Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ale art. I (art. 19^1) din Legea nr. 193/2016 pentru completarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri fiscal-bugetare şi ale art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Dan Băzăvan în Dosarul nr. 10.254/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 987D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, considerând că aspectele invocate de autorul excepţiei privesc chestiuni ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii şi nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate. În subsidiar, consideră că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 10.254/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ale art. I (art. 19^1) din Legea nr. 193/2016 pentru completarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri fiscal-bugetare şi ale art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Dan Băzăvan într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate în materia salarizării. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagmele „dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul“ şi „conducătorul instituţiei apreciază că pregătirea doctorală este utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea“ din art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi din art. I din Legea nr. 193/2016 sunt contrare art. 1 alin. (3), art. 15, 16, 20, 41, 42 şi 126 din Constituţie. Arată că reglementările criticate sunt discriminatorii în condiţiile în care, conform art. 158 alin. (6) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, există două tipuri de doctorat - doctorat ştiinţific şi doctorat profesional -, iar conducătorii instituţiei au posibilitatea de a alege în mod discreţionar între categoriile de personal care posedă titlul ştiinţific de doctor într-un alt domeniu decât cel în care îşi desfăşoară activitatea. 6. În legătură cu cele susţinute, autorul excepţiei arată că deţine diplomă de doctor în fizică, dar este cadru militar activ al Ministerului Apărării Naţionale şi apreciază că fizica poate fi privită ca fiind relevantă în domeniul militar. În acest sens, invocă prevederile pct. 2 subpunctul 2111 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.352/2010 privind aprobarea structurii Clasificării ocupaţiilor din România - nivel grupă de bază, conform Clasificării internaţionale standard a ocupaţiilor - ISCO 08, în care sunt menţionaţi specialiştii în fizică şi ştiinţa pământului, respectiv fizicienii şi astronomii care efectuează cercetări şi îmbunătăţesc sau dezvoltă concepte, teorii şi metode operaţionale referitoare la materie, spaţiu, timp, energie, forţe şi câmpuri şi interacţiunile care apar în cadrul acestor fenomene fizice. Aceştia aplică cunoştinţele ştiinţifice referitoare la fizică şi astronomie în domenii ca industrie, medicină şi în domeniul militar (sau alte domenii). 7. Autorul excepţiei invocă şi art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 567/2005 privind organizarea şi desfăşurarea studiilor universitare de doctorat, în care sunt enumerate cunoştinţele, competenţele şi abilităţile generale şi de specialitate pe care le dobândeşte absolventul de studii universitare de doctorat ştiinţific, sunt enumerate domeniile în care se organizează doctoratul ştiinţific şi se arată că instituţiile de învăţământ superior promovează interdisciplinaritatea în studiile universitare de doctorat. 8. Consideră că interpretarea potrivit căreia domeniul în care deţine titlul de doctor nu poate fi asimilat domeniului militar este contrară Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 3 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care enumeră principiile ce guvernează atât învăţământul preuniversitar şi superior, cât şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România, precum şi art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile sistemului de salarizare. 9. Totodată, consideră că nu se face aplicarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 21 din 21 noiembrie 2016, prin care instanţa supremă a statuat că au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, sunt încălcate prevederile art. 126 din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 137/2000 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 10. Autorul excepţiei consideră că este imposibil de acceptat ca dobândirea titlului de doctor într-un alt an să aducă unor categorii de persoane, aflate în situaţii identice, un tratament diferenţiat, fără a exista o justificare raţională şi obiectivă în acest sens. De asemenea, consideră discriminatorie diferenţierea între persoane ce lucrează în diferite domenii de activitate şi este nedrept ca Ministerul Apărării Naţionale să beneficieze de cunoştinţele sale în domeniu, de expertiza sa, precum şi de calităţile şi abilităţile sale neoferindu-i în schimb o remuneraţie aferentă pentru aceasta. Apreciază că nu este tratat în mod egal cu toţi cei care încasează sporul de doctorat. 