Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.011/20 aprilie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 571A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că legea criticată conţine prevederi ce contravin art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie. În acest sens se susţine că legea criticată este eliptică cu privire la modul în care interdicţiile aplicate prin acte administrative individuale, emise de o autoritate administrativă autonomă (Agenţia Naţională de Integritate), acte emise în executarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, vor înceta de drept conform legii criticate - în privinţa persoanelor care au avut calitatea de senator/deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013. Astfel, nu se prevede modul în care aceasta va fi pusă în executare în mod concret, în sensul că nu se precizează care este autoritatea competentă să constate încetarea de drept şi conform cărei proceduri ar trebui ea să acţioneze. Formularea generală a unui efect juridic al legii - precum încetarea de drept a efectelor unor acte administrative individuale - nu poate complini absenţa unor prevederi legale care să precizeze cine are competenţa şi cum trebuie să acţioneze pentru a realiza efectul juridic dorit, fapt care afectează claritatea normei şi securitatea raporturilor juridice, păstrarea sau eliminarea respectivelor interdicţii fiind incertă din perspectiva modului de punere în executare a legii. Deşi Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege încetarea de drept a unor interdicţii stabilite de un organ administrativ sau a unor obligaţii stabilite de organul fiscal, ori de câte ori acesta a optat pentru asemenea soluţii a prevăzut, invariabil, ca încetarea de drept să fie constatată de anumite autorităţi executive cu atribuţii legale în domeniu, tocmai în scopul asigurării de către acestea a organizării executării şi a executării în concret a respectivelor dispoziţii stabilite de organul legislativ. Ca atare, apare necesară precizarea în lege a autorităţilor, precum şi a procedurilor ce fac posibilă producerea efectelor juridice scontate, astfel încât persoanele care intră sub incidenţa legii, precum şi autorităţile publice care verifică şi constată existenţa interdicţiilor să poată fi înştiinţate sau să poată lua la cunoştinţă că unele efecte juridice ale actului administrativ individual respectiv încetează de drept în temeiul legii. Ipoteza în care instanţele ar putea lua act de încetarea de drept a unor astfel de interdicţii dacă pe rolul lor s-ar afla litigii ce ar avea ca obiect contestarea unor rapoarte ale Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la fapte comise în perioada 2007-2013 este condiţionată de elemente extrinseci legii criticate care depind de fapte juridice ori manifestări de voinţă incerte şi, în plus, se arată că această lege nu oferă o soluţie legală pentru situaţiile în care rapoartele Agenţiei Naţionale de Integritate nu ar fi contestate în instanţă ori ar exista hotărâri judecătoreşti definitive ce ar confirma interdicţiile în cauză. 4. Singura variantă judicioasă pentru punerea în executare a dispoziţiilor legii criticate ar fi ca autoritatea executivă emitentă a actului administrativ individual să poată emite actul administrativ de constatare a încetării de drept, în temeiul legii, a interdicţiilor care au fost stabilite prin actul administrativ iniţial. Faptul că legiuitorul prevede încetarea de drept a unor interdicţii stabilite printr-un act administrativ care se bucură în continuare de prezumţia de legalitate presupune cu necesitate şi existenţa unor măsuri de punere în aplicare a legii, apte să asigure respectarea principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi a principiului securităţii raporturilor juridice. Parlamentul este competent să dispună pentru viitor cu privire la efectele juridice pe care le produc actele administrative emise în baza unor dispoziţii legale, dar punerea în executare în concret a unor astfel de dispoziţii legale, prin care încetează efectele juridice ale acelor acte administrative, trebuie realizată tot prin intermediul unui act administrativ, de punere în executare a încetării efectelor actului juridic iniţial vizat. În caz contrar, dacă s-ar accepta că organul legiuitor ar putea desfiinţa efectele juridice ale unor acte ale autorităţilor executive - fără ca respectivele acte să fie anulate, revocate sau modificate de autorităţile emitente în conformitate cu noile dispoziţii legale - ar rezulta, în fapt, o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. În sensul că o omisiune legislativă este aptă să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, este indicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014. 