Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Cristina Torcică Rădoiu şi Maria Antonia Lascăr în Dosarul nr. 2.105/62/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.003D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 9 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.105/62/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Cristina Torcică Rădoiu şi Maria Antonia Lascăr într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în răspundere patrimonială formulată de societatea angajatoare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia arată că prin textul de lege criticat se stabileşte că au competenţa teritorială de a soluţiona conflicte de muncă instanţele în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 nu distinge după cum reclamantul este angajatul sau angajatorul. În schimb, art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care reglementează şi el competenţa teritorială a instanţelor în cazul conflictelor de muncă, stabileşte că instanţa căreia îi revine competenţa este aceea de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului. Prin precizarea „domiciliul“ şi „locul de muncă“ al reclamantului, art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul că reclamant este angajatul, iar nu angajatorul. Raţiunea unei asemenea stabiliri de competenţă teritorială este aceea a apropierii angajatului de instanţa sesizată cu conflictul de muncă, precum şi aceea a uşurinţei administrării probelor de o instanţă în a cărei circumscripţie se află locul de muncă în legătură cu care s-a născut conflictul de muncă. 6. Art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 introduce o discriminare în sensul că în ipoteza în care reclamant este angajatorul, atunci competenţa aparţine instanţei de la sediul angajatorului. Această prevedere are urmarea imediată că, în cazul în care locul de muncă şi/sau domiciliul angajatului nu se află în circumscripţia instanţei unde se află sediul angajatorului, accesul la justiţie al pârâtului persoană fizică este îngreunat atât din perspectiva distanţei pe care trebuie să o străbată pentru a participa la proces, cât şi din cea a modului impropriu al administrării unor probe (declaraţii ale martorilor, cercetare locală etc.) în altă parte decât în zona în care s-au petrecut faptele probatorii. 7. Potrivit art. 21 din Constituţie, nicio lege nu poate îngrădi liberul acces la justiţie, părţile având dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Liberul acces la justiţie include şi apropierea cetăţenilor de instanţa de judecată. Cum dreptul muncii, inclusiv Legea nr. 53/2003, este un drept de protecţie socială, dispoziţiile de lege criticate, care obligă pe angajat să se deplaseze la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul angajatorul său, sunt neconstituţionale, contravenind art. 21 din Constituţie. Arată că, în multe cazuri, sediul societăţii se află într-o zonă, dar are sucursale cu angajaţi în alte zone, de regulă la mare depărtare de sediul social. 8. Autoarele excepţiei consideră că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale doar în cazul în care ele se interpretează în sensul că instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau locul de muncă al angajatului. 9. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că prevederea criticată este de natură să restrângă dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul de apărare. Astfel, este evident că o apărare mai eficientă, mai ales în ceea ce priveşte administrarea probatoriului, nu poate fi realizată decât la instanţa unde salariatul îşi are domiciliul şi, mai mult, locul de muncă, unde se susţine că s-ar fi săvârşit faptele generatoare de răspundere patrimonială. 10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următoarea redactare: „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.“ 14. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 fac parte din titlul XII al acestei legi, care reglementează jurisdicţia muncii, şi stabilesc că, în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor de muncă, instanţa competentă teritorial este cea în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. 16. Această reglementare diferă de dispoziţiile generale în materia procedurii civile referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, respectiv art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.“ 17. Prin Decizia nr. 945 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 8 septembrie 2011, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, a reţinut că reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a Codului de procedură civilă, referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă. În acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant. 18. Curtea a mai arătat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili normele de procedură, putând institui prevederi speciale în considerarea situaţiilor specifice avute în vedere, întrucât principiul egalităţii nu înseamnă omogenitate, astfel că situaţii diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat, iar, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. 19. Prin aceeaşi decizie, Curtea, analizând criticile vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, a observat că, departe de a consacra o soluţie legislativă defavorabilă angajatului, textul criticat vizează ocrotirea sa, astfel încât acesta, care, de altfel, de cele mai multe ori are calitatea de reclamant, să nu fie obligat să introducă acţiunea la instanţa de domiciliu/sediu al pârâtului, deci al angajatorului. Desigur că în ipoteza în care angajatul are domiciliul într-o altă localitate faţă de locul în care îşi desfăşoară activitatea, el are obligaţia de a-şi înscrie în actul de identitate adresa de reşedinţă dacă locuieşte mai mult de 15 zile la această din urmă adresă [a se vedea art. 30 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 641 din 20 iulie 2005]. Prin urmare, angajatul are facultatea de a-şi alege instanţa competentă teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa. 20. În prezenta cauză, autoarele excepţiei critică dispoziţiile de lege prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale, dar dintr-o perspectivă diferită. Astfel, acestea pun în discuţie situaţia când angajatorul are calitate de reclamant, astfel că instanţa competentă este, potrivit textului de lege criticat, cea de la sediul reclamantului. 