Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 775/1/2019
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Eugenia │- pentru preşedintele │
│Puşcaşiu │Secţiei I civile - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia I │
│Vişan │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia I │
│Gina │civilă │
│Pietreanu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andreia │- judecător la Secţia I │
│Liana │civilă │
│Constanda │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Aurelia │- judecător la Secţia I │
│Rusu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 775/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă, raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Eugenia Puşcaşiu, înlocuitor al preşedintelui Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse practica judiciară identificată şi punctele de vedere teoretice ale instanţelor naţionale, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor. Se mai referă că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus de către apelanta-reclamantă un punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Doamna judecător Eugenia Puşcaşiu, preşedintele completului, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a dispus, prin încheierea din data de 21 ianuarie 2019, în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: " prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competenţe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii; în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaşte competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestaţie împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanţa judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăşi competenţele etapei de analiză ce se desfăşoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire." II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 2. Obiectul prezentului litigiu, început la data de 3 august 2017, vizează anularea unei decizii de invalidare emise de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), şi solicitarea de emitere a unei noi decizii prin care să se acorde măsuri compensatorii pentru un imobil în suprafaţă de 0,40 ha, situat în Măgurele, judeţul Ilfov. 3. În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat generic dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi a arătat că Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a invalidat hotărârea Comisiei judeţene Ilfov de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor privind înscrierea terenului în suprafaţă de 0,40 ha, situat în localitatea Măgurele, în anexa nr. 39 la Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare, cu propunerea acordării de despăgubiri în favoarea reclamantei, după autoarea sa. S-a mai învederat că Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a reţinut că în sectorul cadastral din care face parte tarlaua unde este situat vechiul amplasament al suprafeţei de teren ce face obiectul dosarului există o suprafaţă de 21,7011 ha ca rezervă retrocedabilă aflată la dispoziţia Comisiei locale Măgurele. 4. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a arătat că prin decizia de invalidare nu este contestat dreptul reclamantei la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 0,40 ha de teren aflat pe raza administrativ-teritorială a oraşului Măgurele, judeţul Ilfov, ci doar reconstituirea acestui drept sub formă de despăgubiri. A invocat dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură. 5. Printr-un memoriu depus la dosar, reclamanta a solicitat atribuirea unei suprafeţe de teren, având în vedere că există teren disponibil în zonă. 6. Prin Sentinţa civilă nr. 286 din 16 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins contestaţia ca neîntemeiată. 7. Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele: Autoarea reclamantei a figurat în registrul agricol cu suprafaţa de teren de 2,01 ha, cu care s-a înscris în cooperativa agricolă de producţie în anul 1961. Reconstituirea dreptului de proprietate pentru acest teren a fost solicitată prin cererea nr. xxxx din 19.03.1991, în baza căreia s-a emis titlul de proprietate nr. xxxx din 14.10.1994 pentru suprafaţa de 1,61 ha, după aplicarea coeficientului de reducere de 20%. În temeiul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), reclamanta a formulat Notificarea nr. xxx din 21.09.2005, prin care a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 0,40 ha. Tribunalul a examinat dispoziţiile art. 8,art. 16 şi art. 21 alin. (1)-(4) din Legea nr. 165/2013, concluzionând că principiul general statuat este acela al restituirii în natură către persoanele îndreptăţite a imobilelor preluate de către stat. A mai constatat tribunalul că, potrivit adresei Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, în acelaşi sector cadastral a fost identificată o suprafaţă totală de 21,7011 ha ca rezervă retrocedabilă aflată la dispoziţia Comisiei locale Măgurele de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, situaţie în care este legal şi echitabil pentru reclamantă ca restituirea suprafeţei de teren solicitate în baza Legii nr. 247/2005 să se facă de către Comisia locală Măgurele, în natură, acordarea de măsuri compensatorii potrivit Legii nr. 165/2013 fiind doar o măsură subsidiară şi condiţionată de imposibilitatea restituirii în natură. 8. Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta, în temeiul art. 466 din Codul de procedură civilă, considerând-o netemeinică şi nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul anulării deciziei de invalidare şi obligării pârâtei la emiterea unei decizii de acordare a măsurilor compensatorii. Reclamanta a arătat că a solicitat Primăriei Oraşului Măgurele, în condiţiile Legii nr. 247/2005, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 0,40 ha, însă nu a primit niciun răspuns, deşi se menţionează că există o suprafaţă de 21,7011 ha ca rezervă retrocedabilă aflată la dispoziţia comisiei locale. 9. Intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu i se poate imputa lipsa de răspuns a Primăriei Oraşului Măgurele faţă de cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului. Intimata a mai arătat că această atitudine a Primăriei Oraşului Măgurele nu poate răsturna principiul prevalenţei restituirii în natură. III. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 10. Prin Încheierea din data de 21 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: 11. Dosarul nr. 30.166/3/2017** este înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi nu a fost soluţionat până la data formulării sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ. 