. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie motivat de faptul că normele juridice redactate sunt profund viciate, date fiind instituirea paralelismelor legislative, vădita incoerenţă a terminologiei utilizate, precum şi lipsa unui stil normativ care să caracterizeze legea în ansamblu. În acest sens se invocă şi Avizul consultativ al Consiliului Legislativ nr. 306 din 28 martie 2023. Nu numai că aceste vicii nu au fost înlăturate prin amendamente apte să pună în acord normele juridice cu observaţiile Consiliului Legislativ, ci, prin modificările şi completările aduse proiectului de lege pe parcursul procedurii legislative, au fost generate o serie de noi inadvertenţe legislative, Parlamentul abdicând de la misiunea de a asigura claritatea, previzibilitatea şi precizia normei. Astfel, legea utilizează o serie de noţiuni diferite pentru a defini acelaşi concept, creând astfel o incertitudine în ceea ce priveşte corecta interpretare şi aplicare a legii. Astfel, raportat la art. 19 alin. (1) lit. a), art. 28 alin. (2) şi art. 237 alin. (1) din lege, o primă problemă este reprezentată de utilizarea noţiunii de „furnizor privat“ pentru a defini concepte diferite. O a doua problemă identificată este utilizarea unei terminologii apte să creeze dificultăţi în ceea ce priveşte corecta definire a unităţilor de învăţământ preuniversitar particular autorizate să funcţioneze provizoriu, ca entităţi juridice distincte de persoana juridică de drept privat care are iniţiativa înfiinţării unei astfel de unităţi şcolare.
    15. Viciile de neconstituţionalitate determinate de nerespectarea normelor de tehnică legislativă se regăsesc în tot conţinutul legii, ceea ce conduce la încălcarea principiului securităţii juridice. Astfel, critica privind folosirea unei terminologii eterogene pentru definirea aceloraşi concepte vizează întreaga lege, iar exemplificativ se fac referiri la utilizarea unor noţiuni nedefinite precum „instituţii de învăţământ preuniversitar“ [art. 152 alin. (2), art. 193 alin. (1) lit. a)] şi „unităţi de învăţământ preuniversitar“ [art. 19 alin. (2)]. Se arată că art. 30 alin. (6) din lege instituie o contradicţie legislativă prin raportare la dispoziţiile art. 25 alin. (4) lit. i) din Codul fiscal. Astfel, în dezacord cu caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu administrarea unităţilor de învăţământ particular înfiinţate de angajator, legea prevede posibilitatea angajatorului de deducere parţială a sumelor acordate în mod distinct angajaţilor pentru acoperirea costurilor cu educaţia timpurie a copiilor din obligaţiile ce îi revin ca plată la bugetul de stat.
    16. Art. 107 alin. (17) din lege instituie şi menţine, în mod neconstituţional, o formă de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în cazul minorilor, prevăzând că elevii care se fac responsabili de deteriorarea sau sustragerea bunurilor unităţii de învăţământ sunt obligaţi să acopere, în conformitate cu prevederile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, toate cheltuielile ocazionate de lucrările necesare reparaţiilor sau, după caz, să restituie bunurile ori să suporte toate cheltuielile pentru înlocuirea bunurilor deteriorate sau sustrase. Or, art. 1372-1374 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, ca o formă de răspundere civilă delictuală obiectivă, aplicabilă în cazul minorului sau al persoanei care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială. Astfel, în cazul persoanelor aflate în stare de minoritate, incidentă este forma răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia; persoana care are sub 18 ani nu răspunde civil, această obligaţie legală subzistând în sarcina părinţilor, în virtutea art. 487 şi 493 din Codul civil. Ca atare, nu se poate imputa elevului minor repararea prejudiciilor determinate de deteriorarea sau sustragerea bunurilor unităţii de învăţământ, răspunderea aparţinând, după caz, persoanelor cărora le revine obligaţia de supraveghere. Aşadar, art. 107 alin. (17) este neconstituţional în măsura în care se aplică inclusiv elevilor care au vârsta sub 18 ani la data săvârşirii faptei delictuale, având în vedere insecuritatea juridică pe care o astfel de prevedere o poate genera prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    17. Dispoziţiile art. 128 alin. (2)-(17) din lege reglementează modul de organizare şi funcţionare a consiliilor de administraţie ale unităţilor de învăţământ. Cu toate acestea, reglementarea consiliilor de administraţie în cuprinsul legii este deficitară, ambiguă, conturându-se astfel premisele vulnerabilizării organelor de conducere deliberative la nivelul tuturor unităţilor de învăţământ. Astfel, prin tehnica redacţională utilizată nu sunt stabilite în mod clar criteriile în baza cărora se determină situaţiile în care consiliile de administraţie se constituie din 7, 9 sau 11 membri. Textul de lege omite să reglementeze numărul membrilor consiliului de administrare cu privire la unităţile de învăţământ care au efective de 300 de elevi. De asemenea, criteriul efectivului de elevi este introdus de sintagma „în mod corespunzător“, care este utilizată, conform normelor de tehnică legislativă, exclusiv în situaţia în care norma astfel introdusă împrumută dispozitivul normei la care se face trimitere, aplicându-se, mutatis mutandis, într-o ipoteză similară. Însă, în cazul de faţă, norma completatoare este inexistentă. Prevederea aplicării criteriului privind efectivul de elevi „în mod corespunzător“ creează astfel confuzie, nefiind deloc clar care este criteriul principal ce stă la baza modului de constituire a consiliilor de administraţie.
    18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 128 alin. (10) şi (11) care instituie procedura de vot în anumite cazuri expres prevăzute, acestea sunt neconstituţionale în contextul în care (i) determină o insecuritate juridică a modului în care pot fi adoptate hotărâri ale consiliului de administraţie şi (ii) determină inclusiv un blocaj în modul de funcţionare a consiliului de administraţie. Astfel, art. 128 alin. (10) instituie condiţia majorităţii absolute în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor în materia angajării, motivării, evaluării, recompensării, răspunderii disciplinare şi disponibilizării personalului didactic. Cu toate acestea, la alin. (11) se prevede că în ipoteza în care o astfel de hotărâre nu poate fi luată, nefiind menţionat expres dacă motivul imposibilităţii este reprezentat de lipsa cvorumului de şedinţă sau lipsa majorităţii absolute, consiliul de administraţie se convoacă din nou, decizia putându-se lua cu votul a două treimi din membrii prezenţi. Astfel, în cazul consiliului de administraţie compus din 11 membri, unde cvorumul de şedinţă este de 6 membri, adoptarea hotărârii se poate lua, la prima întrunire a acestuia, cu votul tuturor celor 6 membri prezenţi, reprezentând majoritatea absolută. În ipoteza neîndeplinirii cvorumului, respectiv a numărului de voturi necesare, devine incidentă prevederea de la art. 128 alin. (11) care presupune o nouă convocare a consiliului de administraţie. Or, în această ultimă situaţie, în cazul în care cvorumul este îndeplinit, decizia s-ar putea lua cu votul a 4 membri, motiv pentru care se apreciază că o astfel de ipoteză ar putea legitima o serie de abuzuri, cu atât mai mult cu cât astfel de decizii vizează aspecte importante privind cariera didactică. Mai mult, teza finală a alin. (11) instituie un blocaj, o imposibilitate a adoptării unei astfel de hotărâri în ipoteza în care nu se obţine ponderea de două treimi dintre voturile valabil exprimate dintre cei prezenţi. Ca atare, s-ar ajunge la situaţia de neacceptat în care, spre exemplu, o hotărâre prin care s-ar aplica o sancţiune disciplinară faţă de un anumit cadru didactic nu ar putea fi adoptată, tocmai pentru că textul de lege permite blocarea acestui proces prin tergiversarea modului de convocare şi întrunire a consiliului de administraţie. Prin urmare, dispoziţiile art. 128 privind modul de organizare şi funcţionare a consiliilor de administraţie ale unităţilor de învăţământ preuniversitar sunt neconstituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    19. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că art. 101 alin. (2) şi (4)-(12) din lege încalcă art. 16 din Constituţie, întrucât selecţia elevilor în ceea ce priveşte admiterea la liceu în baza evaluării naţionale este dublată de admiterea la liceu, creându-se astfel o vădită discriminare şi o încălcare a principiului fundamental al egalităţii în drepturi în ceea ce îi priveşte pe elevi. Astfel, pe lângă evaluarea naţională, ca unic proces menit să asigure admiterea elevilor în unităţile de învăţământ preuniversitar liceal, legea reglementează un proces subsecvent, reprezentat de admiterea la liceu pe baza unui concurs organizat de unităţile de învăţământ liceal pentru 50% din numărul de locuri atribuite prin planul de şcolarizare, raportat la numărul de formaţiuni de studiu. În aceste condiţii, legea instituie un dublu mecanism în vederea admiterii elevilor la liceu reprezentat, pe de o parte, de evaluarea naţională, iar, pe de altă parte, de concursul de admitere organizat ulterior de unitatea de învăţământ liceal pentru 50% din numărul de locuri. Acest mecanism este vădit discriminatoriu, întrucât instituirea concursului de admitere doar pentru anumite licee, doar pentru anumite discipline şi doar pentru 50% din numărul de locuri atribuite prin planul de şcolarizare creează premisele existenţei unui tratament diferit în ceea ce priveşte înscrierea la liceu pentru elevi aflaţi în aceeaşi situaţie. Astfel, o parte dintre elevii care optează doar pentru susţinerea evaluării naţionale vor putea fi şcolarizaţi în cadrul unităţilor de învăţământ liceal alese numai pentru 50% dintre locurile atribuite prin planul de şcolarizare, restul de 50% fiind „blocate“ pentru ocuparea acestora prin concurs. Ca atare, şansele unui elev de a se înscrie la un liceu care organizează concurs de admitere la anumite discipline sunt drastic limitate, fiind favorizaţi elevii care optează pentru participarea la concursul de admitere. Or, discriminarea rezidă în situaţia în care un elev care îşi doreşte să înveţe într-o anumită clasă dintr-un anumit liceu şi care participă atât la evaluarea naţională şi obţine nota 6, cât şi la concursul de admitere organizat de liceu la anumite discipline, unde obţine nota 8, va avea şanse semnificativ mai mari faţă de cele ale unui elev care participă doar la evaluarea naţională şi obţine nota 10. Plecând astfel de la faptul că rezultatul obţinut la evaluarea naţională reprezintă unicul criteriu obiectiv în baza căruia se stabileşte înscrierea la liceu prin mecanismul repartiţiei, instituirea concursului de admitere pentru anumite licee şi pentru anumite discipline este de natură să determine un tratament diferenţiat, creându-se astfel discriminări între elevi. Astfel, legiuitorul a abdicat de la principiul egalităţii de tratament, renunţând la un criteriu obiectiv şi raţional, reprezentat de rezultatul obţinut de elevi la evaluarea naţională, prin instituirea unui concurs de admitere doar la anumite discipline şi doar pentru anumite licee, care va permite anumitor elevi să fie selectaţi exclusiv în baza notei obţinute la acest concurs de admitere, în detrimentul altor elevi care poate au obţinut o notă mai mare la evaluarea naţională.
    20. Caracterul obiectiv al mecanismului evaluării naţionale este reprezentat de faptul că toţi elevii din România, în baza notelor obţinute la disciplinele limba şi literatura română, matematică, respectiv limba maternă, pentru elevii care au urmat studiile gimnaziale într-o limbă a minorităţilor naţionale, sunt repartizaţi pe locurile liceelor pentru care au optat, existând astfel un mecanism de ierarhizare fundamentat exclusiv pe rezultatul obţinut în urma parcurgerii unui examen unic. Or, dublarea acestui mecanism inclusiv de un concurs de admitere organizat la anumite discipline şi de anumite licee creează premisele încălcării criteriului obiectiv al diferenţei de tratament. Prin introducerea concursului de admitere este încurajată competitivitatea în cadrul unei probe caracterizate de subiectivism. În aceste condiţii, obiectivismul notei obţinute la evaluarea naţională este profund alterat de instituirea unui concurs de admitere ce are aptitudinea de a prevala în faţa ierarhiei stabilite de evaluarea naţională şi a cărui promovare depinde inclusiv de statutul financiar al elevului şi de posibilităţile acestuia de a se pregăti suplimentar la respectivele discipline de concurs.
    21. Se consideră că art. 101 alin. (5) din lege, care prevede că, în situaţia în care la concursul de admitere, pentru fiecare specializare, se înscrie un număr de elevi mai mic decât numărul locurilor scoase la concurs, unitatea respectivă nu are dreptul de a organiza concurs de admitere pentru specializarea respectivă în anul şcolar următor, este discriminatoriu. Ca atare, simpla manifestare de voinţă a unui număr însemnat de elevi cu privire la înscrierea la concursul de admitere organizat de o unitate de învăţământ va reprezenta o certificare a unor standarde ridicate de calitate în ceea ce priveşte actul educaţional, cu consecinţa instituirii prezumţiei netemeinice că restul unităţilor de învăţământ liceal, care nu doresc organizarea concursului de admitere sau faţă de care nu îşi manifestă intenţia de înscriere un număr suficient de elevi, nu prezintă aceleaşi garanţii de calitate. În aceste condiţii, discriminarea instituită de prevederile art. 101 alin. (2) raportat la alin. (5) şi (7) privind organizarea concursului de admitere se accentuează inclusiv prin subminarea criteriului obiectiv determinat de nota obţinută la evaluarea naţională, dată fiind prevalenţa concursului de admitere ce va reprezenta un standard privind calitatea în învăţământ.
    22. Mai mult, alin. (7) prevede că unităţile de învăţământ care doresc să organizeze concurs de admitere la liceu vor stabili ele însele criteriile de admitere prin hotărârea consiliului de administraţie. Or, o astfel de derogare nu poate fi privită ca o manifestare a autonomiei de decizie a unităţii de învăţământ, ci ca o flagrantă încălcare atât a principiului tratamentului identic în situaţii similare, cât şi a prevederilor art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie. Astfel, elevii absolvenţi ai gimnaziului cu drept de înscriere la evaluarea naţională, precum şi la concursurile de admitere se vor afla în situaţia de a se supune unor criterii de admitere diferite, prin raportare la voinţa fiecărei unităţi de învăţământ liceal organizatoare a concursului de admitere, manifestată prin hotărârea consiliului de administraţie. Astfel, nu numai că nu există premisele unui tratament identic în virtutea raţiunii de a asigura şanse egale tuturor elevilor aflaţi în aceeaşi situaţie, dar însuşi legiuitorul permite unităţilor de învăţământ să stabilească ele însele criteriile de admitere, acordându-le astfel un veritabil drept de apreciere, caracterizat de subiectivism. Mai mult, inclusiv această delegare în ceea ce priveşte edictarea criteriilor de admitere printr-un act administrativ reprezentat de o hotărâre a consiliului de administraţie reprezintă o încălcare a art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, în contextul conferirii posibilităţii elaborării unor norme juridice de o importanţă deosebită în ceea ce priveşte înscrierea elevilor la liceu printr-un act administrativ cu caracter normativ.
    23. Nu în ultimul rând, inclusiv procentul de 50% privind numărul de locuri din cifra de şcolarizare a unui liceu pentru care se poate organiza concurs de admitere reprezintă o dovadă a lipsei oricărui criteriu obiectiv care să justifice instituirea concursului de admitere.
    24. Astfel, se apreciază că dispoziţiile art. 101 alin. (2) şi (4)-(12) din lege sunt neconstituţionale, având în vedere instituirea unui tratament diferit al elevilor în ceea ce priveşte înscrierea la liceu care are la bază arbitrarul, subiectivismul şi discriminarea.
    25. Cu privire la încălcarea art. 26 alin. (1) din Constituţie, se arată că prevederile art. 66 alin. (7)-(9) din lege sunt neconstituţionale, reprezentând o încălcare a dreptului la viaţă intimă privată a persoanelor, în general, a elevilor, în special. Astfel, prevederile art. 66 alin. (7)-(9) instituie o serie de derogări privind posibilitatea anumitor categorii de persoane de a intra în posesia înregistrărilor video surprinse de camerele de luat vederi montate în incinta unităţilor de învăţământ, calificând categoriile de persoane de la art. 66 alin. (7) lit. a)-d) drept persoane autorizate să prelucreze înregistrările video, în urma îndeplinirii unor proceduri prealabile. Or, normele preconizate permit prelucrarea unor date cu caracter personal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Regulamentul general privind protecţia datelor. Astfel, în baza unei simple cereri, formulată de reprezentantul legal, de elevul major, respectiv de consilierul şcolar sau de psiholog, aceştia pot intra în posesia înregistrărilor video surprinse de camerele de luat vederi din incinta unităţilor de învăţământ, fără a exista vreo garanţie legală că o astfel de prelucrare de date îndeplineşte cerinţa reprezentată de existenţa scopului şi a unui interes legitim în aşa fel încât să nu vatăme dreptul la viaţă intimă privată a persoanelor expuse. Astfel, unitatea de învăţământ, în calitate de instituţie publică, din perspectiva Regulamentului general privind protecţia datelor, deţine şi calitatea de operator de date cu caracter personal, motiv pentru care, în lipsa unor limite şi condiţii expres prevăzute de lege în ceea ce priveşte dreptul de a prelucra date cu caracter personal, nu va putea stabili, în mod rezonabil, dacă solicitarea primită este compatibilă cu scopul pentru care datele cu caracter personal au fost colectate iniţial.
    26. Mai mult, în ceea ce priveşte destinatarii prevăzuţi la art. 66 alin. (7) lit. b) şi d) din lege, aceştia sunt prezumaţi ope legis că ar justifica un interes legitim, fapt pentru care norma este neconstituţională în măsura în care unitatea de învăţământ, în calitate de operator de date cu caracter personal, nu ar avea dreptul de a evalua şi de a analiza legalitatea şi temeinicia unei astfel de solicitări prin raportare la scopul prelucrării. Ca atare, legiuitorul a omis să reglementeze acele norme juridice apte să instituie proceduri coerente, clare, transparente, în baza cărora să poată fi dispuse prelucrări ale datelor cu caracter personal reprezentate de înregistrările video colectate de camerele de luat vederi amplasate în incinta unităţilor de învăţământ.
    27. Un argument jurisprudenţial suplimentar este reprezentat de Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Antović şi Mirković împotriva Muntenegrului, prin care s-a statuat că, în lipsa unor condiţii clare prevăzute de lege, colectarea datelor cu caracter personal, chiar şi într-un spaţiu public (în incinta unui amfiteatru al unei universităţi), reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă intimă privată protejat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. A fortiori, prelucrarea unor astfel de date cu caracter personal nu poate fi constituţională în lipsa acelor garanţii apte să asigure posibilitatea operatorului de a analiza compatibilitatea unei solicitări de prelucrare cu interesul legitim şi scopul urmărit.
    28. Cu privire la încălcarea art. 32 din Constituţie, se arată că, în ciuda instituirii unei garanţii legale în ceea ce priveşte accesul la învăţământul obligatoriu al tuturor beneficiarilor primari, statul român, prin autorităţile publice competente, nu a asigurat infrastructura şcolară necesară prin raportare la numărul beneficiarilor care îşi manifestă intenţia de înscriere. Caracterul gratuit al dreptului la învăţătură rămâne un drept iluzoriu, caracterul său efectiv lipsind cu desăvârşire în ceea ce priveşte atât capacitatea sistemului de educaţie de a asigura accesul tuturor elevilor la educaţie, cât şi investiţia în infrastructura şcolară, cu precădere în mediul rural.
    29. Astfel, dispoziţiile art. 17 alin. (2) raportate la art. 20, art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (1) din lege încalcă prevederile art. 32 din Constituţie, având în vedere lipsa unor garanţii legale în ceea ce priveşte accesul tuturor beneficiarilor primari la un învăţământ de calitate. Textele menţionate condiţionează accesul în învăţământul preuniversitar de masă de limita de vârstă fără a asigura în mod efectiv programe alternative care să garanteze integrarea sau reintegrarea oricăror persoane în învăţământul preuniversitar. Dacă în cazul învăţământului preşcolar norma juridică prevăzută la art. 17 alin. (2) omite să instituie o limită de vârstă, în cazul învăţământului primar, gimnazial şi liceal se instituie anumite limite de vârstă, din raţiuni ce ţin de stadiul dezvoltării socioemoţionale şi cognitive a persoanei. Cu toate acestea, o astfel de restrângere a dreptului la învăţătură, în ceea ce priveşte componenta sa de acces neîngrădit la sistemul public de educaţie, este neconstituţională în măsura în care statul, prin autorităţile publice competente, nu asigură rute alternative, programe educaţionale care să permită oricărui cetăţean, indiferent de vârstă, să se înscrie în învăţământul primar, gimnazial sau liceal.
    30. Programul „A doua şansă“ reglementat de prevederile art. 20 din lege reprezintă doar o posibilitate, o facultate lăsată la latitudinea statului, fără să existe garanţia că un elev aflat în situaţie de abandon şcolar la o vârstă precoce va mai putea să revină în învăţământul preuniversitar şi să îşi finalizeze studiile. În ciuda faptului că ţara noastră se confruntă cu o rată ridicată a abandonului şcolar în medii defavorizate, textul de lege adoptat ignoră această realitate, „eliminând din sistem“ acele persoane care nu au avut şansa accesului la învăţământ de la „vârsta clasei“ şi încălcând astfel art. 32 din Constituţie referitor la dreptul la învăţătură de care inclusiv un copil de 12 ani ar trebui să se bucure prin neîngrădirea dreptului de a se înscrie în învăţământul de masă. În acest caz, respectarea dreptului la învăţătură depinde, în mod inacceptabil, de o condiţie suspensivă pur potestativă din partea statului, care, prin modul în care este reglementat art. 20, nu îşi asumă nicio obligaţie pozitivă de a asigura accesul efectiv la educaţie al tuturor persoanelor, indiferent de momentul şi motivele neînscrierii sau abandonării învăţământului de masă. În plus, prin actuala reglementare, statul îşi legitimează propria culpă de a nu fi capabil să asigure accesul la învăţământ pentru orice persoană interesată.
    31. Mai mult, viciile de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 20 alin. (2) raportate la cele ale art. 17 alin. (2) din lege se evidenţiază inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 20 alin. (2) teza finală, care instituie premisele stabilirii condiţiilor de acces în programul „A doua şansă“ prin legislaţia terţiară, printr-o metodologie aprobată prin ordin al ministrului educaţiei. Or, cu titlu exemplificativ, relativ la reglementarea similară din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, programul „A doua şansă“ reglementat prin Ordinul ministrului educaţiei nr. 3.062/2022 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea Programului „A doua şansă“ - învăţământ primar şi a Metodologiei privind organizarea Programului „A doua şansă“ - învăţământ secundar stabileşte în mod nelegal că organizarea claselor de tipul „A doua şansă“ depinde de existenţa a cel puţin 10 cursanţi care îşi manifestă dorinţa de a se înscrie în cadrul acestui program. Ca atare, neîndeplinirea condiţiei privind numărul minim de 10 persoane înscrise atrage de la sine imposibilitatea organizării programului „A doua şansă“, fapt care determină o vădită încălcare a dreptului la învăţătură al persoanelor a căror vârstă depăşeşte limita maximă instituită de legislaţia primară necesară înscrierii în învăţământul de masă. Omisiunea legiuitorului de a stabili condiţiile de acces în cadrul programului „A doua şansă“ într-o manieră aptă să asigure efectivitatea dreptului la învăţătură pentru orice persoană interesată care, din varii motive, nu a fost înscrisă la timp în învăţământul de masă sau care a abandonat învăţământul este neconstituţională. Posibilitatea reglementării acestor condiţii de acces printr-un act administrativ cu caracter normativ riscă să determine o limitare excesivă a dreptului la învăţătură, în cazul instituirii unor condiţii restrictive.
    32. Se consideră că legea încalcă dreptul elevilor de a beneficia de un învăţământ preşcolar de stat gratuit. Legea constată realitatea socială a faptului că pe raza multor unităţi administrativ-teritoriale, în special cele din mediul rural, nu există o infrastructură şcolară în ceea ce priveşte înscrierea preşcolarilor în grădiniţe de stat, însă legiuitorul a apreciat, în mod neconstituţional, că într-o atare situaţie se pot dezvolta servicii de educaţie timpurie complementare. Cu alte cuvinte, lipsa unităţilor de învăţământ preşcolar nu va determina obligarea autorităţilor publice să asigure infrastructura necesară, ci doar va da posibilitatea acestora de a organiza servicii de educaţie timpurie complementare, noţiune nedefinită nicăieri în cuprinsul legii. Se reţine astfel că în actuala formă a legii, caracterul normativ, imperativ al normelor juridice este înlocuit de unele posibilităţi caracterizate de ambiguitate şi lipsă de coerenţă, atestând nu numai îndepărtarea legii de la scopul său fundamental, de ordonare a raporturilor juridice, ci inclusiv recunoaşterea imposibilităţii statului, prin autorităţile publice competente, de a aplica legea. În aceste condiţii, prevederile art. 30 alin. (6) din lege sunt neconstituţionale prin raportare atât la art. 1 alin. (5), cât la şi art. 32 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în contextul legitimării pasivităţii statului în ceea ce priveşte organizarea sistemului public de învăţământ, cu precădere cel preşcolar, într-o manieră care să asigure accesul efectiv, nediscriminatoriu şi gratuit al tuturor beneficiarilor primari.
    33. Se consideră că legea nu asigură dreptul la învăţătură de calitate într-un singur schimb, întrucât prevede că desfăşurarea învăţământului primar şi gimnazial se realizează, de regulă, dimineaţa, fapt care permite organizarea studiilor inclusiv în mai multe schimburi.
    34. În ceea ce priveşte menţiunea de la art. 31 alin. (1) cu privire la organizarea învăţământului primar, într-un singur schimb, de dimineaţa, începând cu anul şcolar 2029-2030, precum şi menţiunea prevăzută la art. 32 alin. (3) care prevede instituirea unui singur schimb şi în cazul învăţământului gimnazial, începând cu anul 2030, asigurarea unui învăţământ primar şi gimnazial de calitate, nediscriminatoriu este condiţionată de termene suspensive. Astfel, deşi legiuitorul apreciază că o educaţie de calitate, nediscriminatorie se realizează într-un singur schimb, de dimineaţa, atât din perspectiva beneficiarilor primari, minori, care sunt înscrişi în învăţământul primar şi gimnazial faţă de care efectele benefice ale învăţării într-un singur schimb, de dimineaţa, sunt incontestabile din punct de vedere formativ, cât şi din perspectiva cadrelor didactice al căror program de lucru este uniform, fără existenţa unui efort disproporţionat generat de instruirea pe parcursul zilei a mai multor schimburi de elevi, în actuala lege se menţin aceleaşi prevederi care permit organizarea învăţării în mai multe schimburi.
    35. O atare reglementare nu numai că intră în contradicţie cu dreptul la un învăţământ de calitate, ci este inclusiv discriminatorie în contextul în care instituie un tratament diferit în ceea ce priveşte intervalul orar de desfăşurare a cursurilor pentru elevi aflaţi în situaţii identice. Or, învăţarea pe parcursul dimineţii, într-un singur schimb, reprezintă premisa asigurării calităţii dreptului la învăţătură în contextul în care studiile au demonstrat că elevii, în special cei de vârste mici, învaţă considerabil mai bine într-un program şcolar organizat de dimineaţa. În susţinerea argumentelor de principiu se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 795 din 4 noiembrie 2020, concluzionându-se că prevederile art. 31 alin. (1) şi ale art. 32 alin. (3) reprezintă veritabile norme tranzitorii şi instituie un interval temporal excesiv, permanentizând şi legitimând o situaţie juridică ce persistă încă din anul 2011, de la momentul intrării în vigoare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011.
    36. Mai mult, elevilor care au neşansa de a fi şcolarizaţi în unităţi de învăţământ care organizează inclusiv schimbul 2, şi, în unele situaţii, chiar şi schimbul 3, le este îngrădit accesul la programe complementare de tip „Şcoală după şcoală“ [art. 31 alin. (8), art. 32 alin. (2), art. 74 din lege] sau „Învăţare remedială“ (art. 75), a căror organizare se realizează după finalizarea cursurilor şcolare obligatorii. În aceste condiţii, un elev care parcurge ciclul primar învăţând în intervalul orar 12.00-16.00 nu va putea participa la astfel de programe, care au rol esenţial în ceea ce priveşte sprijinirea procesului de învăţare sau recuperarea anumitor decalaje în ceea ce priveşte însuşirea la timp a competenţelor, faţă de un elev care parcurge ciclul primar învăţând în schimbul de dimineaţă. Totodată, prin învăţarea într-un singur schimb, pe parcursul dimineţii, este certificat caracterul obiectiv al tuturor examenelor naţionale, toţi elevii beneficiind de aceleaşi şanse şi de aceleaşi condiţii de învăţare.
    37. Aşadar, dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi ale art. 32 alin. (1) raportat la alin. (3) din lege contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 şi ale art. 32 din Constituţie.
    38. Din perspectiva afectării dreptului la învăţătură, se arată că art. 83 alin. (1) din lege, referitor la transportul elevilor, este neclar. În primul rând, stabileşte că elevii beneficiază de gratuitate „în condiţiile legii“, deşi această gratuitate este instituită chiar de dispoziţiile prezentei legi. Or, o trimitere în alb la o altă lege, care nu se poate determina, conduce la o insecuritate juridică deoarece nu se poate stabili în mod clar cine/cum beneficiază de gratuitate. În al doilea rând, dispoziţiile alin. (1) sunt neclare deoarece stabilesc că elevii beneficiază de gratuitate la serviciile publice de transport local, „inclusiv metropolitan şi judeţean“. Din aceste dispoziţii ar părea că transportul judeţean şi cel metropolitan sunt incluse în transportul local. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, nu există transport metropolitan, ci transport local şi transport judeţean, iar transportul judeţean nu este inclus în sfera transportului local. Această contradicţie legislativă este de natură să creeze o confuzie în rândul autorităţilor publice locale din perspectiva obligaţiilor acestora de asigura transportul gratuit pentru elevi. De asemenea, confuzia se răsfrânge şi asupra operatorilor de transport care nu sunt în măsură să determine ce obligaţii au faţă de elevi. În al treilea rând, textul criticat pare să condiţioneze acordarea propriu-zisă a gratuităţii de dispoziţiile unei hotărâri a Guvernului. Astfel, sintagma „în conformitate cu prevederile unei hotărâri de Guvern“ creează o insecuritate juridică, respectiv lipsa unei asemenea hotărâri este de natură să conducă la anularea sau ineficacitatea, după caz, a dreptului prevăzut la art. 83 alin. (1) din lege. Or, hotărârile Guvernului sunt acte date pentru organizarea executării legii. Astfel, hotărârile Guvernului trebuie să conducă la aplicarea legii, iar legea nu poate să fie condiţionată de o hotărâre a Guvernului. Astfel, norma juridică apare incompletă. În acest sens se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 28 din 29 ianuarie 2020.
    39. În ceea ce priveşte situaţia art. 83 alin. (2) din lege, se arată că acesta este în contradicţie cu dispoziţiile alin. (1). Astfel, nu există în legislaţie transport metropolitan, nefiind definit nici de Legea învăţământului preuniversitar şi nici de Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011. În acest caz, Guvernul României, pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, se află în imposibilitatea de a stabili sumele necesare transportului local, din cauza impreciziei normei juridice. Dispoziţiile art. 83 alin. (2) lit. b) şi c) din lege sunt într-o contradicţie flagrantă cu dispoziţiile alin. (1). Spre exemplu, la lit. b) apare sintagma „transport interjudeţean“, care nu este acoperită la art. 83 alin. (1). Deci nu se poate asigura finanţarea gratuităţii serviciului public interjudeţean deoarece elevii nu au gratuitate la transportul interjudeţean, iar transportul interjudeţean, astfel cum este definit de Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011, nu este reglementat ca serviciu public.
    40. De asemenea, art. 83 alin. (1) din lege stabileşte foarte clar că toţi elevii beneficiază de gratuitate, iar alin. (2) lit. b) condiţionează finanţarea gratuităţii de o condiţie specială pentru fiecare elev, cuantumul finanţării fiind stabilit prin hotărâre a Guvernului. Or, din dispoziţiile alin. (2) lit. b) nu rezultă cum este finanţată gratuitatea pentru elevii care nu se află în ipoteza de la lit. b) şi în ce măsură această finanţare derogă de la regulile referitoare la finanţarea transportului prevăzute de Legea serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007. În realitate, alin. (2) lit. b) nu stabileşte vreo derogare de la art. 42 din Legea nr. 92/2007, iar autorităţile locale şi judeţene sunt obligate să pună în aplicare dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 92/2007, având în vedere că acestea sunt emise în considerarea aplicării Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007. Astfel, alin. (2) lit. b) se află în contradicţie directă cu dispoziţiile legii speciale, care reglementează transportul de persoane în regim de serviciu public. Această contradicţie legislativă conduce la o blocare a aplicării legii deoarece operatorii de transport sunt puşi în situaţia în care nu este clar cărei autorităţi publice trebuie să le emită factura pentru diferenţele de tarif. De asemenea, necorelarea, respectiv contradictorialitatea cu privire la calitatea de beneficiar conduce la blocarea acordării gratuităţii elevilor care nu se află în ipoteza de la lit. b) deoarece operatorii de transport nu vor putea stabili cine finanţează transportul elevilor care nu sunt prevăzuţi la lit. b). Art. 83 alin. (2) lit. c) din lege are în vedere o ipoteză de decontare a transportului. Or, din dispoziţiile alin. (1) rezultă că elevii au gratuitate direct la operator, nu prin decontare. Astfel, ipoteza de la alin. (2) nu are nicio legătură cu teza care continuă la lit. c), ceea ce înseamnă că din formularea prevăzută la lit. c) nu se poate stabili care sunt drepturile elevilor şi obligaţiile altor autorităţi/operatori de transport cu privire la aceşti elevi.
    41. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) din lege sunt neclare, întrucât fac referire la delegarea „programelor judeţene şi interjudeţene de transport public local“, deşi nu există delegarea gestiunii programelor de transport judeţean de transport local sau interjudeţean de transport local. Cele trei sunt noţiuni diferite, întrucât transportul interjudeţean nu funcţionează în regim de serviciu public, deci alineatul nu poate face referire la delegarea serviciului public de transport interjudeţean. Nu se poate deduce din norma juridică ce înseamnă „cerinţe clare cu privire la politica de tarifare practicată pentru elevii din învăţământul preuniversitar“ din moment ce potrivit art. 83 alin. (1) elevii beneficiază de gratuitate. Astfel, acest articol ar putea fi interpretat şi în sensul că elevii nu beneficiază de gratuitate, iar contractele de delegare a gestiunii trebuie să explice politica de tarifare din care nu rezultă gratuitatea. Se invocă lipsa de corelare a dispoziţiilor art. 83 din lege cu dispoziţiile Legii nr. 92/2007 şi cu Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007.
    42. Art. 83 alin. (4) din lege stabileşte o derogare generală de la dispoziţiile Legii nr. 92/2007, fără să indice clar de la ce articol se derogă, astfel încât să se poată decela voinţa legiuitorului şi să se stabilească norma specială în raport cu norma generală.
    43. În realitate, dispoziţiile alin. (4) nu instituie o derogare, ci un paralelism legislativ în raport cu art. 20 din Legea nr. 92/2007, în considerarea căruia a fost emis deja Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice nr. 272/2007 pentru aprobarea Normelor-cadru privind stabilirea, ajustarea şi modificarea tarifelor pentru serviciile publice de transport local şi judeţean de persoane. Astfel, Legea nr. 92/2007 stabileşte deja atribuţia Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC) de a aproba norme-cadru cu privire la stabilirea tarifelor, iar aceste norme-cadru acoperă deja situaţiile referitoare la reduceri/gratuităţi pentru anumite categorii de persoane, inclusiv elevi. Din acest paralelism legislativ rezultă şi o imposibilitate de a decela ce obligaţii suplimentare are ANRSC, faţă de dispoziţiile existente în Legea nr. 92/2007 şi faţă de actele emise deja. Or, lipsa emiterii unor noi norme, conform alin. (4) din lege, poate fi invocată de autorităţile locale/operatori pentru a refuza respectarea alin. (1) cu privire la gratuitatea acordată elevilor, având în vedere dispoziţiile finale ale alin. (4), respectiv „inclusiv în vederea asigurării gratuităţii prevăzute la alin. (1)“. Aşadar, se poate interpreta că, în lipsa emiterii unui nou ordin, nu se poate asigura gratuitatea acordată elevilor.
    44. Se consideră că art. 83 alin. (5) şi (7) din lege se află în contradicţie, întrucât, potrivit alin. (7), nu este obligatorie deţinerea cardului naţional de elev pentru a beneficia de gratuitatea prevăzută la alin. (1). Totuşi, dispoziţiile alin. (5) stabilesc, contrar dispoziţiilor alin. (7), că dovada calităţii se face prin sistemul informatic al Ministerului Educaţiei sau prin intermediul cardului naţional de elev. În acelaşi timp, legea stabileşte că „operatorii de transport care nu au acces la sistemul informatic al Ministerului Educaţiei au obligaţia instalării de cititoare de card“, însă nu stabileşte de ce operatorii nu ar avea acces la sistemul informatic al Ministerului Educaţiei şi cine are acces la acest sistem informatic. Astfel, nu este clar cui incumbă obligaţia instalării de cititoare. De asemenea, nu este clar cum se va valorifica şi simpla adeverinţă sau carnetul de elev, în ipoteza în care nu există nici cititoare de carduri şi nici acces la sistemul informatic al Ministerului Educaţiei. Astfel, elevii au dreptul să invoce gratuitatea în baza unei adeverinţe, în baza alin. (7), dar nu este clar cum se va realiza compensarea, în condiţiile alin. (5).
    45. Cu privire la art. 83 alin. (8) din lege, se arată că ANRSC are atribuţii în sfera serviciilor publice de transport de persoane, nu în lipsa acestor servicii publice. În aceste condiţii, ANRSC nu poate aviza conform „sume forfetare“, în funcţie de distanţa între unitatea de învăţământ şi domiciliu. Nu există niciun fel de corelare între dispoziţiile alin. (8) şi atribuţiile ANRSC prevăzute în Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006 sau Legea nr. 92/2007. Având în vedere că avizul este conform, lipsa de precizie, claritate şi corelare conduce la imposibilitatea emiterii avizului ANRSC, deci la imposibilitatea emiterii hotărârii consiliului judeţean şi, implicit, la imposibilitatea asigurării acestor „sume forfetare“. De asemenea, nu rezultă care este regimul juridic al „sumelor forfetare“ sau ce reprezintă acestea, din moment ce nu sunt calificate ca burse, ambele în acest sens fiind respinse.
    46. Cu privire la art. 83 alin. (10) din lege, se arată că sunt neclare şi în contradicţie cu dispoziţiile alin. (8). Astfel, la alin. (8) se prevede că suma forfetară este stabilită de consiliul judeţean. În aceste condiţii, apare drept o necorelare faptul că finanţarea se face de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Educaţiei. Dispoziţiile alin. (10) nu stabilesc şi nu rezultă dacă Ministerul Educaţiei transferă fondurile consiliilor judeţene, care vor face plăţile către elevi, sau consiliile judeţene vor transmite hotărârile de aprobare a sumelor forfetare către Ministerul Educaţiei, care le va vira către unităţile de învăţământ.
    47. Din aceste raţiuni, se apreciază că art. 83 din lege încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 32 din Constituţie.
    48. Cu privire la problematica exmatriculării elevilor din învăţământul preuniversitar obligatoriu, se arată că art. 107 din lege stabileşte condiţiile în care măsura exmatriculării, ca o sancţiune disciplinară ultima ratio, care poate fi aplicată elevilor din învăţământul obligatoriu. În lipsa unei definiţii legale a noţiunii de „exmatriculare“, se desprinde concluzia că exmatricularea are natura juridică a unei sancţiuni disciplinare, putând fi aplicată exclusiv elevilor din învăţământul gimnazial, liceal şi postliceal, aceasta fiind de trei tipuri: (i) exmatricularea cu drept de reînscriere în anul şcolar următor, în aceeaşi unitate de învăţământ; (ii) exmatricularea cu drept de reînscriere, în anul şcolar următor, în altă unitate de învăţământ; (iii) exmatricularea fără drept de reînscriere, exclusiv pentru elevii din învăţământul postliceal. Dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi ale art. 107 alin. (10) din lege prevăd, ca o condiţie de bază în ceea ce priveşte dispunerea şi aplicarea sancţiunii exmatriculării, existenţa unor situaţii (foarte) grave cauzate de elev. Cu toate acestea, spre deosebire de art. 13 alin. (2), care prevede că situaţia foarte gravă trebuie să fie de natură să prejudicieze dreptul la educaţie al celorlalţi elevi, art. 107 alin. (10) condiţionează aplicarea sancţiunii de cauzarea unei stări de pericol în ceea ce priveşte siguranţa celorlalţi elevi sau a profesorilor. Astfel, se poate observa o contradicţie parţială între art. 13 alin. (2) şi art. 107 alin. (10), cu consecinţa încălcării principiului securităţii juridice prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    49. Mai mult, neclaritatea normelor juridice antereferite poate determina inclusiv apariţia unor situaţii neprevăzute de textul legal, motiv pentru care prevederile art. 13 alin. (2) şi ale art. 107 alin. (5) lit. g) şi i) sunt neconstituţionale în lipsa reglementării unui regim juridic clar, coerent, al sancţiunii exmatriculării, apt să realizeze un just echilibru între dreptul la educaţie al celui sancţionat şi drepturile celorlalţi beneficiari ai actului educaţional. Cu titlu exemplificativ, textul de lege nu reglementează situaţia în care un elev înscris în clasa a IX-a este exmatriculat cu drept de reînscriere în următorul an şcolar, în altă unitate de învăţământ. Or, într-o atare situaţie se ridică întrebarea legitimă dacă nota obţinută la evaluarea naţională de către elevul exmatriculat îşi menţine valabilitatea şi va putea fi luată în considerare la repartiţia în unităţile de învăţământ liceal sau acesta va fi nevoit să susţină din nou examenul. În aceste condiţii, instituirea normelor juridice privind procedura exmatriculării prin norme secundare, reprezentate de un ordin al ministrului, reprezintă o încălcare a Constituţiei în contextul în care o eventuală limitare a dreptului fundamental la învăţătură poate suferi restrângeri exclusiv prin norme juridice cu caracter organic.
