Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 527/1/2021
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Denisa │- preşedintele Secţiei de │
│Angelica │contencios administrativ şi│
│Stănişor │fiscal, preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adrian │- judecător la Secţia de │
│Remus │contencios administrativ şi│
│Ghiculescu│fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Iuliana │- judecător la Secţia de │
│Măiereanu │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mădălina │- judecător la Secţia de │
│Elena │contencios administrativ şi│
│Grecu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gabriel │- judecător la Secţia de │
│Viziru │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Marius │- judecător la Secţia de │
│Ionel │contencios administrativ şi│
│Ionescu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia de │
│Florina │contencios administrativ şi│
│Secreţeanu│fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Liliana │- judecător la Secţia de │
│Vişan │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ana Roxana│- judecător la Secţia de │
│Tudose │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adela │- judecător la Secţia de │
│Vintilă │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andreea │- judecător la Secţia de │
│Marchidan │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de │
│Claudia │contencios administrativ şi│
│Vişoiu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Emil │- judecător la Secţia de │
│Adrian │contencios administrativ şi│
│Hancaş │fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Denisa Angelica Stănişor, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul ÎCCJ. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.805/90/2019. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost înregistrat punctul de vedere formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova. 6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 12 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.805/90/2019, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: În raport de principiul fiscal al certitudinii impunerii, art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv art. 3 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2019 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, veniturile din transferul de monedă virtuală trebuiau considerate venit impozabil „din alte surse“ în accepţiunea art. 78 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 114 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, beneficiarului obligaţiei revenindu-i obligaţia declarării acestuia? II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina A. Cererea de chemare în judecată 8. Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 1.805/90/2019, astfel cum a fost precizată la 6 septembrie 2020, reclamantul P.R., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova (DGRFP Craiova), a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere din 20 decembrie 2018, a Raportului de inspecţie fiscală din 19 decembrie 2018, ambele emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea (AJFP Vâlcea), precum şi împotriva Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative din 21 august 2019 emise de DGRFP Craiova, solicitând anularea în totalitate a actelor administrativ-fiscale contestate în ceea ce priveşte: (i) impozitul pe venit stabilit suplimentar pentru 2015-2016, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere aferente; (ii) contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS) stabilite suplimentar pentru 2015-2016, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere aferente. 9. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele: (i) prin Raportul de inspecţie fiscală pentru perioada 1.01.2015-31.12.2016 s-a reţinut că a desfăşurat activitate de tranzacţionare monedă electronică Bitcoin pe piaţa internaţională, fără a declara veniturile realizate din această activitate. Organele de inspecţie fiscală au apreciat că datorează impozit pe venit şi CASS pentru veniturile obţinute din vânzarea de criptomonede (Bitcoin) în perioada supusă verificărilor, considerând că astfel de venituri se încadrează în categoria veniturilor din „alte surse“ definite de art. 61 şi art. 114 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (Codul fiscal din 2015) şi impozitate cu 16% conform art. 115 din codul fiscal din 2015; (ii) reclamantul a criticat actele administrative, susţinând că venitul din tranzacţionarea monedelor virtuale - care, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), nu reprezintă „bunuri corporale“ - nu este reglementat în legislaţia fiscală în perioada ce face obiectul verificărilor. Astfel, în România, în perioada 2015-2016, criptomoneda nu era definită ca noţiune de drept, aşa cum rezultă din comunicatul Băncii Naţionale a României (BNR) şi Ministerului Finanţelor Publice (MFP) din 11 martie 2015 referitor la schemele de monedă virtuală. În susţinere, sunt indicate şi datele oficiale prezentate pe www.anaf.ro la „Sesiune de îndrumare şi asistenţă contribuabili 22 iulie 2015 cu privire la impozitul pe veniturile realizate din investiţii de persoanele fizice“; (iii) la nivel european, criptomonedele au fost calificate de CJUE, încă din anul 2015, ca reprezentând „instrumente de plată“. În cauza C264/14 Skatteverket împotriva David Hedqvist, CJUE a reţinut că monedele virtuale reprezintă mijloace de plată ce se încadrează în categoria de „monede, bancnote şi monede utilizate ca mijloc legal de plată“, iar nu ca reprezentând bunuri sau servicii, mijloace de plată a căror tranzacţionare este scutită de TVA potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (1) lit. e) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată; (iv) în aceste condiţii, reclamantul invocă principiul de drept fiscal care prevede - in dubio contra fiscum - conform căruia normele de drept fiscal neclare se interpretează în favoarea debitorilor. B. Hotărârea instanţei de fond 10. Prin Sentinţa nr. 693 din 29 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.805/90/2019, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamant şi a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative emisă de DGRFP Craiova şi Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală emise de AJFP Vâlcea, reţinând, în esenţă, următoarele: (i) în perioada în care reclamantul a realizat tranzacţiile în discuţie nu existau în legislaţia naţională reglementări care să stabilească nici măcar ce anume reprezintă monedele virtuale (sau criptomonedele) din punct de vedere juridic, respectiv dacă ele trebuie asimilate mijloacelor de plată (asemenea monedelor tradiţionale) sau dacă reprezintă bunuri. Relevantă în acest sens este poziţia exprimată de BNR în comunicatul din 11 martie 2015; (ii) de asemenea, în perioada respectivă nu existau nici dispoziţii ale legii fiscale care