Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 raportat la art. 1 din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, excepţie ridicată de Irimia Ion în Dosarul nr. 2.196/120/2019 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.135D/2020. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 mai 2024, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dărângă Ioana-Codruţa, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de amânare a dezbaterilor, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 28 mai 2024. La această dată, având în vedere imposibilitatea constituirii cvorumului legal de şedinţă la acest termen, în temeiul art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 3 iunie 2024, când, pentru acelaşi motiv, în temeiul art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 9 iulie 2024, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 10 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.196/120/2019, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 raportat la art. 1 din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale. Excepţia a fost ridicată de Irimia Ion într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei nr. 1.139 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care s-a respins cererea de constatare a transferului dreptului de proprietate către asociatul reclamant, în temeiul art. 237 din Legea nr. 31/1990, asupra unui imobil din patrimoniul unei societăţi dizolvate şi radiate. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile art. 7 din Legea nr. 314/2001, privind incidenţa art. 477 din Codul civil de la 1864, încalcă dreptul de proprietate privată al autorului excepţiei garantat de art. 44 din Constituţie. Se consideră că, în urma dizolvării de drept şi a radierii unei societăţi comerciale în temeiul art. 1 din Legea nr. 314/2001 pentru nemajorarea capitalului social la nivelul minim stabilit prin Legea nr. 31/1990, în termenul de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 314/2001, dreptul de proprietate asupra bunului imobil constând într-un teren intravilan, aparţinând societăţii radiate, a revenit autorului excepţiei (în calitate de asociat unic al societăţii dizolvate de drept şi radiate) în temeiul art. 237 din Legea societăţilor nr. 31/1990 (art. 231 în forma Legii nr. 31/1990 de la data radierii societăţii care prevedea că dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare). 5. Autorul excepţiei consideră neconstituţională sintagma „nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării“ din art. 7 din Legea nr. 314/2001, apreciind că norma creează discriminări, pe de o parte, între asociaţii/acţionarii care primesc în patrimoniu bunurile societăţilor dizolvate de drept şi radiate conform Legii nr. 314/2001, respectiv până la data dizolvării ori în cadrul procedurii de lichidare, dacă aceasta s-a derulat, şi asociaţii/acţionarii societăţilor dizolvate la cererea oricărei persoane interesate sau a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pe de altă parte, în cazurile prevăzute la art. 237 din Legea nr. 31/1990 şi pentru care legiuitorul a prevăzut la alin. (13) că bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului le revin acţionarilor/asociaţilor. 6. Se mai susţine că modalitatea prin care textul de lege criticat dispune asupra patrimoniului societăţii comerciale este de natură să afecteze şi prevederile constituţionale cuprinse în art. 45 - Libertatea economică şi art. 46 - Dreptul la moştenire, criticile nefiind motivate. 7. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, consideră că prevederile art. 7 din Legea nr. 314/2001 contravin dispoziţiilor art. 16 şi art. 44 din Constituţie, dat fiind faptul că, pe lângă sancţiunea dizolvării de drept şi radierii societăţii, în temeiul legii menţionate, este prevăzută şi o modalitate de trecere a bunurilor societăţii radiate în proprietatea statului, fiind astfel sancţionaţi chiar asociaţii unei astfel de societăţi în condiţiile în care, în cazul celorlalte cazuri de dizolvare şi lichidare a unei societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, pentru cauze şi ele imputabile asociaţilor (art. 232 din Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la data radierii, devenit prin modificările ulterioare art. 237) nu este reglementată o astfel de sancţiune pentru asociaţii sau acţionarii societăţilor comerciale dizolvate şi radiate. Bunurile societăţii dizolvate de drept în baza art. 1 din legea criticată, care nu au fost valorificate în cadrul procedurii lichidării, trec astfel, în baza legii, în proprietatea statului, fiind considerate, prin lege, bunuri abandonate. 