11. Autorul excepţiei susţine şi că neacordarea acestui spor conferit de art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 încalcă art. 41 şi 42 din Constituţie, nefiind remunerat pentru activitatea depusă. De asemenea, apreciază că articolul de lege ar fi trebuit să fie redactat într-un mod diferit, prin eliminarea oricăror condiţionări referitoare la domeniul de activitate. 12. În continuare, aduce mai multe argumente pentru a demonstra că fizica este implicată în toate tehnologiile militare şi în modul de utilizare a acestora şi arată că a fost discriminat în raport cu alţi colegi în ceea ce priveşte participarea la un master de conducere interarme, întrucât există condiţia de a fi absolvit studii universitare militare cu diplomă de licenţă. Susţine că sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituţie prin coroborare cu protocoalele şi Carta Europeană a Drepturilor Omului la care România este parte. 13. În ceea ce priveşte art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă susţine că acesta este contrar prevederilor art. 1, 16, 21, 124, ale art. 125 alin. (1), ale art. 126 şi 127 din Constituţie, întrucât duce în mod indirect la lipsa continuităţii instanţei statuată de dispoziţiile art. 214 şi ale art. 233 alin. (1) lit. m) din acelaşi cod. De asemenea, consideră că sunt încălcate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. 14. Autorul excepţiei arată că, din cauza textului de lege criticat, justiţiabilul nu are o garanţie că beneficiază de un proces echitabil, că judecătorul cunoaşte foarte bine ce spun părţile, că acesta cunoaşte în profunzime ceea ce se spune, în condiţiile în care nu a făcut parte din complet (în cazul de faţă, preşedintele de secţie) şi deci nu cunoaşte în detaliu ceea ce s-a discutat. 15. Referitor la raportarea la art. 16 din Constituţie, autorul excepţiei arată că art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă poate duce la discriminări, întrucât procesele se pot judeca neechitabil, şi dacă s-a statuat că judecătorul care a dat hotărârea o şi semnează, fiind interzis a fi schimbat în fondul cauzei, atunci se poate ajunge ca, în anumite situaţii, unii să fie mai presus de lege dacă semnează altcineva în locul acestora. În Cauza Pullar împotriva Regatului Unit, 1996, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că judecătorii nu trebuie să manifeste preferinţe sau prejudecăţi personale, or, în cazul de faţă, se poate vedea că instanţa şi-a însuşit toată argumentaţia intimaţilor, fără a avea o bază legală, admiţându-le excepţia invocată a lipsei calităţii procesuale pasive şi exonerându-i astfel de orice sancţiune fără a judeca logic şi obiectiv cauza, mai ales că hotărârea dată este semnată de către preşedintele de secţie în locul preşedintelui de complet. 16. În ceea ce priveşte raportarea la art. 24 din Constituţie, autorul excepţiei întreabă ce apărare îşi poate pregăti o parte în proces în condiţiile în care judecătorul este schimbat sau în condiţiile în care semnează un alt judecător, ce nu a participat în dezbaterea pe fond a cauzei, făcându-şi altă imagine, neparticipând la toate fazele procesului. 17. În ceea ce priveşte raportarea la art. 124 din Constituţie susţine că semnarea hotărârii de către preşedintele de secţie poate fi interpretată şi altfel, respectiv că preşedintele de complet nu este de acord cu hotărârea şi în acest caz nu semnează, legea permiţând preşedintelui de secţie să semneze. În toate variantele, astfel de prevederi lasă loc de interpretări şi suspiciuni. 18. Autorul excepţiei învederează că, în cauză, completul de judecată a fost schimbat de mai multe ori, nerespectându-se continuitatea instanţei aşa cum se statuează în art. 214 din Codul de procedură civilă şi, în plus, în locul preşedintelui de complet a semnat preşedintele de secţie. 19. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, în ceea ce priveşte art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. I (art. 19^1) din Legea nr. 193/2016, arată că reglementarea nu este de natură a avea valenţe neconstituţionale sau de a crea prin ea însăşi discriminări sau deosebiri de tratament în funcţie de vreunul dintre criteriile de discriminare prevăzute de lege. Împrejurarea că norma legală impune beneficiarilor unor drepturi îndeplinirea unor condiţii precum cea a desfăşurării activităţii în domeniul pentru care posedă titlul ştiinţific de doctor nu este prin ea însăşi de natură a conduce la discriminarea salariaţilor aflaţi în această situaţie, întrucât aceasta se aplică egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza prevăzută de textul de lege, iar un tratament diferit aplicat unor persoane aflate în situaţii diferite (persoane care posedă titlul ştiinţific în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea şi persoanele care posedă titlul ştiinţific de doctor într-un domeniu fără legătură cu activitatea desfăşurată) nu înseamnă a discrimina deoarece există situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat, iar statul, în