Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - prin Hotărârea nr. 2 din 4 aprilie 2024. 2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.060 din 4 aprilie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.087A/2024. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă este contrară dispoziţiilor constituţionale mai jos enumerate, pentru motivele expuse, în esenţă, în continuare. 4. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2), ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 1 alin. (5) prin raportare la cele ale art. 115 alin. (7) din Constituţie, în esenţă, se arată că, din examinarea comparativă a formei iniţiatorului, a formei adoptate tacit de Senat şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, prin raportare la considerentele cu caracter de principiu cristalizate în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, spre exemplu, cele cuprinse în Decizia nr. 341 din 21 iunie 2023, paragrafele 50-54, reiese, pe de o parte, că există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, iar, pe de altă parte, că forma finală a legii se îndepărtează în mod substanţial şi fără o justificare obiectivă, reflectată în instrumentul de prezentare şi motivare, de la scopul iniţial al actului normativ. 5. Astfel, Senatul a adoptat tacit legea, sub forma articolului unic de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (care, la rândul său, reglementa prelungirea unor termene referitoare la poliţele de asigurare/reasigurare încheiate de societăţile de asigurare/reasigurare aflate în procedură de insolvenţă la momentul intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă), în schimb, Camera Deputaţilor a transformat articolul unic în art. I şi a introdus un nou articol - art. II -, ce are un obiect de reglementare de sine stătător (privind instituirea unor norme cu caracter special în materia procedurii de concordat preventiv, atunci când debitorul este un operator economic care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale, în sensul că se reglementează prelungirea succesivă a procedurii sau a planului de restructurare, iniţial la solicitarea debitorului, iar subsecvent la solicitarea administratorului concordatar pentru un termen cumulat, care, potrivit intenţiei de reglementare, se poate întinde pe o perioadă de 10 ani) faţă de prevederile art. I şi fără legătură cu acestea. Astfel, prevederile art. II nu modifică sau completează Legea nr. 85/2014, deşi reglementează în mod direct şi cu caracter special aspecte ce ţin de procedura concordatului preventiv, prevăzută de cadrul general în materie - Legea nr. 85/2014. De asemenea, se arată că intervenţia realizată în cadrul Camerei decizionale nu se reflectă nici în titlul legii adoptate, care trebuie să ilustreze obiectul reglementării exprimat sintetic, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În aceste condiţii, textul legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor se configurează într-o schimbare de esenţă, care se îndepărtează în mod fundamental atât de la voinţa iniţiatorului, cât şi de la voinţa Senatului, câtă vreme dispoziţiile art. II nu au fost avute în vedere şi dezbătute de Senat, care a adoptat în mod tacit legea. Totodată, introducerea art. II în textul legii de către Camera decizională determină o modificare majoră de conţinut faţă de forma adoptată de Camera de reflecţie. 6. Prin urmare, se apreciază că modificările realizate de Camera decizională, sub aspect cantitativ şi calitativ, contravin exigenţelor principiului bicameralismului instituit de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, chestiune ce atrage neconstituţionalitatea legii criticate, în ansamblul său. 7. De asemenea, legea criticată nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, astfel că, faţă de modalitatea de adoptare a acesteia, sunt încălcate prevederile art. 115 alin. (7) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind pe deplin aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 56 din 16 februarie 2022, paragrafele 50 şi 51, prin care, în esenţă, s-a reţinut că, în măsura în care obiectul legii - exprimat prin titlul său - se referă la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, iar o dispoziţie a acesteia nu reglementează nicio măsură în legătură cu sau conexă ordonanţei de urgenţă şi nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, acest aspect conduce la încălcarea prevederilor constituţionale antereferite, coroborate cu normele de tehnică legislativă. 8. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 44 alin. (1) din Constituţie, în esenţă, se arată că, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, paragraful 74, sau Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, paragraful 51, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59, cu privire la principiul legalităţii şi criteriile de calitate a legii, dispoziţiile art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt neconstituţionale întrucât: (i) noţiunea de „operatori economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale“ nu este definită în cuprinsul legii şi nici nu se face trimitere la alte acte normative care circumstanţiază această noţiune, aspect de natură să conducă la o aplicare şi interpretare neunitară şi arbitrară a acesteia; de asemenea, reglementarea unei proceduri speciale pentru o singură categorie nedefinită de operatori economici determină lipsa de previzibilitate a normei; (ii) prevederile art. II alin. (1) fac referire, în contextul modalităţii de prelungire a concordatului preventiv, la sintagma „motive justificate“ fără a le determina sau fără a institui criterii obiective de determinare a acestora; (iii) modalitatea de corelare a prevederilor art. II alin. (1) şi (2) este neclară, de vreme ce nu rezultă dacă cele două alineate reglementează situaţii juridice diferite sau, din contră, alin. (1) reprezintă norma care instituie posibilitatea de prelungire a concordatului/planului de restructurare, iar alin. (2) reglementează procedura de punere în aplicare a alin. (1); (iv) prevederile art. II alin. (1) şi (2) sunt necorelate în condiţiile în care ipoteza alin. (2), potrivit căreia „Administratorul concordatar poate solicita judecătorului sindic, în al cincilea an de derulare a concordatului preventiv/planului de restructurare“ [omologarea prelungirii duratei de derulare a concordatului preventiv/planului de restructurare, potrivit alin. (1), şi a modificării măsurilor corespunzătoare acestei prelungiri], pleacă de la premisa că prelungirea instituită de art. II alin. (1) se face pe o perioadă de 5 ani, cu toate că prevederile alin. (1) stabilesc o prelungire „cu cel mult 5 ani“, deci care poate fi dispusă pe o perioadă mai scurtă; or, dacă prelungirea prevăzută la alin. (1) se dispune pe un termen mai scurt, ipoteza de la alin. (2) nu mai este incidentă; (v) prevederile art. II nu se integrează organic în fondul activ al legislaţiei în materia concordatului preventiv reglementat de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă astfel: durata de derulare a planului de restructurare este stabilită, cu caracter de normă generală, la art. 24 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, aplicabilă tuturor operatorilor economici, şi este de 48 de luni de la data omologării acestuia prin hotărâre executorie, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu 12 luni; de la această regulă, art. 253 alin. (1) din aceeaşi lege prevede o situaţie de excepţie pentru procedurile de concordat preventiv deschise înainte de 17 iulie 2022, care pot fi prelungite pentru încă 24 de luni, însă durata totală nu poate depăşi 60 de luni, conform alin. (2) al aceluiaşi articol; prin ipoteză, operatorii economici avuţi în vedere de prevederile art. II din lege se află în una dintre cele două situaţii reglementate de dispoziţiile art. 23 alin. (7) sau ale art. 253 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, nerezultând în ce condiţii sunt compatibile aceste dispoziţii din perspectiva termenelor maxime instituite referitoare la durata procedurii de concordat preventiv/planului de restructurare [în special în ceea ce priveşte art. II din legea adoptată şi art. 253 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014], respectiv a modalităţii de prelungire a acesteia şi a mecanismelor de protecţie puse la dispoziţia creditorilor, cât timp legea adoptată nu face trimitere la cadrul general în materie de insolvenţă şi nici nu se constituie într-o lege de modificare şi/sau completare a acesteia; (vi) prevederile art. II alin. (1) şi (2) nu reglementează în sine procedura de prelungire din perspectiva conţinutului cererii de prelungire, al planului de restructurare, fiind necorelate cu dispoziţiile art. 23 alin. (2) şi ale art. 24 din Legea nr. 85/2014, câtă vreme prevederile legii adoptate nu fac trimitere la cadrul general în materie; (vii) instituirea unui termen maximal de 10 ani în care poate fi prelungită durata de derulare a concordatului preventiv/planului de restructurare, în condiţiile art. II alin. (1) şi (2) din lege, adăugat celui prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 sau, după caz, de art. 253 din aceeaşi lege, este de natură să încalce principiul previzibilităţii raportat la dreptul de proprietate al creditorilor, drept care trebuie să fie real, iar nu iluzoriu, golit de conţinut prin temporizarea realizării acestuia într-un interval îndelungat de timp; în această privinţă, legiuitorul nu a oferit o justificare obiectivă şi rezonabilă nici pentru durata semnificativă a prelungirii termenelor şi nici pentru aplicarea acesteia unei categorii specifice de operatori economici. 9. Prin urmare, se apreciază că modalitatea de reglementare a prevederilor art. II, cu argumentele expuse anterior, precum şi omisiunile legislative relevate au valenţe constituţionale, care conduc la concluzia nerespectării principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţia României. 10. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 45 şi ale art. 135, coroborate cu cele ale art. 53 din Constituţie, prin raportare la art. 16 alin. (1) şi (2) din aceeaşi Lege fundamentală, în esenţă, se arată că, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 56 din 16 februarie 2022, paragraful 43, sau Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, sau Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61) cu privire la principiul egalităţii în drepturi şi interzicerea discriminării, prevederile criticate sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile constituţionale antereferite. 