    50. În consecinţă, se apreciază că dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi ale art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i) raportate la art. 107 alin. (10) din lege sunt neconstituţionale.
    51. Cu privire la încălcarea art. 44 alin. (2) teza întâi raportat la art. 136 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, se arată că prevederile art. 146 din lege au ca scop instituirea unor norme juridice cu caracter special, derogatoriu, apte să determine o protecţie sporită a bunurilor imobile aflate în proprietatea publică locală destinate desfăşurării actului educaţional, tocmai în virtutea interesului public major pe care îl reclamă învăţământul public. Cu toate acestea, art. 146 din lege prezintă vicii de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte (i) reglementarea constituţională prevăzută la art. 136, (ii) reglementarea implicită a principiului securităţii juridice edictat la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, precum şi procedura întoarcerii legii relativ la dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. m) raportat la art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţia României.
    52. Astfel, se consideră că o primă eroare vădită a modului de redactare a art. 146 este reprezentată de alin. (1), întrucât prevede că unităţile de învăţământ de stat şi unităţile de educaţie extraşcolară de stat pot deţine şi/sau administra bunuri proprietate publică. Or, titularii dreptului de proprietate publică, astfel cum prevede art. 136 alin. (2) din Constituţie, pot fi statul şi unităţile administrativ-teritoriale. O instituţie publică nu poate fi titulara dreptului de proprietate publică, ci, cel mult, poate fi titulara anumitor drepturi reale principale ca moduri de punere în valoare a dreptului de proprietate publică. Aşadar, în ceea ce priveşte art. 146 alin. (1) din lege, prin dihotomia prevăzută „pot deţine/administra bunuri proprietate publică“ este evident că intenţia legiuitorului a fost aceea de a conferi unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţilor de educaţie extraşcolară de stat vocaţia de a dobândi în patrimoniu un drept de proprietate publică, ceea ce contravine art. 136 alin. (2) din Constituţie. Astfel, folosirea noţiunii de „deţinere“ este indisolubil legată de prerogativa dispoziţiei, în antiteză cu noţiunea de „administra“ care se circumscrie dreptului de administrare, ca modalitate de punere în valoare a dreptului de proprietate publică. Aşadar, alin. (1) al art. 146 din lege este neconstituţional.
    53. Totodată, art. 146 alin. (2) teza întâi din lege încalcă art. 136 şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin folosirea sintagmei „domeniu public local“ se evidenţiază confuzia pe care legiuitorul o face între conceptul de „drept de proprietate publică“ şi cel de „domeniu public“; astfel, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate publică, acesta aparţine exclusiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi are ca obiect bunurile prevăzute expres de textul constituţional de la art. 136 alin. (3), precum şi bunuri de uz public şi de interes public. Or, în aceste condiţii, utilizarea sintagmei „domeniu public local“ este eronată şi riscă să creeze confuzie, în contextul în care, în accepţiunea sa largă, acest concept include atât bunurile aflate în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, cât şi bunurile aflate în proprietatea privată a acesteia. Însă, din modul în care este redactat art. 146 din lege rezultă că terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat sunt bunuri imobile aflate în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, deci în domeniul public, în sens restrâns. Or, în contextul în care la alin. (1) al art. 146 se prevede că unităţile de învăţământ „pot deţine“, iar la alin. (2) se face trimitere la noţiunea de „domeniu public“, există premisele unor erori în ceea ce priveşte corecta stabilire şi aplicare a regimului juridic al dreptului de proprietate ce are ca obiect terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ.
    54. În aceste condiţii, alin. (2) al art. 146 din lege este susceptibil să creeze confuzii majore în ceea ce priveşte stabilirea naturii juridice a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ. Aceeaşi critică se menţine inclusiv în ceea ce priveşte alin. (3) cu referire la noţiunea de „domeniu public judeţean“.
    55. Cu privire la alin. (5) al art. 146, se arată că norma juridică instituită defineşte in extenso noţiunea de „bază materială“ la care se face trimitere la alin. (2)-(4) şi se pune problema distincţiei între terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, deci care sunt afectate actului educaţional şi care fac obiectul dreptului de proprietate publică, şi „spaţii pentru procesul de învăţământ“, „terenuri agricole“, „ferme didactice“, „baze şi complexuri culturale-sportive“ afectate în mod direct şi special funcţionării învăţământului, în condiţiile în care despre acestea se pretinde că ar fi în proprietatea privată a unităţilor de învăţământ.
    56. Astfel, dacă se acceptă ipoteza că inclusiv componentele bazei materiale ar fi bunuri de interes public care fac obiectul dreptului de proprietate publică, atunci nici unitatea de învăţământ preuniversitar de stat şi nici oricare dintre instituţiile publice prevăzute la art. 146 alin. (2)-(4) nu pot fi titulare ale dreptului de proprietate publică, textul de lege prevăzut la alin. (5) fiind în ansamblu neconstituţional. Dacă se acceptă ipoteza că bunurile reprezentate de componentele bazei materiale ar fi bunuri aflate în proprietatea privată a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, respectiv a instituţiilor publice prevăzute la art. 146 alin. (2)-(4), atunci s-ar crea o confuzie între anumite categorii de bunuri imobile (spre exemplu, „spaţii pentru procesul de învăţământ“) şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ, prevăzute la art. 146 alin. (1). În aceste condiţii, din modul cum este elaborat alin. (5) este imposibil să se realizeze o distincţie clară între bunurile imobile care se regăsesc în cadrul bazei materiale care se află în proprietatea privată a unităţilor de învăţământ şi clădirile afectate actului educaţional care se află în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale.
    57. Cu privire la prevederile art. 146 alin. (7), (8) şi (11) din lege, care reglementează instituţia schimbării destinaţiei bazei materiale, respectiv a terenurilor, precum şi a spaţiilor şi a clădirilor, se consideră că acestea sunt neconstituţionale în ansamblu prin raportare la principiul securităţii juridice, legiuitorul neconferind nicio garanţie efectivă de protejare a terenurilor, clădirilor şi bazei materiale afectate desfăşurării activităţii şcolare. În primul rând, noţiunea de „schimbare a destinaţiei“ nu este definită de textul legii; ca atare, există premisele unor interpretări diferite în practică. În al doilea rând, alin. (7) prevede că schimbarea destinaţiei bazei materiale este realizată de autoritatea publică locală. Or, în acest context, s-ar desprinde concluzia că, deşi baza materială, astfel cum este definită la alin. (5), este proprietatea privată a unităţilor de învăţământ, respectiv a celorlalte instituţii publice amintite, schimbarea de destinaţie, deci exerciţiul dreptului de dispoziţie, s-ar realiza de către autorităţile publice locale. Astfel, din această perspectivă, textul prevăzut la alin. (7) este neconstituţional prin raportare la alin. (2)-(4), instituindu-se o scindare a atributelor dreptului de proprietate între unităţile de învăţământ şi instituţiile publice amintite, pe de o parte, şi autoritatea publică locală, pe de altă parte, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 136 din Constituţie.
    58. Criticile privind ambiguităţile redacţionale se menţin inclusiv cu privire la alin. (8) şi (11) care vizează schimbarea destinaţiei terenurilor şi clădirilor unităţilor de învăţământ în primii 3 ani de la momentul încetării activităţii didactice, respectiv după primii 3 ani de la intervenirea acestui moment. Or, fără a se preciza în mod expres cauzele încetării activităţii didactice, existând astfel posibilitatea unor abuzuri din partea autorităţilor publice locale, care pot decide discreţionar relocarea anumitor unităţi de învăţământ cu consecinţa încetării forţate a activităţii didactice în respectivele spaţii, condiţiile care stau la baza legalităţii dispoziţiei de schimbare a destinaţiei sunt ambigue, nefiind definite noţiuni precum „activităţi care contribuie la dezvoltarea comunităţii locale“.
    59. Se apreciază că art. 146 alin. (14) din lege este neconstituţional, în contextul în care autorităţile publice locale nu răspund penal, ceea ce nu se încadrează în principiul prevăzut de art. 135 alin. (1) din Codul penal. Aşadar, se încalcă securitatea juridică.
    60. Se mai subliniază că art. 146 alin. (15) din lege este neconstituţional prin raportare la art. 44, respectiv la art. 136 din Constituţie, în contextul în care situaţia-premisă reprezentată de închirierea anumitor bunuri vizează atât terenurile şi clădirile în care se desfăşoară activitatea didactică şi care intră în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, cât şi componentele bazei materiale care, în conformitate cu art. 146 alin. (2) teza finală, alin. (3) teza finală şi alin. (4) teza finală, intră în proprietatea privată a unităţilor de învăţământ, respectiv a instituţiilor publice. Mai mult, chiar şi în ipoteza în care inclusiv baza materială a unităţilor de învăţământ ar intra în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, sunt inaplicabile reglementările ce vizează închirierea bunurilor aparţinând domeniului public în contextul în care regimul juridic aplicabil este cel de drept comun. Se invocă Decizia nr. 6 din 9 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi se apreciază că un contract de închiriere ce are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale nu are natura juridică a unui act administrativ, fiind supus astfel regimului juridic al dreptului de proprietate privată.
    61. Pentru toate aceste argumente, se apreciază că art. 146 din lege încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 136 din Constituţie.
    62. Se mai arată că art. 19 alin. (25)-(29) din lege încalcă regimul juridic al proprietăţii reglementat de dispoziţiile art. 44 şi 136 din Constituţie, precum şi prevederile art. 1 alin. (5) cu referire la principiul securităţii juridice, întrucât instituie un mecanism de preluare de către consiliul judeţean, respectiv de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru unităţile de învăţământ de pe raza teritorială a acestora, în situaţia în care autoritatea publică locală responsabilă nu îşi îndeplineşte atribuţiile privind asigurarea finanţării unei unităţi de învăţământ preuniversitar, fiind astfel afectat în mod direct interesul superior al beneficiarului primar.
    63. Se susţine că noţiunea de „preluare“ este lipsită de o definiţie legală, motiv pentru care este imposibilă calificarea juridică a acestei operaţiuni administrative. În cazul în care este vorba despre un transfer al proprietăţii între comună, oraş sau municipiu, după caz, şi judeţ, sunt incidente dispoziţiile art. 294 - Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al altei unităţi administrativ-teritoriale din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Cu toate acestea, un astfel de transfer implică, în mod obligatoriu, justificarea faptului că respectivele bunuri nu mai sunt de uz sau de interes local. Or, o astfel de concluzie nu poate fi acceptată, în contextul în care respectiva unitate de învăţământ de stat asigură şcolarizarea elevilor aflaţi, cu precădere, în respectiva unitate administrativ-teritorială.
    64. Se susţine că, în ipoteza în care preluarea se raportează exclusiv la schimbarea ordonatorului principal de credite, norma preconizată este neconstituţională prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât mecanismul preluării unităţii de învăţământ de către consiliul judeţean nu este definit şi este imposibil din punct de vedere logic, în contextul în care consiliul judeţean, în calitate de autoritate publică deliberativă la nivel judeţean, nu are personalitate juridică şi nu poate exercita prerogativele dreptului de proprietate, în calitatea sa de administrator al proprietăţii publice a judeţului, în contextul în care titularul dreptului de proprietate asupra terenului şi clădirii în care îşi desfăşoară activitatea respectiva unitate de învăţământ este reprezentat de o altă unitate administrativ-teritorială.
    65. Se arată că ambiguitatea şi incoerenţa textului prevăzut la art. 19 alin. (25) din lege rezidă inclusiv prin instituirea a două condiţii-premisă apte să determine activarea procedurilor de preluare: (i) pasivitatea autorităţii publice locale cedente de a asigura finanţarea respectivei unităţi de învăţământ şi (ii) afectarea în mod direct a interesului superior al beneficiarului primar. Prima condiţie este neclară, neindicându-se dacă finanţarea la care se face trimitere este reprezentată exclusiv de finanţarea complementară prevăzută la art. 140 din lege sau de orice alt tip de finanţare care se asigură prin intermediul bugetului local; o astfel de apreciere este fundamentală în contextul în care atât finanţarea de bază, cât şi finanţarea complementară, ca forme prin care se alocă resursele financiare unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, se asigură prin bugetele locale din cote defalcate din unele venituri din bugetul de stat. Ca atare, includerea în bugetele locale a acestor tipuri de cheltuieli poate depinde inclusiv de (ne)diligenţa manifestată de autorităţile publice centrale, lipsa fondurilor publice nefiind în mod absolut culpabilă autorităţilor publice locale. A doua condiţie, reprezentată de afectarea interesului superior al beneficiarului primar, este profund ilogică şi ambiguă, în contextul în care aceasta există numai în măsura în care este o consecinţă directă şi nemijlocită a faptului că autorităţile publice locale nu au putut asigura finanţarea unităţii de învăţământ; or, vătămarea interesului superior al elevului există în orice moment în care finanţarea, indiferent de sursa acesteia, este insuficientă.
    66. Mai mult decât atât, art. 19 alin. (26) reia din nou teza administrării de către consiliul judeţean a unităţii de învăţământ astfel preluate. Or, administrarea reprezintă o prerogativă a dreptului de proprietate publică exercitat exclusiv de titularul dreptului de proprietate publică, respectiv unitatea administrativ-teritorială cedentă. În aceste condiţii, eventuala scindare a atributelor dreptului de proprietate publică încalcă art. 136 din Constituţie, care prevede expres şi limitativ categoria drepturilor reale principale în baza cărora se poate realiza punerea în valoare a proprietăţii publice (administrarea, concesiunea, darea în folosinţă gratuită, respectiv închirierea). Inclusiv eventuala aparentă similitudine conceptuală între noţiunea de „administrare“, cuprinsă în textul de la art. 19 alin. (26), cu administrarea ca mod de punere în valoare a proprietăţii publice nu poate fi acceptată, în contextul în care dreptul de administrare, prevăzut expres la art. 136 alin. (4) din Constituţie, poate fi acordat exclusiv regiilor autonome şi instituţiilor publice. Or, consiliile judeţene nu sunt instituţii publice, ci autorităţi publice.
    67. În ceea ce priveşte art. 19 alin. (27) din lege, se arată că acesta intră într-o vădită contradicţie cu alin. (25), în contextul în care instituie un mecanism de preluare diferit faţă de cel prevăzut de acest din urmă text legal. Dacă art. 19 alin. (25) prevede că preluarea se realizează exclusiv în baza unui acord al „tuturor părţilor implicate“, fără a exista o determinare clară a acestora, art. 19 alin. (27) prevede că preluarea se realizează prin hotărâre a consiliului judeţean, cu avizul conform al Ministerului Educaţiei.
    68. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere.
    69. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată.
    70. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Guvernul arată că din art. 1 alin. (4) din legea analizată rezultă că acest act reglementează, la nivel primar, totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale privind organizarea generală a învăţământului. În condiţiile în care obiectul de reglementare al legii este foarte clar definit la art. 1 alin. (4) şi la art. 10 alin. (1), fiind stabilit în mod clar faptul că în domeniul educaţiei şi al formării profesionale, prin sistemul naţional de învăţământ, dispoziţiile legii criticate prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, nu se poate susţine că dispoziţiile menţionate de autorii sesizării nu se circumscriu organizării generale a învăţământului. Mai mult, sfera de aplicabilitate rezultă cu evidenţă şi din faptul că se statuează situaţia de conflict între acestea, caz în care se aplică dispoziţiile legii învăţământului preuniversitar. Astfel, procedura de adoptare la nivelul Parlamentului a fost conformă cu normele statuate în Constituţie.
    71. Se arată că toate prevederile din lege se aplică în mod strict în legătură cu dreptul la educaţie şi se circumscriu organizării generale a învăţământului. Din analiza documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Senat, în calitate de Cameră decizională, este evident faptul că modificările operate de către Senat faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor nu sunt de natură să imprime nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Camera Deputaţilor şi nici o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Camera Deputaţilor. Legea adoptată a păstrat obiectul de reglementare al propunerii legislative iniţiale, acestuia aducându-i-se unele corective minore sub aspectul numerotării articolelor şi aspecte minore de exprimare care nu schimbă fundamental norma şi scopul reglementării.
    72. Senatul, în calitate de Cameră decizională, nu a făcut altceva decât să îşi asume şi să îşi exercite un rol constituţional. Lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau de a completa legea, astfel cum a fost adoptată de prima Cameră sesizată, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent primei Camere sesizate în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Art. 75 alin. (3) din Constituţie nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptat/ adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/dezbătută în Camera decizională, unde să i se poată aduce modificări şi completări. În acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare al iniţiativei legislative, deci nu îl poate deturna de la finalitatea sa în procesul de adoptare a Legii învăţământului preuniversitar. În procedura contestată nu a fost modificat substanţial obiectul de reglementare şi, prin urmare, nu a fost modificată finalitatea acestuia.
    73. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că alin. (1) şi (2) ale art. 101 din lege sunt constituţionale, întrucât nu instituie un dublu mecanism de admitere. Evaluarea naţională reprezintă un examen prin care se certifică dobândirea unor competenţe la sfârşitul ciclului gimnazial. Aşa cum prevede şi legea, admiterea în învăţământul liceal se poate realiza pe două căi: prin repartiţie computerizată - care constituie regula - sau prin concurs de admitere - care, conform alin. (7) al art. 101, este la decizia consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ. Concursul de admitere în clasa a IX-a poate fi organizat de către fiecare unitate de învăţământ liceal, numai după susţinerea examenului de evaluare naţională, pentru un număr limitat de locuri atribuite prin planul de şcolarizare şi pentru acele specializări stabilite de consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ. Prevederea vine să pună în aplicare normele europene care susţin stabilirea dreptului la educaţie diferenţiată în funcţie de particularităţile fiecărui elev şi de performanţele şcolare ale acestuia. Mai mult, Recomandarea 1.284/1994 a Consiliului Europei subliniază cerinţele educaţionale speciale ale tinerilor cu potenţial excepţional. Aceasta scoate în evidenţă importanţa acordării asistenţei şi sprijinului necesar acestor tineri, astfel că sistemul de învăţământ trebuie construit în aşa fel încât să ofere educaţia adecvată pentru majoritatea copiilor, iar copiilor supradotaţi condiţii educaţionale adecvate care să le permită să îşi dezvolte complet abilităţile, în beneficiul lor şi al întregii societăţi. Educaţia diferenţiată a tinerilor capabili de performanţă înaltă se poate face prin adaptarea unităţii de învăţământ la posibilităţile aptitudinale, cognitive, afective şi motrice, la ritmul şi la stilul de învăţare ale acestor tineri, prin intermediul claselor specializate sau prin trasee curriculare diferenţiate. Pe de altă parte, admiterea la liceu nu are ca scop asigurarea unei evaluări normative a elevilor la finalul clasei a VIII-a. Această evaluare se realizează prin examenul de evaluare naţională. Autorii excepţiei pun semnul egalităţii între două instituţii juridice totalmente diferite, între examenul de evaluare naţională şi o procedură de repartizare reprezentată de admitere.
    74. Se arată că ideea că doar anumite licee organizează examen de admitere este falsă, deoarece toate liceele pot decide organizarea acestei selecţii. Pe de altă parte, locurile rămase neocupate vor fi atribuite prin repartizare computerizată. Mai mult, faptul că şi în prezent, la liceele cu profil vocaţional, există un examen de admitere prin promovarea unor probe de aptitudini (de exemplu, probe sportive, artistice, lingvistice), care se susţin înaintea repartizării computerizate şi pe baza cărora elevul este admis în clasa a IX-a, după promovarea examenului de evaluare naţională.
    75. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la limitele principiului constituţional al egalităţii variază între o egalitate strictă, uneori asimilată cu principiul nediscriminării, şi o egalitate relativă, de tratament, care acceptă diferenţierea regimului juridic, în funcţie de particularităţile obiective ale situaţiilor concrete. În jurisprudenţa sa, Curtea a considerat că egalitatea înseamnă şi posibilitatea instituirii unui drept la diferenţă pentru situaţii juridice diferite. Principiul egalităţii în drepturi presupune ca tuturor absolvenţilor clasei a VIII-a să li se asigure posibilitatea de a fi admişi într-o unitate de învăţământ de nivel liceal. Art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Se apreciază că nu sunt create premisele încălcării criteriului diferenţei de tratament, deoarece nu există niciun fel de discriminare între absolvenţii clasei a VIII-a care au promovat examenul de evaluare naţională, toţi având dreptul de a alege ce specializări doresc să urmeze. Chiar şi în prezent admiterea la liceu se realizează diferenţiat, în funcţie de aptitudinile fiecărui elev. Drept urmare, nu se poate susţine că o unitate de învăţământ care nu mai poate organiza concurs de admitere în anul şcolar următor este discriminată în raport cu alte unităţi de învăţământ.
    76. Se arată că art. 101 din lege nu încalcă nici art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, deoarece organizarea sistemului de învăţământ nu priveşte doar aspectele de organizare administrativă, ci are în vedere şi totalitatea aspectelor legate de drepturile şi obligaţiile tuturor actorilor educaţionali (elevi, părinţi, cadre didactice, autorităţi publice). Prin transmiterea deciziei de organizare a admiterii, respectiv de stabilire a criteriilor de admitere către consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ se urmăreşte o descentralizare a deciziei către nivelul local, deoarece doar la nivelul unităţii de învăţământ se cunosc cel mai bine necesităţile.
    77. În concluzie, dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi. Acest articol vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui.
    78. Cu privire la criticile ce vizează art. 66 alin. (7)-(9) din lege, se arată că sistemele de supraveghere audio-video se pot instala doar în vederea asigurării pazei şi protecţiei persoanelor, bunurilor şi valorilor şi numai ca urmare a consultării cadrelor didactice, a părinţilor şi a elevilor din unitatea de învăţământ preuniversitar. Acordul sau dezacordul scris al părinţilor/ reprezentanţilor legali pentru supravegherea audio-video a elevilor este cuprins în contractul educaţional încheiat cu aceştia. Mai mult, unităţile de învăţământ cu sistem de supraveghere audio-video îşi asumă răspunderea publică în ceea ce priveşte respectarea şi punerea în aplicare a prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 (Regulamentul general privind protecţia datelor), în special cu privire la modul de stocare, prelucrare şi utilizare a datelor cu caracter personal obţinute din înregistrările camerelor de supraveghere audio-video instalate în incinta unităţilor de învăţământ.
    79. În ceea ce priveşte accesul la înregistrări, acesta este strict reglementat. Pot avea acces la înregistrări elevul, părintele/reprezentantul legal, directorul unităţii de învăţământ, celelalte persoane enumerate la art. 66 alin. (7), doar cu acceptul părintelui şi cu aprobarea conducerii unităţii şcolare. Drept urmare, norma juridică cuprinde în conţinutul său toate garanţiile necesare pentru asigurarea protecţiei datelor cu caracter personal ale elevilor, prelucrarea acestora făcându-se în mod legal, echitabil şi transparent, şi fiind limitată la ceea ce este necesar în raport cu scopurile prelucrării, cu consimţământul persoanei vizate, pentru executarea unui contract educaţional, în îndeplinirea unei obligaţii legale ce revine unităţii de învăţământ.
    80. Cu privire la criticile aduse art. 17 alin. (2) raportat la art. 20, art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (1) din lege, se arată că art. 17 în integralitatea sa nu face altceva decât să asigure dreptul la învăţătură pentru toate persoanele, inclusiv pentru acele persoane care, din diferite motive, nu au avut un parcurs educaţional cursiv, parcurs corespunzător vârstei biologice. Norma vine să garanteze dreptul de a parcurge un învăţământ general obligatoriu pentru toţi cetăţenii, respectiv de a oferi sprijin acestor categorii pentru completarea şi finalizarea educaţiei de bază corespunzătoare învăţământului gimnazial sau învăţământului obligatoriu, precum şi pentru pregătirea în vederea obţinerii unei calificări profesionale într-un anumit domeniu. Astfel, se reglementează şcolarizarea persoanelor care au depăşit cu mai mult de 3, respectiv 4 ani vârsta clasei prin forma de învăţământ cu frecvenţă redusă sau prin programul „A doua şansă“. Art. 20 constituie temei de drept pentru implicarea autorităţilor administraţiei publice locale, a mediului economic, a cultelor recunoscute de lege şi a organizaţiilor neguvernamentale în organizarea programului „A doua şansă“. Nu se poate înscrie în clasa pregătitoare (vârsta clasei 6 ani) o persoană care are vârsta de 10, 11, 12 sau 18 ani. Diferenţele psihosomatice, de dezvoltare fizică şi psihică, sunt atât de mari, încât ar avea efecte negative asupra tuturor elevilor. Mai mult, şi Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 reglementează programul „A doua şansă“, program care se aplică cu succes în unităţile de învăţământ preuniversitar. În concluzie, stabilirea unor criterii de participare la actul educaţional nu reprezintă o restrângere sau o îngrădire a dreptului la învăţătură, tocmai prin programul „A doua şansă“ statul asigurând o alternativă pentru ca fiecare cetăţean să fie şcolarizat.
    81. Cu privire la criticile aduse art. 30 alin. (3) din lege, se arată că acest text reglementează, în integralitatea sa, serviciile de educaţie timpurie care se desfăşoară în cadrul creşelor şi grădiniţelor, norma îndeplinind condiţiile de claritate, coerenţă şi predictibilitate. Definirea noţiunii de „servicii de educaţie timpurie complementare“ se regăseşte în chiar conţinutul alin. (3), care explică în ce constau aceste servicii, respectiv ludotecă, grup de joacă, grădiniţă comunitară. În prezent, în fiecare unitate administrativ-teritorială există cel puţin o unitate de învăţământ preşcolar. Funcţionarea unei unităţi de învăţământ presupune existenţa unui număr suficient de antepreşcolari/preşcolari/elevi care, prin stabilirea costului standard, să asigure condiţiile financiare necesare pentru funcţionarea unităţii de învăţământ. Existenţa unor comunităţi în zone izolate, zone care fac dificilă participarea copiilor la activităţile didactice din centrul de comună, fac necesară înfiinţarea acestor servicii de educaţie timpurie complementare. Prevederile alin. (3) constituie o excepţie de la regula instituită de art. 6 din lege, în sensul că în fiecare unitate administrativ-teritorială se organizează şi funcţionează unităţi de învăţământ cu limba de predare română şi/sau, după caz, cu predare în limbile minorităţilor naţionale.
    82. Susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia în cazul acestor servicii nu se asigură un învăţământ gratuit este eronată. Aceste servicii vor funcţiona ca structuri fără personalitate juridică ale unităţilor de învăţământ din acea unitate administrativ-teritorială. Fiind o componentă a unei unităţi şcolare, finanţarea se va face în conformitate cu prevederile art. 138 şi următoarele din lege. Norma supusă analizei asigură dreptul la învăţătură pentru toţi antepreşcolarii şi preşcolarii din comunitate, iar criticile enunţate de autorii sesizării nu au nicio legătură cu încălcarea dreptului fundamental la învăţătură, fiind simple alegaţii fără fundament.
    83. Cu privire la criticile aduse art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) şi (3) din lege, se arată că scopul normei este acela de a asigura funcţionarea atât a învăţământului primar, cât şi a celui gimnazial în program de dimineaţă. Deoarece alocarea fondurilor şi construcţia unor noi săli de clasă necesită timp, a fost stabilit un termen rezonabil până la care funcţionarea învăţământului primar şi gimnazial să se realizeze numai în program de dimineaţă. Mai mult, afirmaţia autorilor sesizării potrivit căreia elevilor care frecventează cursurile şcolare organizate în două schimburi le este îngrădit accesul la programe complementare de tipul „Şcoală după şcoală“ sau „Învăţare remedială“ este eronată. În acest sens, se face trimitere la art. 74 alin. (3) teza a doua şi la art. 75 alin. (5) din lege, conchizându-se că legea reglementează şi modalităţi alternative pentru asigurarea dreptului la învăţătură, independent de programul de desfăşurare a cursurilor şcolare. Prin urmare, art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) şi (3) nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 32 din Constituţie.
    84. Cu privire la criticile aduse art. 83 alin (1) din lege, se apreciază că textul normei este clar şi lipsit de echivoc. Din redactarea alin. (1) rezultă cu claritate cine sunt beneficiarii gratuităţii, precum şi pentru ce tipuri de transport public se acordă această gratuitate. Sintagma „beneficiază de gratuitate, în condiţiile legii“ nu este „o trimitere în alb, la o altă lege“, aşa cum susţin autorii excepţiei. Partea finală a alin. (1) reglementează în concret obligaţia de a se elabora şi aproba o hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cu consultarea structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale pentru punerea în executare a prevederilor conţinute în lege. Sintagma „inclusiv metropolitan şi judeţean“ se interpretează în sensul că gratuitatea se aplică şi pentru transportul metropolitan şi transportul judeţean. Hotărârea Guvernului la care face trimitere partea finală a alin. (1) nu condiţionează acordarea propriu-zisă a gratuităţii transportului. Scopul acesteia este de a reglementa punerea în aplicare a prevederilor art. 83 din lege.
    85. Cu privire la criticile aduse art. 13 alin. (2) şi art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i) raportate la art. 107 alin. (10) din lege, se apreciază că textul normei respectă atât rigorile impuse de normele de tehnică legislativă, cât şi asigurarea dreptului la învăţătură. Exmatricularea reprezintă o sancţiune disciplinară aplicată elevilor care, prin săvârşirea unor încălcări ale normelor de disciplină în spaţiul şcolar, dau naştere unor situaţii grave care pun în pericol dreptul la educaţie al celorlalţi beneficiari primari, siguranţa acestora sau a personalului din şcoală. Exmatricularea nu reprezintă o restrângere sau o limitare a dreptului la învăţătură, aceasta fiind aplicată pe o durată determinată, astfel încât sancţiunea să îşi atingă scopul, respectiv să conducă la îndreptarea conduitei elevului, să atenţioneze elevul asupra gravităţii faptelor săvârşite. Totodată, exmatricularea are şi un rol preventiv, în sensul că atrage atenţia celorlalţi elevi din unitatea de învăţământ asupra consecinţelor faptelor lor. Scopul exmatriculării este asigurarea unui mediu educaţional echilibrat pentru toţi elevii prin îndepărtarea temporară din mediul şcolar a persoanei care a creat starea de pericol. Totodată, elevii sancţionaţi cu exmatricularea beneficiază de consiliere, intervenţie psihologică şi psihoterapie, precum şi de activităţi remediale.
    86. Cu privire la pretinsa contradicţie existentă între art. 13 alin. (2) şi art. 107 alin. (10) din lege, se arată că o asemenea afirmaţie nu se susţine. Protejarea dreptului la educaţie al celorlalţi beneficiari primari are în vedere inclusiv siguranţa elevilor în spaţiul şcolar. Mai mult, procedura de sancţionare a elevilor va fi stabilită prin Statutul Elevilor, avându-se în vedere realizarea unui echilibru între dreptul la educaţie al celui sancţionat şi drepturile celorlalţi beneficiari ai actului educaţional.
    87. Cu privire la criticile aduse art. 146 din lege, se arată că, potrivit acestuia terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ special de stat fac parte din domeniul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti şi sunt în administrarea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea. Celelalte componente ale bazei materiale a unităţilor de învăţământ special de stat sunt de drept proprietatea acestora şi sunt administrate de către acestea prin consiliile de administraţie. De asemenea, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea direcţiile judeţene de învăţământ preuniversitar/Direcţia Municipiului Bucureşti de Învăţământ Preuniversitar (DJIP/DMBIP), unităţile de educaţie extraşcolară de stat, centrele judeţene de resurse şi asistenţă educaţională/Centrul Municipiului Bucureşti de Resurse şi Asistenţă Educaţională (CJRAE/CMBRAE), precum şi alte unităţi din subordinea Ministerului Educaţiei, ale căror cheltuieli curente şi de capital se finanţează de la bugetul de stat, fac parte din domeniul public al statului şi sunt administrate de Ministerul Educaţiei, prin DJIP/DMBIP şi prin consiliile de administraţie ale acestor unităţi, respectiv de către conducătorul acestora, acolo unde nu există organ colectiv de conducere. Celelalte componente ale bazei materiale sunt de drept proprietatea unităţilor/instituţiilor respective şi sunt administrate de acestea.
    88. Înţelesul sintagmei „celelalte componente ale bazei materiale“, prevăzută la alin. (2)-(4) ale aceluiaşi articol, cuprinde bunuri imobile şi mobile afectate în mod direct şi special funcţionării învăţământului, ca serviciu public, pentru satisfacerea interesului general, astfel: spaţii pentru procesul de învăţământ, mijloace de învăţământ, bunuri mobile dobândite în urma implementării de proiecte cu finanţare rambursabilă sau nerambursabilă, biblioteci, ateliere şcolare, ferme didactice, terenuri agricole, cămine, internate, cantine, cluburi ale elevilor, baze şi complexuri cultural-sportive, tabere şcolare, edituri şi tipografii, unităţi de microproducţie, spaţii cu destinaţia de locuinţă, orice alt obiect care intră în patrimoniul destinat învăţământului şi salariaţilor din învăţământul preuniversitar. Aceste componente ale bazei materiale sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile pe toată durata utilizării în sistemul de învăţământ.
    89. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    90. La dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere formulate de domnii Nicolae-George Drăgulănescu şi Gheorghe Soare, în calitate de amicus curiae, prin care s-a solicitat admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    91. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea învăţământului preuniversitar. Însă, analizând criticile de neconstituţionalitate formulate, se constată că, în realitate, obiect al controlului îl constituie dispoziţiile punctuale ale art. 13 alin. (2), art. 17 alin. (2), art. 19 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (25)-(29), art. 20, art. 28 alin. (2), art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 66 alin. (7)-(9), art. 83 alin. (1)-(5), (7), (8) şi (10), art. 101 alin. (2) şi (4)-(12), art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i) şi alin. (10), (14) şi (17), art. 128 alin. (2), (10) şi (11), art. 146, art. 152 alin. (2), art. 193 alin. (1) lit. a) şi art. 237 alin. (1) din Legea învăţământului preuniversitar, precum şi legea în ansamblul său, având în vedere criticile de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează modul de adoptare a dispoziţiilor art. 46 alin. (10), art. 62 alin. (6), art. 93 alin. (1), art. 146 alin. (1), art. 148 şi art. 219 din lege. Textele criticate în mod punctual au următorul cuprins:
    - Art. 13 alin. (2): „Exmatricularea beneficiarilor primari pe perioada învăţământului obligatoriu poate fi realizată numai în situaţii grave, în urma încălcării normelor de disciplină în spaţiul şcolar, în vederea protejării dreptului la educaţie al celorlalţi beneficiari primari. Exmatricularea poate fi dispusă numai după parcurgerea unei proceduri disciplinare care garantează dreptul la apărare şi contestaţie.“;
    – Art. 17 alin. (2): „(2) Învăţământul obligatoriu este învăţământ cu frecvenţă. Pentru persoanele care au depăşit cu mai mult de 3 ani vârsta clasei în învăţământul primar, cu mai mult de 4 ani vârsta clasei în învăţământul gimnazial, respectiv cu mai mult de 5 ani vârsta clasei în învăţământul liceal, învăţământul obligatoriu se poate organiza şi în forma de învăţământ cu frecvenţă redusă, în conformitate cu prevederile metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educaţiei sau prin programul «A doua şansă».“;
    – Art. 19 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (25)-(29):
    "(1) Reţeaua şcolară cuprinde totalitatea:
    a) unităţilor de învăţământ autorizate să funcţioneze provizoriu, precum şi a unităţilor de învăţământ acreditate;
    [...]
(2) Procesul de înfiinţare a unei unităţi de învăţământ preuniversitar cuprinde două etape, care se desfăşoară astfel:
    a) orice persoană juridică de drept public sau privat, interesată în furnizarea de educaţie, se supune procesului de evaluare şi parcurge procedura de autorizare de funcţionare provizorie, potrivit dispoziţiilor art. 237-239;
    b) unitatea autorizată să funcţioneze provizoriu care îndeplineşte condiţiile parcurge procedura de acreditare prevăzută la art. 240-245.
    [...]
(25) În situaţia în care autorităţile administraţiei publice locale nu îşi îndeplinesc atribuţiile privind asigurarea finanţării unei unităţi de învăţământ preuniversitar şi este afectat în mod direct interesul superior al beneficiarului primar, unitatea de învăţământ preuniversitar poate fi preluată, cu acordul tuturor părţilor implicate, pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şcolari, de consiliul judeţean în raza administrativ-teritorială în care se află sau, după caz, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru unităţile de învăţământ de pe raza municipiului Bucureşti.
(26) Pe perioada preluării unităţii de învăţământ preuniversitar, prin excepţie de la prevederile art. 139, fondurile aferente finanţării destinate unităţii de învăţământ preluate, care erau susţinute prin intermediul bugetelor consiliilor locale, sunt alocate consiliilor judeţene care preiau administrarea.
(27) Constatarea situaţiei prevăzute la alin. (25) se face de ARACIIP, printr-un raport de inspecţie generală, realizat la solicitarea DJIP/DMBIP, înaintat spre aprobare Ministerului Educaţiei. După aprobarea raportului, începând cu anul şcolar următor, unităţile de învăţământ se cuprind în reţeaua şcolară în baza hotărârii consiliului judeţean/Consiliului General al Municipiului Bucureşti emise cu avizul conform al Ministerului Educaţiei. ARACIIP transmite raportul aprobat de ministrul educaţiei organelor teritoriale de control ale Curţii de Conturi a României care vor analiza modul de respectare a regulilor ce guvernează execuţia bugetară, conform prevederilor legale în vigoare.
(28) În situaţia menţionată la alin. (25), ARACIIP va efectua vizite de evaluare, cel puţin anual, pe baza unei proceduri de monitorizare specială. Prin această procedură de monitorizare, ARACIIP dispune de mecanisme de monitorizare şi de îndrumare permanente. Înainte cu un an şcolar de finalizarea perioadei pentru care unitatea de învăţământ preuniversitar a fost preluată, ARACIIP împreună cu DJIP/DMBIP realizează o analiză privind capacitatea autorităţii administraţiei publice locale de a relua atribuţiile de finanţare a unităţii de învăţământ.
(29) Condiţiile de declanşare a procedurii şi criteriile de luare a măsurii prevăzute la alin. (25), precum şi mecanismele de finanţare aplicabile ulterior preluării sunt stabilite prin lege iniţiată de Ministerul Educaţiei, cu respectarea prevederilor incidente din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.;"