8. Se apreciază că societatea comercială se constituie pe baza actului constitutiv, aflându-se în raporturi juridice cu asociaţii, iar faza lichidării societăţii implică operaţiunile de acoperire/satisfacere a creanţelor creditorilor şi repartizarea activului net rămas către asociaţi, potrivit drepturilor acestora. În aceste condiţii, se consideră că bunurile rămase în proprietatea persoanei juridice radiate din registrul comerţului nu au aceeaşi situaţie juridică precum cea a bunurilor fără stăpân sau abandonate, nefiind vorba despre o situaţie juridică incertă a bunurilor în discuţie, ci acestea trebuie să le revină asociaţilor. Se apreciază că textul de lege criticat instituie o expropriere şi o confiscare, în detrimentul drepturilor societare ale asociaţilor, încălcând prevederile art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie. 9. Instanţa consideră că normele legale criticate nu contravin dispoziţiilor art. 45 şi 46 din Constituţie, apreciind că autorul excepţiei nu a formulat în mod concret veritabile critici de neconstituţionalitate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 7 raportat la art. 1 din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001. Analizând motivarea excepţiei, Curtea reţine că obiectul acesteia îl reprezintă dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 314/2001, în forma în vigoare la data radierii societăţii, potrivit cărora „În cazul în care bunurile imobile şi mobile din patrimoniul societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 şi 6 nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, sunt aplicabile, după data radierii societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 477 din Codul civil.“ 14. Art. 1 din Legea nr. 314/2001 a stabilit că „Societăţile comerciale care în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi nu îşi vor fi majorat capitalul social la nivelul minim stabilit de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, sunt dizolvate de drept şi intră în lichidare pe această dată“. Art. 477 din Codul civil de la 1864 prevedea că „Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public“. 15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 45 - Libertatea economică şi art. 46 - Dreptul la moştenire. (1) Aspecte prealabile privind legislaţia incidentă în materie 16. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 195/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997, a stabilit atât nivelul capitalului social minim al societăţilor comerciale, cât şi obligaţia societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată existente, care nu aveau capitalul social minim prevăzut la art. 10 şi 11 din lege, să îl completeze în termen de un an de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, termen ce a fost prorogat ulterior, până la data de 30 iunie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/1998 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. VI alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 22 septembrie 1998, aprobată prin Legea nr. 237/1998. În cazul nerespectării obligaţiei de majorare a capitalului social în termenul legal, tribunalul, la cererea statului, prin Ministerul Finanţelor, ori a camerelor de comerţ şi industrie teritoriale sau a oricărei persoane interesate dispunea dizolvarea societăţii. Pentru motive întemeiate, tribunalul putea acorda un termen de cel mult 6 luni pentru completarea capitalului social. 17. În Expunerea de motive la proiectul Legii pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, devenită după adoptarea de către Parlament, Legea nr. 314/2001, Guvernul, în calitate de iniţiator, a arătat că, deşi capitalul social minim a fost stabilit la un nivel modic, aproximativ o treime din numărul total al societăţilor comerciale înmatriculate în registrul comerţului (circa 200.000 de societăţi) nu s-a conformat legii întrucât fie o parte dintre aceste societăţi şi-a încetat în fapt existenţa, iar reprezentanţii lor nu au înţeles să efectueze formalităţile de dizolvare, lichidare şi radiere datorită cheltuielilor aferente, fie alte societăţi nu mai au sedii sau asociaţii lor au dispărut. Atât Legea nr. 31/1990, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 au prevăzut posibilitatea dizolvării judecătoreşti a societăţilor care nu şi-au majorat capitalul social minim, dar procedura presupunea costuri de miliarde de lei în sarcina statului, motiv pentru care a fost promovată în mod excepţional şi prin derogare de la dispoziţiile de drept comun, soluţia legislativă a dizolvării prin efectul legii şi radierea din oficiu, fără nicio altă formalitate, a societăţilor menţionate. Lichidarea societăţilor comerciale dizolvate urma să se finalizeze până la data de 30 iunie 2001 pentru a se da posibilitatea creditorilor să îşi valorifice creanţele, expunerea de motive nefăcând nicio referire la situaţia juridică ulterioară a bunurilor existente în patrimoniul societăţilor radiate. 18. Legea nr. 314/2001 în forma publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001 a prevăzut la art. 1 dizolvarea de drept şi lichidarea societăţilor care, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu îşi vor fi majorat capitalul social la nivelul minim stabilit de Legea nr. 31/1990, republicată. 19. Sub aspect procedural, legea a prevăzut că dizolvarea de drept a societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 se constată prin încheiere a judecătorului delegat la registrul comerţului, la sesizarea camerelor de comerţ şi industrie teritoriale sau a statului, prin Ministerul Finanţelor Publice şi organele sale teritoriale, cu procedura necontencioasă, iar încheierea judecătorului delegat este supusă numai recursului. Tribunalul poate admite recursul atunci când constată că societatea comercială a fost în imposibilitate de a se conforma dispoziţiilor art. 1 şi îi poate acorda un termen de cel mult 3 luni pentru completarea capitalului social. Dacă societatea comercială nu îşi va completa capitalul social în termenul nou acordat de tribunal aceasta se dizolvă de drept şi se radiază, din oficiu, din registrul comerţului, pe data expirării acelui termen. În situaţia în care nu s-a declarat recurs sau recursul împotriva încheierii judecătorului delegat a fost respins, societatea comercială dizolvată de drept se radiază din oficiu, fără nicio altă formalitate. Lichidarea societăţilor comerciale dizolvate de drept potrivit art. 1 din lege se face cel mai târziu în termen de 9 luni (termenul iniţial a fost de 6 luni) de la data intrării în vigoare a legii sau, dacă este declanşată la cererea creditorilor, se face cel mai târziu în termen de un an de la data hotărârii de numire a lichidatorilor. La data lichidării societăţile comerciale prevăzute la art. 1 se radiază, din oficiu, din registrul comerţului. 