Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Eleonora Mihai în Dosarul nr. 33.443/245/2013 al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.145D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii, respectiv Decizia nr. 370 din 30 mai 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 33.443/245/2013, Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Eleonora Mihai într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii privind constatarea dobândirii unui drept de proprietate prin uzucapiune. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt neconstituţionale prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 16 şi art. 21. În acest sens arată că interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiilor legale criticate limitează apelul la această procedură doar la posesiile începute după Codul civil, astfel că exclude folosirea procedurii persoanelor care au început să posede înainte de acest moment, limitându-se, astfel, dreptul de acces la justiţie. 6. Se mai arată că, prin refuzul aplicării procedurii speciale la cererea sa şi al continuării procesului conform temeiului juridic indicat iniţial şi prin obligarea de a urma procedura de drept comun, contencioasă, se încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii. 7. Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă apreciază că nu este nici încălcat şi nici îngrădit dreptul de acces la justiţie, întrucât reclamanta are oricând la îndemână procedura veche, invocarea dreptului de proprietate prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă fiind imprescriptibilă. De asemenea nu este încălcat nici principiul egalităţii în faţa legii, deoarece persoanele pentru care prescripţia a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi cele pentru care termenul prescripţiei achizitive a început să curgă după acest moment se află în situaţii juridice diferite. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 9. Guvernul arată că instanţa constituţională a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, admisibilitatea controlului de constituţionalitate al deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, statuând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii, ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată întro astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011). În continuare, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a statuat, prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015 (ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225 din 2 aprilie 2015, la care instanţa supremă face referire, şi anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 604 din 6 octombrie 2015, prin care instanţa constituţională a confirmat cele reţinute în Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015 şi a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile), că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011, procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 19 din 5 octombrie 2015, că aspectele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 2 aprilie 2015 referitoare la incidenţa procedurii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii, prevăzută la art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă, şi în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, sunt de natură să creeze în practică situaţii de aplicare neuniformă şi secvenţială a legii, lăsând la latitudinea fiecărui judecător posibilitatea de a aprecia dacă aplică sau nu o anumită dispoziţie din procedura specială. 10. Guvernul reiterează cele reţinute de instanţa supremă, care a avut în vedere că procedura specială reglementată de art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă nu poate fi aplicată trunchiat, în sensul că instanţa de judecată, în soluţionarea unei cereri întemeiate pe aceste dispoziţii procedurale, nu poate să aleagă între a aplica sau nu o anumită normă şi nu poate atribui hotărârii pronunţate un alt efect decât cel pe care legea îl prevede în mod expres. Fiecare regim juridic de reglementare a uzucapiunii are propria sa logică, iar legiuitorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi succesive. De asemenea, instanţa nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim juridic ad hoc (lex tertia), deoarece s-ar ajunge la consecinţa inadmisibilă ca organul judiciar să exercite un atribut care nu îi revine, intrând în sfera de competenţă a legislativului. 11. Aşadar, Guvernul opinează, în raport cu raţiunile învederate de instanţa supremă, că susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la afectarea normelor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi şi principiul separaţiei şi al echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale apare ca fiind neîntemeiată. 12. În subsidiar, opinează că limitarea domeniului de aplicare a procedurii speciale reglementate de art. 1.050 şi următoarele din Codul de procedură civilă la cererile de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii ca urmare a posesiilor începute după intrarea în vigoare a noului Cod civil (soluţie rezultând din interpretarea per a contrario a dispozitivului Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 5 octombrie 2015) constituie o chestiune de interpretare şi aplicare a normelor juridice în cauză, despre care se poate afirma că excedează controlului de constituţionalitate. 13. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, şi care a fost reţinut în Decizia nr. 604 din 6 octombrie 2015. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare şi motivării autoarei excepţiei, îl reprezintă dispoziţiile art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă, având în vedere interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016. Dispoziţiile legale criticate sunt cuprinse în cartea a VI-a - Proceduri speciale, titlul XII - Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, respectiv art. 1.050 - Domeniul de aplicare, art. 1.051 - Instanţa competentă. Cuprinsul cererii, art. 1.052 - Procedura de judecată. Căi de atac şi art. 1.053 - Înscrierea în cartea funciară a dreptului uzucapat. 17. În legătură cu art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava au învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu examinarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu referire la aplicabilitatea procedurii speciale de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, în cazul prescripţiilor achizitive începute şi eventual împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. 18. Prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii exercitat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, a decis următoarele: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.“ 19. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 370 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 8 august 2017, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că are obligaţia de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), obligaţie valabilă şi în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a pronunţat o decizie pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, fie într-un recurs în interesul legii, fie într-o sesizare privind pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept, deoarece, în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014). 