11. Astfel, din examinarea prevederilor legii adoptate rezultă că legiuitorul a urmărit instituirea un regim preferenţial, diferit de cel de drept comun, în favoarea operatorilor economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale, aflaţi în procedura concordatului preventiv în condiţiile Legii nr. 85/2014, faţă de alţi operatori economici, în sensul că cei din prima categorie pot beneficia de prelungirea succesivă a termenului de derulare a concordatului preventiv, până la o durată maximă de 10 ani, fără a exista o justificare obiectivă, raţională şi proporţională pentru această soluţie normativă şi fără a fi în prezenţa unor situaţii care - prin natura lor - să reclame diferenţa de tratament juridic dintre cele două categorii în ceea ce priveşte drepturile garantate prin art. 45 şi art. 135 din Constituţie. De asemenea, legiuitorul nu a justificat tratamentul preferenţial acordat operatorilor economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale în raport cu operatorii economici ale căror drepturi sunt reglementate prin art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. 12. Prin urmare, o asemenea modalitate de reglementare creează premisele nesocotirii libertăţii economice a operatorilor economici care se pot prevala doar de condiţiile de prelungire instituite de Legea nr. 85/2014, iar nu şi de dispoziţiile mai favorabile stabilite prin legea adoptată doar în beneficiul unei anumite categorii de operatori economici, neexistând o proporţionalitate între măsura adoptată şi scopul urmărit, iar soluţia normativă nu este deloc justificată în cuprinsul expunerii de motive, astfel că se apreciază că aceasta conduce la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 45 şi ale art. 135 coroborate cu art. 53 din Legea fundamentală. 13. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere. 14. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este: (i) întemeiată, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 74 alin. (1) şi art. 115 alin. (7) din Constituţie, (ii) neîntemeiată, prin raportare la art. 16, art. 44, art. 45 şi art. 135 din Constituţie, şi (iii) inadmisibilă, în raport cu art. 53 din Constituţie. 15. Prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 74 alin. (1) şi art. 115 alin. (7) din Constituţie, legea criticată poate genera unele vicii de neconstituţionalitate extrinsecă în raport cu principiul bicameralismului, dat fiind că între forma adoptată de Senat şi cea adoptată de Camera Deputaţilor există deosebiri substanţiale. Deşi la Senat forma legii include doar norma de aprobare pur şi simplu a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 care a avut în vedere exclusiv prelungirea valabilităţii unor poliţe RCA, legea adoptată de Camera Deputaţilor cuprinde şi alte soluţii legislative referitoare la situaţia operatorilor economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale, aflaţi, la data intrării în vigoare a legii în discuţie, într-o procedură de concordat preventiv, ceea ce nu se circumscrie obiectului de reglementare al ordonanţei de urgenţă a Guvernului supuse aprobării, constituind reguli noi. În plus, se învederează că nu poate fi determinată sfera subiecţilor de drept vizaţi, noţiunea de „operatori economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale“ nefiind definită. În acest context, se are în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, paragrafele 63 şi 71, sau Decizia nr. 341 din 21 iunie 2023, paragrafele 50-54, cu privire la principiul bicameralismului, configuraţia semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, decizia excluderii de la aplicarea unor reguli similare şi de natura celor instituite prin legea supusă controlului de constituţionalitate, care nu poate aparţine unei singure Camere, ci trebuie să formeze obiectul de legiferare al întregului Parlament, nu doar în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, dar şi ca organ reprezentativ suprem al poporului român, deci şi al interesului naţional. 16. Se consideră că, pentru identitate de raţiune, criticile de neconstituţionalitate pot fi reţinute ca întemeiate şi în cazul Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă al cărei obiect de reglementare a fost schimbat în cursul procedurii parlamentare, întrucât, pe de o parte, există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, iar, pe de altă parte, forma finală a legii se îndepărtează în mod substanţial şi fără nicio justificare obiectivă, reflectată în instrumentul de prezentare şi motivare, de la scopul iniţial al actului normativ, nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului şi nu se încadrează în liniile generale privind efectele legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului (pentru identitate de raţiune, a se vedea Decizia nr. 56 din 16 februarie 2022, paragrafele 50 şi 51, şi Decizia nr. 143 din 13 martie 2019, paragrafele 53 şi 54). 