    – Art. 20:
    "(1) Ministerul Educaţiei, prin DJIP, respectiv DMBIP, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale, mediul economic, cultele recunoscute de lege şi organizaţiile neguvernamentale poate organiza, în regim gratuit şi cu durată flexibilă, programe de tip «A doua şansă» atât pentru învăţământul primar, cât şi pentru învăţământul gimnazial şi liceal, pentru persoanele care au depăşit vârsta corespunzătoare clasei potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2), indiferent dacă persoana respectivă a mai fost sau nu înscrisă în sistemul de învăţământ preuniversitar sau de momentul şi motivele abandonului şcolar. înscrierea în program se face prin intermediul unei solicitări transmise online sau prin depunerea acesteia la sediul unităţii de învăţământ din localitatea de domiciliu a solicitantului sau la cea mai apropiată unitate de învăţământ.
(2) Programele educaţionale «A doua şansă» se organizează de unităţi de învăţământ acreditate/autorizate sau de alte entităţi în parteneriat cu o unitate de învăţământ acreditată/autorizată, conform metodologiei privind organizarea programului educaţional «A doua şansă» aprobată prin ordin al ministrului educaţiei.;"

    – Art. 28 alin. (2): „(2) În cadrul sistemului naţional de învăţământ preuniversitar, se pot înfiinţa şi pot funcţiona, unităţi de învăţământ sau grupe/clase constituite pe bază de contracte de parteneriat public-privat, între autoritatea publică şi furnizori privaţi sau între unităţi de învăţământ de stat şi unităţi de învăţământ particulare şi confesionale acreditate.“;
    – Art. 30 alin. (6): „(6) Angajatorii care înfiinţează, potrivit prezentei legi, unităţi de învăţământ preuniversitar pentru a oferi servicii de educaţie timpurie, destinate cu precădere copiilor propriilor angajaţi, beneficiază de facilităţi, cu scopul susţinerii acestora în desfăşurarea procesului de învăţământ, în conformitate cu prevederile metodologiei aprobate prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Educaţiei. Angajatorul poate opta pentru deducerea parţială a sumelor acordate în mod distinct angajaţilor pentru acoperirea costurilor cu educaţia timpurie a copiilor, din obligaţiile ce îi revin ca plată la bugetul de stat.“;
    – Art. 31 alin. (1): „(1) Învăţământul primar care cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I-IV se organizează şi funcţionează cu program de dimineaţă, începând cu anul şcolar 2029-2030.“;
    – Art. 32 alin. (1): „(1) Învăţământul gimnazial cuprinde clasele V-VIII, se organizează şi funcţionează, de regulă, cu program de dimineaţă.“;
    – Art. 66 alin. (7)-(9):
    "(7) Unităţile de învăţământ cu sistem de supraveghere audio-video au obligaţia de a permite accesul la înregistrări următoarelor categorii de persoane:
    a) părintelui, tutorelui legal sau elevului major, în baza unei cereri motivate scrise, cu aprobarea directorului unităţii de învăţământ;
    b) directorului unităţii de învăţământ, reprezentaţilor DJIP/DMBIP şi reprezentanţilor Ministerului Educaţiei;
    c) psihologului/consilierului şcolar din unitatea de învăţământ, cu acordul părintelui, al tutorelui legal sau al elevului major, cu aprobarea directorului unităţii de învăţământ;
    d) personalului medical, dacă este cazul.
(8) Punerea înregistrărilor audio-video la dispoziţie persoanelor enumerate la alin. (7) lit. a) se face pe bază de cerere scrisă, justificată, adresată directorului unităţii de învăţământ. Cererea trebuie să cuprindă, pe lângă justificare, şi perioada de timp corespunzătoare înregistrărilor care se solicită.
(9) Punerea înregistrărilor audio-video la dispoziţie persoanelor enumerate la alin. (7) lit. a) se realizează în maximum 2 zile de la momentul înregistrării cererii.;"

