Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.319/328/2015 al Judecătoriei Turda şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.090D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de menţinere a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, întrucât argumentele sunt identice cu cele examinate în Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, o astfel de excepţie. Privitor la dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit celor arătate în notele scrise transmise la dosar. Astfel, apreciază că posibilitatea conferită inculpaţilor care săvârşesc infracţiunea de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional de a se împăca cu victimele încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept“, prevederi care impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34). Rezultă că dreptul legiuitorului de a reglementa infracţiunile la care este posibilă împăcarea nu este nelimitat, ci trebuie să ţină seama de importanţa valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate. Legiuitorul trebuie să asigure un echilibru între interesul public şi interesul personal al inculpatului şi, prin urmare, poate reglementa instituţia împăcării doar în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă. Nu ar putea fi susţinut, spre exemplu, că este posibilă reglementarea împăcării în cazul tentativei de omor sau al traficului de minori. Consideră, astfel, că trebuie examinat dacă legiuitorul - prin prevederea posibilităţii împăcării în cazul furtului săvârşit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional - a menţinut un just echilibru între interesul public şi cel privat. Apreciază că, având în vedere gravitatea deosebită a infracţiunii de furt calificat săvârşit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional, acest echilibru nu a fost menţinut. În cazul săvârşirii unei astfel de infracţiuni, implicarea persoanei vătămate în decizia de sancţionare a autorului acesteia nu face decât să alimenteze un climat de nesiguranţă în cadrul colectivităţii, care nu se mai simte protejată în ceea ce priveşte domiciliile şi sediile profesionale. Altfel spus, prin decizia persoanei vătămate, întreaga colectivitate din care aceasta face parte este expusă temerii că nu mai poate trăi în siguranţă în propriul domiciliu sau nu îşi mai poate desfăşura în siguranţă activitatea în sediul profesional. Totodată, norma nu îşi găseşte justificarea nici în posibilitatea existenţei unor raporturi personale între autorul infracţiunii şi victimă, întrucât o asemenea ipoteză este reglementată de prevederile art. 231 alin. (1) din Codul penal. În concluzie, natura infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, impactul pe care aceasta îl are asupra colectivităţii şi gravitatea ei impun excluderea posibilităţii împăcării, întrucât, numai prin asigurarea deplinei oficialităţi a procesului penal, sunt asigurate instrumentele legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 1 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.319/328/2015, Judecătoria Turda a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de procuror cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, infracţiune prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal. Procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice - prin reţinerea şi a dispoziţiilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal -, în sensul că fapta s-a săvârşit şi prin violarea sediului profesional al persoanei vătămate. În cauză, unul dintre inculpaţi s-a împăcat cu persoana vătămată. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care instituie posibilitatea ca împăcarea, cauză ce înlătură răspunderea penală, să intervină şi în cazul infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal - infracţiuni grave şi cu impact foarte ridicat în societate -, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 131 alin. (1), potrivit căruia, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor“. În acest sens arată că reglementarea posibilităţii împăcării - instituţie de esenţa infracţiunilor cu un grad scăzut de pericol social şi în care primează interesele victimelor - este, în cazul infracţiunii de furt calificat, contrară prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept şi social. Astfel, ca şi sistem al unui stat social, dreptul penal trebuie să se legitimeze prin protecţia efectivă asigurată cetăţenilor, ceea ce îi conferă atât o funcţie de prevenţie, cât şi o funcţie represivă, în măsura necesară realizării acestui scop. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile necesare şi adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate şi de a sancţiona comportamentele care aduc atingere ordinii publice. Doar în acest mod poate fi realizată prevenţia penală, generală şi specială, prin impulsionarea indivizilor să se abţină de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Instituţia împăcării - incidentă în cazul infracţiunilor de furt calificat - apare în arhitectura noului Cod penal ca ineficientă în ceea ce priveşte asigurarea funcţiei preventive, educative şi represive a dreptului penal, fiind, practic, negată una din sarcinile fundamentale ale statului, şi anume aceea de a proteja valorile sociale fundamentale împotriva atingerilor grave, protecţie care trebuie să se realizeze prin mijloace penale corespunzătoare. Aşadar, prin reglementarea instituţiei împăcării în materia furtului calificat, este încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieţii în societate, cum ar fi patrimoniul persoanelor, viaţa privată şi inviolabilitatea domiciliului. În ceea ce priveşte condiţiile în care se poate dispune măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi consideră că prevederile art. 53 din Constituţie nu instituie doar obligaţia negativă a statului de a se abţine de la adoptarea unor legi care să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin încălcarea exigenţelor constituţionale, ci şi obligaţia pozitivă a statului de a asigura măsuri de protecţie efectivă a acestor drepturi, măsuri care trebuie să fie adecvate şi suficiente. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat obligaţia pozitivă a statelor de a garanta de o manieră efectivă drepturile şi libertăţile fundamentale ocrotite de Convenţie. Astfel, Curtea de la Strasbourg a apreciat - într-o cauză în care o faptă, ce aducea atingere dreptului la viaţă privată, nu putea fi urmărită penal din cauza neîndeplinirii unor condiţii de procedibilitate - că, fiind vorba de un drept fundamental, protecţia oferită de dreptul civil nu era suficientă, fiind necesară apărarea dreptului respectiv prin mijloace penale eficiente (Hotărârea din 26 martie 1985, pronunţată în Cauza X şi Y împotriva Olandei). Referitor la protecţia dreptului de proprietate privată, Curtea de la Strasbourg a statuat, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că, atunci când există o ingerinţă a unui terţ în exercitarea dreptului de proprietate al unei persoane, se naşte o obligaţie pozitivă a statului de a asigura o protecţie adecvată a acestui drept prin legea internă, ceea ce presupune existenţa unor remedii adecvate prin care victima îşi poate proteja dreptul (Hotărârea din 14 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Blumberga împotriva Letoniei). Ca atare, protecţia drepturilor fundamentale trebuie să fie efectivă şi nu se realizează prin simpla recurgere la mijloace penale în cazul atingerilor grave aduse acestor drepturi, fiind necesar ca respectivele mijloace să fie adecvate şi suficiente şi să poată asigura echilibrul între protecţia oferită valorilor sociale vizate şi situaţia care o determină. Referitor la suficienţa şi adecvarea mijloacelor de protecţie a drepturilor fundamentale prin raportare la situaţiile care determină încălcări ale acestor drepturi, procurorul, autor al excepţiei, arată că furtul calificat şi, în mod special, cel săvârşit prin violarea domiciliului sau a sediului profesional prezintă o periculozitate foarte ridicată, cu un impact deosebit în societate. Astfel, practica penală a dezvăluit o periculozitate foarte ridicată a infractorilor care acţionează în materia furturilor calificate şi, cu precădere, în cele din locuinţe şi sedii profesionale, care, de cele mai multe ori, sunt specializaţi în acest gen de infracţiuni, folosesc manopere extrem de elaborate şi sunt greu de identificat, pentru mulţi dintre aceştia furturile reprezentând un mod de viaţă. De asemenea, practica recentă a evidenţiat faptul că împăcarea se poate produce şi în urma unor presiuni săvârşite asupra victimelor, având în vedere că infractorii nu sunt subiecţi activi ai unor infracţiuni minore, ci ai unor infracţiuni grave, infractori care nu se sfiesc să recurgă şi la metode de intimidare, care sunt extrem de greu de dovedit. Totodată, referitor la împăcarea intervenită în materia furtului calificat, practica a relevat şi faptul că prejudiciul pe care îl acoperă infractorul, acesta îl realizează tot în mod ilicit, de multe ori prin atingeri la fel de grave aduse patrimoniului persoanelor. Consideră că instituţia împăcării aplicată în materia furtului calificat nu face altceva decât să încurajeze infractorii să persevereze în săvârşirea de infracţiuni contra patrimoniului, întrucât nu mai au niciun motiv să se îndepărteze de acest stil de viaţă, nici cei cu un istoric infracţional consistent, nici cei aflaţi la început de carieră, în condiţiile în care nu mai există nici măcar temerea că vor suferi sancţiuni penale. Mai mult, parcurgerea fazelor procesului penal - în care au dreptul de a consulta dosarul, luând cunoştinţă de probele administrate şi, cel mai important, de modul în care au fost identificaţi - nu mai poate avea, în niciun caz, un rol educativ, ci reprezintă, mai degrabă, un veritabil manual de perfecţionare în materia comiterii de infracţiuni de furt calificat. Astfel, infractorii ştiu ce au de evitat pentru a nu mai fi prinşi data următoare când vor comite fapte de acest gen, nemaiexistând teama de a fi sancţionaţi, deoarece se vor împăca cu victimele. 6. Ca atare, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, susţine că împăcarea - cauză de înlăturare a răspunderii penale, care îşi găseşte fundamentul în interesul particular al persoanei vătămate de a-şi vedea reparat cât mai repede prejudiciul suferit, precum şi în interesul de a nu fi aduse în faţa justiţiei penale fapte care prezintă un grad redus de pericol social - nu este compatibilă cu infracţiunile cu un grad mare de pericol social, ce au un impact deosebit în societate, aşa cum sunt infracţiunile de furt calificat - în mod special, cele prin violarea domiciliului sau a sediului profesional. Faptul că autorii acestui gen de infracţiuni atentează în cel mai grav mod posibil cu privire la dreptul de proprietate, viaţa privată şi inviolabilitatea domiciliului înseamnă că statul nu asigură mijlocele suficiente şi adecvate pentru a asigura protecţia acestor drepturi fundamentale, fiind, astfel, încălcat principiul proporţionalităţii. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 53 raportat la cele ale art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1). De altfel, soluţia legislativă criticată nu se regăseşte în codurile penale din Franţa, Spania, Italia, Ungaria, Grecia, Portugalia şi Rusia, care nu cunosc o instituţie similară împăcării aplicabilă în materia furtului calificat. De asemenea arată că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal instituie posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare în cazul unor infracţiuni grave, ce nu afectează doar drepturile subiective ale victimelor, ci şi colectivitatea, societatea în ansamblul său. Potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept. Consideră că aceste dispoziţii constituţionale îşi găsesc expresia în obligaţia procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi de a o exercita până când aceasta îşi atinge scopul, şi anume angajarea răspunderii penale a infractorilor. Astfel, procurorii apar în cadrul procesului penal ca reprezentanţi ai societăţii şi ca titulari ai funcţiei de apărare socială. Or, această funcţie este negată de dispoziţiile de lege criticate, care permit, cu privire la anumite modalităţi de săvârşire a infracţiunii de furt calificat, negocierea acţiunii publice între infractor şi victimă, golind de conţinut atribuţiile procurorului de a reprezenta societatea în cadrul procesului penal şi de a apăra ordinea de drept. Dreptul penal a cunoscut, atât sub imperiul vechiului Cod penal, cât şi sub actualul Cod penal, posibilitatea conferită victimei infracţiunii de a se împăca cu infractorul în cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă, cu privire la care primează interesele particulare ale victimelor, aspect de natură a întări interesele generale ale societăţii, în acelaşi sens fiind şi reglementarea instituţiei plângerii prealabile. Instituirea însă a unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, bazată pe negocierea dintre infractor şi victimă, în cazul unor infracţiuni grave, cu impact în societate, aşa cum este cazul furtului calificat, este de natură a afecta interesele generale ale societăţii, prin imposibilitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, care permit împăcarea în cazul infracţiunii de furt calificat, neagă două funcţii esenţiale ale Ministerului Public consacrate de Constituţie, şi anume reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept. 7. Judecătoria Turda opinează în sensul caracterului întemeiat al excepţiei doar în parte. Astfel, arată că, în anumite situaţii, noţiunile de „domiciliu“ şi „sediu profesional“ se suprapun, aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În prezenta cauză, prevederile art. 27 alin. (1) din Constituţie nu prezintă însă nicio relevanţă, fapta nefiind săvârşită prin violare de domiciliu, ci prin pătrunderea fără drept într-un sediu profesional. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate nu restrâng dreptul de proprietate privată, care este consacrat de prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Protecţia acestui drept este garantată de legiuitor prin incriminarea infracţiunii, remediul în cazul încălcării dreptului fiind reprezentat de posibilitatea tragerii la răspundere penală a vinovatului. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a prevederilor art. 53 din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu poate fi constatată în cauză. În ceea ce priveşte însă dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român şi este garantată. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile necesare şi adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate şi de a sancţiona comportamentele periculoase pentru ordinea publică şi pentru viaţa în societate. Doar în acest mod poate fi realizată prevenţia penală, atât cea generală, cât şi cea specială, prin impulsionarea indivizilor de a se abţine de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Împăcarea - care atrage înlăturarea răspunderii penale pentru anumite infracţiuni - reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, însă aceasta din urmă trebuie exercitată cu respectarea normelor şi a principiilor consacrate prin Constituţie pentru a păstra un echilibru echitabil şi rezonabil între valorile private şi interesul public, altfel valorile constituţionale putând fi puse în pericol grav. Aşadar, este necesară tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, fără posibilitatea ca anumite elemente care nu au legătură cu făptuitorii să ducă la încetarea procesului penal prin împăcare. Aceasta înseamnă că instituţia împăcării este aplicabilă numai infracţiunilor de o gravitate mai redusă, care implică un pericol social mai mic pentru ordinea publică. Or, în cazul infracţiunilor de furt calificat - cum sunt furturile comise în timpul nopţii ori prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase sau prin violare de domiciliu sau sediu profesional - interesul privat coincide cu interesul general, astfel că acesta din urmă este periclitat în mod real şi nu poate fi restabilit decât prin tragerea la răspundere penală a infractorilor, fără posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare. Instanţa reţine că, de regulă, în cazul infracţiunilor mai sus amintite, în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, se emit mandate de arestare preventivă, ca urmare a stării de pericol pentru ordinea publică, fiind îndeplinită, totodată, şi condiţia privind limitele de pedeapsă. Având în vedere că s-a stabilit că inculpatul arestat preventiv prezintă pericol pentru ordinea publică, este evident că o astfel de stare de pericol nu încetează prin împăcarea care ar putea interveni imediat după arestare, ci va persista