17. Se concluzionează că este formulată de către autoarea obiecţiei de neconstituţionalitate o critică de natură extrinsecă invocând principiul bicameralismului cu care legea de aprobare analizată nu este compatibilă, deoarece, deşi de principiu Parlamentul, în calitate de unic for legislativ, are plenitudine de competenţă în privinţa legilor de aprobare a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a statuat clar că această competenţă este limitată la obiectul de reglementare al acestor ordonanţe prin raportare la care legiuitorul primar este liber să abordeze, eventual, cel mult domenii conexe care se circumscriu titlului ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului. 18. Faţă de această împrejurare, se reţine că: (i) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 are ca obiect prelungirea unor termene în procedura de insolvenţă reglementată de Legea nr. 85/2014 pentru poliţele emise de către unii asigurători recent afectaţi de această procedură; (ii) art. II din legea de aprobare este adoptat de către Parlament ca reglementare distinctă faţă de procedura concordatului preventiv de la art. 16 şi următoarele din Legea nr. 85/2014 şi vizează situaţia altor operatori economici nedeterminabili, respectiv situaţia operatorilor economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale, aflaţi, la data intrării în vigoare a acestei legi, într-o procedură de concordat preventiv; (iii) sfera destinatarilor art. II este nedeterminabilă juridic, deoarece noţiunea mai sus citată nu este definită de legislaţie şi, în consecinţă, pentru determinarea conţinutului ei normativ ar urma să fie nevoie să se recurgă la alte elemente de viaţă socială decât cele juridice; (iv) este clar că, având în vedere exclusiv o apreciere cantitativă, formală, în sensul că atât concordatul preventiv, cât şi termenele pentru poliţele de asigurare în ipoteza insolvenţei asigurătorilor sunt reglementate de Legea nr. 85/2014, forul legislativ a valorificat această premisă la nivel calitativ, superior şi a utilizat oportunitatea Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru a interveni asupra altor aspecte decât cele din obiectul de reglementare al acestei ordonanţe de urgenţă, dar legiferate formal de Legea nr. 85/2014; (v) dacă s-ar recurge la reducerea la absurd şi s-ar valorifica această manieră de reglementare până la ultimele consecinţe, ar rezulta că pe baza unei prorogări de termene realizate prin ordonanţa de urgenţă, la dezbaterea legii de aprobare în Camera decizională ar exista posibilitatea să fie reformată complet reglementarea unei întregi materii, beneficiind de argumentul că materia în cauză este inclusă în legea al cărei termen a fost prorogat prin ordonanţă de urgenţă, ceea ce nu pare să corespundă finalităţii constituţionale a bicameralismului, atâta timp cât realizează mai degrabă o dereglementare. În concluzie, se învederează că obiecţia de neconstituţionalitate poate fi considerată admisibilă, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 74 alin. (1) şi art. 115 alin. (7) din Constituţie. 19. În ceea ce priveşte argumentele de neconstituţionalitate, prin raportare la art. 1 alin. (5), în coroborare cu art. 44 din Constituţie, se apreciază că acestea pot fi considerate întemeiate, pentru motivul esenţial că, pe baza noţiunii de „operatori economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale“, nu poate fi determinată sfera destinatarilor legii, această noţiune nefiind definită. Cu toate acestea, se învederează că, în ceea ce priveşte argumentele de fond din sesizare, prin raportare la art. 44 alin. (1) din Constituţie, acestea apar ca nejustificate, întrucât, din analiza art. II rezultă că alin. (1) reglementează posibilitatea destinatarilor legii de a beneficia, la cerere, pentru motive justificate, de o prelungire a duratei concordatului sau a planului de restructurare „cu cel mult 5 ani“. La alin. (2) se specifică în ce condiţii poate administratorul concordatar să solicite omologarea prelungirii, respectiv solicitarea să fie făcută în al cincilea an de derulare şi să fie realizată conform alin. (1). Prin urmare, între alin. (1) şi (2) nu se identifică o relativă necorelare, acestea având obiect de reglementare distinct care decurge în cascadă, în sensul că sintagma „cu cel mult 5 ani“ de la alin. (1) nu este contrazisă nicidecum de sintagma „în al cincilea an“ de la alin. (2). Prima se referă la durata maximă a prelungirii concordatului, iar a doua se referă la momentul la care se poate face solicitarea de omologare a prelungirii, respectiv în al cincilea an de derulare a procedurii. Această sintagmă, „în al cincilea an“, vizează ideea că numai destinatarii legii care au ajuns conform dreptului comun în al cincilea an de derulare a procedurii pot formula cererea de prelungire cu cel mult 5 ani. În continuare, alin. (3) vine să instituie, în acord cu art. 44 alin. (1) din Constituţie, o garanţie pentru dreptul de proprietate al creditorilor, respectiv ca solicitarea (cererea, textul nu este consecvent terminologic) de la alin. (2) să fie însoţită de hotărârea de aprobare a creditorilor afectaţi de prelungire. În acelaşi timp, alin. (4) al articolului analizat