20. Până la modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 181/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 28 decembrie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 428/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 181/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, procedura dizolvării de drept şi a radierii din oficiu prevăzute de art. 1 din Legea nr. 314/2001 s-a aplicat şi societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, constituite cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 31/1990. 21. Ultima intervenţie legislativă cu referire la aplicarea Legii nr. 314/2001 este cuprinsă în art. V din Legea nr. 152/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul înregistrării în registrul comerţului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 13 iulie 2015, care a statuat o procedură de radiere din oficiu a societăţilor aflate în lichidare de mai mult de 7 ani: „În cazul societăţilor aflate sub incidenţa Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu modificările şi completările ulterioare, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului procedează la radierea, din oficiu, a societăţilor aflate în lichidare de mai mult de 7 ani“ . 22. Cu privire la patrimoniul societăţilor dizolvate şi radiate, art. 7 din Legea nr. 314/2001 a instituit, în privinţa bunurilor imobile şi mobile din patrimoniul societăţilor comerciale care nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, aplicarea regimului juridic prevăzut de art. 477 din Codul civil din 1864 în privinţa averilor vacante şi a bunurilor abandonate sau fără stăpân. 23. Aşadar, analizând comparativ prevederile Legii nr. 314/2001 şi pe cele ale Legii societăţilor nr. 31/1990 (respectiv forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998), valabile pe perioada de aplicare a Legii nr. 314/2001, care s-a aplicat în privinţa societăţilor comerciale care, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii, nu îşi vor fi majorat capitalul social la nivelul minim stabilit, Curtea reţine anumite similitudini între cele două acte normative, dar şi particularităţi care le diferenţiază. 24. Legea nr. 314/2001 a instituit, în mod excepţional şi prin derogare de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 31/1990, un caz de dizolvare de drept a societăţilor comerciale care, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii, nu îşi vor fi majorat capitalul social la nivelul minim stabilit de Legea nr. 31/1990. Dizolvarea de drept era urmată de lichidarea societăţilor în termenul prevăzut de art. 5 şi de radierea din oficiu a societăţii respective din registrul comerţului, la data lichidării. În privinţa bunurilor societăţii radiate, în cazul în care bunurile imobile şi mobile din patrimoniul societăţii nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori prin lichidare, art. 7 din lege a prevăzut aplicarea directă, în baza legii, a prevederilor art. 477 din Codul civil de la 1864. Fără nicio altă procedură prealabilă de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale specifice dobândirii dreptului de proprietate privată de către stat, art. 7 a instituit o prezumţie legală conform căreia toate bunurile societăţii, după data radierii acesteia, aparţin domeniului public al statului în temeiul art. 477 din Codul civil de la 1864, fără a face distincţia dacă provin dintr-o moştenire vacantă sau dacă sunt bunuri fără stăpân sau abandonate, norma de trimitere având următorul cuprins: „toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public“. 25. În paralel, Legea nr. 31/1990 (respectiv forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998) a continuat să reglementeze cazuri de dizolvare a societăţilor comerciale la cererea asociaţilor, a camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a oricărei persoane interesate (art. 222-232), inclusiv pentru cazul reducerii capitalului social sub minimul legal, dizolvarea societăţii având ca efect deschiderea procedurii lichidării (cu excepţia fuziunii ori a divizării totale). Potrivit art. 231, dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare. Totodată, forma în vigoare a Legii nr. 31/1990 prevede în aceeaşi materie dizolvarea societăţii, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în cazul în care societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii [art. 237 alin. (1)], iar bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului, în condiţiile alin. (8)-(10), le revin acţionarilor/asociaţilor [art. 237 alin. (13)]. Totodată, transmiterea către asociaţi/acţionari a dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după plata creditorilor are loc la data radierii societăţii din registrul comerţului [art. 260 alin. (6^1)], iar registrul comerţului va elibera fiecărui asociat/acţionar un certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite, în baza căruia asociatul/acţionarul poate proceda la înscrierea bunurilor imobile în cartea funciară [art. 260 alin. (6^2)]. Registratorul de registrul comerţului, prin încheiere, constată încheiată lichidarea şi dispune radierea societăţii pe baza raportului final de lichidare şi a situaţiilor financiare de lichidare prin care se prezintă situaţia patrimoniului, a creanţelor şi repartizarea activelor rămase, după caz. [art. 260 alin. (10)], iar bunurile rămase din patrimoniul societăţii radiate din registrul comerţului, în condiţiile prezentului articol, revin acţionarilor/ asociaţilor, în condiţiile legii [art. 260 alin. (11)]. (2) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la soluţia legislativă criticată în prezenta cauză 26. Curtea reţine că prevederile legale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 16 şi 44 din Constituţie, şi cu o motivare similară. 27. Prin Decizia nr. 642 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 27 noiembrie 2006, ale cărei considerente au fost reluate apoi şi în Decizia nr. 841 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 25 martie 2021, Curtea a reţinut că, potrivit textului de lege criticat, societăţile comerciale care nu şi-au majorat capitalul social, în condiţiile legii, sunt dizolvate de drept şi intră în lichidare, iar bunurile mobile şi imobile care nu au intrat în proprietatea acţionarilor sau a altor persoane, până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, trec în proprietatea statului, în temeiul art. 477 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia bunurile fără stăpân şi succesiunile vacante aparţin domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut dizolvarea de drept a societăţilor comerciale ca măsură sancţionatorie pentru nerespectarea obligaţiei majorării capitalului social, la nivelul minim stabilit de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, iar subsecvent a dispus prin lege măsura trecerii în proprietatea statului a bunurilor societăţii care nu au fost valorificate în cadrul procedurii lichidării. Prin deciziile antereferite, Curtea a justificat măsura trecerii în proprietatea statului a bunurilor societăţii radiate exclusiv pe „preocuparea legiuitorului de a evita situaţia existenţei unui bun fără stăpân, în exercitarea competenţei sale constituţionale de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, stabilite prin dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală“, considerând că această modalitate de trecere a unor bunuri în proprietatea statului nu echivalează cu o confiscare, întrucât, „la data trecerii în proprietatea statului, nu exista niciun titular al dreptului de proprietate, ele fiind asimilate bunurilor fără stăpân“. 28. Analizând un alt caz de dizolvare de drept a societăţilor comerciale, în urma omisiunii de a preschimba certificatul de înmatriculare şi pe cel de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare, până la data de 31 decembrie 2004, prin Decizia nr. 382 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 10 iulie 2019, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006, care prevedeau că „Bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în condiţiile alin. (5) şi (6), se consideră bunuri abandonate“, încalcă prevederile art. 44 din Constituţie. Prin decizia menţionată, considerentele 32-34, Curtea a reţinut că opţiunea legiuitorului de a califica bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice ca fiind bunuri abandonate nu este o măsură necesară atingerii scopului legitim urmărit, respectiv acela de a responsabiliza, disciplina şi totodată de a sancţiona persoana juridică/societatea comercială pentru nerespectarea dispoziţiilor legale care instituiau obligaţia de preschimbare a certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală, ci, dimpotrivă, reprezintă o măsură disproporţionată care depăşeşte cadrul constituţional referitor la garantarea dreptului de proprietate privată. Curtea a mai reţinut că reglementarea de lege criticată este nejustificată şi prin prisma faptului că sancţiunea aplicată persoanei juridice se răsfrânge, implicit, şi asupra asociaţilor societăţii dizolvate şi, ulterior, radiate din registrul comerţului, astfel încât a constatat că atribuirea regimului de bunuri abandonate ca sancţiune pentru lipsa de diligenţă a persoanei juridice reprezintă o măsură care depăşeşte limitele a ceea ce este necesar pentru atingerea scopului avut în vedere, iar măsura legislativă adoptată de legiuitor nu urmăreşte un scop legitim, ci pune în discuţie problema îmbogăţirii fără justă cauză a statului, nefiind motivată de interesul sau de utilitatea publică, ceea ce echivalează cu o confiscare a patrimoniului persoanei juridice, având drept consecinţă suprimarea dreptului de proprietate al persoanei juridice şi, implicit, al asociaţilor/acţionarilor acesteia. 