5. Se mai susţine că legea criticată contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, deşi scopul legii criticate, aşa cum a fost recunoscut şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 52 din 1 februarie 2018 a fost acela de a impune o soluţie juridică de natură să rezolve problemele apărute prin aplicarea extensivă a instituţiei extrapenale a conflictului de interese în privinţa deputaţilor şi senatorilor pentru perioada de referinţă 2007-2013, formulările sale sunt lipsite de claritate, precizie, generând impredictibilitate în aplicarea normei. În acest sens, se menţionează faptul că din modul său de redactare legea supusă controlului vizează oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013 şi nu doar perioada 2007-2013, precum şi toate conflictele de interese, nu doar pe cele generate de angajarea soţului deputatului sau senatorului, după caz, ori a rudelor/afinilor acestuia la biroul parlamentar, ceea ce înseamnă că această lege instituie încetarea de drept a tuturor interdicţiilor pentru toate tipurile de conflicte de interese constatate de Agenţia Naţională de Integritate cu privire la deputaţi şi senatori care şi-au exercitat mandatul în oricare dintre cele trei legislaturi cuprinse în perioada amintită (2004-2008, 2008-2012 şi 2012-2016). Din această perspectivă, legea criticată este lipsită de gradul de claritate şi precizie necesar pentru o corectă interpretare şi aplicare. 6. Se susţine că legea criticată contravine art. 1 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. În acest sens, se arată că, prin modul neclar şi imprecis de reglementare a dispoziţiilor legale, se ajunge la o interpretare excesivă, contrară chiar scopului avut în vedere de legiuitor, anume ca toate interdicţiile pentru toate tipurile de conflicte de interese constatate de Agenţia Naţională de Integritate cu privire la deputaţi şi senatori care şi-au exercitat mandatul în legislaturile 2004-2008, 2008-2012 şi 2012-2016 să înceteze de drept. O astfel de soluţie legislativă este contrară jurisprudenţei constituţionale în materia asigurării integrităţii în funcţiile şi demnităţile publice, ceea ce contravine şi dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. 7. Se apreciază că legea criticată contravine art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. În acest sens, se arată că unul dintre cele patru obiective de referinţă specifice stabilite în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (M.C.V.), instituit prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, a fost chiar „înfiinţarea, conform celor prevăzute, a unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive“. 8. În Raportul M.C.V. din anul 2017, Comisia Europeană a realizat o trecere în revistă a evoluţiilor privind acest obiectiv de referinţă şi a reţinut că, încă de la înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate, rapoartele M.C.V. au evidenţiat rezistenţa faţă de punerea în aplicare a rapoartelor Agenţiei Naţionale de Integritate, chiar şi atunci când au fost confirmate printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, rapoartele M.C.V. succesive din anii 2013-2016 au relevat faptul că „punerea în aplicare a rapoartelor Agenţiei Naţionale de Integritate privind membrii Parlamentului, chiar şi atunci când sunt confirmate prin hotărâre judecătorească, a fost pusă sub semnul întrebării“. Printre recomandările făcute de Comisia Europeană în acest cadru, au fost amintite următoarele: „să se asigure că nu există excepţii de la aplicabilitatea actelor legislative privind incompatibilitatea, conflictele de interese şi averile nejustificate“ (raportul din luna ianuarie 2014) sau faptul că „Parlamentul ar trebui să dea dovadă de transparenţă în procesul său decizional cu privire la acţiunile întreprinse în urma hotărârilor definitive şi irevocabile având ca obiect incompatibilităţi, conflicte de interese şi averi ilicite pronunţate împotriva membrilor săi“ (raportul din luna ianuarie 2017). Cu privire la efectul recomandărilor stabilite prin rapoartele de evaluare pentru România în acest cadru, Curtea Constituţională a reţinut că România „are obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012). 9. Or, prin eliminarea efectului generat de constare printr-un raport definitiv al Agenţiei Naţionale de Integritate a nerespectării prevederilor legale privind conflictul de interese de către persoanele care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, şi anume încetarea de drept a interdicţiilor aplicate acestora în temeiul art. 25 din Legea nr. 176/2010, este afectată stabilitatea cadrului legislativ în materie de integritate, dar şi caracterul disuasiv al măsurilor aplicate de Agenţia Naţională de Integritate, contrar angajamentelor asumate de România şi, implicit, recomandărilor Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, ceea ce atrage nerespectarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 10. În considerarea argumentelor expuse, se solicită constatarea neconstituţionalităţii legii criticate şi admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate. 11. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 12. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 13. Se arată că legea criticată nu vizează conflictul de interese ca faptă de natură penală şi nici pedepsele accesorii sau complementare dispuse de instanţa judecătorească competentă, ci se referă, în mod expres, la interdicţiile aplicate deputaţilor şi senatorilor ca urmare a constatării de către Agenţia Naţională de Integritate, prin raportul său de evaluare, a stării de conflict de interese în sens de ilicit civil. Această soluţie legislativă nu pune aşadar în discuţie şi nici nu afectează competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate, care are, în continuare, deplină competenţă cu privire la realizarea, în aceiaşi parametri legali, a atribuţiilor aferente realizării scopului pentru care a fost înfiinţată. 14. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie, se arată că respectarea standardelor de claritate şi previzibilitate a legii a devenit o cerinţă de rang constituţional, sens în care sunt indicate Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012. 15. Se arată că, în materia conflictului de interese cu privire la persoane având calitatea de deputat sau senator, Curtea Constituţională a menţionat, în considerentele Deciziei nr. 619 din 11 octombrie 2016, că „în perioada 2003-2007 dispoziţiile privind conflictul de interese în exercitarea calităţii de deputat sau senator se aplicau şi acestora, fără a se indica, în mod expres, cazurile de conflict de interese, iar în perioada 2007-2013 este o situaţie normativă relativ confuză din moment ce, deşi aceştia aveau obligaţia de a depune declaraţie de interese, instituţia extrapenală a conflictului de interese nu se aplica în privinţa deputaţilor şi senatorilor. Abia din 2013 apare un caz de conflict de interese expres prevăzut, precum şi obligaţia deputaţilor şi senatorilor de a respecta «legislaţia în materie privind conflictul de interese» (art. I pct. 14 din Legea nr. 219/2013), în caz contrar, fapta deputatului sau senatorului fiind abatere disciplinară şi sancţionată cu reducerea indemnizaţiei pe o perioadă de maximum 3 luni.“ Având în vedere considerentele acestei deciziei, care au caracter obligatoriu, legiuitorul, prin art. 25^1 nou-introdus, constată încetarea de drept, prin efectul legii, a interdicţiilor aplicate persoanelor care au avut calitatea de deputat şi/sau senator în perioada 2007-2013, pe baza rapoartelor de evaluare prin care s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în perioada 2007-2013, perioadă în care instituţia juridică extrapenală a conflictului de interese nu se aplica, nefiind incidentă în privinţa deputaţilor şi senatorilor. Sub aspectul conţinutului normativ, art. 25^1 instituie pentru viitor dispoziţii cu privire la situaţii juridice produse în trecut, sub imperiul unor norme juridice neclare. 16. Ca urmare, încetarea de drept a interdicţiilor aplicate persoanelor care au avut calitatea de deputat şi/sau senator, în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare, are semnificaţia unei măsuri care se produce prin efectul legii, fără a fi necesară exercitarea vreunei proceduri prealabile. Eventualele înscrisuri emise în acest context pot doar să consemneze situaţia de fapt, produsă prin efectul direct al aplicării legii. Ca urmare, acestea au exclusiv caracter declarativ, fără a avea însă un caracter constitutiv de drepturi şi obligaţii. Având în vedere aceste considerente, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5) din Legea fundamentală, cu privire la componenta legată de claritatea şi de previzibilitatea normei juridice contestate. 17. Se mai arată că, în temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul are competenţa constituţională de a stabili măsurile pe care le consideră adecvate în privinţa persoanei aflate sub imperiul interdicţiei aplicate pentru nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese. În virtutea calităţii de unică autoritate legiuitoare a ţării, având dreptul de a reglementa asemenea interdicţii, are totodată şi dreptul de a le înlătura. 18. În ceea ce priveşte reglementarea încetării de drept a interdicţiei se apreciază că aceasta reprezintă o măsură cu privire la care legiuitorul decide şi în privinţa căreia Curtea Constituţională nu se poate pronunţa cu privire la caracterul just sau injust, întrucât acest aspect ţine de oportunitatea măsurii. 