12. Obiectul cauzei constă în verificarea legalităţii unei decizii de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, al cărei singur considerent îl reprezintă existenţa posibilităţii reconstituirii în natură a dreptului de proprietate. 13. Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 are înrâurire asupra verificării legalităţii deciziei de invalidare în discuţie, sub aspectul respectării de către entitatea emitentă a limitelor competenţei sale legale. 14. Interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din acelaşi act normativ prezintă relevanţă în cauză în determinarea limitelor competenţei instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea contestaţiei, în ipoteza în care s-ar aprecia că decizia de invalidare a fost emisă în exercitarea competenţei legale a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi că poate face obiect al analizei, în etapa judiciară, aspectul legat de dreptul contestatorului la restituirea în natură a imobilului. În concluzie, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept în discuţie. 15. S-a mai arătat că problemele în discuţie sunt noi, întrucât derivă dintr-un act normativ relativ recent şi nu s-a cristalizat încă o jurisprudenţă constantă. 16. S-a menţionat că din verificările efectuate niciuna dintre chestiunile de drept invocate nu a constituit obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 17. Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie asupra celor două chestiuni de drept invocate este următoarea: 18. Cu privire la prima chestiune ce formează obiectul sesizării s-a arătat că alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 consacră în mod expres numai competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. 19. O interpretare coroborată a prevederilor art. 21 cu alte dispoziţii ale Legii nr. 165/2013 ar putea conduce însă la concluzia recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi împrejurarea dacă este posibilă, din punct de vedere legal, restituirea în natură a imobilului pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării în puncte. 20. În acest sens se impune a fi observate dispoziţiile art. 1 şi ale art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, şi prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, care, referindu-se la scopul constituirii Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, menţionează finalizarea procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a acestor imobile. 21. De asemenea, din prevederile art. 21 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 165/2013 rezultă că sesizarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea emiterii deciziei de validare a propunerii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent şi de compensare prin puncte a unui imobil, este legală numai după ce s-au epuizat verificările necesare pentru restituirea în natură, iar comisia naţională este, la rândul său, îndrituită să cenzureze aceste verificări. 22. Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va valida sau invalida decizia entităţii învestite de lege, în raport cu concluziile verificării şi evaluării realizate. 23. Se mai poate observa că Legea nr. 247/2005, în titlul VII, prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) (neabrogate), instituia obligaţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a stabili, pe baza analizei dosarului administrativ, dacă imobilul poate fi restituit în natură şi de a proceda ea însăşi, în această ipoteză, prin decizie motivată, la restituirea în natură a imobilului. Legea nr. 165/2013 nu a conferit în mod expres Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor o atribuţie similară, însă a prevăzut în art. 18 alin. (3) preluarea de către comisia naţională a atribuţiilor fostei comisii centrale. 24. Se poate obiecta interpretării expuse mai sus consecinţa aplicării retroactive a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în ipoteza în care dosarele cu propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent au fost înregistrate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. 25. Din interpretarea gramaticală a normei enunţate, ţinând seama şi de principiul neretroactivităţii legii civile noi, reiese că ea este aplicabilă propunerilor emise de comisiile judeţene ulterior intrării în vigoare a acestei legi, neexistând temei pentru a se aprecia că norma respectivă ar permite returnarea dosarelor deja înregistrate la Secretariatul fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de către comisiile de aplicare a legilor fondului funciar după ce acestea se desesizaseră prin hotărâri cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. 26. Ca atare, nu este o interpretare rezonabilă, care să fie în acord cu spiritul şi litera Legii nr. 165/2013, aceea că identificarea unor terenuri retrocedabile în condiţiile reglementate de art. 6 din acest act normativ ar putea conduce la emiterea de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a unei decizii de invalidare a hotărârilor prin care comisiile judeţene au propus (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) măsurile reparatorii prin echivalent. Dacă s-ar accepta o astfel de interpretare s-ar ajunge în situaţia sancţionării total injuste a persoanelor îndreptăţite, care ar fi puse în situaţia de a pierde însuşi dreptul la măsuri reparatorii, deoarece decizia de invalidare constituie un act de dispoziţie prin care autorităţile statului finalizează procedura de soluţionare a cererii de retrocedare. Acest efect al deciziei de invalidare este confirmat chiar de faptul că în cuprinsul său nu se regăseşte vreo dispoziţie care să facă posibilă reluarea etapei procedurale desfăşurate în faţa comisiilor judeţene sau a celor locale constituite în baza legilor fondului funciar, aşa încât nu există nicio premisă a sesizării acestor din urmă comisii spre a pronunţa o nouă soluţie cu privire la dreptul în privinţa căruia s-a adoptat o decizie de invalidare. 27. Pe de altă parte, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 6,art. 8 şi art. 42 din Legea nr. 165/2013 reiese că numai persoanele îndreptăţite au dreptul de a opta pentru returnarea către comisiile de fond funciar a dosarelor înregistrate (la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi că terenurile identificate de comisiile de fond funciar în condiţiile art. 6 pot fi atribuite persoanelor aflate în situaţia menţionată numai în măsura în care ele şi-au exercitat dreptul de opţiune reglementat prin art. 42 din lege. 28. Cu privire la cea de-a doua chestiune ce formează obiectul sesizării s-a arătat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 consacră dreptul persoanelor care au solicitat măsuri reparatorii în temeiul unor legi speciale de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a le fi analizat pe fond dreptul la reparaţii afirmat. 