un pericol real pentru colectivitate. De altfel, chiar pe rolul acestei instanţe au existat situaţii în care unii inculpaţi trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt calificat s-au împăcat cu persoanele vătămate, iar ulterior au fost arestaţi pentru perseverenţa infracţională în acelaşi gen de fapte. Acest aspect relevă faptul că instituţia împăcării nu trebuie să fie aplicabilă în cazul infracţiunilor de o mai mare gravitate, aşa cum sunt cele mai sus menţionate, prin care se aduce atingere unor drepturi fundamentale, care necesită mijloace suficiente şi adecvate de protecţie. Instanţa apreciază că dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor art. 26 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri“. Aşadar, dreptul de dispoziţie al persoanei fizice cu privire la viaţa sa privată cunoaşte şi excepţii, printre care se numără şi situaţiile în care este încălcată ordinea publică. Or, infracţiunile de furt calificat reprezintă fapte cu un grad ridicat de pericol pentru ordinea publică, în privinţa cărora nu ar trebui să se recunoască posibilitatea persoanei vătămate de a se împăca cu autorul faptei. De asemenea, dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal încalcă şi prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, care atribuie procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară, şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Formele concrete prin care procurorul îşi îndeplineşte rolul de reprezentant al interesului general constau în exercitarea următoarelor atribuţii: efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii; acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă etc. Intervenirea împăcării în cazul infracţiunilor de furt calificat, fapte de o gravitate considerabilă, împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, deşi interesul public o cere, fiind blocată, astfel, exercitarea celor două funcţii esenţiale ale Ministerului Public consacrate de Constituţie, respectiv reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens arată că legiuitorul - în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege - a renunţat pentru anumite infracţiuni, riguros selecţionate, la principiul oficialităţii procesului penal şi a lăsat la alegerea părţilor/subiecţilor procesuali principali necesitatea intervenirii organelor judiciare pentru soluţionarea conflictului de drept penal sau pentru continuarea exercitării acţiunii penale. Consideră că prevederea posibilităţii împăcării - cu consecinţa stingerii acţiunii penale, care constituie o excepţie de la regula generală a oficialităţii procesului penal - nu este contrară drepturilor şi intereselor părţilor/subiecţilor procesuali principali şi nu contravine principiului garantării dreptului de proprietate privată, fiind, din contră, o expresie a dreptului oricărei persoane de a dispune de proprietatea sa. Constituţia garantează proprietatea privată, aceasta fiind ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular, atât prin mijloace de drept civil, cât şi, în ultimă instanţă, prin mijloace de drept penal, printre care se numără şi incriminarea faptei de furt. Posibilitatea împăcării în cazul comiterii infracţiunii de furt nu elimină protecţia proprietăţii private, garantată prin Constituţie. Împăcarea oferă părţilor/subiecţilor procesuali principali posibilitatea de a dispune de acţiunea penală în cazurile în care legiuitorul a apreciat că, având în vedere gradul redus de gravitate a faptei şi condiţiile săvârşirii ei, scopul de reeducare urmărit prin norma penală poate fi atins şi fără pronunţarea unei pedepse în cauză. Consideră că dispoziţiile privind împăcarea exprimă principii de politică penală democratice şi umaniste în legătură cu soluţionarea conflictelor de drept penal, având în vedere că lăsarea la alegerea părţilor/subiecţilor procesuali principali a posibilităţii înlăturării răspunderii penale prin împăcare constituie calea cea mai sigură şi temeinică de aplanare a conflictului de drept penal, fapt confirmat de practică. De altfel, potrivit Legii fundamentale, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului penal, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, precum şi reguli speciale de procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, aspect care nu este de natură a limita rolul constituţional al Ministerului Public, acela de apăra interesele generale ale societăţii şi ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 10. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 109 din 10 martie 2015, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal. Prevederile art. 231 alin. (2) din Codul penal au fost introduse prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „În cazul faptelor prevăzute la [...] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) [...] împăcarea înlătură răspunderea penală“. 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal - potrivit căreia, în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală - are caracter de noutate. 