cadrul unor politici cu caracter general şi social, poate crea inegalităţi de drept, destinate a înlătura sau atenua consecinţele unor inegalităţi de fapt. O discuţie ar putea exista cu privire la persoanele care nu posedă titlul ştiinţific în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, însă legiuitorul a lăsat la aprecierea conducătorului instituţiei acordarea dreptului în funcţie de împrejurarea de fapt că „pregătirea doctorală este utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea“. Instanţa de judecată consideră însă că şi în acest caz se are în vedere legătura dintre pregătirea doctorală şi domeniul/compartimentul unde salariatul îşi desfăşoară activitatea, astfel încât textul de lege nu instituie prin el însuşi diferenţe sau discriminări, ci dă posibilitatea acelor persoane care nu posedă titlul ştiinţific în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea să beneficieze totuşi de plata sporului pentru titlul ştiinţific deţinut, dacă, în concret, pregătirea doctorală a salariatului este utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea. Faptul că, de la caz la caz, se va putea ajunge ca salariaţi deţinând acelaşi titlu ştiinţific să beneficieze sau nu de sporul în discuţie în funcţie de acest element obiectiv, reprezentat de utilitatea pregătirii în desfăşurarea activităţii, este o chestiune care ţine de aplicarea legii, iar nu de caracterul discriminatoriu al textului de lege. În orice caz, persoanele aflate în această situaţie au posibilitatea de a contesta aplicarea diferită a normei legale de acelaşi angajator în cazuri asemănătoare sau analoage, însă textul de lege nu permite prin el însuşi interpretarea că acordarea dreptului s-ar putea face în condiţii subiective, iar nu obiective, ţinând de utilitatea pregătirii doctorale prin raportare la atribuţiile postului deţinut de salariatul beneficiar. Este adevărat că textul de lege nu prevede cât de largă sau strictă poate fi această apreciere a conducătorului instituţiei şi nici nu impune existenţa unor criterii obiective, însă aceasta nu face ca textul legii să fie evaziv sau să fie susceptibil de valenţe neconstituţionale din perspectiva criticilor aduse. 20. Cu privire la art. 426 din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată arată că legea prevede în mod expres că, în măsura în care există un impediment pentru judecătorul unic care a soluţionat procesul de semnare a hotărârii, hotărârea se va semna de preşedintele instanţei, în cazul de faţă, de preşedintele secţiei, prin întocmirea procesului-verbal vizând cauza împiedicării judecătorului preşedinte de complet şi aplicarea semnăturii în locul acestuia. Instanţa de trimitere consideră că semnarea hotărârii după tehnoredactare de către preşedintele instanţei de judecată, în situaţia excepţională a imposibilităţii de semnare de către judecătorul unic/preşedintele completului de judecată, după caz, nu presupune că hotărârea nu a fost pronunţată de completul în faţa căruia au avut loc dezbaterile sau că a fost pronunţată sau redactată de judecători străini de dezbaterea judiciară care s-a purtat în cadrul procesului, astfel încât aceasta nu presupune încălcarea principiului continuităţii, întrucât nu presupune că hotărârea a fost pronunţată de alţi judecători decât cei cărora le-a fost repartizată aleatoriu cauza. Totodată, stabilirea procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ţinut, desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituţional, în cauză reglementările criticate satisfăcând exigenţele impuse de normele constituţionale. 21. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, ale art. I (art. 19^1) din Legea nr. 193/2016 pentru completarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 2 noiembrie 2016, şi ale art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015. Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017, autorul excepţiei critică doar conţinutul alin. (1) prima frază. De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I din Legea nr. 193/2016, autorul excepţiei are în vedere, în realitate, pct.1 din acest articol, care introduce art. 19^1 în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare. Întrucât nu sunt invocate aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea apreciază că obiectul excepţiei îl constituie, în realitate, dispoziţiile art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017. Având în vedere însă cele reţinute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora „sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare“, Curtea urmează să analizeze constituţionalitatea acestor prevederi de lege. În consecinţă, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (1) prima frază din Legea-cadru nr. 153/2017, ale art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi ale art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: - Art. 14 alin. (1) prima frază din Legea-cadru nr. 153/2017: „Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul.“; – Art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010: "(1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază/indemnizaţia de încadrare, dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care posedă titlul ştiinţific sau conducătorul instituţiei apreciază că pregătirea doctorală este utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea persoana respectivă; b) nu a beneficiat de acordarea acestui spor sau nu i-a fost introdus în salariul de bază, potrivit reglementărilor legale anterioare, ca sumă compensatorie.(2) Prevederile alin. (1) se aplică persoanelor care îndeplinesc condiţiile de acordare, începând cu luna următoare aprobării cererii.;" – Art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă: „Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de preşedintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situaţie, hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei. Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.“ 25. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art. 14 alin. (1) prima frază din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010 contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul român, ale art. 15 referitor la universalitate, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, ale art. 42 privind interzicerea muncii forţate şi ale art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti. De asemenea, consideră că dispoziţiile art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 privind statul român, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 125 alin. (1) referitor la statutul judecătorilor, ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti şi ale art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, autorul acesteia critică dispoziţiile art. 14 alin. (1) prima frază din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010 sub aspectul condiţiilor pe care aceste texte de lege le prevăd pentru acordarea sporului/indemnizaţiei lunare pentru titlul ştiinţific de doctor, considerând că aceste condiţii sunt discriminatorii, întrucât nu îi dau posibilitatea de a valorifica titlul de doctor în fizică, deşi desfăşoară activitatea în domeniul militar. 27. Faţă de aceste critici, Curtea reţine că dispoziţiile art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010 prevăd acordarea unui spor salarial personalului care deţine titlul ştiinţific de doctor, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care posedă titlul ştiinţific sau conducătorul instituţiei apreciază că pregătirea doctorală este utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea persoana respectivă. 28. Abrogând această reglementare, Legea-cadru nr. 153/2017 prevede acordarea unei indemnizaţii lunare pentru titlul ştiinţific de doctor personalului care deţine titlul ştiinţific de doctor dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Prin urmare, noua reglementare nu mai prevede posibilitatea acordării unor drepturi băneşti în cazul în care conducătorul instituţiei apreciază că pregătirea doctorală este utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea persoana respectivă. 29. Cu privire la prima condiţie, prevăzută în ambele reglementări, respectiv aceea ca persoana să îşi desfăşoare activitatea în domeniul în care posedă titlul ştiinţific, Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri, constatând constituţionalitatea acesteia. În acest sens sunt Decizia nr. 689 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, Decizia nr. 695 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 16 ianuarie 2020, Decizia nr. 207 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 3 iulie 2020, şi Decizia nr. 187 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1039 din 6 noiembrie 2020. Prin aceste decizii, Curtea a arătat că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului. Mai mult, având în vedere că acest drept se acordă din fonduri publice, legiuitorul, raportându-se la resursele financiare disponibile, stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, iar atunci când aceleaşi temeiuri o impun, poate dispune suspendarea dreptului sau chiar încetarea acordării acestuia. 30. Curtea a precizat că libertatea de reglementare a legiuitorului este limitată de prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, astfel că toţi cetăţenii care îndeplinesc condiţiile acordării indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor trebuie să se bucure în mod egal de acest drept. În ceea ce priveşte însă cerinţa legală care condiţionează acordarea indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor de desfăşurarea activităţii funcţiei de bază într-un domeniu pentru care înalta calificare profesională dobândită prin obţinerea acestui titlu prezintă relevanţă, Curtea a apreciat că aceasta se sprijină pe evidente raţiuni obiective, ce vizează înseşi temeiurile pentru care acest drept este acordat. Astfel, Curtea a observat că, prin reglementarea indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, legiuitorul