19. Referitor la susţinerea potrivit căreia legea contestată încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie se arată că aprecierile şi temerile exprimate de autorul sesizării sunt lipsite de temei, iar invocarea acestora este irelevantă în stabilirea concordanţei normei juridice contestate cu prevederile constituţionale. Invocarea acestei opinii nesocoteşte, de altfel, practica recentă a forului constituţional, astfel cum aceasta reiese, spre exemplu, din Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016. 20. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate potrivit cărora legea contestată încalcă art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie se apreciază că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate o reprezintă Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene, care reglementează obligaţii în sarcina statului român, cu referire expresă la autorităţi şi instituţii publice competente în principal în domeniul judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, după caz. După cum arată autorul sesizării de neconstituţionalitate, citând din Raportul din ianuarie 2014, Comisia Europeană a recomandat României „să se asigure că nu există excepţii de la aplicabilitatea actelor legislative privind incompatibilitatea, conflictele de interese şi averile nejustificate“. Rezultă astfel că problemele constatate sunt legate de implementarea dispoziţiilor normative, aspecte care exced competenţei forului legislativ. Doar în situaţiile în care problemele sunt generate de necorelări legislative sau de existenţa unor norme juridice imprecise trebuie să intervină forul legiuitor, care are competenţa exclusivă de a decide atât cu privire la oportunitatea adoptării unui act normativ, cât şi cu privire la conţinutul normativ, cu respectarea prevederilor constituţionale. Din perspectiva acestor aspecte se subliniază că măsura legislativă contestată nu afectează şi nici nu împiedică aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în Decizia 2006/928/CE, în sensul atingerii/îndeplinirii obiectivelor de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei. Invocarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 nu poate constitui temei al controlului de constituţionalitate şi nici temei al cenzurării actului normativ intern din perspectiva unei încălcări a legii fundamentale. 21. Scopul Legii nr. 176/2010 rămâne, în continuare, potrivit art. 8, acela de a asigura imparţialitatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de a preveni corupţia instituţională, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute în lege, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice. 22. Soluţia legislativă adoptată nu face decât să transpună ceea ce a statuat Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, şi anume că în perioada 2007–-2013 exista o situaţie normativă relativ confuză din moment ce, deşi parlamentarii aveau obligaţia de a depune declaraţie de interese, instituţia extrapenală a conflictului de interese nu li se aplica. 23. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care au următorul cuprins: "ART. I După articolul 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, cu modificările ulterioare, se introduce un nou articol, art. 25^1, cu următorul cuprins: ART. 25^1 Interdicţiile aplicate persoanelor care au avut calitatea de senator şi/ sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, în temeiul art. 25, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate şi care au constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, încetează de drept ART. II Modificările aduse prin prezenta lege se aplică începând cu data intrării în vigoare" 26. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, calitatea legii şi securitatea raporturilor juridice, ale art. 147 alin. (4) privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind obligaţiile României rezultate din calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene. 27. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 28. Cu privire la titularul dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, care, potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, are îndreptăţirea constituţională de a sesiza Curtea Constituţională. 29. În ceea ce priveşte termenul în care a fost formulată, Curtea reţine mai întâi că legea criticată a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 7 martie 2018, prin care a constatat constituţionalitatea acesteia în raport cu art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (2), art. 74 alin. (3) şi (5), art. 75 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. După pronunţarea deciziei antereferite, Preşedintele României a formulat o cerere de reexaminare, care a fost respinsă de către Parlament, legea fiind adoptată de către Camera Deputaţilor şi Senat la data de 28 martie 2018, respectiv 10 aprilie 2018, fără nicio modificare redacţională faţă de forma sa iniţială. În aceste condiţii, legea criticată a fost trimisă spre promulgare