    – Art. 83 alin. (1)-(5), (7), (8) şi (10):
    "(1) Elevii din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat, inclusiv cei înmatriculaţi în cadrul unităţilor de învăţământ preuniversitar înscrise în Registrul special al unităţilor de învăţământ preuniversitar care funcţionează după un curriculum străin, prevăzut la art. 117 alin. (10) lit. r) pct. (iv), beneficiază de gratuitate, în condiţiile legii, la serviciile publice de transport public local, inclusiv metropolitan şi judeţean, rutier, naval, cu metroul, precum şi feroviar la toate categoriile de trenuri, clasa a II-a, pe tot parcursul anului şcolar, în scopul asigurării dreptului la educaţie, în conformitate cu prevederile unei hotărâri de Guvern, iniţiată de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cu consultarea structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale.
(2) Finanţarea gratuităţii prevăzute la alin. (1):
    a) pentru transportul public local şi metropolitan rutier se asigură din bugetele locale, din sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, aprobate anual cu această destinaţie;
    b) pentru transportul public rutier judeţean şi interjudeţean, se asigură elevilor care sunt şcolarizaţi în altă localitate decât cea de domiciliu pentru cheltuielile de transport dus-întors, în funcţie de distanţa dintre localitatea de domiciliu şi localitatea în care sunt şcolarizaţi, pe durata cursurilor şcolare, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei, prin DJIP/DMBIP, către operatorii de transport public, în conformitate cu hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (1);
    c) elevilor care sunt cazaţi la internat sau în gazdă în localitatea unde studiază li se asigură decontarea cheltuielilor de transport între localitatea în care studiază şi localitatea de domiciliu, astfel
    (i) contravaloarea a 4 călătorii dus-întors/lună, din bugetul Ministerului Educaţiei, prin unităţile de învăţământ unde sunt şcolarizaţi. Decontarea se face pe baza documentelor de transport;
    (ii) contravaloarea unei călătorii dus-întors efectuate în perioada fiecărei sărbători legale, din bugetul Ministerului Educaţiei, prin unităţile de învăţământ unde sunt şcolarizaţi. Decontarea se face pe baza documentelor de transport.
(3) Hotărârea de dare în administrare sau, după caz, contractul de delegare a gestiunii, din cadrul programelor judeţene şi interjudeţene de transport public local de persoane prin curse regulate, include cerinţe clare cu privire la politica de tarifare practicată pentru elevii din învăţământul preuniversitar.
(4) Prin derogare de la prevederile Legea serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, denumită în continuare ANRSC, în calitate de autoritate de reglementare competentă pentru serviciile publice, elaborează normele-cadru privind stabilirea, ajustarea şi modificarea tarifelor serviciilor publice de transport local şi judeţean, inclusiv în vederea asigurării gratuităţii prevăzute la alin. (1).
(5) Prin contractele de serviciu public se asigură compensarea operatorilor de transport de către autorităţile contractante pentru obligaţiile de serviciu public aferente gratuităţii elevilor. Nerespectarea de către operatorii de transport a gratuităţii elevilor se sancţionează cu încetarea de drept a contractului de serviciu public. În vederea dovedirii calităţii de elev, operatorii de transport care nu au acces la sistemul informatic al Ministerului Educaţiei au obligaţia instalării de cititoare de card, la punctele de vânzare sau în mijloacele de transport public, după caz, în termen de doi ani de la aprobarea Metodologiei de operaţionalizare a Cardului Naţional de Elev.
    [...]
(7) Dovada calităţii de beneficiar al gratuităţii la transport se face prin Cardul Naţional de Elev sau prin orice alt înscris, emis de unitatea de învăţământ, din care rezultă calitatea de elev.
(8) În cazul în care elevii care nu sunt şcolarizaţi în satul, comuna, oraşul sau municipiul de domiciliu şi nu beneficiază de existenţa serviciilor de transport public, aceştia beneficiază, pe durata cursurilor şcolare, de o sumă forfetară lunară al cărei cuantum se stabileşte anual, cu avizul conform al ANRSC, prin hotărâre a consiliului judeţean, în funcţie de distanţa dintre unitatea de învăţământ şi domiciliu. În toate cazurile, DJIP/DMBIP realizează analize semestriale cu privire la aceste situaţii şi le prezintă Ministerului Educaţiei şi autorităţilor locale competente în vederea extinderii serviciilor publice de transport de persoane.
    [...]
(10) Finanţarea facilităţilor prevăzute la alin. (8) se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei.“;"