să se refere la monedele virtuale şi la eventualul regim fiscal al tranzacţiilor cu acestea, după cum reiese din „Sesiunea de îndrumare şi asistenţă contribuabili 22 iulie 2015“, publicată de site-ul ANAF; (iii) actele administrative fiscale contestate nu corespund unei interpretări previzibile a normelor juridice fiscale şi a fost încălcat principiul certitudinii impunerii; (iv) nu a fost identificată o practică administrativă a organelor fiscale sau o practică judiciară din perioada în care reclamantul a realizat tranzacţiile în litigiu, din care să rezulte posibilitatea impozitării veniturilor din transferul de monedă virtuală potrivit dispoziţiilor referitoare la veniturile din alte surse, care să fi fost în măsură să ofere un reper pentru contribuabil cu privire la posibilitatea de a-i fi impozitate veniturile astfel realizate şi în funcţie de care să îşi fi putut orienta deciziile de investiţii; (v) prin actele contestate, organele fiscale au considerat că veniturile realizate de reclamant din vânzarea de criptomonede constituie din punct de vedere fiscal „venituri din alte surse“ şi sunt impozabile potrivit art. 78 şi 79 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Codul fiscal din 2003), în forma aplicabilă în anul 2015, respectiv art. 114-117 din codul fiscal din 2015, în forma aplicabilă în anul 2016; (vi) având în vedere dispoziţiile art. 78 alin. (1) şi (2) şi art. 79 din codul fiscal din 2003, aplicabile veniturilor obţinute de reclamant în anul 2015, obligaţia de a calcula, reţine, declara şi plăti impozitul pe veniturile din alte surse revenea plătitorului de venit, iar nu contribuabilului care realiza aceste venituri. Este, prin urmare, lipsită de suport legal susţinerea organului fiscal în sensul că reclamantul ar fi avut obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe venit şi CASS aferente anului 2015; (vii) dacă s-ar valida practica organelor fiscale materializată în actele administrative contestate s-ar ajunge la aplicarea neprevizibilă a unor dispoziţii legale fiscale neclare şi care nu sunt adecvate, din punctul de vedere al certitudinii, neutralităţii, justeţei şi echităţii fiscale, câtă vreme, prin aplicarea lor, reclamantul este supus unei sarcini fiscale excesive şi inechitabile în raport cu alţi contribuabili care au realizat ulterior venituri de aceeaşi natură sau care au realizat, în aceeaşi perioadă, venituri de natură similară din punctul de vedere al logicii economice şi investiţionale. C. Calea de atac exercitată în cauză 11. Împotriva sentinţei menţionate la pct. 10 a formulat recurs pârâta DGRFP Craiova, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă şi criticile expuse în continuare: (i) veniturile din tranzacţionarea monedei virtuale trebuiau considerate venituri din alte surse, supuse impozitării, conform dispoziţiilor art. 41 lit. i), art. 78 alin. (2) şi art. 79 din codul fiscal din 2003, pentru perioada 1.01-31.12.2015, şi dispoziţiilor art. 61 din codul fiscal din 2015, pentru perioada 1.01-31.12.2016; (ii) Bitcoin este o monedă de plată electronică, are echivalent şi îşi raportează valoarea la monedele tradiţionale, astfel încât, din punct de vedere fiscal, se poate vorbi despre un venit; (iii) atunci când există mai multe tranzacţionări cu caracter repetat, aşa cum este şi în cazul reclamantului, este sugerată existenţa unei activităţi profesionale, respectiv obţinerea de venituri din alte surse; (iv) având în vedere că, în cazul veniturilor realizate din operaţiuni cu unităţi de criptomonedă, plătitorul de venit nu poate fi identificat, beneficiarul unor astfel de venituri, în conformitate cu art. 116 alin. (1) din codul fiscal din 2015, are obligaţia de a depune la organul fiscal competent declaraţia privind venitul realizat, pentru fiecare an fiscal; (iv) având în vedere că această criptomonedă, respectiv Bitcoin, a fost transformată într-o monedă clasică şi transferată din portofelul virtual al utilizatorului în contul bancar al acestuia, respectiv în conturile de euro şi de lei, sumele respective reprezintă venit din tranzacţionarea criptomonedelor; (v) potrivit extraselor de cont, se constată că au existat în perioada 2015-2016 mai multe tranzacţionări, cu caracter repetat, sugerând astfel existenţa unei activităţi „profesionale“, respectiv venituri din alte surse, acestea fiind venituri taxabile. D. Apărările formulate în faza de recurs 12. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei recurate, reluând susţinerile din cererea de chemare în judecată. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile 13. Potrivit instanţei de trimitere, dispoziţiile supuse interpretării şi alte dispoziţii relevante sunt prezentate în continuare, cu precizarea că, în cuprinsul sesizării, Curtea de Apel Piteşti în mod eronat face referire la dispoziţiile art. 72 alin. (2) din codul fiscal din 2013 (care reglementează limitele de impunere a veniturilor din activităţi agricole), deşi în considerentele încheierii de sesizare sunt indicate în mod corect dispoziţiile art. 78 alin. (2) din acelaşi cod. A. codul fiscal din 2003, forma aplicabilă în anul 2015: "ART. 3 Principiile fiscalităţii Impozitele şi taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii: [...] b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale; ART. 41 Categorii de venituri supuse impozitului pe venit Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prezentului titlu, sunt următoarele: (....) i) venituri din alte surse, definite conform art. 78 şi 79^1. ART. 78 Definirea veniturilor din alte surse: [...] (2) Venituri din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 41 lit. a)-h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu prezentul titlu, precum şi cele enumerate prin normele metodologice elaborate în aplicarea prezentului articol. (3) Contribuabilii care obţin venituri din alte surse nu au obligaţii de completare a Registrului de evidenţă fiscală şi de conducere a evidenţei contabile. ART. 79 Calculul impozitului şi termenul de plată (1) Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut. (2) Impozitul calculat şi reţinut reprezintă impozit final. (3) Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. ART. 81 Declaraţii privind venitul estimat/norma de venit (1) Contribuabilii, precum şi asociaţiile fără personalitate juridică, care încep o activitate în cursul anului fiscal sunt obligaţi să depună la organul fiscal competent o declaraţie referitoare la veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza pentru anul fiscal, în termen de 15 zile de la data producerii evenimentului. Fac excepţie de la prevederile prezentului alineat contribuabilii care realizează venituri pentru care impozitul se percepe prin reţinere la sursă. [...] (4) Contribuabilii care determină venitul net pe bază de norme de venit, precum şi cei pentru care cheltuielile se determină în sistem forfetar şi care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real