29. Alin. (3) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează măsurile ce se dispun de instanţa judecătorească sesizată cu o cerere de chemare în judecată formulată în această materie, fără a distinge după cum procedura contestată se afla în faţa comisiei de aplicare a legii fondului funciar ori a entităţii deţinătoare a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), respectiv în faţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. 30. Trebuie subliniat că, în soluţionarea unei astfel de cereri, competenţa instanţei este limitată la a verifica legalitatea şi temeinicia actului contestat, în aceleaşi coordonate în care şi-a putut exercita atribuţiile entitatea care a emis respectivul act, anume la verificările şi dispoziţiile ce constituie atribuţiile legale ale entităţii în faţa căreia se găsea procedura de reparaţie la momentul sesizării instanţei. 31. În ipoteza în discuţie, în care este contestată o decizie de invalidare emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, se impune ca interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 să fie făcută cu observarea dispoziţiilor prin care sunt stabilite competenţele comisiei naţionale. 32. În mod expres, art. 21 din Legea nr. 165/2013 se referă la următoarele atribuţii ale Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor: analiza existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii; validarea sau invalidarea deciziei entităţii învestite de lege; în cazul validării, aprobarea punctajului şi emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv [alin. (5), (8), (9)]. 33. Din cuprinsul acestei reglementări rezultă că decizia de invalidare reprezintă un act prin care procedura de acordare a reparaţiilor se finalizează, iar Legea nr. 165/2013 nu cuprinde vreo prevedere referitoare la căile de urmat în cazul în care invalidarea deciziei entităţii învestite de lege ar avea ca temei nelegalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Cum ipoteza în discuţie are ca premisă existenţa calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, precum şi posibilitatea restituirii în natură, este evident că decizia de invalidare nu poate constitui actul final al procedurii, ci se impune ca aceasta să fie continuată fie prin dispunerea măsurii restituirii în natură chiar de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, fie prin trimiterea dosarului unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire, conform competenţelor ce i-au fost conferite prin legile speciale de reparaţie. 34. Din coroborarea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cu cele ale art. 21 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar rezulta competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a dispune restituirea în natură a imobilului, cu consecinţa că, în cadrul procedurii judiciare, această măsură ar urma să fie dispusă de instanţă. 35. O astfel de concluzie ar putea însă conduce la pronunţarea unor hotărâri imposibil de pus în executare în cadrul procedurii de reconstituire a proprietăţii funciare [reglementate de Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), Legea nr. 247/2005], unde reconstituirea în natură se poate face şi pe alt amplasament, însă nu există un sistem de evidenţă a măsurilor cu acelaşi conţinut dispuse de alte instanţe şi care ar putea să fi determinat epuizarea suprafeţelor aflate la dispoziţia comisiilor locale. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 36. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost depus un punct de vedere de către apelanta-reclamantă, arătându-se că Legea nr. 165/2013, care reglementează problematica măsurilor reparatorii în materia proprietăţii, nu complineşte lipsurile şi deficienţele reglementării prevăzute de Legea nr. 247/2005. Efectele imediate ale Legii nr. 165/2013 se materializează într-o nouă amânare a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, alături de crearea unui dezechilibru vădit între interesul socioeconomic general şi cel particular. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 37. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat, în marea majoritate, că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, unele dintre instanţe exprimând puncte de vedere teoretice. 38. Hotărârile judecătoreşti identificate sunt în număr foarte limitat, respectiv o sentinţă nedefinitivă pronunţată de Tribunalul Bacău - Secţia I civilă şi câteva hotărâri pronunţate la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, din care rezultă că nu este conturată o practică judiciară în această materie. 39. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 653/C/1.129/III-5/2019 din 22 aprilie 2019, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 40. Prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014; Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015; Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017; Decizia nr. 671 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 21 decembrie 2017; Decizia nr. 755 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 11 ianuarie 2019. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 41. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 42. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele: 43. În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie mai multe condiţii cumulative de admisibilitate în vederea declanşării acestei proceduri, şi anume: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. 44. Primele trei condiţii menţionate sunt îndeplinite. Astfel, cauza în cadrul căreia s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată în ultimă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti, instanţă ce a fost învestită cu soluţionarea unui apel declarat într-un litigiu având drept obiect anularea unei decizii de invalidare emise de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul Legii nr. 165/2013, şi solicitarea privind emiterea unei noi decizii, prin care să se acorde măsuri compensatorii pentru un imobil teren în suprafaţă de 0,40 ha, situat în Măgurele, judeţul Ilfov. Completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti care a adresat întrebarea este legal învestit cu soluţionarea apelului împotriva sentinţei pronunţate de tribunal în această cauză şi, de asemenea, judecă în ultimă instanţă, hotărârea sa nefiind supusă recursului, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. 