dezvoltă şi mai mult garanţia faţă de dreptul de proprietate al creditorilor, deoarece le reinstituie acestora posibilitatea ca, dacă au votat împotrivă, să îşi valorifice creanţa „prin orice alte modalităţi prevăzute de lege“. În aceste condiţii, se arată că, fără a putea determina destinatarii legii, normele art. II instituie o posibilitate excepţională de prelungire a procedurii concordatului/planului de restructurare numai pentru debitorii care au ajuns totuşi până în al cincilea an de derulare a acestei proceduri, în sensul că aceştia vor putea obţine o nouă prelungire de maximum 5 ani, pentru motive justificate şi numai dacă adunarea creditorilor consimte în acest sens. Practic, textul are în vedere o situaţie extrem de gravă şi atipică a debitorilor care nu au reuşit să iasă din procedură timp de 5 ani şi în al cincilea an creditorii urmează să decidă, fie prelungesc procedura cu încă maximum 5 ani, fie votează împotrivă şi trec la valorificarea creanţelor prin orice metodă, inclusiv formulând cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, fie votează pentru şi atunci procedura se prelungeşte cu termenul stabilit tot de către ei (această situaţie se deduce practic din facultatea care aparţine în întregime creditorilor). Prin urmare, nu se poate reţine o contrarietate cu principiul fundamental al garantării proprietăţii, conform art. II facultatea prelungirii cu maximum 5 ani fiind, în realitate, configurată de către legiuitor ca un instrument la îndemâna creditorilor, şi nicidecum împotriva intereselor lor. 20. Se apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prin raportare la art. 16, art. 45 şi art. 135 din Constituţie, deoarece din punct de vedere logic argumentele de neconstituţionalitate se contrazic cu argumentul lipsei de claritate prin prisma faptului că nu se poate determina sfera destinatarilor legii, respectiv conţinutul noţiunii de „operatori economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale“. Se are în vedere faptul că pentru a putea susţine o discriminare, premisa logică este că sunt determinate cele două categorii de destinatari ai legii între care textul criticat instituie o diferenţă de tratament care nu este întemeiată pe un criteriu obiectiv, independent de voinţa legiuitorului sau a celor două categorii determinate. 21. Prin raportare la art. 53 din Constituţie, se apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece nu au fost prezentate niciun fel de argumente în privinţa încălcării de către legea supusă controlului a criteriilor din acest articol al Legii fundamentale şi sesizarea este contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, care are următorul cuprins: "ART. I Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 31 august 2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 1 septembrie 2023. ART. II (1) În cazul operatorilor economici care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale, aflaţi, la data intrării în vigoare a prezentei legi, într-o procedură de concordat preventiv, durata de derulare a concordatului/ planului de restructurare poate fi prelungită, la cererea debitorului, pentru motive justificate, cu cel mult 5 ani. (2) Administratorul concordatar poate solicita judecătorului sindic, în al cincilea an de derulare a concordatului preventiv/planului de restructurare, omologarea prelungirii duratei de derulare a concordatului preventiv/planului de restructurare, potrivit alin. (1), şi a modificării măsurilor corespunzătoare acestei prelungiri. (3) Cererea prevăzută la alin. (2) va fi însoţită de hotărârea de aprobare de către creditorii concordatari/afectaţi a prelungirii duratei de derulare a concordatului/planului de restructurare şi a modificării măsurilor corespunzătoare acestei prelungiri, adoptată în condiţiile de întocmire şi votare a concordatului/ planului de restructurare, cu creanţele rămase în sold la data votului. (4) Creditorii concordatari/afectaţi care au votat împotriva prelungirii termenului concordatului preventiv/planului de restructurare, precum şi creditorii neconcordatari îşi pot recupera creanţa prin orice alte modalităţi prevăzute de lege, inclusiv vor putea formula cereri de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitor." 24. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 - Libertatea economică, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 61 alin. (2) referitor la structura Parlamentului, ale art. 75 alin. (1) privind sesizarea celor două Camere ale Parlamentului cu proiecte şi propuneri legislative, ale art. 115 alin. (7) referitor la aprobarea sau respingerea prin lege a ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă) cu care Parlamentul a fost sesizat şi ale art. 135 - Economia. 25. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 26. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 27. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. Din coroborarea informaţiilor cuprinse în fişele legislative publicate pe paginile celor două Camere ale Parlamentului, rezultă că legea criticată a fost adoptată tacit de către Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, ca urmare a depăşirii termenului de adoptare potrivit art. 115 alin. (5) teza a treia din Constituţie, în data de 3 octombrie 2023, după care a fost trimisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în procedură de urgenţă, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 martie 2024. La data de 2 aprilie 2024, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, la secretarul general al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 4 aprilie 2024 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 4 aprilie 2024, astfel încât Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, legea nefiind promulgată la data sesizării, aspect ce se încadrează în cea de-a doua ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă. 28. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. 29. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 30. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate are ca obiect de reglementare aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. În procesul legislativ, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat tacit, printr-un articol unic, proiectul de lege privind aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă, iar Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, pe lângă aprobarea ordonanţei de urgenţă antereferite prin art. I, a completat proiectul de lege cu norme noi ce sunt cuprinse în art. II şi care sunt distincte de obiectul de reglementare al proiectului de lege iniţial, iar prin motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 31. Cu privire la principiul bicameralismului - art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie -, Curtea reţine că, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră [Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53, şi Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009]. Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). 32. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestuia nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 55). 33. Astfel, Curtea a determinat două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură să afecteze principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată). Însă bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. Astfel, art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul de lege sau propunerea legislativă adoptat/adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. În acest caz, Camera decizională nu poate, însă, modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, paragraful 34). În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragraful 57). 34. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, în raport cu principiul bicameralismului, şi care vizează atât Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în ansamblul său, cât şi, în mod concret, dispoziţiile art. II din acest act normativ, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. 35. Obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023, care a fost aprobată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, este prelungirea succesivă a termenelor de valabilitate a poliţelor de asigurare/reasigurare încheiate de societăţile de asigurare/reasigurare aflate în procedură de insolvenţă în derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, astfel că termenele de încetare de drept de 90 de zile, respectiv de 150 de zile, prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările antereferite, se prelungesc cu 90 de zile. 36. Dispoziţiile art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014, a căror aplicabilitate, respectiv termene cuprinse în acestea se prelungesc, fac parte din capitolul IV - Dispoziţii privind falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare şi au fost introduse în Legea nr. 85/2014 prin art. I pct. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 2 octombrie 2018, şi prevăd că „(3^2) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, poliţele de asigurare încheiate de societatea de asigurare/reasigurare încetează de drept în termen de 90 de zile. În aceleaşi condiţii, se vor denunţa şi contractele de reasigurare.“ Ulterior, prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 24 septembrie 2021, s-a dispus că „(3^2) În termen de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, poliţele de asigurare încheiate de societatea de asigurare/reasigurare încetează de drept; în aceleaşi condiţii, se vor denunţa şi contractele de reasigurare.“ Prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 49/2023 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2022 pentru modificarea art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2022 privind unele măsuri referitoare la garanţiile de bună execuţie constituite în cadrul contractelor de achiziţie publică şi al contractelor sectoriale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 3 martie 2023, s-a dispus că: „(3^2) În termen de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, poliţele de asigurare încheiate de societatea de asigurare/reasigurare încetează de drept, cu excepţia contractelor de asigurare încadrate în clasa de asigurări 15 - Garanţii, prevăzută în secţiunea A din anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care termenul de încetare de drept este de 150 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii de faliment; în aceleaşi condiţii, încetează de drept şi contractele de reasigurare.