depun declaraţia privind venitul estimat/norma de venit completată corespunzător." B. codul fiscal din 2015, forma aplicabilă în anul 2016 "ART. 3 Principiile fiscalităţii Impozitele şi taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii: [...] b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. ART. 61 Categorii de venituri supuse impozitului pe venit Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: (…) i) venituri din alte surse, definite conform art. 114 şi 117. ART. 114 Definirea veniturilor din alte surse (1) Venituri din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a)-h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu prezentul titlu. ART. 116 Declararea, stabilirea şi plata impozitului pentru unele venituri din alte surse (1) Contribuabilii care realizează venituri din alte surse, altele decât cele prevăzute la art. 114 alin. (2) lit. a), au obligaţia de a depune declaraţia privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului." C. Legea nr. 30/2019 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare (Legea nr. 30/2019) "ART. I Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25 din 29 martie 2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 30 martie 2018, cu următoarele modificări şi completări: 17. La articolul I, după punctul 16 se introduc şase noi puncte, punctele 16^1-16^6, cu următorul cuprins: 16^1. La articolul 114 alineatul (2), după litera l) se introduce o nouă literă, litera m), cu următorul cuprins: m) venituri din transferul de monedă virtuală. 16^2. La articolul 115, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: ART. 115 (1) Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul acordării veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului brut pentru veniturile prevăzute la art. 114, cu excepţia veniturilor prevăzute la art. 114 alin. (2) lit. l) şi m). 16^3. La articolul 116, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: ART. 116 (1) Contribuabilii care realizează venituri din alte surse identificate ca fiind impozabile, altele decât cele prevăzute la art. 115 alin. (1), precum şi cele prevăzute la art. 114 alin. (2) lit. l) şi m) au obligaţia de a depune declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 martie inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului." IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 14. Recurenta DGRFP Craiova, prin AJFP Vâlcea, reiterând argumentele din cererea de recurs, susţine că veniturile în litigiu sunt supuse impozitului pe venit, întrucât: pentru perioada 1.01-31.12.2015 sunt incidente dispoziţiile art. 41 lit. i), art. 78 alin. (2) şi art. 79 din codul fiscal din 2003; pentru perioada 1.01-31.12.2016 sunt incidente dispoziţiile art. 61 şi art. 116 alin. (1) din codul fiscal din 2015. 15. Intimatul-reclamant şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că în mod nelegal autoritatea fiscală a reţinut caracterul impozabil al veniturilor în litigiu, pentru argumentele cuprinse în cererea de chemare în judecată. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a adresat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 16. Instanţa de trimitere apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât: (i) completul de judecată care a formulat sesizarea este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; (ii) de chestiunea de drept vizată depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât prin cererea de chemare în judecată se invocă un vid legislativ în privinţa impozitării veniturilor obţinute din tranzacţiile cu Bitcoin anterior Legii nr. 30/2019, în vreme ce autoritatea fiscală apreciază că anterior acestui act normativ erau aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia impozitului pe venit, veniturile respective fiind încadrate în categoria venituri din alte surse“; (iii) problema de drept indicată este nouă, nefiind identificată o practică judiciară prin care aceasta să fi fost tranşată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra acesteia şi chestiunea în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării B.1. Consideraţii preliminare cu privire la principiul fiscal al certitudinii impunerii în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 17. Principiul fiscal al certitudinii impunerii constituie o transpunere, în materie fiscală, a principiului general al stabilităţii/securităţii raporturilor juridice. 18. Prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice nu este în mod expres consacrat de Constituţie, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În legătură cu acest principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Curtea Europeană a mai statuat că, „odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii“ (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României). 19. Curtea Constituţională (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006; Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012) şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei; Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Exregele Greciei şi alţii împotriva Greciei; Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) au statuat că: principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei; legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale; pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. 20. Aşa cum a observat Curtea Constituţională în Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.274 din 22 decembrie 2020 (pct. 89), referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, „principiul constituţional al previzibilităţii legii are o semnificaţie aparte în materie fiscală, unde regulile sunt tehnice şi complexe şi se adresează contribuabililor nespecialişti. Raporturile de drept fiscal sunt consacrate la nivel constituţional de art. 56, intitulat Contribuţii financiare, care prevede că «(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. (3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.» De asemenea, art. 139 alin. (1) din Constituţie prevede că «Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.» Cu alte cuvinte, obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice trebuie să se realizeze numai în cadrul unui sistem legal de impuneri, care să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Normele constituţionale, atunci când fac referire la «sistemul legal de impuneri» şi la stabilirea veniturilor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat «numai prin lege», generează în sarcina statului nu numai obligaţia de a stabili un sistem care să ţină seama de realitatea specifică a contribuabililor, pe de o parte, şi de nevoile statului, adică de dimensiunile cheltuielilor publice, pe de altă parte, dar şi obligaţia ca acest sistem să se fundamenteze pe lege, deci pe un cadru legislativ riguros reglementat, clar şi coerent, care să asigure previzibilitate atât pentru contribuabil, cât şi pentru stat. Dreptul legiuitorului de a reglementa formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, astfel cum rezultă din prevederile constituţionale, nu este unul absolut, ci este supus exigenţelor constituţionale referitoare la principiul legalităţii şi securităţii raporturilor juridice fiscale, în componenta privind calitatea normelor edictate. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Codul fiscal, unul dintre principiile fiscalităţii este cel referitor la certitudinea impunerii [art. 3 lit. b)] care vizează „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine [...]“. 21. Cu privire la dreptul statului de a încasa taxe şi impozite, rezultat implicit din dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, care consacră obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor şi a taxelor, Curtea Constituţională a reţinut că acesta este unul dintre drepturile care ţin de esenţa statului, asigurându-i existenţa şi funcţionalitatea. Fiind în strânsă legătură cu fiinţa statului, fără exercitarea acestui drept statul nu îşi poate îndeplini funcţiile şi obligaţiile asumate constituţional faţă de cetăţenii săi. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe şi impozite reprezintă un element esenţial al suveranităţii statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societăţii şi satisfacerea interesului public, general, prin suportarea acelor costuri şi cheltuieli care excedează intereselor individuale. Legitimitatea sistemului fiscal naţional este întemeiată pe trei principii constituţionale: principiul contributivităţii, prevăzut de art. 56 alin. (1), care presupune obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice, principiul legalităţii, consacrat de art. 139 alin. (1), care implică obligaţia statului de a stabili impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat numai prin lege, şi principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2). Acest din urmă principiu este transpus în Codul fiscal care, la art. 3 lit. a) şi c), consacră, printre principiile fiscalităţii şi ale dreptului fiscal, neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin, respectiv justeţea impunerii sau echitatea fiscală, care asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau de proprietăţile acestuia. Egalitatea în faţa legii fiscale are la bază universalitatea participării la sarcini fiscale, care este un principiu specific al politicii fiscale. Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Constituţie, toţi cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile publice. Această obligaţie implică ideea de egalitate în faţa legii fiscale, fără niciun privilegiu sau discriminare. 22. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, din reglementările constituţionale rezultă că „stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective“ (Decizia nr. 430 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 iulie 2012). De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, de exemplu, în Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020, că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că „un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui «just echilibru» între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă «posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc» (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49)“. 23. Impunerea unor noi taxe şi impozite trebuie să fie făcută cu asigurarea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, precum şi cu respectarea justei aşezări a sarcinilor fiscale, Curtea Constituţională reţinând că „stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat“ (Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 30 august 2012). 24. Deşi stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, în considerentele deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat că „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“ (Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003, sau Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994). Aşadar, „legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale“ (Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, precitată). 25. Mai mult, prin Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, precitată, Curtea Constituţională a reţinut că, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 56 alin. (2), „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, ceea ce presupune în mod necesar subordonarea faţă de un principiu de echitate şi de justiţie socială, pentru a corespunde caracterului social al statului, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie“. Prin urmare, „aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora“ (Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 23 decembrie 2010). 26. În sfârşit, curtea de apel a reţinut jurisprudenţa CJUE în care s-a arătat că, potrivit principiul securităţii juridice, situaţia fiscală a persoanei impozabile nu poate fi repusă în discuţie la nesfârşit (a se vedea în acest sens Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 46). B.2. Punctul de vedere asupra problemei de drept 27. Veniturile din transferul de monedă virtuală au fost explicit calificate de către legiuitor ca fiind venituri impozabile prin Legea nr. 30/2019, prin care, la art. 114 alin. (2) din codul fiscal din 2015, cu referire la definirea veniturilor din alte surse, după lit. l) s-a introdus o nouă literă, lit. m): „m) venituri din transferul de monedă virtuală“, iar art. 116 alin. (1) din acelaşi act normativ a fost modificat corespunzător, prevăzându-se pentru aceste venituri obligaţia contribuabilului de a depune declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 martie inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului. 28. Problema care se pune în speţă este aceea de a stabili dacă veniturile din transferul de monedă virtuală (în speţă, Bitcoin) puteau fi considerate venituri din alte surse, impozabile, în privinţa cărora exista obligaţia contribuabilului de a depune declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice la organul fiscal competent. 29. În esenţă, reclamantul-intimat invocă un vid legislativ în privinţa impozitării veniturilor obţinute din tranzacţiile cu Bitcoin anterior Legii nr. 30/2019, ceea ce conduce la concluzia că aceste venituri nu erau impozabile, în vreme ce organul fiscal recurent apreciază că anterior acestui act normativ erau aplicabile dispoziţiile de drept comun aplicabile în materia impozitului pe venit, veniturile respective fiind încadrate în categoria „venituri din alte surse“ şi, deci, considerate impozabile, de vreme ce legea nu le declara expres ca fiind neimpozabile. 