    – Art. 101 alin. (2) şi (4)-(12):
    "(2) Unităţile de învăţământ liceal pot organiza concurs de admitere în clasa a IX-a, pentru anumite specializări sau pentru toate specializările, pentru maximum 50% din numărul de locuri atribuite prin planul de şcolarizare, raportat la numărul de formaţiuni de studiu după susţinerea de către elevi a evaluării naţionale.
    [...]
(4) Locurile rămase neocupate după organizarea concursului şi repartizarea în urma acestuia conform alin. (2) şi (3) se atribuie pe baza rezultatelor obţinute la evaluarea naţională, conform opţiunilor exprimate, prin repartiţie computerizată.
(5) În situaţia în care la concursul de admitere, pentru fiecare specializare, se înscrie un număr de elevi mai mic decât numărul locurilor scoase la concurs, unitatea respectivă nu are dreptul de a organiza concurs de admitere pentru specializarea respectivă în anul şcolar următor.
(6) Data desfăşurării concursului de admitere se stabileşte prin ordinul ministrului educaţiei privind aprobarea calendarului de desfăşurare a probelor evaluării naţionale, a repartizării şi admiterii în învăţământul liceal şi se face publică la începutul fiecărui an şcolar.
(7) Organizarea concursului şi criteriile de admitere se stabilesc prin hotărârea consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ, care se publică pe site-ul acesteia, la începutul fiecărui an şcolar. Concursul de admitere constă în administrarea a două probe, stabilite la nivelul unităţii de învăţământ, care vizează discipline aferente profilului/ specializării.
(8) Probele pentru concursul de admitere sunt standardizate şi unice la nivel naţional, fiind elaborate sub coordonarea CNCE, pe baza programei şcolare, în conformitate cu prevederile metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educaţiei.
(9) Pot participa la concursul de admitere elevii care au obţinut cel puţin nota 5 (cinci) la fiecare probă a evaluării naţionale. Candidaţii sunt admişi în ordinea descrescătoare a mediei de admitere, în limita locurilor disponibile, cu condiţia promovării fiecărei probe cu minimum nota 5 (cinci). Elevii care nu au fost admişi la concursul de admitere participă la repartiţia computerizată.
(10) Prin excepţie de la prevederile alin. (2) şi (3), unităţile de învăţământ organizează, pentru filiera vocaţională, anterior susţinerii evaluării naţionale, probe de aptitudini specifice pentru admitere.
(11) Unităţile de învăţământ din cadrul învăţământului liceal tehnologic şi tehnologic dual stabilesc condiţiile de acces în colaborare cu operatorii economici parteneri.
(12) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (10) şi (11) unităţile de învăţământ au obligaţia de a publica pe site-ul lor disciplina sau disciplinele la care se susţin probele de aptitudini, programele şi procedurile de organizare a acestora, pentru fiecare generaţie, până cel mai târziu la începutul clasei a VIII-a. Probele suplimentare de admitere se susţin la cel mult două discipline.;"

    – Art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i) şi alin. (10), (14) şi (17):
    "(5) Sancţiunile ce pot fi aplicate elevilor, în funcţie de gravitatea faptei, sunt: [...]
    g) exmatricularea cu drept de reînscriere, în anul şcolar următor, în aceeaşi unitate de învăţământ;
    h) exmatricularea cu drept de reînscriere, în anul şcolar următor, în altă unitate de învăţământ;
    i) exmatricularea fără drept de reînscriere pentru elevii din învăţământul postliceal.
    [...]
(10) Sancţiunile prevăzute la alin. (5) lit. f) şi g) se pot aplica în învăţământul obligatoriu numai în situaţii foarte grave, când prezenţa elevului în şcoală pune în pericol siguranţa elevilor sau a personalului din şcoală, afectând dreptul la educaţie, respectiv la muncă.
    [...]
(14) Procedura de aplicare a sancţiunilor prevăzute la alin. (5) este reglementată de Statutul elevului, prevăzut la art. 105 alin. (4).
    [...]
(17) Elevii care se fac responsabili de deteriorarea sau sustragerea bunurilor unităţii de învăţământ sunt obligaţi să acopere, în conformitate cu prevederile din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, toate cheltuielile ocazionate de lucrările necesare reparaţiilor sau, după caz, să restituie bunurile ori să suporte toate cheltuielile pentru înlocuirea bunurilor deteriorate sau sustrase.;"

    – Art. 128 alin. (2), (10) şi (11):
    "(2) În unităţile de învăţământ de stat, consiliul de administraţie este organul deliberativ de conducere al unităţii de învăţământ şi este constituit din 7, 9 sau 11 membri, astfel:
    a) în cazul în care consiliul de administraţie este format din 7 membri, aceştia sunt: directorul, 2 cadre didactice, 2 reprezentanţi ai părinţilor, primarul sau un reprezentant al primarului, un reprezentant al consiliului local. Prevederile se aplică în mod corespunzător unităţilor de învăţământ cu efective mai mici de 300 de beneficiari primari. Cvorumul de şedinţă este constituit în prezenţa a cel puţin 4 membri;
    b) în cazul în care consiliul de administraţie este format din 9 membri, aceştia sunt: directorul, 3 cadre didactice, din care 1 reprezentant poate fi un reprezentant al personalului didactic auxiliar, primarul sau un reprezentant al primarului, 2 reprezentanţi ai consiliului local, 2 reprezentanţi ai părinţilor. Prevederile se aplică în mod corespunzător unităţilor de învăţământ cu efective între 301 şi 400 de beneficiari primari. Cvorumul de şedinţă este constituit în prezenţa a cel puţin 5 membri;
    c) în cazul în care consiliul de administraţie este format din 11 membri, aceştia sunt: directorul, 4 cadre didactice din care 1 reprezentant poate fi un reprezentant al personalului didactic auxiliar, primarul sau un reprezentant al primarului, 2 reprezentanţi ai consiliului local, 3 reprezentanţi ai părinţilor. Prevederile se aplică în mod corespunzător unităţilor de învăţământ cu efective de peste 400 de beneficiari primari. Cvorumul de şedinţă este constituit în prezenţa a cel puţin 6 membri;
    [...]
(10) Hotărârile privind angajarea, motivarea, evaluarea, recompensarea, răspunderea disciplinară şi disponibilizarea personalului didactic se iau la nivelul unităţii de învăţământ de către consiliul de administraţie, cu majoritatea voturilor membrilor consiliului. Angajatorul este unitatea de învăţământ.
(11) În cazul în care hotărârile consiliului de administraţie nu pot fi luate conform alin. (10), acesta va fi reconvocat o singură dată. La următoarea şedinţă cvorumul de şedinţă necesar adoptării este de jumătate plus unu din membrii consiliului de administraţie, iar hotărârile consiliului de administraţie se adoptă cu 2/3 din voturile celor prezenţi. Dacă în urma votului nu se obţine numărul de 2/3 din voturile celor prezenţi, hotărârea nu poate fi adoptată;"

    – Art. 146:
    "(1) Unităţile de învăţământ şi de educaţie extraşcolară pot deţine şi/sau administra:
    a) bunuri proprietate publică - unităţile de învăţământ şi de educaţie extraşcolară de stat;
    b) bunuri proprietate privată - unităţile de învăţământ şi de educaţie extraşcolară particulare;
    c) bunuri proprietate publică şi/sau privată, în funcţie de entitatea care le-a înfiinţat - unităţile de învăţământ şi de educaţie extraşcolară confesionale.
(2) Terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat fac parte din domeniul public local şi sunt administrate de către consiliile locale. Celelalte componente ale bazei materiale sunt de drept proprietatea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat şi sunt administrate de către acestea prin consiliile de administraţie, conform legislaţiei în vigoare.
(3) Terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ special de stat, fac parte din domeniul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea. Celelalte componente ale bazei materiale a unităţilor de învăţământ special de stat sunt de drept proprietatea acestora şi sunt administrate de către acestea prin consiliile de administraţie.
(4) Terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea DJIP/DMBIP, unităţile de educaţie extraşcolară de stat, CJRAE/CMBRAE, precum şi alte unităţi din subordinea Ministerului Educaţiei, ale căror cheltuieli curente şi de capital se finanţează de la bugetul de stat, fac parte din domeniul public al statului şi sunt administrate de Ministerul Educaţiei, prin DJIP/DMBIP şi prin consiliile de administraţie ale acestor unităţi, respectiv de către conducătorul acestora, acolo unde nu există organ colectiv de conducere. Celelalte componente ale bazei materiale sunt de drept proprietatea unităţilor/instituţiilor respective şi sunt administrate de acestea.
(5) Înţelesul sintagmei «celelalte componente ale bazei materiale», prevăzute la alin. (2)-(4), cuprinde bunuri imobile şi mobile afectate în mod direct şi special funcţionării învăţământului, ca serviciu public, pentru satisfacerea interesului general, astfel: spaţii pentru procesul de învăţământ, mijloace de învăţământ, bunuri mobile dobândite în urma implementării de proiecte, cu finanţare rambursabilă sau nerambursabilă, biblioteci, ateliere şcolare, ferme didactice, terenuri agricole, cămine, internate, cantine, cluburi ale elevilor, baze şi complexuri cultural-sportive, tabere şcolare, edituri şi tipografii, unităţi de microproducţie, spaţii cu destinaţia de locuinţă, orice alt obiect ce intră în patrimoniul destinat învăţământului şi salariaţilor din învăţământul preuniversitar. Aceste componente ale bazei materiale sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile pe toată durata utilizării în sistemul de învăţământ.
(6) Nu fac parte din domeniul public local, judeţean, al municipiului Bucureşti, respectiv al statului, terenurile şi clădirile prevăzute la alin. (2)-(4), deţinute în baza unor contracte de închiriere, concesionare sau comodat, proprietarii acestora fiind alte persoane fizice sau juridice şi nici imobilele dobândite în proprietate de către unităţile de învăţământ în baza unor contracte de donaţie.
(7) Schimbarea destinaţiei bazei materiale a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se poate face pentru activităţi care nu influenţează negativ activitatea didactică şi contribuie la dezvoltarea comunităţii locale de către autorităţile administraţiei publice locale numai cu avizul conform al Ministerului Educaţiei.
(8) Schimbarea destinaţiei terenului folosit de unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, precum şi a spaţiilor/clădirilor în care nu se mai desfăşoară activităţi didactice se poate face pentru servicii publice de interes local, judeţean şi naţional, respectiv pentru activităţi care contribuie la dezvoltarea comunităţii locale, în primii 3 ani calendaristici de la încetarea activităţii didactice în spaţiul respectiv, de autorităţile administraţiei publice locale numai cu avizul conform al Ministerului Educaţiei.
(9) Procedurile de elaborare a avizelor conform alin. (7) şi (8), precum şi condiţiile necesare acordării acestora, se aprobă prin ordin al ministrului educaţiei.
(10) Termenul pentru soluţionarea cererii de emitere a avizului conform este de 90 de zile calendaristice de la data înregistrării solicitării.
(11) Schimbarea destinaţiei terenului folosit de unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, precum şi a spaţiilor/clădirilor în care nu se mai desfăşoară activităţi didactice se poate face după primii 3 ani calendaristici de la încetarea activităţii didactice în spaţiul respectiv, de către autorităţile administraţiei publice locale, prin hotărâre a consiliului local/consiliului judeţean, fără avizul conform al Ministerului Educaţiei, cu informarea scrisă a acestuia, numai pentru servicii publice de interes local, judeţean şi naţional, respectiv pentru activităţi care contribuie la dezvoltarea comunităţii locale.
(12) în cazul în care, după schimbarea destinaţiei spaţiilor/clădirilor sau a terenului, activitatea specifică actului educaţional în context formal, nonformal şi informal se poate relua, existând solicitări din partea comunităţii locale sau a DJIP/DMBIP, fiind îndeplinite criteriile pentru înfiinţarea, respectiv extinderea activităţii unei unităţi de învăţământ preuniversitar de stat, autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să reamenajeze şi să readucă imobilul la standardele necesare desfăşurării activităţii educaţionale sau să asigure un alt spaţiu corespunzător realizării unui act educaţional de calitate.
(13) Actele de schimbare a destinaţiei bazei materiale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (8)-(11) sunt nule de drept.
(14) Schimbarea destinaţiei bazei materiale de autorităţile administraţiei publice locale, în lipsa avizului conform emis de Ministerul Educaţiei, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(15) Închirierea terenurilor şi clădirilor, inclusiv a celorlalte componente ale bazei materiale, se realizează numai cu avizul conform al Ministerului Educaţiei, potrivit reglementărilor legale ce vizează închirierea bunurilor aparţinând domeniului public.;"