“ Prin articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 1 septembrie 2023, s-au dispus următoarele: „Pentru poliţele de asigurare/reasigurare încheiate de societăţile de asigurare/reasigurare aflate în procedură de insolvenţă în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, termenele de încetare de drept de 90 de zile, respectiv de 150 de zile, prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se prelungesc cu 90 de zile.“ 37. În acest context, Curtea învederează că, astfel cum a arătat şi mai sus, Senatul a adoptat tacit Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în forma proiectului de lege depus la Parlament, adoptare ce s-a concretizat printr-un articol unic. Însă la Camera Deputaţilor a fost modificată structura legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023, aceasta conţinând art. I prin care se aprobă ordonanţa de urgenţă şi art. II prin care au fost introduse anumite norme cu caracter distinct de cele cuprinse la art. I şi vizează unele aspecte legate de procedura concordatului preventiv în situaţia când operatorul economic activează în ramurile strategice ale economiei naţionale, legiuitorul stabilind, în esenţă, prelungirea succesivă a procedurii sau planului de restructurare, iniţial la solicitarea debitorului, iar ulterior la solicitarea administratorului concordatar, care este însoţită de hotărârea de aprobare a prelungirii de către creditorii concordatari/afectaţi de prelungire, pentru un termen cumulat care se poate întinde pe o perioadă de 10 ani, instituindu-se în cursul desfăşurării acestei perioade şi mijloacele puse la dispoziţia creditorilor pentru recuperarea creanţelor; creditorii concordatari afectaţi care au votat împotriva prelungirii termenului concordatului preventiv/planului de restructurare, precum şi creditorii neconcordatari îşi pot recupera creanţa prin orice alte modalităţi prevăzute de lege, inclusiv prin formularea unor cereri de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitor. 38. În ceea ce priveşte concordatul preventiv, acesta, de principiu, este reglementat prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prin art. 16-37^1 cuprinse în capitolul III - Concordatul preventiv din titlul I - Proceduri de prevenire a insolvenţei, cadru legislativ ce a fost reformat - completat şi modificat - prin art. I pct. 33-55 din Legea nr. 216/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 14 iulie 2022. Însă în cuprinsul legii criticate nu se face vreo referire la faptul că prevederile art. II din aceasta, nou-introduse la Camera decizională, ar modifica sau ar completa Legea nr. 85/2014 ori s-ar integra în aceasta. 39. Din analiza comparativă a textelor mai sus prezentate, Curtea constată că acestea circumscriu două domenii de reglementare distincte - procedura falimentului împotriva societăţii de asigurare/reasigurare şi procedura concordatului preventiv. Faţă de această împrejurare, având în vedere formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Curtea apreciază că legea adoptată nesocoteşte principiul constituţional al bicameralismului. 40. Astfel, Curtea constată existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului - introducerea unui articol care reglementează aspecte ce ţin de procedura concordatului preventiv -, precum şi existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, care determină ca forma finală a legii să se îndepărteze în mod substanţial şi fără o justificare obiectivă de la însuşi scopul şi concepţia iniţiale ale legii, ceea ce conduce la încălcarea exigenţelor principiului bicameralismului consacrat prin Legea fundamentală. 41. Prin deosebirile majore de conţinut juridic şi configuraţia semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că textul legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor reprezintă o modificare de distinctă esenţă şi se îndepărtează în mod fundamental atât de la voinţa iniţiatorului, cât şi de la voinţa primei Camere sesizate, dispoziţiile art. II nefiind dezbătute de Senat, care a adoptat, tacit, legea în forma propusă de Guvern. Prin urmare, modificările realizate de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, din punct de vedere cantitativ şi calitativ sunt de natură să contravină exigenţelor principiului bicameralismului instituit de art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, aspect ce atrage neconstituţionalitatea legii criticate, în ansamblul său. 42. Totodată, Curtea constată, pe de o parte, că prevederile art. II din actul normativ criticat nu modifică sau completează Legea nr. 85/2014, deşi reglementează în mod direct şi cu caracter special aspecte ce ţin de procedura concordatului preventiv, prevăzută de cadrul general în materie - Legea nr. 85/2014 -, şi care au fost modificate şi completate prin alte acte normative, în sens similar, dar pentru perioade temporale diferite, limitate în timp, iar, pe de altă parte, că nici nu se face vreo referire generică în titlul legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 la măsurile instituite prin acest articol. 