30. În opinia intimatului, principiul fiscal al certitudinii impunerii consacrat de art. 3 lit. b) din codul fiscal din 2015 se opune interpretării date de organul fiscal. Potrivit acestui text de lege, certitudinea impunerii, ca principiu pe care se bazează impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal, presupune: „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale“. 31. Principiul certitudinii impunerii, în opinia organului fiscal, nu se opune considerării ca impozabile, chiar anterior Legii nr. 30/2019, a veniturilor obţinute din activitatea de tranzacţionare a Bitcoin, potrivit normelor generale în vigoare, aplicabile în materia impozitului pe veniturile din alte surse. Împrejurarea că numai prin Legea nr. 30/2019 legiuitorul a introdus o prevedere expresă în acest sens nu înseamnă că anterior exista o incertitudine în privinţa calificării acestor venituri ca fiind impozabile. 32. Astfel, atât în vechiul, cât şi în actualul Cod fiscal, regula este cea a impozitării tuturor veniturilor, cu excepţia celor expres enumerate ca fiind neimpozabile, veniturile care nu sunt enumerate expres în lista veniturilor neimpozabile fiind incluse în categoria veniturilor „din alte surse“, definite de art. 78 alin. (2) din codul fiscal din 2003 ca fiind „orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 41 lit. a)-h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu prezentul titlu, precum şi cele enumerate prin normele metodologice elaborate în aplicarea prezentului articol“, respectiv de art. 114 alin. (1) din codul fiscal din 2015 ca fiind „orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a)-h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu prezentul titlu“. 33. Neexistând niciun text care să califice aceste venituri ca venituri neimpozabile şi niciun alt element concret care să susţină concluzia că anterior Legii nr. 30/2019 aceste venituri ar fi fost neimpozabile, în opinia titularului sesizării, nu se poate considera că o calificare a acestor venituri ca venituri impozabile din alte surse, anterior consacrării legislative exprese a acestora ca venituri impozabile, echivalează cu o încălcare a principiului fiscal al certitudinii impunerii consacrat de art. 3 lit. b) din codul fiscal din 2015. 34. Faptul că, în legislaţia naţională, nu existau dispoziţii care să se refere la monedele virtuale şi la eventualul regim fiscal al tranzacţiilor nu echivalează cu soluţia neimpozitării acestor venituri, în lipsă de dispoziţii speciale fiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun referitoare la veniturile din alte surse, nedeclarate de lege ca fiind neimpozabile. 35. În acest sens, în jurisprudenţa CJUE, în Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean, Hotărârea din 9 iulie 2015 (pct. 44-45), în care s-a invocat principiul protecţiei încrederii legitime în raport cu faptul că organele fiscale nu au solicitat anterior plata taxei, s-a reţinut că: "În al doilea rând, în ceea ce priveşte principiul protecţiei încrederii legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justiţiabil pe care o autoritate administrativă l-a determinat să nutrească speranţe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europăisch-Iranische Handelsbank/Consiliul, C-585/13 P, EU:C:2015:145, punctul 95). În această privinţă, este necesar să se verifice dacă actele unei autorităţi administrative au dat naştere în percepţia unui operator economic prudent şi avizat unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie să fie stabilit caracterul legitim al acestei încrederi (a se vedea în acest sens Hotărârea Elmeka, C-181/04-C-183/04, EU:C:2006:563, punctul 32 şi jurisprudenţa citată)" 36. Deşi pronunţată în materia taxei pe valoarea adăugată, sunt relevante în prezenta cauză considerentele de la pct. 47-48 din hotărâre, reţinute de instanţa europeană cu privire la noţiunea de „încredere rezonabilă“: "(...) faptul că, până în anul 2010, autorităţile fiscale naţionale nu ar fi supus în mod sistematic TVA-ului operaţiunile imobiliare precum cele în discuţie în litigiul principal nu poate fi suficient a priori, cu excepţia unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepţia unui operator economic normal de prudent şi de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, ţinând seama nu numai de claritatea şi de previzibilitatea dreptului naţional aplicabil, ci şi de faptul că în speţă pare să fie vorba despre profesionişti din domeniul imobiliar. Astfel, o asemenea practică, oricât ar fi de regretabilă, nu poate fi a priori de natură să dea contribuabililor vizaţi asigurări precise cu privire la neaplicarea TVA-ului unor operaţiuni imobiliare precum cele în discuţie în litigiul principal" 37. În lumina acestor considerente, se consideră că, în cauză, nu există suficiente elemente care să conducă la concluzia unei încrederi legitime a contribuabilului în caracterul neimpozabil al veniturilor obţinute de el din tranzacţionarea criptomonedelor. 38. În lumina aceleiaşi jurisprudenţe, nu reprezintă un argument suficient de puternic pentru a susţine teza reclamantului faptul că nu s-a identificat nicio practică administrativă a organelor fiscale sau o practică judiciară din perioada în care au fost realizate tranzacţiile în litigiu, din care să rezulte posibilitatea impozitării veniturilor din transferul de monedă virtuală potrivit dispoziţiilor referitoare la veniturile din alte surse, care să fi fost în măsură să ofere un reper cu privire la posibilitatea de impozitare a veniturilor astfel realizate şi în funcţie de care contribuabilul să îşi fi putut orienta deciziile investiţionale. 39. În acest sens, pentru a evita incertitudinea juridică, art. 52 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2015 a pus la îndemâna contribuabililor soluţia fiscală anticipată, definită ca „actul administrativ emis de organul fiscal central în vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului/plătitorului referitoare la reglementarea unor situaţii fiscale de fapt viitoare. Situaţia fiscală de fapt viitoare se apreciază în funcţie de data depunerii cererii“. 40. Or, în măsura în care legiuitorul a reglementat un astfel de instrument tocmai pentru a se evita situaţiile de incertitudine în privinţa impozitării, este dificil de acceptat că, fără a se fi emis o soluţie fiscală anticipată, punctul de vedere al organului fiscal exprimat în „sesiunea de îndrumare şi asistenţă contribuabili 22 iulie 2015“ ar fi creat o încredere legitimă a contribuabilului în sensul soluţiei neimpozitării unui venit, cu atât mai mult cu cât acest punct de vedere analiza necesitatea reglementării în plan fiscal a acestei probleme şi nu prevedea în niciun fel soluţia neimpozitării. 41. Faptul că, în sensul directivelor europene în materia TVA, CJUE a statuat că „moneda virtuală cu flux bidirecţional «bitcoin» care va fi schimbată în monedă tradiţională în cadrul operaţiunilor de schimb, nu poate fi calificată ca « bun corporal» în sensul articolului 14 din Directiva TVA“ (Cauza C-264/14 Skatteverket împotriva David Hedqvist, pct. 24) este fără relevanţă în prezenta cauză, întrucât organul fiscal nu a considerat că tranzacţiile reclamantului sunt impozabile ca fiind tranzacţii de bunuri mobile corporale, ci a calificat impozitul ca fiind datorat pentru obţinerea de „venituri din alte surse“. 