Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Eugen Muha în Dosarul nr. 83/180/2016/a1.1 al Tribunalului Bacău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.220D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 728 din 29 octombrie 2015 şi nr. 308 din 9 mai 2017. Mai arată că, potrivit noului Cod de procedură penală, inculpatul are un acces aproape nelimitat la dosarul de urmărire penală, iar avocatul acestuia are dreptul de a participa la actele efectuate de către organele de urmărire penală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 83/180/2016/a1.1, Tribunalul Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Daniel Eugen Muha cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, întrucât procurorul apreciază că urmărirea penală este completă şi emite rechizitoriul, prin care dispune trimiterea în judecată, fără a prezenta inculpatului materialul de urmărire penală, aşa cum prevedea art. 257 din Codul de procedură penală din 1968. Arată că textul de lege criticat dă naştere la abuzuri din partea organelor de urmărire penală, întrucât procurorul poate reţine caracterul complet al urmăririi numai în temeiul probelor pe care, în mod unilateral şi subiectiv, le-a considerat utile cauzei, fără a încunoştinţa inculpatul de faptul că a fost finalizată urmărirea penală şi fără a oferi acestuia posibilitatea formulării unor cereri de administrare de noi probe. 6. Tribunalul Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât dispoziţiile art. 327 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, arată că „sesizarea instanţei, fără existenţa unei minime obligaţii procedurale din partea organului de urmărire penală de prezentare a materialului de urmărire penală inculpatului a priori întocmirii rechizitoriului, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în accepţiunea naţională a acestuia, al cărui standard, în mod paradoxal, în Codul de procedură penală din 1968, era net superior celui actual“. Consideră că dispariţia instituţiei prezentării materialului de urmărire penală - de către organul de cercetare penală, respectiv de către procuror (art. 250 şi art. 257 din Codul de procedură penală din 1968) - reprezintă un regres în asigurarea dreptului la un proces echitabil conform standardului intern, chiar dacă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, posibilitatea consultării în orice moment a dosarului de urmărire penală de către acuzat - drept prevăzut, de altfel, de dispoziţiile art. 83 lit. b) din noul Cod de procedură penală - este suficientă pentru a fi respectat standardul Curţii de la Strasbourg în materia dreptului la un proces echitabil, drept statuat de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legiuitorul naţional a ales, din motive prezentate în expunerea de motive a proiectului noului cod, să transforme o obligaţie procedurală a organului de cercetare/urmărire penală într-un drept procesual al suspectului/inculpatului. În opinia judecătorului de cameră preliminară, nu se poate pune însă semnul egal între obligaţia procedurală care ar fi trebuit să incumbe organului de urmărire penală de a prezenta materialul de urmărire penală la finalizarea acesteia şi dreptul procesual prevăzut de dispoziţiile art. 83 lit. b) din noul Cod de procedură penală. Apreciază că textul de lege criticat este constituţional doar în măsura în care „este interpretat că implică o obligaţie procedurală de prezentare a materialului de urmărire penală inculpatului înainte de terminarea urmăririi penale şi de sesizarea judecătorului de cameră preliminară prin rechizitoriu“. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, arată că, potrivit prevederilor art. 78 şi ale art. 83 lit. b) din Codul de procedură penală, atât suspectul, cât şi inculpatul au „dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii“. Alături de celelalte drepturi procesuale, acest drept i se aduce la cunoştinţă suspectului/inculpatului înainte de prima sa audiere şi i se comunică şi în scris, sub semnătură [art. 108 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală]. Conţinutul şi condiţiile de exercitare a acestui drept sunt expres prevăzute de dispoziţiile art. 94 din Codul de procedură penală. Astfel, consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii [alin. (2)]. Dreptul de a solicita consultarea dosarului se exercită în următoarele condiţii: pe tot parcursul procesului penal, fără a putea fi restrâns în mod abuziv [alin. (1)]; în cursul urmăririi penale, procurorul, respectiv organul de cercetare penală (dacă i-a fost delegat de procuror acest drept) stabileşte, într-un termen rezonabil, data şi durata consultării [alin. (3)]; consultarea dosarului poate fi restricţionată, motivat, doar de procuror şi numai dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale, iar după punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile [alin. (4)]; suspectul şi inculpatul au obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care au luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului [alin. (5)]; inculpatul are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [alin. (7)]. Pe lângă consacrarea expresă a dreptului la consultarea dosarului, pentru a garanta suspectului şi inculpatului dreptul la apărare, legiuitorul a prevăzut în sarcina organelor judiciare [art. 90 lit. b) raportat la art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală] obligaţia de a asigura asistenţă juridică prin desemnarea unui apărător din oficiu ori de câte ori apreciază că suspectul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea. Întrucât încălcarea dispoziţiilor privitoare la asistenţa juridică obligatorie atrage sancţiunea nulităţii absolute [art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală], iar nerespectarea prevederilor referitoare la consultarea dosarului constituie motiv de nulitate relativă [art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală], rezultă că legiuitorul nu s-a limitat la consacrarea acestor drepturi procesuale, ci a şi garantat respectarea lor de către organele judiciare, prin instituirea sancţiunii nulităţii actelor îndeplinite cu nesocotirea drepturilor în cauză. Aşadar, având în vedere prevederile legale mai sus menţionate, în situaţia expusă de autorul excepţiei, judecătorul de cameră preliminară, chemat să verifice legalitatea actelor de urmărire penală, va putea să dispună anularea lor dacă va constata că, deşi se impunea asistenţa juridică obligatorie, aceasta nu a fost asigurată de procuror sau că organul de urmărire penală nu i-a adus la cunoştinţă suspectului/inculpatului dreptul de a consulta dosarul ori i-a refuzat, în mod abuziv, exercitarea acestui drept. În fine, apreciază că suspectul şi inculpatul beneficiază de acces liber la justiţie şi se bucură nu doar de recunoaşterea, ci şi de garantarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil. 9. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul de vedere în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 84D/2016, în sensul că dispoziţiile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal;“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 15. Astfel, prin Decizia nr. 308 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 2 august 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că, având în vedere întreg cadrul normativ al procesului penal stabilit prin noul Cod de procedură penală, dispoziţiile art. 327 lit. a) din acest cod - care reprezintă norme de procedură a căror reglementare este, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de competenţa exclusivă a legiuitorului - nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare. În acest sens, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu împiedică inculpatul să ia cunoştinţă de întregul probatoriu pe care se sprijină acuzaţia şi să solicite administrarea de noi probe în apărarea sa, având în vedere atât garanţiile privind accesul inculpatului la dosarul de urmărire penală, cât şi posibilitatea inculpatului de a contesta - în procedura de cameră preliminară - legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, iar - în faza de judecată - temeinicia acestora, precum şi posibilitatea inculpatului de a solicita administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 28). 16. Curtea reţine că dispoziţiile art. 327 din Codul de procedură penală, care cuprind reglementări cu privire la rezolvarea cauzelor de către procuror, îşi găsesc corespondent - într-o anumită măsură - în prevederile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968. Prin Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că, potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice şi că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Analizând pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968 a prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, Curtea a constatat că nu se poate susţine că acestea aduc atingere art. 24 din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit prevederilor art. 278 şi ale art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz. 17. Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 327 lit. a) din noul Cod de procedură penală, care vizează rezolvarea cauzelor de către procuror şi sesizarea instanţei de judecată, încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, pe motiv că procurorul apreciază că urmărirea penală este completă şi emite rechizitoriul, prin care dispune trimiterea în judecată, fără a prezenta inculpatului materialul de urmărire penală, aşa cum prevedea art. 257 din Codul de procedură penală din 1968. 18. Astfel, Curtea observă că, prin Decizia nr. 728 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 decembrie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 321-323 din Codul de procedură penală - care reglementează terminarea urmăririi penale -, întrucât procedura instituită asigură respectarea principiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, având în vedere garanţiile care o însoţesc cu privire la accesul suspectului şi inculpatului la dosarul de urmărire penală. Curtea a reţinut că textele de lege menţionate stabilesc procedura privind înaintarea de către organul de cercetare penală a dosarului referitor la inculpat şi verificarea de către procuror a lucrărilor urmăririi penale, acesta din urmă având posibilitatea ca - în situaţia în care constată că urmărirea penală nu este completă sau nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale - să restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii acesteia sau să trimită cauza la alt organ de cercetare penală. Curtea a constatat că, aşa cum s-a arătat în doctrină, terminarea urmăririi penale potrivit aprecierii organului de cercetare penală are un caracter prezumtiv, întrucât nu pune efectiv capăt fazei de urmărire penală. Procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea altei soluţii, acest moment fiind cel care fixează terminarea efectivă a urmăririi penale. De altfel, chiar şi terminarea efectivă a urmăririi penale care se hotărăşte de procuror are caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, de îndată ce urmărirea penală este terminată, respectiv atunci când organul de cercetare consideră că sunt suficiente probe pentru a se dispune trimiterea în judecată - situaţie în care este obligatorie punerea în mişcare a acţiunii penale -, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, înaintează dosarul procurorului, însoţit de un referat. Organul de cercetare penală nu este obligat să procedeze la o nouă ascultare a inculpatului înainte de a formula propunerea de trimitere în judecată. După întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale, organul de cercetare se dezînvesteşte de cauză şi o înaintează procurorului, existând, însă, posibilitatea să fie reînvestit cu cercetarea dacă procurorul îi restituie dosarul pentru completarea sau refacerea urmăririi penale. În cazul în care procurorul a efectuat personal urmărirea penală, acesta nu va întocmi referat cu privire la terminarea cercetării, însă, în rechizitoriu sau în ordonanţa pe care o va emite la momentul terminării efective a urmăririi penale, va face menţiunea cu privire la toate datele proprii acestui act (paragrafele 13 şi 14). 