21. Curtea a mai statuat că, potrivit jurisprudenţei sale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016), în determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi al respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. Competenţa Curţii Constituţionale este angajată atunci când norma supusă controlului de constituţionalitate este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii sau atunci când există o practică divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. 22. Curtea, prin Decizia nr. 225 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 9 iunie 2015, şi Decizia nr. 604 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 17 noiembrie 2015, a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă, fără ca prin aceasta să se poată limita atributul constituţional al instanţei supreme de a se pronunţa cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii. 23. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015 prin care a admis recursul în interesul legii şi, în consecinţă, a decis următoarele: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.“ 24. Cu privire la această interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se aplică aceiaşi parametri de constituţionalitate. Curtea constată că, în jurisprudenţa sa referitoare la principiul neretroactivităţii legilor, a reţinut că o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, ea rămânând în vigoare până la apariţia unei alte legi care o abrogă, în mod explicit sau implicit. Potrivit acestui principiu constituţional, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a noii legi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării acestei legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. A decide că, prin dispoziţiile sale, legea nouă ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare, existente ca o consecinţă a actelor normative care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile. Însă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi. 25. În ceea ce priveşte determinarea situaţiilor juridice care rămân supuse vechii reglementări, precum şi a celor care vor fi guvernate de noua reglementare, aceasta reprezintă o chestiune de aplicare în timp a legii, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Având în vedere scopul instituţiei recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a da o anumită interpretare pentru unificarea diferenţelor de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. 26. Aşadar, prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, practic, aplicarea normelor procedurale în funcţie de reglementarea de drept material în cauză, sens în care a reţinut că, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acţiunea este introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă. 27. Prin urmare, Curtea a constatat că art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2). 28. Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. 29. De asemenea, Curtea, în jurisprudenţa sa, a considerat că asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţilor judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă, în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii (a se vedea, în acest, Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 ianuarie 2007). 30. Totodată, nici principiul accesului liber la justiţie nu este încălcat prin interpretarea promovată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât cetăţenii pot uza de procedura în constatare reglementată de art. 35 din Codul de procedură civilă sau de procedura specială reglementată de dispoziţiile legale criticate. 31. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel, judecătorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege, astfel încât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la justiţie, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 32. Curtea a mai reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, printre altele, competenţa, conferită de art. 514 din Codul de procedură civilă şi de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele. Pentru realizarea acestei competenţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, dezlegarea dată de instanţa supremă problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 514 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca, astfel, instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. 33. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a plasat în interiorul mecanismului constituţional de interpretare a legii, conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, pronunţând o decizie de interpretare a normelor legale criticate, având ca efect încetarea divergenţelor jurisprudenţiale. 34. Ambele interpretări ce puteau fi date normelor criticate se subsumează cadrului constituţional; faptul că, prin recursul în interesul legii soluţionat de instanţa supremă, s-a îmbrăţişat una dintre acestea, în condiţiile în care cealaltă a fost constatată ca fiind constituţională, nu înseamnă că decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii se poziţionează în afara Constituţiei, ci faptul că, din două soluţii interpretative, deopotrivă constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ales-o pe cea mai potrivită, ţinând cont de principiile generale care stau la baza uzucapiunii. Aşadar, atât timp cât cele două interpretări se subsumează cadrului constituţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa constituţională să opteze, în această marjă a constituţionalităţii ambelor interpretări, pentru cea mai corectă/potrivită soluţie. 35. Din punctul de vedere al exigenţelor constituţionale, interpretările aduse ambelor proceduri sunt deopotrivă constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea prerogativelor sale de unificare a jurisprudenţei, fiind liberă să aleagă care dintre cele două soluţii jurisprudenţiale este mai bine articulată, mai adaptată realităţilor normative de natură legală, atât timp cât niciuna dintre ele nu ridică probleme de constituţionalitate (a se vedea, cu privire la constituţionalitatea unor soluţii legislative diferite, mutatis mutandis, Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, paragraful 27). 36. Prin urmare, nu se poate susţine că ori de câte ori există divergenţă jurisprudenţială se pun probleme de constituţionalitate - soluţiile jurisprudenţiale diferite nu presupun ab initio că o interpretare este constituţională şi alta neconstituţională, din contră, pot exista două sau mai multe interpretări, care nu depăşesc cadrul constituţional, încadrânduse în exigenţele acestuia. Doar dacă una dintre cele două interpretări jurisprudenţiale ar fi fost constatată ca fiind neconstituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu o putea readuce în fondul activ jurisprudenţial şi doar atunci s-ar fi adus în discuţie încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. 37. Curtea a subliniat faptul că, în accepţiunea deciziilor sale, nicicând nu s-a adus în discuţie existenţa sau aplicarea unei lex tertia prin amalgamarea cerinţelor de ordin substanţial între legile sub imperiul cărora a început să curgă uzucapiunea şi Codul civil. Problematica era una strict procedurală, cu privire la legea de procedură aplicabilă pentru dobândirea dreptului de proprietate privată prin uzucapiune. 38. Dar, dincolo de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea apreciază că susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune de aplicare şi interpretare a legii, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, în raport de situaţiile de fapt deduse judecăţii. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată de Eleonora Mihai în Dosarul nr. 33.443/245/2013 al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Andreea Costin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