42. Pentru aceleaşi argumente, faptul că moneda virtuală nu reprezintă o formă de monedă electronică, în înţelesul Legii nr. 127/2011 privind activitatea de emitere de monedă electronică, este lipsit de relevanţă în ceea ce priveşte calificarea tranzacţiilor cu bitcoin ca fiind impozabile sau nu. 43. Nici poziţia exprimată de BNR în comunicatul din 11 martie 2015, în care se menţionează că moneda virtuală nu este monedă naţională şi nici valută, nu era susceptibilă a consolida încrederea contribuabilului în caracterul neimpozabil al operaţiunilor sale, dat fiind că autoritatea bancară nu avea competenţe în materie de impozitare. 44. În sfârşit, în lumina jurisprudenţei constituţionale şi europene pe larg expuse în consideraţiile preliminare, instanţa de trimitere nu îmbrăţişează opinia conform căreia soluţia impozitării nesocoteşte principiile fiscalităţii reglementate la art. 3 lit. a) şi c) din codul fiscal din 2015, respectiv neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, ce trebuie să asigure, prin nivelul impunerii, condiţii egale investitorilor, precum şi justeţea impunerii sau echitatea fiscală, ce trebuie să asigure ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia. 45. Prin urmare, în opinia curţii de apel, calificarea ca venituri impozabile sau neimpozabile a sumelor obţinute din tranzacţionarea bitcoin ar trebui să se raporteze la criterii precum caracterul repetat, de continuitate, în scopul obţinerii de profit, iar în măsura în care aceste criterii sunt satisfăcute, simpla aplicare a principiului fiscal al certitudinii impunerii nu poate exclude a priori, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2019, calificarea acestor venituri ca fiind „venituri din alte surse“ în sensul art. 78 alin. (2) din codul fiscal din 2003, respectiv art. 114 alin. (1) din codul fiscal din 2015. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 46. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată practică judiciară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. B. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară 47. Următoarele instanţe au comunicat faptul că nu a fost identificată practică judiciară în raza lor teritorială de competenţă: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara. 48. Curtea de Apel Constanţa a comunicat faptul că a fost identificat un litigiu, soluţionat definitiv prin Decizia nr. 686/CA din 28 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.151/118/2019, în cadrul căruia s-a ridicat problema obligaţiei organului fiscal de a verifica sursa veniturilor indicate de contribuabil în declaraţia unică privind impozitul pe venit pe anul 2017, de a califica şi, eventual, de a impozita corespunzător aceste venituri, precum şi problema caracterului impozabil al venitului raportat la reglementările legale în vigoare la momentul obţinerii de venituri din transferul de monedă virtuală. Prin hotărârea respectivă s-a reţinut că eroarea contribuabilului în completarea declaraţiei unice (încadrarea veniturilor obţinute din transferul de monedă virtuală ca venituri obţinute din vânzarea de titluri de valoare) nu poate fi pusă în sarcina organului fiscal, în condiţiile în care contribuabilul nu a depus niciun fel de document doveditor al situaţiei ce face obiectul impunerii fiscale. În ceea ce priveşte caracterul impozabil al operaţiunii realizate, instanţa a reţinut că este real faptul că veniturile din vânzarea de criptomonede nu au cunoscut o reglementare specifică la momentul obţinerii venitului în litigiu (anul 2017), această modificare legislativă intervenind abia prin Legea nr. 30/2019, aplicabilă pentru veniturile obţinute în 2019. În speţă, decizia de impunere contestată a fost emisă legal, în baza declaraţiei contribuabilului, astfel încât caracterul impozabil al veniturilor obţinute din transferul de monedă virtuală nu a făcut obiectul deciziei de impunere şi nici al contestaţiei administrative, iar stabilirea acestui caracter în prezentul litigiu ar avea un pur caracter teoretic. 49. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat următoarele hotărâri pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal: Sentinţa civilă nr. 4.417/2020 din 29 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 34.265/3/2019; Sentinţa civilă nr. 5.288/2020 din 26 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 8.236/3/2020; Sentinţa civilă nr. 1.970 din 16 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 34.257/3/2019; Sentinţa civilă nr. 1.714 din 9 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 34.270/3/2019. Prin hotărârile menţionate au fost respinse acţiunile în anularea actelor administrativ-fiscale prin care s-a stabilit în sarcina contribuabililor impozitul pe veniturile obţinute în perioada 2017-2018 din transferul de monedă virtuală, reţinându-se, în esenţă, că: în raport cu dispoziţiile art. 58, art. 59, art. 114 alin. (1) şi art. 116 alin. (1) din codul fiscal din 2015, forma în vigoare la 1 ianuarie 2017, sunt supuse impozitării veniturile dobândite din orice sursă, fie identificată expres, fie neidentificată expres în reglementările fiscale, iar beneficiarul are obligaţia de a depune la organul fiscal competent declaraţia privind venitul realizat; începând cu anul 2019, în urma modificărilor şi completărilor aduse Codului fiscal din 2015 prin Legea nr. 30/2019, a fost reglementată expres impunerea fiscală a veniturilor obţinute din transferul de monedă virtuală. C. Puncte de vedere exprimate de instanţe 50. În sensul că veniturile din transferul de monedă virtuală obţinute în perioada 2015-2016 reprezintă venituri impozabile „din alte surse“ şi-au exprimat opinia Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Târgu Mureş, tribunalele Bucureşti, Ialomiţa, Hunedoara, Ilfov, Neamţ, Suceava. 51. În sensul că veniturile din transferul de monedă virtuală obţinute în perioada 2015-2016 nu sunt supuse impozitării şi-au exprimat opinia judecătorii specializaţi în materia contenciosului administrativ şi fiscal de la tribunalele Galaţi şi Vaslui. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 52. Cu privire la impozitarea veniturilor obţinute din transferul de monedă virtuală nu au fost identificate repere în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 53. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul certitudinii impunerii fiscale este indicată de instanţa de trimitere şi este prezentată la pct. V din prezenta decizie - „Consideraţii preliminare cu privire la principiul fiscal al certitudinii impunerii în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene“. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 54. Prin Adresa nr. 364/C/951/III-5/2021 din 11 martie 2021, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 55. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 56. Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, constată că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare. 57. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 58. Sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, care este învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de tribunal într-un litigiu în materia contenciosului administrativ şi fiscal, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată de curtea de apel este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. 59. În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile“, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că aceasta trebuie să constea întro problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018). 60. De asemenea, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, pct. 62 şi 65) s-a reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...), reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logicojudiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei“. 61. Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că, pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare“ (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, pct. 42). 62. Din modul în care instanţa de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept, expus la pct. 17-45 din prezenta decizie, se constată că judecătorul nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în circumstanţele litigiului dedus judecăţii. Punctul de vedere al instanţei de trimitere conţine o analiză complexă şi un examen real al cauzei, o argumentaţie clară, cu indicarea metodelor de interpretare utilizate, ceea ce reflectă un raţionament logico-juridic asumat şi solid al judecătorului, în cadrul căruia nu sunt identificate dificultăţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii în circumstanţele de fapt ale cauzei deduse judecăţii. 63. Se observă că jurisprudenţa sumară transmisă de instanţe, prezentată la pct. 47-49 din prezenta decizie, chiar dacă nu este reprezentată de hotărâri judecătoreşti definitive, nu relevă divergenţe de practică judiciară, ci, dimpotrivă, reflectă o interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor în discuţie în circumstanţe similare, în timp ce posibila opinie divergentă este împărtăşită numai la nivel de punct de vedere de judecători din cadrul tribunalelor Galaţi şi Vaslui, conform celor menţionate la pct. 51 din prezenta decizie. 64. Pe de altă parte, se constată că cele două posibile interpretări divergente ale dispoziţiilor din Codul fiscal incidente în perioada raportului juridic ce formează obiectul cauzei reprezintă în realitate poziţiile divergente pe care se situează părţile diferendului fiscal, respectiv contribuabilul şi organul fiscal. 65. Or, o asemenea situaţie este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanţei este de a înclina balanţa, pe baza raţionamentului logico-juridic, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, în favoarea uneia dintre părţile litigante, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii. 66. Totodată, în condiţiile prezentei sesizări, se observă că dezlegarea ce urmează a fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă chiar soluţia ce urmează a fi pronunţată în litigiul în care a fost formulată sesizarea. Este adevărat că, de regulă, hotărârea pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anticipează în mare măsură soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauza în care este formulată sesizarea, ca o confirmare a legăturii de dependenţă între chestiunea de drept şi litigiul de fond însă, în speţă, reprezintă o veritabilă dezlegare a litigiului respectiv, prin prisma apărărilor ridicate de către reclamantul în cauză. 67. Este necontestat faptul că şi chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, situaţie specifică însă oricărui litigiu dedus judecăţii, şi poate genera divergenţe de jurisprudenţă, care „constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială“, iar „rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă“ (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ştefan şi Ştef împotriva României, pct. 32-33). 68. În speţă, chestiunea de drept se rezumă, în esenţă, la aplicarea dispoziţiilor din codul fiscal în vigoare în perioada derulării raportului juridic de drept fiscal ce formează obiectul litigiului în care a fost formulată sesizarea, din perspectiva principiului certitudinii impunerii instituit prin art. 3 lit. b) din codul fiscal din 2003, respectiv prin art. 3 lit. b) din codul fiscal din 2015. 69. În dezlegarea chestiunii de drept un reper solid îl reprezintă, aşa cum rezultă neechivoc şi din punctul de vedere al instanţei de trimitere, analogia cu raporturile juridice de drept fiscal în privinţa cărora Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sa pronunţat în Cauza Salomie. Din această perspectivă, în condiţiile existenţei unei analogii jurisprudenţiale, se poate afirma că problema de drept nu prezintă o noutate care să ridice judecătorului probleme de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale. 70. În acelaşi sens se apreciază că dificultatea în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale este mult atenuată de observarea evoluţiei legislative care relevă raţiunea explicită a legiuitorului, abordare care, de asemenea, este prezentată în opinia instanţei de trimitere. Astfel, chestiunea de drept ar fi putut să fie privită ca prezentând un grad de dificultate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2019, prin prisma riscului apariţiei unor divergenţe de interpretare. Însă, la momentul actual, modificările şi completările aduse prin Legea nr. 30/2019 au valenţa de a fi privite ca o confirmare expresă a raţiunii legii cu privire la raportul juridic în discuţie. Mai mult decât atât, intervenţia legiuitorului în anul 2019 nu are menirea de a acoperi un vid de reglementare, ci de a reglementa expres o categorie de tranzacţii a căror frecvenţă în creştere impunea adaptarea expresă a cadrului legislativ. Acest argument nu încalcă principiul neretroactivităţii legii civile ori principiul tempus regit actum, întrucât interpretarea şi aplicarea legii nu reprezintă un proces strict formal şi rigid temporal, ci se realizează în dinamica relaţiilor sociale şi a sistemului legislativ, ca reflectare normativă a raţiunii legiuitorului cu privire la evoluţia în timp a activităţilor generatoare de venituri, cum este cazul în speţă. 