    – Art. 152 alin. (2): „(2) Învăţarea în contexte formale se realizează şi în unităţi şi instituţii de învăţământ preuniversitar. Elementele care definesc învăţarea formală sunt prevăzute la art. 182 alin. (1) din Legea învăţământului superior.“;
    – Art. 193 alin. (1) lit. a):
    "(1) Pentru ocuparea funcţiilor didactice auxiliare trebuie îndeplinite următoarele condiţii de studii:
    a) pentru funcţia de bibliotecar, de documentarist şi de redactor - absolvirea, cu examen de diplomă, a unei instituţii de învăţământ superior, secţia de biblioteconomie, sau a altor instituţii de învăţământ superior, ai căror absolvenţi au studiat în timpul şcolarizării disciplinele de profil din domeniul biblioteconomiei, absolvenţi ai învăţământului postliceal sau liceal cu diplomă în domeniu/absolvirea cu examen de diplomă a unei instituţii de învăţământ preuniversitar, secţia de biblioteconomie, sau a altor instituţii de învăţământ preuniversitar ai căror absolvenţi au studiat în timpul şcolarizării disciplinele de profil din domeniul biblioteconomiei. Pot ocupa funcţia de bibliotecar, de documentarist sau de redactor şi alţi absolvenţi ai învăţământului superior, postliceal sau liceal cu diplomă, pe perioadă determinată, dacă au urmat un curs de iniţiere în domeniu;"

    – Art. 237 alin. (1): „(1) Autorizarea de funcţionare provizorie conferă furnizorului dreptul de a face înscrieri şi de a desfăşura procesul de învăţământ. Pentru obţinerea autorizării de funcţionare provizorie, organizaţia interesată de furnizarea de servicii de învăţământ preuniversitar se adresează ARACIIP, în vederea demarării procedurii de obţinere a autorizării provizorii.“

    92. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componentele sale privind calitatea legii şi respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 32 privind dreptul la învăţătură, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 73 alin. (3) lit. n) privind domeniile legii organice, ale art. 75 privind sesizarea Camerelor şi ale art. 136 privind proprietatea.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    93. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    94. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 52 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    95. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    96. Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgenţă, în data de 10 mai 2023, după care a fost trimisă Senatului, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, la data de 22 mai 2023. La data de 23 mai 2023, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, la secretarul general al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar, la data de 25 mai 2023, a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 23 mai 2023, aşa încât Curtea urmează să constate că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, astfel că urmează să se constate că aceasta este admisibilă.
    97. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă
    98. Critica de neconstituţionalitate. Legea analizată cuprinde atât norme juridice de natura legii ordinare, cât şi norme juridice de natura legii organice, dar care, sub aspect procedural, nu sunt de competenţa decizională a Senatului, ci a Camerei Deputaţilor, fiind astfel incidente prevederile art. 75 alin. (5) raportat la alin. (1) şi (4) din Constituţie. Dispoziţiile art. 46 alin. (10), ale art. 62 alin. (6), ale art. 93 alin. (1), ale art. 146 alin. (1), ale art. 148 şi ale art. 219 ale Legii învăţământului preuniversitar nu intră în competenţa Senatului, în calitate de Cameră decizională, nefiind incidente dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, motiv pentru care, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie, competenţa decizională aparţinea Camerei Deputaţilor. Astfel, procedura care a stat la baza adoptării legii a fost viciată, nefiind respectată instituţia întoarcerii legii.
    99. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit art. 74 alin. (5) din Constituţie, „Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată“. În ceea ce priveşte competenţa de a dezbate şi a adopta proiectele de legi şi propunerile legislative, dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie stabilesc calitatea de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în funcţie de materia de reglementare care face obiectul legiferării. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale ale art. 75 alin. (1) stabilesc criteriile în funcţie de care fiecare Cameră îşi poate determina competenţa. În practică, se pot ivi situaţii în care unul şi acelaşi act normativ să cuprindă dispoziţii care aparţin mai multor domenii de reglementare, care intră în competenţa decizională a ambelor Camere. Pentru astfel de situaţii, dispoziţiile art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie prevăd că: „(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă“, respectiv că: „(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere“ (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, precum şi Decizia nr. 644 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 29 octombrie 2020, paragraful 53).
    100. Dispoziţiile constituţionale reglementează procedura întoarcerii legii la Camera cu competenţă decizională definitivă, stabilită în funcţie de obiectul de reglementare al unei anumite prevederi legale, procedura fiind introdusă în anul 2003, cu prilejul revizuirii Constituţiei, înlocuind procedura medierii prevăzută la art. 76 din Constituţia din 1991, nerevizuită. Odată cu partajarea competenţei decizionale a celor două Camere ale Parlamentului, potrivit art. 75 alin. (1), legiuitorul constituant a avut în vedere ipoteza în care o prevedere din proiectul de lege/propunerea legislativă supus/supusă adoptării este adoptată/modificată în cursul procesului de legiferare de către o Cameră, deşi se plasează sub competenţa decizională definitivă a celeilalte Camere. Instituţia întoarcerii legii soluţionează conflictul de competenţă şi urmăreşte evitarea unui eventual blocaj în procesul de legiferare specific sistemului bicameralismului funcţional, prin asigurarea prevalenţei Camerei parlamentare cu competenţă decizională definitivă (Decizia nr. 235 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 19 iunie 2020, paragraful 60).
    101. Curtea a statuat că, potrivit art. 75 alin. (4) din Legea fundamentală, dacă în cadrul procesului de legiferare prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit obiectului său de reglementare, intră, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie, în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi a doua Cameră „este de acord“. În situaţia contrară, potrivit căreia a doua Cameră intervine asupra respectivei prevederi (în sensul eliminării sau modificării/completării acesteia), legea, astfel cum a fost adoptată de a doua Cameră, trebuie retrimisă primei Camere care, exclusiv în privinţa acelei prevederi, va decide definitiv, prin vot, în procedură de urgenţă. Practic, prima Cameră este repusă astfel în situaţia de a acţiona în calitate de Cameră decizională, în considerarea obiectului de reglementare al respectivei prevederi şi în acord cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, ca expresie a principiului bicameralismului funcţional. Aceeaşi regulă a întoarcerii legii este prevăzută de art. 75 alin. (5) din Constituţie şi pentru situaţia în care a doua Cameră, cea decizională, adoptă o prevedere ce intră, prin obiectul său, în competenţa decizională a primei Camere sesizate. Evident că, în această situaţie, Camera decizională adoptă o prevedere nouă faţă de forma legii primite în urma adoptării acesteia de către prima Cameră sesizată. În acest caz, a doua Cameră nu are competenţă decizională proprie cu privire specială la obiectul de reglementare al noii prevederi, ci reprezintă forul de reflecţie, astfel că este necesar ca legea să fie trimisă primei Camere, care va decide definitiv numai cu privire la intervenţia legislativă (de noutate) a celei de-a doua Camere. Cu alte cuvinte, nu este posibil ca o prevedere să fie introdusă, în etapa adoptării în Camera decizională, exclusiv de către aceasta, dacă, strict în privinţa sa, această Cameră nu are competenţa de legiferare decizională definitivă atribuită expres de art. 75 alin. (1) din Constituţie, deoarece ar însemna ca acea normă legală să fie rezultatul adoptării de către o singură Cameră parlamentară, ceea ce contravine principiului bicameralismului. Aşadar, rezultă că instituţia întoarcerii legii acţionează ca un regulator de competenţă, în sensul protejării Camerei cu competenţă decizională definitivă, stabilită conform art. 75 alin. (1) din Constituţie, având o strânsă conexiune şi cu principiul bicameralismului, deoarece doar în privinţa unei prevederi asupra căreia a doua Cameră intervine se poate pune atât problema respectării principiului bicameralismului, cât şi a întoarcerii legii, în funcţie de menţinerea sau nemenţinerea competenţei sale decizionale definitive în raport cu obiectul de reglementare al prevederii în cauză (Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019, paragrafele 210-212, sau Decizia nr. 235 din 2 iunie 2020, precitată, paragraful 61).
    102. Analizând textele legale pretins a fi fost introduse în textul legii cu nerespectarea instituţiei întoarcerii legii, Curtea reţine că, în realitate, acestea reprezintă, prin conţinutul lor normativ, aspecte conexe, dar aflate în legătură directă cu obiectul de reglementare al legii, respectiv organizarea generală a învăţământului. Acesta nu presupune numai reglementarea formelor de organizare a învăţământului preuniversitar, ci şi a unui întreg complex de relaţii care să permită îndeplinirea scopului legii. O lege a învăţământului va cuprinde, în mod incontestabil, organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ, condiţiile şi cadrul necesar pentru exercitarea dreptului la învăţătură, inclusiv sub aspectul planurilor, programelor şi ofertei educaţionale, finanţării sistemului şi a bazei materiale aferente procesului educaţional, precum şi statutul personalului didactic şi nedidactic implicat direct sau indirect în organizarea sistemului. Unele dintre aceste aspecte sunt parte intrinsecă a organizării generale a învăţământului, altele se află în relaţie directă cu aceasta.
    103. Art. 46 alin. (10) se referă la realizarea unui program naţional pentru sport curat în cadrul învăţământului de artă şi a celui sportiv, art. 62 alin. (6) se referă, în privinţa tezei criticate, la un aspect particular privind exceptarea de la plata unei taxe în favoarea Centrului Naţional Românesc pentru Învăţământ la Distanţă, art. 93 alin. (1) se referă la utilizarea manualelor şcolare alternative şi a altor auxiliare didactice, art. 146 alin. (1) se referă la baza materială a învăţământului preuniversitar, art. 148 se referă la contravenţiile în domeniul educaţional şi art. 219 se referă la drepturile şi obligaţiile personalului din învăţământul preuniversitar. Prin urmare, toate aceste aspecte sunt în legătură directă cu sau sunt parte a organizării generale a învăţământului, ceea ce justifică adoptarea textelor antereferite de către Senat, în calitate de Cameră decizională. Dacă s-ar fi considerat că unele dintre acestea nu fac parte din obiectul principal al legii, ar fi însemnat ca normele care conţin elemente ale organizării generale a învăţământului să fi fost de natura legii organice, iar Senatul ar fi fost Cameră decizională; în schimb, normele care sunt în legătură directă cu organizarea generală a învăţământului ar fi fost de natura legii ordinare sau organice, după caz, iar Camera Deputaţilor ar fi fost Cameră decizională (sau, în funcţie de obiectul relaţiilor sociale reglementate de legea organică, chiar Senatul ar fi putut fi Cameră decizională). Or, chiar dacă numai prima dintre cele două categorii de norme se încadrează în sensul art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, cea de-a doua categorie constituie accesoriul lor, astfel că angajarea competenţei decizionale a Senatului în privinţa acestora se realizează nu pentru că sunt norme ce ţin de domeniul legii organice în sensul art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, ci pentru că accesoriul sub aspectul procedurii de adoptare urmează principalul - accesorium sequitur principale.
    104. Orice procedură parlamentară trebuie să fie caracterizată prin coerenţă şi unitate pentru a se adopta legi clare, precise şi previzibile, opera de legiferare neputând fi fragmentată într-un mod nefiresc. Astfel, o fragmentare procedurală excesivă conduce la soluţii legislative incoerente în sensul că prin întoarcerea artificială a legii şi respingerea eventualelor dispoziţii introduse se poate ajunge la situaţia în care celelalte dispoziţii să nu îşi mai atingă finalitatea urmărită.
    105. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că legea în ansamblul său nu încalcă dispoziţiile art. 75 alin. (5) din Constituţie, coroborate cu cele ale alin. (1) şi (4) ale aceluiaşi articol.
    106. În fine, Curtea precizează că susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora sunt instituite paralelisme legislative şi există o vădită incoerenţă a terminologiei utilizate, precum şi cele referitoare la lipsa unui stil normativ care să caracterizeze legea în ansamblu constituie aspecte ce vizează pretinse încălcări punctuale ale cerinţelor de calitate a legii, ceea ce conduce la concluzia că, în realitate, criticile de neconstituţionalitate formulate sunt de natură intrinsecă, şi nu extrinsecă, astfel că acestea vor fi analizate la secţiunea de critici de neconstituţionalitate intrinsecă.