21. În susţinerea criticii formulate, autoarele excepţiei invocă şi dispoziţiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc că „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.“ 22. Curtea constată că dispoziţiile de lege, care reglementează competenţa teritorială a instanţelor de judecată în materia conflictelor individuale de muncă, sunt ulterioare Codului muncii şi nu prevăd abrogarea dispoziţiilor acestui din urmă act normativ în această materie. Deşi Codul muncii a fost republicat în anul 2011, iar Legea nr. 62/2011 a fost republicată în anul 2012, actele normative au păstrat reglementarea diferită în ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţelor. Prin urmare, determinarea competenţei teritoriale a instanţelor de judecată în ceea ce priveşte conflictele individuale de muncă trebuie să se facă printr-un proces de interpretare a legii care să aibă în vedere atât conţinutul textelor de lege, cât şi raportul dintre acestea din perspectiva principiului specialia generalibus derogant. 23. Curtea constată că art. 210 din Legea nr. 62/2011 - lege ulterioară Codului muncii şi având caracter special în raport cu aceasta - reglementează competenţa instanţelor de judecată, respectiv a tribunalelor, în ceea ce priveşte conflictele individuale de muncă, stabilind că este competent „tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul“. În mod evident, referindu-se la „domiciliul sau locul de muncă“, legiuitorul a avut în vedere situaţia când reclamantul este salariatul, în vederea protejării intereselor acestuia şi facilitării accesului liber la justiţie, astfel încât să nu fie descurajat să se adreseze instanţelor de judecată în vederea apărării drepturilor şi intereselor sale ce izvorăsc din raportul de muncă. 24. Dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu se referă însă şi la instanţa competentă în situaţia în care angajatorul este reclamant. Aşa fiind, se apreciază că, în ceea ce priveşte situaţia când angajatorul este reclamant, sunt aplicabile dispoziţiile generale ale art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care se referă la „sediul“ reclamantului. 25. Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile referitoare la instanţa competentă să judece conflictele de muncă de la domiciliul sau locul de muncă al salariatului sunt aplicabile doar în situaţia când acesta are calitatea de reclamant, iar când angajatorul este cel care are calitatea de reclamant în cadrul conflictului individual de muncă, competentă este instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul acestuia. 26. Analizând aceste dispoziţii de lege prin prisma criticilor referitoare la încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi a prevederilor constituţionale privind dreptul de acces liber la justiţie, Curtea constată că autoarele excepţiei formulează aceste critici plecând de la premisa că un salariat trebuie să se bucure de acelaşi tratament juridic indiferent dacă are calitatea de reclamant sau pârât în cadrul unui conflict individual de muncă. 27. Cu privire la principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 28. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit). 29. Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei), ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite. 30. Or, analizând textul de lege criticat prin prisma celor mai sus reţinute, Curtea constată că scopul pe care legiuitorul l-a avut în vedere atunci când a instituit o reglementare favorabilă salariaţilor sub aspectul instanţei competente să judece conflictele de muncă în care au calitatea de reclamanţi l-a constituit, aşa cum s-a reţinut mai sus, facilitarea accesului la justiţie, astfel încât să nu fie descurajaţi să se adrese instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor ce derivă din raportul de muncă. Acest obiectiv este realizat atunci când salariatul este reclamant. 31. Curtea reţine şi că, reglementând această soluţie legislativă, legiuitorul a avut în vedere faptul că, în cele mai multe cazuri, acţiunile referitoare la conflictele individuale de muncă sunt iniţiate de salariaţi, astfel că reglementarea este concepută din această perspectivă, tinzând să avantajeze pe salariaţii reclamanţi. 32. În acelaşi timp, Curtea constată că, atunci când salariaţii au calitatea de pârât, acţiunea în justiţie este deja iniţiată de angajatori, astfel că nu se poate susţine că salariaţii sunt împiedicaţi să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor lor. Prin urmare, situaţia în care aceştia se află este în mod obiectiv diferită de cea în care salariaţii au calitatea de reclamant, tratamentul juridic diferit fiind justificat. 33. De altfel, Curtea apreciază că necesitatea protejării drepturilor salariaţilor, aflaţi într-o poziţie de subordonare în raportul de muncă faţă de angajator, inclusiv sub aspectul facilitării accesului la justiţie, nu se poate converti în temeiul unor reglementări inechitabile, în care angajatorul este plasat în toate cazurile într-o poziţie defavorabilă în raport cu salariatul din punctul de vedere al drepturilor procesuale. În ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui echilibru între drepturile şi interesele celor două părţi ale raportului de muncă, instanţa constituţională apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, paragraful 34, în care a statuat că, „deşi protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri apte să realizeze în mod concret scopul propus. Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea economică“. 34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristina Torcică Rădoiu şi Maria Antonia Lascăr în Dosarul nr. 2.105/62/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