recunoaşte şi recompensează contribuţia profesională deosebită pe care o persoană care a obţinut titlul de doctor se presupune că o are în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea profesională. În concepţia legiuitorului, simpla calificare a unei persoane în diverse domenii de activitate, chiar dacă se face la un nivel superior, nu justifică per se acordarea acestei indemnizaţii dacă nu este valorificată în activitatea profesională de bază. Prin urmare, instituirea unui tratament juridic diferit între persoanele care deţin titlul de doctor în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea profesională de bază şi cele care deţin acest titlu în alte domenii, nerelevante pentru această activitate, este justificată în mod obiectiv şi rezonabil (Decizia nr. 689 din 31 octombrie 2019, antereferită, paragrafele 16-18). 31. Curtea apreciază că nu au intervenit elemente noi, care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale. 32. Cât priveşte condiţia prevăzută de art. 19^1 din Legeacadru nr. 284/2010 potrivit căreia sporul pentru deţinerea titlului de doctor putea fi acordat şi în situaţia în care conducătorul instituţiei aprecia că pregătirea doctorală era utilă compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea persoana respectivă - soluţie legislativă care nu a mai fost păstrată în conţinutul art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 -, Curtea constată că aceasta reprezenta o reglementare mai generoasă, care dădea posibilitatea obţinerii sporului prevăzut de acest articol de lege şi persoanelor care deţineau un titlu de doctor în alte domenii decât cele în care îşi desfăşurau activitatea. 33. Reglementarea lăsa conducătorilor instituţiilor libertatea de a discerne cu privire la acordarea acestui spor, astfel că decizia acestora era discreţionară. Curtea apreciază însă că marja de apreciere pe care textul de lege a lăsat-o conducătorilor instituţiilor în această materie a fost justificată de diversitatea situaţiilor care se puteau naşte în practică şi care prezentau particularităţi imposibil de surprins şi anticipat de legiuitor. 34. În plus, Curtea observă că textul de lege nu conţinea în sine nicio prevedere care să determine interpretarea potrivit căreia marja de apreciere a conducătorilor instituţiei se putea transforma în libertatea de a decide diferit pentru persoane aflate în situaţii identice, astfel că, dacă în practică asemenea tratamente diferite au avut loc, trebuie avute în vedere probleme de aplicare a legii, ce pot fi supuse controlului instanţelor de judecată. 35. De altfel, Curtea apreciază că tot competenţei instanţei de judecată revine şi analizarea aspectelor invocate de autorul excepţiei referitoare la modalitatea de aplicare, de către conducătorul instituţiei, a dispoziţiilor legale criticate în ceea ce priveşte aprecierea incidenţei domeniului în care acesta deţine titlul de doctor asupra activităţii profesionale pe care o desfăşoară şi acordarea drepturilor băneşti corelative. 36. Curtea aminteşte că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. De asemenea, o greşită interpretare şi aplicare a legii poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar, iar acceptarea unui punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, Curtea, exercitând competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragrafele 20 şi 21, sau Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 19). 37. În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei. Aşadar, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte aspectele referitoare la aplicarea şi interpretarea legii în speţele deduse spre judecată instanţelor judecătoreşti. 38. În continuare, analizând criticile de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, Curtea constată că textul de lege se referă la situaţiile în care există o cauză care împiedică judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei sau grefierul să semneze hotărârea judecătorească şi nu are în vedere situaţia în care membrii completului care judecă procesul nu au putut rămâne aceiaşi în tot cursul judecăţii, situaţie reglementată distinct de art. 214 din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea constată că textul de lege se referă în mod exclusiv la cauze care împiedică semnarea hotărârii şi nu are în vedere situaţia în care hotărârea nu ar fi redactată de judecătorul care a participat la dezbateri. Conţinutul textului de lege este clar în această privinţă, iar susţinerile autorului excepţiei sunt lipsite de suport juridic, astfel că urmează a fi respinse ca neîntemeiate. 39. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dan Băzăvan în Dosarul nr. 10.254/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 14 alin. (1) prima frază din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ale art. 19^1 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri fiscal-bugetare şi ale art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