    (2.2) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.2.1) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) raportate la art. 20, art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 32 din Constituţie
    107. Criticile de neconstituţionalitate. Dispoziţiile art. 17 alin. (2) raportate la art. 20, art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din lege încalcă prevederile art. 32 din Constituţie, având în vedere lipsa unor garanţii legale în ceea ce priveşte accesul tuturor beneficiarilor primari la un învăţământ de calitate.
    108. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea observă că prima dintre acestea vizează faptul că programele de tip „A doua şansă“ nu se organizează în mod obligatoriu, ci pot fi organizate, ceea ce ar duce la încălcarea dreptului la învăţătură. În realitate, potrivit art. 17 alin. (2) din lege, indiferent de vârstă, persoanele pot urma învăţământul cu frecvenţă; acest text legal reglementează şi o facilitate în privinţa persoanelor care, fiind în intervale de vârstă mai înaintate raportat la vârsta clasei, au posibilitatea de a urma forma de învăţământ cu frecvenţă redusă sau prin programul „A doua şansă“. Chiar dacă, potrivit art. 20 din lege, programul „A doua şansă“ poate fi organizat, învăţământul cu frecvenţă redusă este o obligaţie ce incumbă în sarcina unităţilor de învăţământ (fiind o formă de organizare a învăţământului preuniversitar). Aşadar, persoanele aflate în ipoteza normei pot urma învăţământul cu frecvenţă, cu frecvenţă redusă şi pe cel tip „A doua şansă“ în măsura în care acesta din urmă se organizează. Ca atare, statul respectă dreptul la învăţătură al oricărei persoane, indiferent de vârstă, creând un cadru instituţional adecvat.
    109. A doua critică vizează posibilitatea reglementării condiţiilor de acces la programul „A doua şansă“ printr-un act administrativ cu caracter normativ, care riscă să determine o limitare excesivă a dreptului la învăţătură, în cazul instituirii unor condiţii restrictive. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că aspectele de detaliu organizatoric şi de funcţionare pot forma obiectul actelor de reglementare secundară; de altfel, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Guvernului organizează executarea legilor.
    110. A treia critică vizează prevederile art. 30 alin. (6) din lege, care sunt apreciate ca fiind neconstituţionale prin raportare atât la art. 1 alin. (5), cât la şi art. 32 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în contextul legitimării pasivităţii statului în ceea ce priveşte organizarea sistemului public de învăţământ, cu precădere cel preşcolar, într-o manieră care să asigure accesul efectiv, nediscriminatoriu şi gratuit al tuturor beneficiarilor primari. O asemenea susţinere nu este decât o apreciere proprie a autorilor obiecţiei, fără a avea o bază normativă, din moment ce textul vizat se referă la acordarea unor facilităţi fiscale angajatorilor care înfiinţează unităţi de învăţământ preuniversitar pentru a oferi servicii de educaţie timpurie, destinate cu precădere copiilor propriilor angajaţi.
    111. A patra critică vizează faptul că legea nu asigură dreptul la învăţătură de calitate într-un singur schimb, întrucât prevede că desfăşurarea învăţământului primar şi gimnazial se realizează, de regulă, dimineaţa, fapt care permite organizarea studiilor inclusiv în mai multe schimburi. Este de observat că la adoptarea oricărei legi în domeniul învăţământul se are în vedere baza materială existentă, iar dacă aceasta este insuficientă, legea nu poate reglementa, contrar realităţii obiective, obligaţii ale autorităţilor care să nu poată fi onorate. Prin urmare, legiuitorul a stabilit, prin art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din lege, o obligaţie de rezultat în sarcina statului ca învăţământul primar/gimnazial să se desfăşoare numai dimineaţa începând cu anul şcolar 2029-2030, respectiv anul 2030, aspect ce nu pune în discuţie încălcarea art. 32 din Constituţie.
    112. Ultima critică vizează faptul că elevilor care au neşansa de a fi şcolarizaţi în unităţi de învăţământ care organizează inclusiv schimbul 2, iar, în unele situaţii, chiar şi schimbul 3 le este îngrădit accesul la programe complementare de tip „Şcoală după şcoală“ [art. 31 alin. (8), art. 32 alin. (2), art. 74 din lege] sau învăţare remedială (art. 75), a căror organizare se realizează după finalizarea cursurilor şcolare obligatorii. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că textele normative invocate nu stabilesc un anumit interval orar în care se desfăşoară programele complementare, aşadar ele pot fi organizate astfel încât la acestea să poată participa atât elevii care au program de dimineaţă, cât şi cei cu program de după-amiază.
    113. În fine, cu privire la susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora, în ciuda instituirii unei garanţii legale în ceea ce priveşte accesul la învăţământul obligatoriu al tuturor beneficiarilor primari, statul român, prin autorităţile publice competente, nu a asigurat infrastructura şcolară necesară prin raportare la numărul beneficiarilor care îşi manifestă intenţia de înscriere, ceea ce conduce la caracterul iluzoriu al dreptului la învăţătură, Curtea observă că, în realitate, aceste aspecte nu sunt de constituţionalitate, ci afirmaţii/ aprecieri personale care nu se bazează pe un suport normativ. Or, Curtea judecă în drept, şi nu în fapt.
    114. Prin urmare, Curtea constată că art. 17 alin. (2) raportat la art. 20, art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 32 din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.2) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. a), ale art. 28 alin. (2) şi ale art. 237 alin. (1) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    115. Criticile de neconstituţionalitate. Art. 19 alin. (1) lit. a), art. 28 alin. (2) şi art. 237 alin. (1) din lege utilizează noţiunea de „furnizor privat“ pentru a defini concepte diferite şi creează dificultăţi în ceea ce priveşte corecta definire a unităţilor de învăţământ preuniversitar particular autorizate să funcţioneze provizoriu, ca entităţi juridice distincte de persoana juridică de drept privat care are iniţiativa înfiinţării unei astfel de unităţi şcolare.
    116. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 19 alin. (1) lit. a) nu utilizează noţiunea de „furnizor“ de educaţie. Art. 28 alin. (2) utilizează noţiunea de „furnizor privat“ de educaţie, ca partener al autorităţii publice, în vederea constituirii unor unităţi de învăţământ/grupe/clase, în timp ce art. 237 alin. (1) din lege se referă la furnizorul de educaţie care demarează procesul de obţinere a autorizării de funcţionare provizorie. Aşadar, Curtea constată că nu există dificultăţi semantice sau juridice pentru a determina înţelesul noţiunii de furnizor de educaţie ca partener al autorităţii publice sau ca subiect de drept ce se află în procesul de obţinere a autorizării de funcţionare provizorie. Totodată, art. 19 alin. (1) lit. a) şi art. 237 alin. (1) din lege se corelează pentru că furnizorul căruia i s-a conferit o autorizaţie de funcţionare provizorie este o unitate de învăţământ autorizată să funcţioneze provizoriu. Prin urmare, art. 19 alin. (1) lit. a), art. 28 alin. (2) şi art. 237 alin. (1) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.3) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2), ale art. 152 alin. (2), ale art. 193 alin. (1) lit. a) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi ale art. 19 alin. (25)-(29) din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 44 şi 136 din Constituţie
    117. Criticile de neconstituţionalitate. Se arată că legea foloseşte terminologii eterogene pentru definirea aceloraşi concepte: „unităţi de învăţământ preuniversitar“ [art. 19 alin. (2)] şi „instituţii de învăţământ preuniversitar“ [art. 152 alin. (2), art. 193 alin. (1) lit. a)]. Se mai susţine că art. 19 alin. (25)-(29) din lege încalcă regimul juridic al proprietăţii reglementat de dispoziţiile art. 44 şi 136 din Constituţie, precum şi prevederile art. 1 alin. (5) cu referire la principiul securităţii juridice, întrucât instituie un mecanism de preluare de către consiliul judeţean, respectiv de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti a unităţilor de învăţământ cu privire la care autoritatea publică locală responsabilă nu îşi îndeplineşte atribuţiile privind asigurarea finanţării, fiind astfel afectat în mod direct interesul superior al beneficiarului primar. Ambiguitatea şi incoerenţa textului prevăzut la art. 19 alin. (25) rezidă inclusiv în instituirea a două condiţii-premisă apte să determine activarea procedurilor de preluare: (i) pasivitatea autorităţii publice locale cedente de a asigura finanţarea respectivei unităţi de învăţământ şi (ii) afectarea în mod direct a interesului superior al beneficiarului primar. Art. 19 alin. (26) stabileşte teza administrării de către consiliul judeţean a unităţii de învăţământ astfel preluate. Or, administrarea reprezintă o prerogativă a dreptului de proprietate publică exercitat exclusiv de titularul dreptului de proprietate publică, respectiv unitatea administrativ-teritorială (UAT) cedentă. În aceste condiţii, eventuala scindare a atributelor dreptului de proprietate publică încalcă art. 136 din Constituţie.
    118. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aspectul invocat privind existenţa unei terminologii eterogene pentru definirea aceluiaşi concept, chiar real fiind, nu demonstrează decât că ambele cuvinte [„unitate“ şi „instituţie“ de învăţământ preuniversitar] din cuprinsul art. 19 alin. (2) şi al art. 152 alin. (2), al art. 193 alin. (1) lit. a) din lege exprimă, din punct de vedere semantic, acelaşi înţeles, fără ca o asemenea diversitate noţională să poată să atragă însăşi neconstituţionalitatea normei. Ca atare, terminologia folosită nu este eterogenă, iar utilizarea a două cuvinte cu înţeles similar în contextul legii nu echivalează cu însăşi neconstituţionalitatea acestor noţiuni sau a legii în ansamblul său.
    119. Cu referire la mecanismul de preluare de către consiliul judeţean, respectiv de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti a unităţilor de învăţământ cu privire la care autoritatea publică locală responsabilă nu îşi îndeplineşte atribuţiile privind asigurarea finanţării, reglementat de art. 19 alin. (25)-(29) din lege, Curtea constată că, în realitate, întreaga reglementare reprezintă o chestiune de opţiune legislativă şi a fost adoptată pentru a asigura protecţia dreptului fundamental la învăţătură în sensul ca diverse probleme administrative/de finanţare să nu afecteze procesul educaţional. În privinţa condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru preluarea respectivelor unităţi de învăţământ, Curtea observă că aspectele învederate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate sunt chestiuni de interpretare a conţinutului normativ al acestora, astfel că părţilor implicate în procesul de preluare - în care trebuie să se întrunească acordul tuturor acestora - le revine competenţa de a interpreta şi aplica norma raportat la situaţia premisă.
    120. Curtea mai observă că administrarea bunurilor proprietate publică se realizează de către unităţile administrativ-teritoriale (UAT), însă în măsura în care în acestea îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, administrarea este realizată de acestea din urmă. Chiar dacă UAT care preia unitatea de învăţământ preuniversitar de stat se subrogă în drepturile UAT cedente, administrarea realizată de instituţia de învăţământ rămâne nealterată. Prin urmare, „preluarea administrării“ este un concept sui generis, care indică faptul că finanţarea este realizată de consiliul judeţean, aşadar, de o altă autoritate decât cea locală (la nivel de comună, oraş, municipiu). Astfel, nu se are în vedere administrarea ca drept real.
    121. Curtea subliniază că nu are competenţa nici de a cenzura opţiuni legislative şi nici de a realiza operaţiuni de interpretare şi aplicare a legii în cadrul controlului de constituţionalitate.
    122. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 19 alin. (2) şi alin. (25)-(29), art. 152 alin. (2), art. 193 alin. (1) lit. a) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 44 şi 136 din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.4) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    123. Criticile de neconstituţionalitate. Se arată că art. 30 alin. (6) din lege instituie o contradicţie legislativă prin raportare la dispoziţiile art. 25 alin. (4) lit. i) din Codul fiscal, întrucât, spre deosebire de Codul fiscal, prevede posibilitatea angajatorului pentru deducerea parţială a sumelor acordate în mod distinct angajaţilor pentru acoperirea costurilor cu educaţia timpurie a copiilor din obligaţiile ce îi revin ca plată la bugetul de stat.
    124. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea observă că art. 30 alin. (6) teza finală din lege prevede că „angajatorul poate opta pentru deducerea parţială a sumelor acordate în mod distinct angajaţilor pentru acoperirea costurilor cu educaţia timpurie a copiilor, din obligaţiile ce îi revin ca plată la bugetul de stat“, ceea ce înseamnă că deducerea nu priveşte rezultatul fiscal [„Pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile cheltuielile efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare, precum şi taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile patronale şi organizaţiile sindicale“ - art. 25 alin. (1) din Codul fiscal], ci este echivalentă cu operaţiunea de scădere a sumelor respective din obligaţiile de plată către bugetul de stat, adică exact operaţiunea reglementată la art. 25 alin. (4) lit. i^2) din Codul fiscal: „contribuabilii care efectuează cheltuieli cu educaţia timpurie scad din impozitul pe profit datorat cheltuielile cu educaţia timpurie conform lit. i^1), dar nu mai mult de 1.500 lei/lună pentru fiecare copil. În cazul în care suma depăşeşte impozitul pe profit datorat, diferenţa va fi scăzută, în ordine, din impozitul pe salarii reţinut de contribuabil pentru angajaţi, din taxa pe valoarea adăugată datorată sau din accizele datorate“. Aşadar, respectivele sume nu sunt deductibile în sens fiscal, pentru determinarea rezultatului fiscal al contribuabilului, ci ele se scad - în pofida terminologiei folosite - din sumele datorate de contribuabil către bugetul statului. Prin urmare, art. 30 alin. (6) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.5) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 66 alin. (7)-(9) din lege în raport cu art. 26 alin. (1) din Constituţie
    125. Criticile de neconstituţionalitate. Se arată că prevederile art. 66 alin. (7)-(9) din lege încalcă art. 26 alin. (1) din Constituţie, întrucât instituie o serie de derogări privind posibilitatea anumitor categorii de persoane de a intra în posesia înregistrărilor video surprinse de camerele de luat vederi montate în incinta unităţilor de învăţământ, calificând categoriile de persoane de la art. 66 alin. (7) lit. a)-d) drept persoane autorizate să prelucreze înregistrările video, în urma îndeplinirii unor proceduri prealabile. Or, normele preconizate permit prelucrarea unor date cu caracter personal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Regulamentul general privind protecţia datelor. Astfel, în baza unei simple cereri, formulate de reprezentantul legal, de elevul major, respectiv de consilierul şcolar sau de psiholog, aceştia pot intra în posesia înregistrărilor video surprinse de camerele de luat vederi din incinta unităţilor de învăţământ, fără a exista nicio garanţie legală că o astfel de prelucrare de date îndeplineşte cerinţa reprezentată de existenţa scopului şi a unui interes legitim în aşa fel încât să nu vatăme dreptul la viaţă intimă şi privată a persoanelor expuse. Astfel, unitatea de învăţământ, în calitate de instituţie publică, din perspectiva Regulamentului general privind protecţia datelor, deţine şi calitatea de operator de date personale, motiv pentru care, în lipsa unor limite şi condiţii expres prevăzute de lege în ceea ce priveşte dreptul de a prelucra date cu caracter personal, nu va putea stabili, în mod rezonabil, dacă solicitarea primită este compatibilă cu scopul pentru care datele cu caracter personal au fost colectate iniţial. Mai mult, în ceea ce priveşte destinatarii prevăzuţi la art. 66 alin. (7) lit. b) şi d), aceştia sunt prezumaţi ope legis că ar justifica un interes legitim. Ca atare, legiuitorul a omis să reglementeze acele norme juridice apte să instituie proceduri coerente, clare, transparente în baza cărora să poată fi dispuse prelucrări ale datelor personale reprezentate de înregistrările video colectate de camerele de luat vederi amplasate în incinta unităţilor de învăţământ.
    126. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea observă că art. 66 alin. (3) din legea analizată prevede că aceste unităţi îşi asumă răspunderea publică cu privire la respectarea şi punerea în aplicare a prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 119 din 4 mai 2016, cu referire la înregistrările audio-video din unităţile de învăţământ. Dat fiind că aceste înregistrări sunt realizate cu privire la un loc public în care se desfăşoară activităţi instructiv-educative, este necesar acordul majorităţii părinţilor pentru a fi instalate camere de supraveghere în sălile de clasă. Scopul instalării acestor sisteme este acela de a asigura paza şi protecţia persoanelor/bunurilor/valorilor, astfel că folosirea înregistrărilor se subsumează aceloraşi imperative. Prin urmare, accesul la înregistrări trebuie să se refere la o sferă de persoane care sunt implicate în creşterea, educarea şi evaluarea medicală a elevului, precum şi la persoanele care realizează conducerea şi controlul unităţii de învăţământ. Alin. (7) al art. 66 din lege enumeră persoanele care au acces la înregistrările realizate în cadrul unităţilor de învăţământ cu sistem de supraveghere audio-video.
    127. Cu privire la dreptul de acces al părintelui, al reprezentantului legal sau al elevului major, acesta se realizează pe baza unei cereri motivate, ce va fi analizată de director, care, în măsura în care apreciază că cererea este fundamentată şi justificată în mod temeinic, permite accesul acestor persoane la înregistrări. Aceleaşi consideraţii se impun şi în privinţa accesului psihologului la înregistrări, cu menţiunea că acesta se realizează şi cu acordul părintelui, reprezentantului legal sau al elevului major.
    128. De asemenea, au acces la înregistrări şi directorul unităţii de învăţământ, reprezentanţii direcţiei judeţene/a municipiului Bucureşti de învăţământ preuniversitar şi reprezentanţii Ministerului Educaţiei. Directorul unităţii de învăţământ exercită o funcţie de conducere, este reprezentantul legal al acesteia şi exercită conducerea executivă a unităţii [art. 194 alin. (2) lit. d) şi art. 195 alin. (1) şi alin. (2) lit. a)]. Ministerul Educaţiei este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ [art. 115 alin. (1) şi alin. (2) lit. b)], în timp ce direcţiile judeţene/a municipiului Bucureşti de învăţământ preuniversitar sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Educaţiei [art. 116 alin. (1)]. Prin urmare, directorul şi reprezentanţii desemnaţi ai celor două structuri justifică accesul, în condiţiile prevăzute de lege, la înregistrările audio-video din unităţile de învăţământ din moment ce unitatea de învăţământ este operatorul de date în sensul Regulamentului menţionat.
    129. Se observă că şi personalul medical are acces la aceste înregistrări, însă accesul acestuia nu este unul necondiţionat, drept care art. 66 alin. (7) lit. d) din lege cuprinde sintagma „dacă este cazul“, respectiv numai în situaţii ce necesită intervenţia sau evaluarea sa medicală a situaţiei constatate.
    130. Cele de mai sus indică faptul că accesul la datele cu caracter personal prelucrate se asigură persoanelor vizate, pe baza unei cereri temeinic justificate, precum şi reprezentanţilor cu atribuţii în acest sens ai unităţii de învăţământ/Ministerului Educaţiei/serviciilor deconcentrate ale acestora, precum şi personalului medical în anumite cazuri. De asemenea, se constată că legea cuprinde un set de garanţii cu privire la utilizarea de către persoanele prevăzute la alin. (7) al art. 66 a înregistrărilor realizate, alin. (11) menţionând că acestea nu pot fi făcute publice.
    131. Aşadar, accesul la înregistrări şi utilizarea acestora sunt reglementate într-un mod strict, din punct de vedere normativ existând suficiente garanţii cu privire la corecta lor utilizare. Prin urmare, Curtea constată că art. 66 alin. (7)-(9) din lege nu încalcă art. 26 din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.6) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1)-(5), (7), (8) şi (10) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 32 din Constituţie
    132. Criticile de neconstituţionalitate. Se arată că art. 86 alin. (1) din lege stabileşte că elevii beneficiază de gratuitate „în condiţiile legii“, deşi această gratuitate este instituită chiar de către dispoziţiile legii analizate. Aceleaşi dispoziţii sunt neclare deoarece stabilesc că elevii beneficiază de gratuitate la serviciile publice de transport local, „inclusiv metropolitan şi judeţean“.
    133. Se mai arată că art. 83 alin. (2) lit. b) şi c) din lege este în contradicţie cu alin. (1). Spre exemplu, la lit. b) apare sintagma „transport interjudeţean“, care nu este menţionată la art. 83 alin. (1), iar transportul interjudeţean, astfel cum este definit de Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 2 septembrie 2011, nu este reglementat ca serviciu public. Se mai susţine că din dispoziţiile alin. (2) lit. b) nu rezultă cum este finanţată gratuitatea pentru elevii care nu se află în ipoteza avută în vedere de lit. b) şi în ce măsură această finanţare derogă de la regulile referitoare la finanţarea transportului prevăzute de Legea serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 19 aprilie 2007. Alin. (2) lit. b) se află în contradicţie directă cu dispoziţiile legii speciale, care reglementează transportul de persoane în regim de serviciu public. Se mai critică faptul că art. 83 alin. (2) lit. c) are în vedere o ipoteză de decontare a transportului. Or, din dispoziţiile alin. (1) rezultă că elevii au gratuitate direct la operator, şi nu prin decontare.
    134. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) din lege sunt neclare, întrucât fac referire la delegarea „programelor judeţene şi interjudeţene de transport public local“, deşi nu există delegarea gestiunii programelor de transport local, judeţean sau interjudeţean. Cele trei sunt noţiuni diferite, întrucât transportul interjudeţean nu funcţionează în regim de serviciu public, deci alineatul nu poate face referire la delegarea serviciului public de transport interjudeţean.
    135. Art. 83 alin. (4) din lege stabileşte o derogare generală de la dispoziţiile Legii nr. 92/2007, fără să indice clar de la ce articol se derogă, astfel încât să se poată decela voinţa legiuitorului şi să se poată stabili care este norma specială în raport cu norma generală.
    136. Alin. (5) şi (7) ale art. 83 din lege se află în contradicţie, întrucât, potrivit alin. (7), nu este obligatorie deţinerea Cardului Naţional de Elev pentru a beneficia de gratuitatea prevăzută la alin. (1). Totuşi, dispoziţiile alin. (5) stabilesc, contrar dispoziţiilor alin. (7), că dovada calităţii se face prin sistemul informatic al Ministerului Educaţiei sau prin intermediul Cardului Naţional de Elev.
    137. Art. 83 alin. (8) din lege este neconstituţional, întrucât Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice nu poate aviza conform „sume forfetare“, în funcţie de distanţa între unitatea de învăţământ şi domiciliu, şi nu există niciun fel de corelare între dispoziţiile alin. (8) şi atribuţiile Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice prevăzute în Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 5 martie 2013, sau Legea nr. 92/2007.
    138. Alin. (10) al art. 83 din lege este neclar şi în contradicţie cu dispoziţiile alin. (8), întrucât nu stabileşte şi, din cuprinsul său, nu rezultă dacă Ministerul Educaţiei transferă fondurile consiliilor judeţene, care vor face plăţile către elevi, sau consiliile judeţene vor transmite hotărârile de aprobare a sumelor forfetare către Ministerul Educaţiei, care le va vira către unităţile de învăţământ.
    139. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea observă că sintagma „în condiţiile legii“ din cuprinsul alin. (1) al art. 83 din lege este o expresie precizatoare, fără a afecta claritatea, precizia şi previzibilitatea legii.
    140. Cu privire la modul de redactare a textelor legale privind gratuităţile acordate elevilor, Curtea reţine că art. 3 pct. 48 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 stabileşte că transport rutier local de persoane este „transportul rutier public de persoane prin servicii regulate efectuat în interiorul unei localităţi, precum şi în limitele unei asociaţii de dezvoltare intercomunitare“, în timp ce zona metropolitană este definită prin art. 5 pct. 45 din Codul administrativ ca fiind „asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I ori municipiile reşedinţă de judeţ şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona limitrofă“. Cu alte cuvinte, precizarea că elevii beneficiază de gratuitate la serviciile publice de transport local, inclusiv metropolitan, este chiar în sensul definiţiei transportului local de persoane cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011, valorificându-se ambele laturi ale acestuia în interiorul localităţii şi în localităţile limitrofe stabilit în condiţiile art. 5 din Legea nr. 246/2022 privind zonele metropolitane, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 25 iulie 2022.
    141. Un alt aspect de remarcat este că, într-adevăr, după cuvântul „metropolitan“ ar trebui să urmeze o virgulă, pentru că numai transportul metropolitan se subsumează celui local, nu şi cel judeţean. Însă acest aspect este unul de redactare a actului normativ, destinatarul acestuia putând determina sensul dispoziţiei normative în contextul art. 3 din Legea nr. 92/2007, care prevede că „Serviciile publice de transport local şi judeţean fac parte din sfera serviciilor comunitare de utilitate publică şi cuprind totalitatea acţiunilor şi activităţilor de utilitate publică şi de interes economic şi social general desfăşurate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale sau al asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară ori al altor forme de asociere între unităţile administrativ-teritoriale, sub controlul, conducerea sau coordonarea autorităţilor administraţiei publice locale, în scopul asigurării serviciilor publice de transport local, precum şi a serviciilor publice de transport judeţean de persoane“.
    142. Cu privire la faptul că adoptarea unei hotărâri a Guvernului ar condiţiona aplicabilitatea întregului sistem de gratuităţi, Curtea observă că hotărârea Guvernului organizează executarea legilor, ceea ce înseamnă că aspectele de detaliu privind procedura de acordare a gratuităţilor pot fi reglementate printr-un act de reglementare secundară. Nu în ultimul rând, legea intră în vigoare la 60 de zile de la publicare, astfel că Guvernul are timpul necesar adoptării hotărârii pentru a pune în aplicare sistemul de gratuităţi stabilit prin lege.
    143. Cu privire la lipsa de previzibilitate a sintagmei „transport interjudeţean“ din cuprinsul art. 83 alin. (2) din lege, Curtea observă că, într-adevăr, transportul public rutier interjudeţean nu se regăseşte la alin. (1), însă alin. (2) se integrează în alin. (1), prin includerea şi a acestei forme de transport în categoria transportului public local realizat în cadrul asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară în care membrii sunt din judeţe diferite - de altfel, art. 3 pct. 48 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 stabileşte că transport rutier local de persoane este transportul rutier public de persoane prin servicii regulate efectuat în interiorul unei localităţi, precum şi în limitele unei asociaţii de dezvoltare intercomunitare.
    144. Cu privire la criticile aduse art. 83 alin. (2) lit. b) din lege, Curtea constată că acestea nu se susţin în conţinutul textului normativ, care prevede doar bugetul din care se asigură finanţarea cheltuielilor de transport. Curtea mai reţine că decontarea prevăzută de art. 83 alin. (2) lit. c) este o formă de realizare a gratuităţii. Din alin. (1) nu rezultă că gratuitatea se acordă direct la operator, ci că se realizează în condiţiile stabilite de legislaţia secundară.
    145. Cu privire la criticile aduse art. 83 alin. (3) din lege, Curtea reţine că art. 5 lit. i) din Codul administrativ defineşte asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca structuri de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat şi de utilitate publică, înfiinţate, în condiţiile legii, de UAT pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor servicii publice.
    146. Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/2006 stabileşte că „Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale ori, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice, în numele şi pe seama unităţilor administrativ-teritoriale membre, atribuie unuia sau mai multor operatori toate ori numai o parte din competenţele şi responsabilităţile proprii privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice, pe baza unui contract, denumit în continuare contract de delegare a gestiunii. Gestiunea delegată a serviciilor de utilităţi publice implică punerea la dispoziţia operatorilor a sistemelor de utilităţi publice aferente serviciilor delegate, precum şi dreptul şi obligaţia acestora de a administra şi de a exploata aceste sisteme“.
    147. Art. 3 pct. 48 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 stabileşte că transport rutier local de persoane reprezintă transportul rutier public de persoane prin servicii regulate efectuat în interiorul unei localităţi, precum şi în limitele unei asociaţii de dezvoltare intercomunitare. Art. 3 pct. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 prevede că programul de transport este „programul întocmit şi aprobat de autoritatea competentă, prin care se stabilesc traseele, graficele de circulaţie, numărul autovehiculelor necesare, precum şi capacitatea de transport minimă în vederea efectuării transportului rutier contra cost de persoane prin servicii regulate. Capacitatea de transport a autovehiculului este dată de numărul de locuri pe scaune înscris în certificatul de clasificare pe stele sau categorii“. Art. 36 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 prevede că autorităţile administraţiei publice locale pe raza cărora sunt prevăzute staţii publice vor acorda avizul în vederea întocmirii programelor de transport.
    148. Ca atare, în măsura în care în cadrul asociaţiei de dezvoltare intercomunitare există localităţi din judeţe diferite, transportul de persoane va fi considerat ca fiind local, cu program interjudeţean. Prin urmare, contractul de delegare a gestiunii vizează transportul local de persoane în care se includ şi serviciile de transport ale asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară.
    149. Curtea observă, cu privire la criticile aduse art. 83 alin. (4) din lege, că art. 20 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 92/2007 stabileşte că Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice elaborează norme-cadru privind modalitatea de atribuire a autorizaţiilor de transport, contractul-cadru de delegare a gestiunii serviciilor publice de transport local şi judeţean de persoane şi modelele licenţelor de traseu anexă la acesta, precum şi normele-cadru privind stabilirea, ajustarea şi modificarea tarifelor serviciilor publice de transport local şi judeţean. Dispoziţia criticată stabileşte că aceeaşi autoritate elaborează norme în vederea asigurării gratuităţii transportului elevilor, iar acest aspect este considerat prin art. 83 alin. (4) din legea criticată ca fiind unul derogatoriu de la cadrul general în materie. Curtea reţine că art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, prevede că „Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri“. Astfel, având în vedere că aspectul menţionat este unul derogatoriu de la competenţa Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, norma analizată este, prin conţinutul său, una derogatorie.
    150. Prin urmare, Curtea constată că art. 83 alin. (1)-(4) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 32 din Constituţie în raport cu criticile formulate.
    151. Cu privire la criticile aduse art. 83 alin. (5), (7), (8) şi (10) din lege, Curtea constată că acestea vizează chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, de coroborare a textelor indicate, precum şi aprecieri personale ale autorilor obiecţiei, astfel că susţinerile formulate nu pot fi convertite în critici de neconstituţionalitate. Mai mult, autorii obiecţiei confundă finanţarea facilităţilor cu stabilirea cuantumului sumelor forfetare aferente facilităţilor.