71. Dintr-un alt unghi de vedere, raportat la obiectul sesizării, nu se poate susţine că modificarea Codului fiscal din 2015, prin Legea nr. 30/2019, respectiv prin introducerea lit. m) în cuprinsul art. 114 alin. (2), care încadrează expres veniturile din transferul de monedă virtuală în categoria veniturilor din alte surse identificate ca fiind impozabile, este de natură a contribui, retroactiv, la alterarea normei fiscale în forma anterioară completării, prin raportare la cerinţa clarităţii pe care o impune principiul certitudinii impunerii, dat fiind faptul că, în această formă, enumerarea veniturilor din această categorie nu era exhaustivă, aria acestora nefiind deci limitată la cele regăsite în cuprinsul literelor a)-l) din acelaşi articol, context care nu lasă loc unor interpretări arbitrare întrucât, într-o manieră rezonabilă, se poate aprecia că norma juridică de drept fiscal îndeplineşte standardele de claritate şi predictibilitate, intenţia şi scopul legiuitorului fiind de a supune impozitării toate veniturile, cu excepţia celor considerate neimpozabile. 72. Varianta legislativă anterioară apariţiei Legii nr. 30/2019, astfel cum a fost reţinută în precedent, nu exclude, de plano, încadrarea veniturilor din transferul de monedă virtuală în categoria celor provenind din alte surse, cât timp acestea nu se regăsesc printre cele neimpozabile în filosofia legii fiscale, situaţia fiind similară şi prin raportare la prevederile art. 78 din codul fiscal din 2003 care, deşi în cuprinsul alin. (1) nu limitează veniturile din alte surse la cele identificate în cuprinsul literelor a)-h), distinge totuşi veniturile din alte surse ca fiind orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 41 lit. a)-h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu titlul respectiv, precum şi cele enumerate prin normele metodologice elaborate în aplicarea articolului, astfel cum rezultă din cuprinsul alin. (2) al aceleiaşi norme. 73. Ca atare, nu se poate susţine fundamentat că legea fiscală, reprezentată atât de codul fiscal din 2003, cât şi de codul fiscal din 2015, forma în vigoare până la modificarea şi completarea acestuia prin Legea nr. 30/2019, era neclară sau aptă a conduce la interpretări arbitrare ori că nu reglementează suficient de precis sau că pur şi simplu nu reglementează, o asemenea abordare fiind contrară metodelor de interpretare gramaticală, logică şi sistematică a dreptului, reprezentând o veritabilă negare a acestuia, în condiţiile existenţei unui evident cadru legislativ suficient de clar pentru a nu lăsa loc unor interpretări arbitrare. 74. Astfel, în cauză, nu există o dificultate sporită de interpretare şi aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o nevoie neexprimată expres de validare a unei anumite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia. 75. Totodată, se impune a se preciza că, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, pct. 38 şi 42), s-a statuat că: "(...) punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...) Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare" 76. Aşadar, se poate conchide în sensul că pretinsa problemă de drept supusă interpretării de către instanţa de trimitere nu implică o reală dificultate, în contextul în care dispoziţiile legale indicate în sesizare nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, neexistând astfel riscul apariţiei unei practici neunitare. 77. Distinct de această împrejurare, se impune a se reaminti că, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta procedură. Interpretarea legii fiscale reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept. 78. În consecinţă, în contextul particular al întrebării formulate de instanţa de trimitere, situaţia relevată în cuprinsul încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, fiind în atributul exclusiv al acestei instanţe operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente, în raport cu diferitele circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu şi realizarea unui raţionament judiciar de către judecătorul astfel învestit. 79. Prin acest demers, instanţa de trimitere solicită practic a se da dezlegare modului de aplicare a prevederilor art. 78 alin. (2) din codul fiscal din 2003 şi art. 114 alin. (1) din codul fiscal din 2015, forma în vigoare anterior modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 30/2019, prin raportare la principiul fiscal al certitudinii impunerii, la situaţia de fapt asupra căreia a fost învestită să se pronunţe ca instanţă de recurs, fără însă a observa că astfel de dezlegări excedează competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 80. Or, aşa cum anterior s-a arătat, dezlegarea ce poate fi dată prin activarea acestui mecanism trebuie să fie una de principiu, având valenţele unei lămuriri asupra conţinutului şi finalităţii textelor de lege supuse interpretării, adică a identifica voinţa legiuitorului, iar nu determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situaţie litigioasă pe care autorul sesizării o consideră complexă. 81. În egală măsură, trebuie subliniat că funcţia şi rolul instanţelor judecătoreşti sunt acelea de a interpreta şi aplica legea la cazul concret dedus judecăţii, spre a-i da acestuia o rezolvare în raport de norme legale din fondul legislativ activ, iar nu de a sancţiona în vreun fel anumite politici legislative considerate, eventual, de natură a afecta calitatea legii. 82. Atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al mecanismului hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept dificile de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea cu acest obiect nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege. 83. În considerarea argumentelor expuse, întrucât cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care trebuie să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ori incidenţa şi aplicarea unor principii generale al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, fără a presupune implicarea completului sesizat cu soluţionarea unei chestiuni de drept în soluţionarea pricinii, prin aprecierea aspectelor relevante în judecarea cauzei, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat în privinţa acestei chestiuni de drept, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. 84. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.805/90/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În raport cu principiul fiscal al certitudinii impunerii, art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv art. 3 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2019 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, veniturile din transferul de monedă virtuală trebuiau considerate venit impozabil „din alte surse“ în accepţiunea art. 78 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 114 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, beneficiarului obligaţiei revenindu-i obligaţia declarării acestuia? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din 24 mai 2021. PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DENISA ANGELICA STĂNIŞOR Magistrat-asistent, Bogdan Georgescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