29. Faţă de cele reţinute prin aceste decizii, Curtea, prin prezenta decizie, urmează să îşi reconsidere jurisprudenţa cu privire la prevederile art. 7 din Legea nr. 314/2001, care instituie măsura trecerii în proprietatea statului a bunurilor mobile şi imobile ale societăţilor comerciale dizolvate de drept şi radiate pentru nerespectarea obligaţiei majorării capitalului social, la nivelul minim stabilit de Legea nr. 31/1990, în baza art. 1 din Legea nr. 314/2001, prin aplicarea, după data radierii societăţilor respective, a dispoziţiilor art. 477 din Codul civil de la 1864. 30. În acest sens, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar, în această privinţă, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare [ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19]. Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiecţilor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31). (3) Situaţia de fapt şi de drept invocată de autorul excepţiei 31. Autorul excepţiei arată că a înfiinţat la data de 20 mai 1991, ca asociat unic, o societate comercială cu răspundere limitată, iar prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9.404 din 19 august 1992 societatea a cumpărat un teren intravilan, pe care a edificat două construcţii în baza autorizaţiilor de construire nr. 58 din 14.04.1993 şi nr. 109 din 14.04.1993, ambele eliberate de Primăria Municipiului Târgovişte pe numele autorului, terenul şi construcţiile fiind înregistrate pe rolul fiscal al autorului excepţiei, acesta achitând impozitele aferente. 32. Întrucât societatea comercială a fost dizolvată de drept şi radiată din oficiu conform Certificatului constatator nr. 6.893 din 12.03.2002 emis de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Dâmboviţa, pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 314/2001, reclamantul, în calitate de asociat unic, a chemat în judecată pârâţii Unitatea administrativ-teritorială Târgovişte, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, solicitând Tribunalului Dâmboviţa pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate transferul dreptului de proprietate asupra terenului societăţii radiate către asociatul unic - persoană fizică conform art. 237 din Legea nr. 31/1990 şi să se dispună obligarea Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa la eliberarea unui certificat constatator al dreptului de proprietate în vederea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară. (4) Analiza excepţiei de neconstituţionalitate 33. Curtea reţine că, prin derogare de la dreptul comun în materie - respectiv art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, astfel cum a fost modificat şi completat prin art. 129 pct. 46-52 din Legea nr. 265/2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 26 iulie 2022 -, prevederile art. 1 din Legea nr. 314/2001 (actul normativ criticat în prezenta cauză), au instituit un caz de dizolvare de drept (prin efectul legii), a societăţilor, pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale, respectiv pentru nemajorarea capitalului social la nivelul minim prevăzut de Legea nr. 31/1990, republicată, în termenul de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii criticate, precum şi radierea din oficiu, fără nicio altă formalitate, a societăţilor menţionate. 34. Potrivit art. 7 din Legea nr. 314/2001, textul de lege care face obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, pentru bunurile imobile şi mobile din patrimoniul societăţilor comerciale dizolvate şi radiate, care nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, devin aplicabile, după data radierii societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 477 din Codul civil din 1864, referitoare la dobândirea de către stat a bunurilor fără stăpân sau abandonate, precum şi a celor care provin din moşteniri vacante sau au aparţinut persoanelor care mor fără moştenitori. Astfel textul de lege criticat instituie, pe lângă sancţiunea dizolvării de drept şi a radierii din oficiu a societăţii, şi o modalitate de trecere ope legis a bunurilor societăţii în cauză în „domeniul public“ al statului. Textul de lege a fost interpretat ulterior, prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 213/1998 care prevedea că, „în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniul public, cuprinsă în art. 477 din Codul Civil, se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz“. 35. În prezent, dispoziţiile art. 477 din Codul civil din 1864, în ceea ce priveşte moştenirile vacante deschise după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, au corespondent în art. 553 alin. (3) din Codul civil din 2009, potrivit cărora moştenirile vacante, altele decât cele din străinătate, se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Totodată, dispoziţiile art. 477 din Codul civil din 1864, în ceea ce priveşte dobândirea bunurilor fără stăpân, se regăsesc în prezent în cuprinsul art. 562 alin. (2) din Codul civil din 2009, care prevede că proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare. În acelaşi sens, un alt act normativ relevant în privinţa regimului juridic şi a modului de dobândire a bunurilor mobile abandonate sau fără stăpân este reprezentat de Legea nr. 421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iulie 2002, potrivit căruia dobândirea dreptului de proprietate privată asupra acestor bunuri mobile, de către unitatea administrativ-teritorială, se realizează prin dispoziţie a primarului, act administrativ care rămâne fără obiect în situaţia în care proprietarul sau deţinătorul legal îşi manifestă opţiunea de a achita, cu titlu de amendă, o sumă de bani. 36. Aşadar, potrivit actului normativ criticat în prezenta cauză, nemajorarea capitalului social până la nivelul minim prevăzut de lege a atras dizolvarea de drept a persoanelor juridice în cauză. Potrivit art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege, situaţie reglementată prin art. 4 şi 5 din Legea nr. 314/2001, potrivit cărora, dacă nu s-a declarat recurs sau recursul împotriva încheierii judecătorului delegat a fost respins, societatea comercială dizolvată de drept se radiază din oficiu, fără nicio altă formalitate, iar lichidarea societăţilor în cauză se face cel mai târziu în termen de 6 luni (termen modificat ulterior la 9 luni) de la data intrării în vigoare a legii. 