19. Prin Decizia nr. 728 din 29 octombrie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că noul Cod de procedură penală nu mai stabileşte în sarcina organului de urmărire penală obligaţia prezentării materialului de urmărire penală, fără a se aduce, în acest mod, vreo atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare - consacrate de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie -, având în vedere garanţiile acordate suspectului, respectiv inculpatului în cursul urmăririi penale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 78 şi art. 83 lit. a^1)-e) din Codul de procedură penală, suspectul, respectiv inculpatul, are dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, suspectul, respectiv inculpatul are dreptul de a consulta dosarul de urmărire penală, de a formula plângeri, cereri şi memorii, de a propune probe în această fază, cu posibilitatea formulării de plângeri, potrivit dispoziţiilor art. 336-339 din Codul de procedură penală, împotriva modului de soluţionare a cererilor sale. Totodată, la asigurarea apărării efective a suspectului sau a inculpatului în faza de urmărire penală contribuie, în viziunea noului cod, şi reglementarea dreptului general al avocatului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea actelor de urmărire, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 92 din Codul de procedură penală. Alin. (1) al aceluiaşi art. 92 permite doar două excepţii de la această regulă, şi anume, pe de o parte, situaţia în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV al Codului de procedură penală, iar, pe de altă parte, percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante. Cu acelaşi prilej, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor art. 89 din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent. Dispoziţiile art. 90 şi ale art. 91 din acelaşi cod stabilesc cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, respectiv obligaţia organului judiciar de a lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Potrivit prevederilor art. 94 din Codul de procedură penală, suspectul, respectiv inculpatul sau avocatul acestuia, are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala suspectului sau inculpatului. În cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil, putând restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile suspectului sau inculpatului pe care îl asistă ori îl reprezintă. În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. De asemenea, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a formula plângere potrivit dispoziţiilor art. 336-339 din Codul de procedură penală (paragrafele 15-17). 20. De asemenea, prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, Curtea a reamintit că faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară. Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la „legalitatea administrării probelor“, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii - componentă intrinsecă a legalităţii -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent a analiza, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege. Or, având în vedere acest obiect al procedurii de cameră preliminară, Curtea a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală (paragraful 24). 21. Cu referire la probele obţinute în mod nelegal, Curtea a statuat, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate de dispoziţiile art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal. Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu cele ale alin. (3) al aceluiaşi text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat de prevederile art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragrafele 21 şi 22). În acelaşi sens este şi Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, paragrafele 37 şi 38. 22. Din această perspectivă, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare. Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit prevederilor art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii (paragraful 22). 23. Aşadar, verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuată de organele de cercetare penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiile legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în dispoziţiile art. 101 din Codul de procedură penală constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea - în camera preliminară - a încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale - la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu - atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în prevederile art. 2 din Codul de procedură penală. Astfel cum Curtea a statuat în deciziile nr. 383 din 27 mai 2015 şi nr. 784 din 17 noiembrie 2015, precitate, în materia probaţiunii întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative - ce constituie regula în această materie - fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. 24. În concluzie, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale mai sus citată reiese că dispoziţiile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală nu împiedică inculpatul să ia cunoştinţă de întregul probatoriu pe care se sprijină acuzaţia şi să solicite administrarea de noi probe în apărarea sa, având în vedere că inculpatul are, pe de o parte, acces la dosarul de urmărire penală, iar, pe de altă parte, posibilitatea de a contesta, în procedura de cameră preliminară, legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, respectiv, în faza de judecată, temeinicia acestora, precum şi posibilitatea de a solicita administrarea de noi probe. 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Eugen Muha în Dosarul nr. 83/180/2016/a1.1 al Tribunalului Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