45. În ceea ce priveşte chestiunile de drept cu privire la care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea sunt următoarele: " prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competenţe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii; în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaşte competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestaţie împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanţa judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăşi competenţele etapei de analiză ce se desfăşoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire." 46. De lămurirea acestor chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată raportat la obiectul litigiului menţionat anterior. 47. Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept s-a subliniat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, căreia instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. 48. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată. 49. În urma verificărilor efectuate se constată că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, neexistând niciun număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, chestiunile de drept, într-o anumită perioadă de timp, care să pună problema declanşării unui recurs în interesul legii, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. 50. Aşa fiind, condiţia noutăţii este îndeplinită în cauză. 51. În legătură cu chestiunile de drept aduse în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat cu efecte general obligatorii problema de drept care constituie obiectul sesizării şi nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având acest obiect. 52. Cu toate acestea, chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate nu prezintă gradul de dificultate necesar pentru a face obiectul pronunţării unei hotărâri prealabile, aspect ce reprezintă o cerinţă subsumată scopului acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare. 53. În jurisprudenţa şi doctrina în materie s-a reţinut că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală care să privească interpretarea diferită şi contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie. 54. Referitor la prima chestiune de drept [prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competenţe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii], rezolvarea acesteia se poate deduce cu uşurinţă din interpretarea coroborată a prevederilor legale incidente. 55. Astfel, de esenţa^1 reglementării Legii nr. 165/2013 este faptul că trebuie să se recurgă la acordarea măsurilor compensatorii doar în cazul imposibilităţii soluţionării notificării prin restituire în natură, fapt ce rezultă din prevederile exprese ale art. 16, dar şi ale art. 21 alin. (1) şi (4) din lege: ^1 În acelaşi sens, paragrafele 36 şi 37 din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018. "ART. 16 Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7). (...) ART. 21 (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate. (...) (4) Comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti pot propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local." 56. Faptul că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 prevede că „Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii (...)“ nu înseamnă că acesta nu ar avea posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiei prealabile a sesizării sale, impusă în mod expres de lege, anume cea a imposibilităţii soluţionării notificării prin restituire în natură. 57. Aşa cum a reţinut chiar instanţa de trimitere, potrivit art. 17 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor preia toate atribuţiile, drepturile şi obligaţiile Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar prin dispoziţiile art. 21 din titlul VII alLegii nr. 247/2005, neabrogate, acesta avea posibilitatea verificării dacă imobilul este restituibil sau nu în natură. 58. Mai mult, prin mai multe decizii^2 ale Curţii Constituţionale care au privit articole ale Legii nr. 165/2013 s-a reţinut că „invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate fi rezultatul constatării că imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepţia Legii nr. 165/2013, conform principiului enunţat în art. 2 lit. a) din aceasta. Invalidarea poate fi, de asemenea, consecinţa constatării că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat“. ^2 Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful 24; Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 47. 59. În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept [prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanţa judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăşi competenţele etapei de analiză ce se desfăşoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire], prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 sunt inechivoce. 60. Astfel, potrivit acestor dispoziţii: „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.“ 61. Or, alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează posibilitatea atacării la tribunal a deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 (decizii emise de entităţile învestite cu soluţionarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de admitere sau de respingere a cererilor) şi art. 34 (decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor), iar alin. (2) al art. 35 stabileşte posibilitatea sesizării tribunalului în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34. 62. Atât timp cât legea prevede atribuţia instanţei de a se pronunţa în sensul menţionat expres la art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, când notificarea nu a fost soluţionată în termenele prevăzute de lege, cu atât mai mult se justifică această reglementare în cazul în care aceste entităţi au soluţionat cererea, dar într-un mod care nu corespunde dispoziţiilor legale aplicabile. 63. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este îndeplinită condiţia cumulativă a existenţei unei reale chestiuni de drept care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea este inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 30.166/3/2017**, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: " prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competenţe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii; în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaşte competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestaţie împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanţa judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăşi competenţele etapei de analiză ce se desfăşoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire." Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2019. p. PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE EUGENIA PUŞCAŞIU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