37. Art. 7 din Legea nr. 314/2001 instituie o procedură excepţională şi derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 31/1990 care presupune trecerea cu celeritate din patrimoniul unei societăţi comerciale a bunurilor sale mobile şi imobile în patrimoniul statului, ceea ce echivalează cu o expropriere contrară art. 44 alin. (3) din Constituţie, întrucât operează în alte condiţii decât cele stabilite prin Legea fundamentală, respectiv nu este o expropriere pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Totodată, trecerea în proprietatea privată a statului a unor bunuri aparţinând altor persoane juridice private, ca măsură sancţionatorie inclusiv pentru asociaţii/acţionarii societăţii radiate, pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale ce revenea societăţii comerciale care a fost sancţionată cu dizolvarea de drept şi intrarea în lichidare, instituită prin art. 7 criticat, echivalează cu o confiscare, contrară exigenţelor constituţionale stabilite prin art. 44 alin. (8), potrivit căruia „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă“. În lipsa probării caracterului ilicit al dobândirii bunurilor supuse măsurii de trecere în proprietatea privată a statului şi a inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive în acest sens, soluţia reglementată prin art. 7 din Legea nr. 314/2001 înlătură prezumţia de dobândire licită a averii şi este neconstituţională. 38. Or, îngrădirile dreptului de proprietate reglementate prin legi speciale, în aplicarea principiului constituţional prevăzut la art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, nu pot fi nici confundate şi nici convertite prin lege în moduri de dobândire de către stat a dreptului de proprietate asupra bunurilor considerate fără stăpân, bunurilor abandonate de proprietari sau a celor provenite din moşteniri vacante, cum sunt cele reglementate prin art. 477 din Codul civil din 1864 [actual art. 553 alin. (3) şi art. 562 alin. (2) din Codul civil din 2009], la care face trimitere art. 7 din Legea nr. 314/2001 ca fiind norma aplicabilă în cazul societăţilor dizolvate de drept şi radiate din oficiu pentru că nu şi-au majorat capitalul social minim la nivelul stabilit prin Legea nr. 31/1990. 39. Procedura majorării capitalului social al societăţilor comerciale era reglementată de dispoziţiile art. 202-216 din Legea nr. 31/1990 (forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, aplicabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 314/2001), în termenele şi condiţiile prevăzute de aceste norme, iar lichidarea patrimoniului după dizolvarea societăţii comerciale în situaţia în care aceasta nu şi-a completat capitalul social minim până la nivelul legal era de asemenea reglementată în mod expres în dispoziţiile art. 222-232 din Legea nr. 31/1990 (forma republicată din 29 ianuarie 1998). Transmiterea patrimoniului societăţilor dizolvate, fără lichidare, se realiza în mod diferit, în funcţie de forma de organizare a societăţii. Astfel, prin efectul legii, transmiterea universală a patrimoniului unei societăţi cu răspundere limitată, cu asociat unic, se realizează către asociatul unic, fără lichidare [art. 231 alin. (1) din Legea nr. 31/1990], iar bunurile rămase din patrimoniul celorlalte societăţi comerciale radiate, ca urmare a neparcurgerii procedurii lichidării, revin asociaţilor/acţionarilor. 40. În cazul dizolvării de drept a societăţilor comerciale conform art. 1 din Legea nr. 314/2001, dizolvarea este urmată în mod obligatoriu de operaţiunea lichidării acesteia, prin realizarea activului şi plata pasivului. Aceasta are ca efect, pe de o parte, rezolvarea situaţiei juridice a societăţilor comerciale avută în vedere de reglementarea specială şi, pe de altă parte, protecţia juridică a patrimoniului ce cuprinde şi capitalul social al societăţilor comerciale constituit prin aportul societarilor. Însă, potrivit art. 7 din Legea nr. 314/2001, bunurile rămase după operaţiunea lichidării şi în urma radierii societăţii comerciale trec în mod direct, în baza legii, în proprietatea privată a statului, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, această măsură nefiind motivată de interesul sau utilitatea publică. 41. Indiferent dacă are loc o dizolvare de drept a societăţii comerciale, urmată obligatoriu de lichidare, în urma căreia rămân bunuri în patrimoniul societăţii după data radierii acesteia, aşa cum prevede ipoteza - premisă de la art. 7 din Legea nr. 314/2001, sau are loc o dizolvare a societăţii, la cererea unei persoane interesate, urmată de radiere fără lichidare, patrimoniul persoanei juridice subzistă, din punct de vedere juridic, şi trebuie să fie transmis, de la data radierii, asociaţilor/acţionarilor respectivei persoane juridice, deopotrivă în drepturi (active) şi obligaţii (pasive), fiecăruia proporţional cu cota sa de participare la capitalul social al persoanei juridice radiate. 