43. Faţă de această împrejurare, cu privire la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, raportat la art. 115 alin. (7) referitor la aprobarea sau respingerea prin lege a ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă) cu care Parlamentul a fost sesizat şi respectarea acestora de către puterea legiuitoare în procesul legislativ, prin Decizia nr. 56 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 13 aprilie 2022, paragraful 51, Curtea a reţinut că, în măsura în care obiectul legii - exprimat prin titlul său - se referă la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, o dispoziţie care nu reglementează nicio măsură în legătură cu sau conexă ordonanţei de urgenţă nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, încălcându-se, pe de o parte, art. 115 alin. (7) din Constituţie, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 (Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015, paragraful 25). Curtea a mai precizat că, în cazul proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor/ordonanţelor de urgenţă, titlul legii este cel care califică obiectul său de reglementare, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituţie, pe de o parte, ordonanţa de urgenţă ar urma să înceteze să mai fie un act normativ de sine stătător şi să devină, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, act normativ cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea sa de către Guvern, iar, pe de altă parte, legea astfel adoptată va viza numai obiectul de reglementare al ordonanţei de urgenţă şi măsurile conexe, de corelare sau de politică legislativă care au legătură cu domeniul astfel determinat. În consecinţă, o atare lege fie aprobă pur şi simplu ordonanţa de urgenţă, fie aprobă ordonanţa de urgenţă cu modificarea, completarea, abrogarea sau chiar suspendarea unor dispoziţii ale acesteia; în ambele cazuri însă legiuitorul este competent să adopte măsuri de corelare a soluţiilor legislative preconizate cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei. Or, dacă normele adăugate în procesul legislativ nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, se încalcă, pe de o parte, art. 115 alin. (7) din Constituţie, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 51 şi 53). 44. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, în raport cu principiul legalităţii, raportat la aprobarea sau respingerea prin lege a ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă) cu care Parlamentul a fost sesizat şi respectarea acestora de către puterea legiuitoare în procesul legislativ, şi care vizează atât Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în ansamblul său, cât şi dispoziţiile art. II din acest act normativ, şi aplicând considerentele de principiu mai sus enunţate, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. 45. Astfel, dispoziţiile art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate nu se subsumează obiectului de reglementare al legii criticate, care nu se reflectă nici în titlul legii adoptate, ce trebuie să redea obiectul reglementării exprimat sintetic, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Aşadar, Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, conţinând art. II, nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului în discuţie, care nu face nicio menţiune în titlul său la aspecte ce ţin de concordatul preventiv sau la conţinutul Legii nr. 85/2014 în general, ci se limitează la menţiunea cuprinsă în titlul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023, astfel că, faţă de modalitatea de adoptare a acesteia, sunt încălcate prevederile art. 115 alin. (7) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind pe deplin aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 56 din 16 februarie 2022, precitată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 13 aprilie 2022, paragrafele 50 şi 51, prin care, în esenţă, Curtea a reţinut că, în măsura în care obiectul legii - exprimat prin titlul său - se referă la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, iar o dispoziţie a acesteia nu reglementează nicio măsură în legătură cu sau conexă ordonanţei de urgenţă şi nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, acest aspect conduce la încălcarea prevederilor constituţionale antereferite, coroborate cu normele de tehnică legislativă. 46. Având în vedere concluziile mai sus enunţate şi faptul că viciul de neconstituţionalitate constatat afectează legea în ansamblul său, Curtea, în acord cu jurisprudenţa sa în materie, nu va mai analiza celelalte aspecte de neconstituţionalitate invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 46, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 84, sau Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragraful 62). 47. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi constată că Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2023 pentru instituirea unei prelungiri a termenelor prevăzute la art. 262 alin. (3^2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