    (2.2.7) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (2), (4)-(12) din lege în raport cu art. 16 din Constituţie
    152. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că prevederile art. 101 alin. (2), (4)-(12) din lege sunt neconstituţionale, întrucât consacră concursul de admitere în clasa a IX-a ca modalitate alternativă evaluării naţionale de acces în învăţământul liceal.
    153. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin adoptarea dispoziţiilor criticate, accesul în învăţământul liceal se poate realiza fie ca urmare a susţinerii evaluării naţionale, fie ca urmare a promovării concursului de admitere organizat de unităţile de învăţământ liceal. Această din urmă modalitate de acces vizează anumite specializări sau toate specializările, dar pentru maximum 50% din numărul de locuri atribuite prin planul de şcolarizare. Cu privire la această din urmă modalitate de acces în învăţământul liceal, Curtea reţine că ea este expresia unei selecţii bazate pe criteriul meritocraţiei, specifică, de altfel, şi evaluării naţionale, şi că, indiferent de rezultatul obţinut în urma susţinerii respectivului concurs, elevul rămâne în sistemul public de educaţie, accesul în învăţământul liceal fiind realizat în mod diferenţiat în funcţie de criterii stabilite de legiuitor. Astfel, chiar în caz de nepromovare a respectivului concurs de admitere, nota obţinută la evaluarea naţională poate fi valorificată, astfel că statul asigură accesul la educaţie al beneficiarilor sistemului de învăţământ preuniversitar, care îşi vor putea continua parcursul educaţional în cadrul învăţământului de stat gratuit.
    154. În aceste condiţii, Curtea observă că o asemenea reglementare reflectă o opţiune de oportunitate legislativă, legiuitorul fiind cel care alege soluţiile cele mai adecvate pentru accesul în învăţământul liceal. Curtea nu are competenţa de a cenzura opţiunea legislativă astfel realizată în lipsa unui text constituţional expres care să reglementeze modalitatea de acces în învăţământul liceal atât timp cât reglementarea asigură dreptul la învăţătură, prevăzut de art. 32 din Constituţie, adică accesul la educaţie prin menţinerea beneficiarului sistemului educaţional în cadrul acestuia.
    155. Critica distinctă formulată în raport cu alin. (5) al art. 101 din lege [„În situaţia în care la concursul de admitere, pentru fiecare specializare, se înscrie un număr de elevi mai mic decât numărul locurilor scoase la concurs, unitatea respectivă nu are dreptul de a organiza concurs de admitere pentru specializarea respectivă în anul şcolar următor“] nu poate fi analizată de Curtea Constituţională prin prisma motivelor invocate. Astfel, Parlamentul este autoritatea publică cel mai bine plasată să determine condiţiile în care o unitate şcolară poate organiza concurs de admitere în clasa a IX-a, precum şi situaţiile în care acest drept se retrage.
    156. De asemenea, critica vizând art. 101 alin. (7) din lege, raportându-se la faptul că stabilirea criteriilor de admitere este realizată prin hotărârea consiliului de administraţie în privinţa concursului de admitere, vizează o problemă de opţiune legislativă. Astfel, dacă legiuitorul a optat pentru un acces dihotomic la învăţământul liceal, este firesc să se realizeze o configurare a criteriilor, condiţiilor şi exigenţelor pentru fiecare dintre cele două tipuri de acces, iar faptul că se acordă o mai mare marjă de apreciere unităţilor de învăţământ în stabilirea acestor condiţionări în ipoteza accesului prin concurs de admitere nu reprezintă altceva decât o concretizare a opţiunii sale iniţiale.
    157. Prin urmare, Curtea constată că art. 101 alin. (2), (4)-(12) din lege nu încalcă art. 16 din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.8) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i), alin. (10), (14) şi (17) coroborate cu art. 13 alin. (2) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 32 din Constituţie
    158. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii de exmatriculare, reglementată la art. 107 din lege, se desprinde concluzia că exmatricularea are natura juridică a unei sancţiuni disciplinare, putând fi aplicată exclusiv elevilor din învăţământ gimnazial, liceal şi postliceal. Dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi ale art. 107 alin. (10) din lege sunt contradictorii, ceea ce încalcă principiul securităţii juridice prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prevederile art. 13 alin. (2) şi ale art. 107 alin. (5) lit. g)-i) din lege sunt neconstituţionale în lipsa reglementării unui regim juridic clar, coerent al sancţiunii exmatriculării, apt să realizeze un just echilibru între dreptul la educaţie al celui sancţionat şi între drepturile celorlalţi beneficiari ai actului educaţional. Instituirea normelor juridice privind procedura exmatriculării prin norme secundare, reprezentate de ordinul de ministru, reprezintă o încălcare a Constituţiei în contextul în care o eventuală limitare a dreptului fundamental la învăţătură poate suferi restrângeri exclusiv prin norme juridice cu caracter organic. Se mai arată că art. 107 alin. (17) din lege instituie şi menţine o formă de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în cazul minorilor, în condiţiile în care incidentă în această materie este răspunderea pentru fapta altuia.
    159. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea observă că nu există nicio necorelare între art. 13 alin. (2) şi art. 107 alin. (10) din lege, condiţiile suplimentare reglementate pentru a se dispune preavizul de exmatriculare sau exmatricularea cu drept de reînscriere, în anul şcolar următor, în aceeaşi unitate de învăţământ fiind circumstanţiate la învăţământul obligatoriu. Astfel, pentru învăţământul obligatoriu nu se poate aplica sancţiunea exmatriculării fără drept de reînscriere, în timp ce pentru învăţământul postliceal se poate aplica o asemenea sancţiune.
    160. Curtea mai reţine că textele legale criticate sunt clare, nu permit exmatricularea fără drept de reînscriere pentru învăţământul obligatoriu, tocmai pentru a nu constitui o piedică în privinţa exercitării dreptului la învăţătură. Sancţiunile care vizează învăţământul liceal sunt deopotrivă valabile pentru fiecare clasă din componenţa acestuia.
    161. Ordinul ministrului educaţiei este o normă de reglementare secundară, care, potrivit art. 107 alin. (14) din lege, va reglementa procedura de aplicare a sancţiunilor. Un asemenea ordin este dat pentru executarea legii, iar în măsura în care o persoană interesată consideră că acesta contravine legii, poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru a se realiza controlul judecătoresc al legalităţii sale. În rest, susţinerile autorilor reprezintă chestiuni de apreciere personală, ce nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate.
    162. Cu privire la criticile aduse art. 107 alin. (17) din lege, Curtea reţine că formularea acestuia este una generică, acoperind, într-un limbaj conversaţional, ambele situaţii juridice care se pot ivi în legătură cu prejudiciile cauzate de elevul minor sau major - deteriorarea sau sustragerea bunurilor unităţii de învăţământ. Acest text cuprinde şi o normă de trimitere la Codul civil, înţelegându-se astfel că aceasta este realizată la prevederile art. 1357-1374 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv: dacă elevul este major, trimiterea este la art. 1357-1371 din Cod (răspunderea pentru fapta proprie), iar dacă este minor, trimiterea se face la art. 1372-1374 din Cod (răspunderea pentru fapta altuia, respectiv a celui obligat să supravegheze un minor pentru fapta minorului). Chiar dacă precizia juridică lasă de dorit, textul analizat, cuprinzând acea normă de trimitere la Codul civil, poate fi analizat în corelare cu acesta, preluând, în mod ideal, conţinutul său juridic.
    163. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i), alin. (10), (14) şi (17) coroborate cu art. 13 alin. (2) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 32 din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.9) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 128 alin. (2), (10) şi (11) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    164. Critica de neconstituţionalitate. Se susţine că art. 128 din lege reglementează modul de organizare şi funcţionare a consiliilor de administraţie ale unităţilor de învăţământ, fără a fi stabilite în mod clar criteriile în baza cărora se determină situaţiile în care consiliile de administraţie se constituie din 7, 9 sau 11 membri. Textul de lege omite să reglementeze numărul membrilor consiliului de administrare cu privire la unităţile de învăţământ care au efective de 300 de elevi. De asemenea, criteriul efectivului de elevi este introdus de sintagma „în mod corespunzător“, ceea ce creează confuzie, nefiind deloc clar care este criteriul principal care stă la baza modului de constituire a consiliilor de administraţie.
    165. Se mai arată că art. 128 alin. (10) şi (11) este neconstituţional în contextul în care (i) determină o insecuritate juridică a modului în care pot fi adoptate hotărâri ale consiliului de administraţie şi (ii) determină un blocaj în modul de funcţionare a consiliului de administraţie.
    166. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legea stabileşte criteriile în baza cărora se determină situaţiile în care consiliile de administraţie se constituie din 7, 9 sau 11 membri, respectiv în funcţie de numărul beneficiarilor primari (elevi). Într-adevăr, art. 128 alin. (2) nu este suficient de precis redactat, în sensul că nu precizează numărul membrilor consiliului de administrare în ipoteza existenţei a 300 de beneficiari primari. Este o inexactitate legislativă care însă poate fi corectată până la data intrării sale în vigoare (60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României), iar nu orice inconsistenţă sau inexactitate redacţională poate conduce la neconstituţionalitatea legii, ci numai cele care creează dificultăţi în valorificarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale. Or, problema indicată vizează un aspect de coerenţă organizatorică, ce nu afectează însă dreptul la învăţătură. De asemenea, sintagma „în mod corespunzător“ din cuprinsul alin. (2) este uşor redundantă, însă nu afectează înţelegerea şi sensul în ansamblu ale textului antereferit.
    167. Criticile formulate în raport cu soluţia legislativă referitoare la cvorumul de participare şi la majoritatea necesară adoptării hotărârilor de către consiliul de administraţie nu se susţin. Textele criticate nu duc la niciun blocaj, în condiţiile în care alin. (10) al art. 128 din lege stabileşte majoritatea de vot necesară pentru adoptarea hotărârilor consiliului de administraţie la prima convocare, iar alin. (11) cvorumul de prezenţă şi majoritatea de vot necesare la cea de-a doua convocare. Această din urmă reglementare nu conduce la niciun blocaj instituţional din moment ce prevede că, dacă nu se atinge majoritatea de 2/3 din numărul membrilor prezenţi, hotărârea nu poate fi adoptată.
    168. Prin urmare, Curtea constată că art. 128 alin. (2), (10) şi (11) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie în raport cu criticile formulate.


    (2.2.10) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 44 şi 136 din Constituţie
    169. Criticile de neconstituţionalitate. Se arată că art. 146 alin. (1) din lege, prin dihotomia prevăzută - „pot deţine/ administra bunuri proprietate publică“, conferă unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat şi unităţilor de educaţie extraşcolară de stat vocaţia de a dobândi în patrimoniu un drept de proprietate publică, ceea ce contravine art. 136 alin. (2) din Constituţie. Sintagma „domeniul public local“ este utilizată în mod eronat şi există riscul să se creeze confuzie, în contextul în care, în accepţiunea sa largă, acest concept include atât bunurile aflate în proprietatea publică a UAT, cât şi bunurile aflate în proprietatea privată a acesteia.
    170. Se apreciază că art. 146 alin. (2)-(4) din lege creează o confuzie între anumite categorii de bunuri imobile aferente bazei materiale şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ, prevăzute la art. 146 alin. (1). Se consideră că art. 146 alin. (7), (8) şi (11) din lege, care reglementează instituţia schimbării destinaţiei bazei materiale, respectiv a terenurilor, precum şi a spaţiilor şi a clădirilor, sunt neconstituţionale în ansamblu prin raportare la principiul securităţii juridice, legiuitorul neconferind nicio garanţie efectivă de protejare a terenurilor, a clădirilor şi a bazei materiale afectate desfăşurării activităţii şcolare. Noţiunea de schimbare a destinaţiei nu este definită de textul legii; ca atare, există premisele unor interpretări diferite în practică. Textul prevăzut la alin. (7) este neconstituţional prin raportare la alin. (2)-(4), instituindu-se o scindare a atributelor dreptului de proprietate între unităţile de învăţământ şi instituţiile publice amintite, pe de-o parte, şi autoritatea publică locală, pe de cealaltă parte. Alin. (8) şi (11) din lege sunt neconstituţionale pentru că nu precizează cauzele încetării activităţii didactice, iar condiţiile care stau la baza legalităţii dispoziţiei de schimbare de destinaţie sunt ambigue, nefiind definite noţiuni precum „activităţi care contribuie la dezvoltarea comunităţii locale“. Se apreciază că art. 146 alin. (14) este neconstituţional, în contextul în care autorităţile publice locale nu răspund penal, ceea ce încalcă securitatea juridică. Art. 146 alin. (15) este neconstituţional prin raportare la art. 44, respectiv art. 136 din Constituţie, în contextul în care situaţia premisă reprezentată de închirierea anumitor bunuri vizează atât terenurile şi clădirile în care se desfăşoară activitatea didactică şi care intră în proprietatea publică a UAT, cât şi componentele bazei materiale care, în conformitate cu art. 146 alin. (2) teza finală, alin. (3) teza finală şi alin. (4) teza finală, intră în proprietatea privată a unităţilor de învăţământ, respectiv a instituţiilor publice.
    171. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii obiecţiei pornesc de la o premisă greşită pentru realizarea criticii de neconstituţionalitate în raport cu art. 146 alin. (1) din lege, întrucât unesc fraza introductivă a art. 146 alin. (1) cu lit. a) a acestui alineat. În realitate, consecutiv frazei introductive urmează o enumerare, astfel că, din punct de vedere conceptual, sintagma „pot deţine şi/sau administra“ se va corela, în mod corespunzător, cu acele elemente ale enumerării care se potrivesc ca natură juridică cu deţinerea sau administrarea. Astfel, unităţile de învăţământ şi de educaţie extraşcolară administrează bunuri proprietate publică şi pot deţine bunuri proprietate privată.
    172. De asemenea, în realizarea criticii privind utilizarea sintagmei „domeniu public local“ în cuprinsul art. 146 din lege, autorii obiecţiei pornesc de la o premisă greşită, domeniul public local având înţelesul de domeniu public al judeţului, comunei, oraşului sau al municipiului, după caz, şi în niciun caz nu cuprinde bunuri din proprietatea privată a UAT. În acest sens, se reţin şi art. 286 şi 354 din Codul administrativ.
    173. Cu privire la criticile aduse art. 146 alin. (5) din lege, Curtea reţine că susţinerile autorilor reflectă o modalitate proprie de interpretare a acestora. Legea poate conţine reglementări generale, revenind administraţiei şi instanţelor judecătoreşti rolul de a le interpreta şi corela cu ansamblul legislaţiei. Curtea nu are competenţa de a hotărî ea însăşi conţinutul acestor sintagme generale cuprinse în alineatul (5), o asemenea sarcină excedând rolului său constituţional.
    174. Cu privire la critica adusă art. 146 alin. (7), (8) şi (11) din lege, Curtea constată că legiuitorul a conferit garanţii pentru protejarea terenurilor, clădirilor şi bazei materiale afectate desfăşurării activităţii şcolare, sens în care se reţine avizul conform al Ministerului Educaţiei în privinţa bazei materiale (indiferent de data la care este făcută) şi a terenului folosit de unităţile de învăţământ preuniversitar de stat (în primii 3 ani calendaristici de la încetarea activităţii didactice în spaţiul respectiv). Se evită, astfel, situaţia schimbării circumstanţiale a destinaţiei acestor bunuri. În acest context, cu privire la critica punctuală adusă art. 146 alin. (7) din lege, Curtea reţine că schimbarea destinaţiei unui bun este intrinsec legată de atributul dispoziţiei, nefiind necesară o definiţie a acestei operaţiuni juridice. Constituţia stabileşte că limitele şi conţinutul dreptului de proprietate se stabilesc prin lege. Mai mult, art. 556 alin. (2) din Codul civil stabileşte că prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate. Prin urmare, având în vedere că baza materială a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat este în proprietate publică sau privată, după caz, şi că, prin natura lor, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, conform art. 861 din Codul civil, legiuitorul, în privinţa bunurilor aflate în proprietatea privată a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, a stabilit ca acestea să fie inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile pe toată durata utilizării în sistemul de învăţământ, iar atunci când se schimbă destinaţia acestora din urmă, competenţa decizională să aparţină autorităţilor administraţiei publice. Or, prin lege se poate stabili un astfel de regim juridic special bunurilor care formează baza materială a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, mai ales că autorităţile administraţiei publice evaluează modul în care schimbarea destinaţiei bunurilor contribuie la dezvoltarea comunităţii locale. Mai mult, schimbarea destinaţiei terenurilor folosite de unităţile de învăţământ preuniversitar de stat se realizează de autorităţile administraţiei publice, având în vedere, de data aceasta, că acestea sunt titularele dreptului de proprietate.
    175. Cu privire la critica adusă art. 146 alin. (8) şi (11) din lege, Curtea observă că autorii obiecţiei consideră că pentru schimbarea destinaţiei bunurilor, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze în mod exhaustiv cauzele încetării utilităţii didactice a acestor bunuri. Or, astfel cum s-a arătat, legea este caracterizată prin generalitate şi este de preferat să nu recurgă la liste exhaustive pentru că ar rigidiza ansamblul normativ în vigoare. Revine autorităţilor în drept să aprecieze situaţiile în care se poate proceda la schimbarea destinaţiei bunurilor respective. Cu privire la nedefinirea noţiunii „activităţi care contribuie la dezvoltarea comunităţii locale“, Curtea reţine că definiţia la rândul său ar opera cu elemente de generalizare în cazul dat, astfel că legiuitorul a lăsat la aprecierea autorităţilor locale interpretarea acestei sintagme, acestea fiind plasate în cea mai bună poziţie pentru a aprecia direcţiile de dezvoltare ale comunităţii locale.
    176. Cu privire la critica adusă art. 146 alin. (14) din lege referitoare la răspunderea penală a autorităţilor publice locale, Curtea reţine că cele afirmate sunt aprecieri personale ale autorilor obiecţiei, fără a se verifica prin prisma conţinutului normativ al textului.
    177. Cu privire la critica adusă art. 146 alin. (15) din lege, prin prisma titularului dreptului de închiriere a anumitor categorii de bunuri, Curtea constată că acest text legal stabileşte anumite condiţionări cu privire la exercitarea atributelor dreptului de proprietate privată ale instituţiilor de învăţământ, astfel că închirierea acestora se realizează conform art. 332 şi următoarele din Codul administrativ. Curtea mai reţine că unei prevederi exprese a legii nu îi pot fi opuse acte care nu sunt izvoare formale ale dreptului constituţional (decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), în condiţiile în care acestea vizează un anumit context normativ diferit de cel stabilit de noua reglementare.
    178. Prin urmare, Curtea constată că art. 146 din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi 136 din Constituţie în raport cu criticile formulate.
    179. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,



    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. 13 alin. (2), art. 17 alin. (2), art. 19 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (25)-(29), art. 20, art. 28 alin. (2), art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 66 alin. (7)-(9), art. 83 alin. (1)-(5), (7), (8) şi (10), art. 101 alin. (2) şi (4)-(12), art. 107 alin. (5) lit. g), h) şi i), alin. (10), (14) şi (17), art. 128 alin. (2), (10) şi (11), art. 146, art. 152 alin. (2), art. 193 alin. (1) lit. a) şi art. 237 alin. (1) din Legea învăţământului preuniversitar, precum şi legea, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2023.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Benke Károly


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 340 din 21 iunie 2023

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016