42. În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 382 din 28 mai 2019, precitată, paragraful 26. Prin aceeaşi decizie, paragrafele 27 şi 28, Curtea a reţinut, în esenţă, că regimul juridic de bunuri abandonate conferit bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după dizolvarea de drept a acesteia şi radierea, din oficiu, din registrul comerţului este, în concepţia legiuitorului, consecinţa pasivităţii persoanei juridice în îndeplinirea unor obligaţii ce îi reveneau pe parcursul derulării procedurii prevăzute de actul normativ criticat. Curtea a mai reţinut că exigenţa cu care legiuitorul reglementează organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale se datorează implicaţiilor profunde produse de prezenţa societăţii comerciale în mediul economic, ca principal vector al vieţii comerciale, însă legiuitorul nu poate converti neglijenţa sau pasivitatea persoanei juridice într-o sancţiune disproporţionată, de natură să afecteze iremediabil dreptul de proprietate al acesteia. 43. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014). 44. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de principiu, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014). 45. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că încadrarea, printr-o lege, a bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului ca bunuri abandonate sau ca bunuri fără stăpân ori bunuri provenite dintr-o moştenire vacantă şi trecerea acestora în proprietatea privată a statului/unităţilor administrativ-teritoriale impun analizarea de către Curte a modului în care legiuitorul a respectat această condiţie de rezonabilitate, întrucât prin efectul prevederilor de lege criticate s-ar putea produce un dezechilibru între interesul statului/unităţilor administrativ-teritoriale şi cel al persoanei juridice, în defavoarea acesteia din urmă. 46. Prin urmare, Curtea va analiza în ce măsură ingerinţa etatică asupra dreptului la proprietate privată reprezintă o limitare rezonabilă, care să nu fie disproporţionată în raport cu scopul urmărit de legiuitor, având în vedere „testul“ de proporţionalitate structurat în jurisprudenţa sa. Astfel, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - să asigure justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (a se vedea în acest sens Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28). 47. În prezenta cauză, Curtea reţine că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim, şi anume acela de a responsabiliza, disciplina şi totodată de a sancţiona persoana juridică/societatea comercială pentru nerespectarea dispoziţiilor legale care instituiau obligaţia de majorare a capitalului social la nivelul minim prevăzut de lege, o primă consecinţă fiind dizolvarea de drept a societăţii ca sancţiune, iar ulterior, ca urmare a pasivităţii şi lipsei de diligenţă a acesteia, radierea din registrul comerţului. Instanţa constituţională reţine însă că opţiunea legiuitorului de a califica bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia ca fiind bunuri abandonate sau bunuri fără stăpân nu este o măsură necesară atingerii scopului menţionat, ci, dimpotrivă, reprezintă o măsură disproporţionată care depăşeşte cadrul constituţional referitor la garantarea dreptului de proprietate privată. Astfel, scopul urmărit de legiuitor putea fi atins prin atribuirea asociaţilor/acţionarilor societăţii dizolvate a bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În acest context, Curtea reţine că, de vreme ce scopul legiuitorului, constând în sancţionarea persoanei juridice pentru nerespectarea reglementărilor specifice aplicabile în sfera activităţii sale economice, putea fi atins prin modalitatea mai sus menţionată, măsura trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale este una excesivă, ducând la ruperea justului echilibru care trebuie să existe între drepturile şi interesele în concurs, respectiv interesul statului de a lua măsurile necesare în vederea fluidizării şi simplificării procedurilor, precum şi a asigurării transparenţei în mediul de afaceri, deci a desfăşurării în condiţii optime a activităţii economice, pe de o parte, şi dreptul de proprietate al persoanei juridice, pe de altă parte (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 382 din 28 mai 2019, anterior citată, paragraful 32). 48. Modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale, precum cele prevăzute de art. 477 din Codul civil de la 1864 [actual art. 553 alin. (3) şi art. 562 alin. (2) din Codul civil din 2009], la care face trimitere art. 7 din Legea nr. 314/2001, nu pot fi antepuse şi nici nu pot înlătura transmiterea patrimoniului unei societăţi comerciale dizolvate (la cerere sau de drept), cu sau fără lichidare şi radiate din oficiu, către asociaţii sau acţionarii săi, dacă nu sunt îndeplinite exigenţele constituţionale pentru a opera o expropriere ori pentru a fi dispusă măsura confiscării. Măsura legislativă a trecerii bunurilor societăţii radiate în proprietatea statului nu poate fi justificată doar de preocuparea legiuitorului de a evita situaţia existenţei unui bun fără stăpân, folosind prezumţia legală instituită prin art. 7 criticat, potrivit căruia la data radierii societăţii nu exista niciun titular al dreptului de proprietate, iar bunurile societăţii erau asimilate bunurilor fără stăpân, fără a verifica condiţiile legale şi fără a urma procedurile specifice fiecărui mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat prin dispoziţiile art. 477 din Codul civil de la 1864. 