16. Astfel, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa, că, potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În temeiul dispoziţiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, în cazul infracţiunilor de furt - art. 228 din Codul penal, furt calificat - în variantele prevăzute la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal, respectiv furt în scop de folosinţă - art. 230 din Codul penal. Acest aspect a constituit un element de noutate în raport cu dispoziţiile Codului penal din 1969, care prevedea, la art. 132 alin. 1 şi 3, împăcarea părţilor ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale doar pentru infracţiunile în privinţa cărora acţiunea penală era pusă în mişcare la plângerea penală a persoanei vătămate. Conform acestor din urmă dispoziţii legale, coroborate cu cele ale art. 208-210 din Codul penal din 1969, singurele infracţiuni de furt pentru care putea interveni împăcarea părţilor erau cele prevăzute la art. 210 din acelaşi cod, respectiv furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta. Prin urmare, în actuala reglementare, în cazul tuturor infracţiunilor de furt, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, cu excepţia celor prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, respectiv: furtul săvârşit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a)] şi furtul privind următoarele categorii de bunuri: ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigaţii; componente ale reţelelor electrice; dispozitive ori sisteme de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică; mijloace de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii [art. 229 alin. (3)] - (Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragrafele 17 şi 18, şi Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 8 mai 2017, paragraful 15). 17. Aşadar, pentru infracţiunile de furt prevăzute de art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230 din Codul penal - infracţiuni urmărite din oficiu, legiuitorul acordă posibilitatea părţilor şi subiecţilor procesuali principali să dispună asupra procesului penal prin împăcarea lor. Este permisă împăcarea, având drept consecinţă stingerea procesului penal, în cazul comiterii: infracţiunii de furt în formă simplă (art. 228); a furtului calificat săvârşit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a)], în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b)], de o persoană mascată, deghizată sau travestită [art. 229 alin. (1) lit. c)], prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d)], prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [art. 229 alin. (1) lit. e)], prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b)], de o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin. (2) lit. c)]; a furtului săvârşit în scop de folosinţă (art. 230) - (Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 15). 18. Dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 131 alin. (1) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal. 19. Prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, menţionată anterior, paragraful 24, Curtea a reţinut că nu este fondată critica formulată de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, cu privire la dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, în sensul că aceste dispoziţii de lege ar încălca prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor. Legiuitorul poate decide - în limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi potrivit politicii penale a statului, având în vedere importanţa valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi raporturile sociale ce se nasc în urma respectivelor incriminări -, care sunt infracţiunile pentru care este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituţionale consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală. 20. Distinct de cele statuate prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, mai sus menţionată, Curtea nu poate reţine nici criticile autorului excepţiei raportate la prevederile art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1) din Constituţie, în sensul că, prin reglementarea instituţiei împăcării în materia furtului calificat, ar fi încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieţii în societate, cum sunt viaţa privată, inviolabilitatea domiciliului şi patrimoniul persoanelor. 21. Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii, măsurile necesare în acest scop fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu, respectiv că pentru anumite infracţiuni - din cele pentru care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu - este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, iar pentru alte infracţiuni - din aceeaşi categorie - nu, fără a se aduce vreo atingere principiilor fundamentale consacrate de prevederile art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală. 22. Curtea constată că aceasta constituie, de fapt, o problemă de oportunitate şi de justificare practică, iar dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului, fiind adoptate de Parlament potrivit politicii sale penale, în considerarea rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiile constituţionale invocate de autorul excepţiei (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 şi 17, Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13, Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, citată anterior, paragraful 20, Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 16, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017, paragraful 19, Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017, citată anterior, paragraful 16, şi Decizia nr. 555 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 22 februarie 2018, paragraful 21). 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, pronunţată de Curte prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, citată anterior, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.319/328/2015 al Judecătoriei Turda şi constată că dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Turda şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