49. Astfel, art. 477 prevedea transmiterea în proprietatea statului a bunurilor provenite din moşteniri vacante, precum şi a celor deţinute de persoanele care mor fără moştenitori. În prezent, potrivit art. 1138 teza întâi din noul Cod civil, „Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz municipiului în a cărei raza teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat“, în noua codificare civilă dreptul statului fiind restrâns la dobândirea succesiunilor vacante aflate în străinătate. Pentru a opera transmisiunea bunurilor dintr-o moştenire vacantă trebuie urmată procedura legală stabilită prin art. 82 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, notarul public fiind cel care constată, la cerere, că o succesiune este vacantă, eliberând certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii. În situaţia în care unicul asociat sau toţi asociaţii/acţionarii societăţii dizolvate şi radiate ar fi decedat ulterior datei radierii, fără a avea moştenitori legali sau testamentari care să culeagă moştenirea, bunurile din masa succesorală ar fi revenit, sub forma moştenirii vacante, statului. În situaţia în care la data radierii societăţii nu a fost identificat niciun asociat sau acţionar, neputând fi aplicate regulile reprezentării succesorale, bunurile din patrimoniul societăţii radiate ar fi revenit statului ca bunuri fără stăpân. 50. Aceeaşi destinaţie ca şi moştenirile vacante o au şi imobilele cu privire la care s-ar fi renunţat la dreptul de proprietate, fiind bunuri abandonate sau fără stăpân în sensul prevăzut de art. 477 din Codul civil din 1864 [în prezent, art. 562 alin. (2) din noul Cod civil care prevede că „proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară“], aceste bunuri urmând să fie dobândite în proprietate de unităţile administrativ-teritoriale locale (comuna, oraşul sau municipiul) în raza cărora se află bunurile sau de către stat, dacă bunurile sunt situate în străinătate. 51. Abandonarea bunului mobil şi renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil au un cadru propriu de reglementare, ca moduri de stingere a dreptului de proprietate cu consecinţa transmiterii bunurilor către unităţile administrativ-teritoriale locale, neputând fi prezumate, fiind necesară o procedură de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale cerute ad validitatem. 52. În consecinţă, în mod similar cu cele statuate în decizia anterior menţionată, şi în prezenta cauză Curtea reţine că prin atribuirea regimului de bunuri abandonate sau de bunuri fără stăpân sau provenind din moşteniri vacante acelor bunuri existente în patrimoniul societăţilor dizolvate de drept conform Legii nr. 314/2001, la data radierii acestora, legiuitorul a instituit o sancţiune juridică pentru lipsa de diligenţă a persoanei juridice care depăşeşte limitele a ceea ce este necesar pentru atingerea scopului avut în vedere, iar măsura legislativă adoptată de legiuitor este una de natură să deturneze scopul pe care acesta şi-a propus să îl realizeze, respectiv responsabilizarea/ disciplinarea persoanei juridice. Nu se mai poate vorbi deci despre un scop legitim, ci se pune problema îmbogăţirii fără justă cauză a statului, această măsură nefiind motivată de interesul sau de utilitatea publică, ci echivalează atât cu o expropriere, contrară art. 44 alin. (3) din Constituţie, întrucât operează în alte condiţii decât cele stabilite prin Legea fundamentală, respectiv nu este o expropriere pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, cât şi cu o confiscare a patrimoniului persoanei juridice, consecinţa fiind suprimarea dreptului de proprietate al persoanei juridice şi, implicit, al asociaţilor/acţionarilor acesteia. Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, precitată, statul are nu doar obligaţia negativă de a nu adopta măsuri care să afecteze proprietatea, ci şi obligaţia pozitivă de a asigura, cu alte cuvinte, de a garanta dreptul de proprietate privată. Prin urmare, textul constituţional al art. 44 determină, pe lângă obligaţia negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziţie legislativă de stabilire a unei condiţii excesive, în sensul de a împiedica titularul dreptului de proprietate să se bucure de plenitudinea dreptului său, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigura valorificarea acestui drept şi de a proteja titularul dreptului de proprietate. 53. În prezenta cauză, Curtea reţine aşadar că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată, fiind afectată însăşi substanţa dreptului de proprietate, măsura legislativă criticată neputând fi calificată ca fiind conformă cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie. 54. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Irimia Ion în Dosarul nr. 2.196/120/2019 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