la data de 13 aprilie 2018, iar Preşedintele României a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate la data de 20 aprilie 2018, aşadar, în interiorul termenului de promulgare de 10 zile pe care Preşedintelui României îl are la dispoziţie, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie. Prin urmare, varianta redacţională a legii supusă controlului de constituţionalitate de către Preşedintele României, prin prezenta cerere, este identică cu cea supusă controlului de constituţionalitate în urma căruia a fost pronunţată Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018. În aceste condiţii, Preşedintele României a procedat la sesizarea Curţii Constituţionale şi a formulat critici de neconstituţionalitate intrinsecă, prin raportare la art. 1 alin. (3)-(5), art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, cu privire la aceeaşi formă a legii supusă anterior controlului de constituţionalitate, critici pro parte similare, iar pro parte diferite celor la care Curtea a răspuns şi le-a respins, ca neîntemeiate, prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018. 30. În acest context, Curtea observă că, în accepţiunea Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, o obiecţie de neconstituţionalitate (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă. Curtea, prin aceeaşi decizie, paragraful 66, a mai indicat că „odată reglementate termenele procedurale şi substanţiale care vizează raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, termene care au ca finalitate stabilirea unei rigori în derularea procedurii legislative, respectarea acestora se impune cu forţă egală tuturor subiectelor de drept aflate în ipoteza art. 146 lit. a) din Constituţie, care sunt obligate deopotrivă să se încadreze în prescripţia legală dacă apreciază că sunt temeiuri pentru sesizarea Curţii Constituţionale“. Având în vedere considerentele deciziei antereferite, Curtea constată că formularea obiecţiei de neconstituţionalitate, în prezenta cauză, se încadrează în ipoteza a doua din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, cu referire la termenul de 10 zile de promulgare, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie. 31. În aceste condiţii, în cauza de faţă, devin aplicabile cele constatate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, care privesc o condiţie de admisibilitate referitoare la sfera sa de competenţă, şi anume că, în ipoteza în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate „vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare. Întrucât obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, Curtea nu va mai proceda la examinarea criticilor formulate pe fondul reglementării“. Aceste considerente, raportate la art. 147 alin. (2) din Constituţie, sunt aplicabile mutatis mutandis cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României, în condiţiile art. 77 alin. (2) din Constituţie. 32. În sensul celor de mai sus, Curtea reţine că reexaminarea realizată conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale“, presupune deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 187). De aceea, în măsura în care un text legal nu a format obiectul reexaminării în procedura de punere de acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia de neconstituţionalitate, el nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate a legii reexaminate [a se vedea Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 129]. Similar, cererea de reexaminare formulată conform art. 77 alin. (2) din Constituţie are drept efect redeschiderea procedurii legislative, însă numai în limitele cererii de reexaminare [Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 6 martie 2018, paragraful 47]. Parlamentul trebuie să reexamineze toate textele de lege la care face referire cererea Preşedintelui României, precum şi pe cele care au legătură cu acestea, asigurându-se succesiunea logică a ideilor şi coerenţa reglementării. În acest context se impune a fi modificate chiar şi unele dispoziţii ale legii care nu au fost în mod expres cuprinse în cererea de reexaminare, dar care sunt în mod indisolubil legate de acestea [Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, paragraful 46]. Prin urmare, şi în privinţa legii adoptate ca urmare a admiterii cererii de reexaminare, în măsura în care un text legal nu a format obiectul reexaminării, el nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate a legii reexaminate. De asemenea, întrucât cererea de reexaminare nu este obligatorie pentru Parlament, spre deosebire de decizia de neconstituţionalitate, în cazul în care Parlamentul o respinge sau o admite în parte, nu pot forma obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile legale nereexaminate, şi anume cele care nu au suferit niciun eveniment legislativ în procedura de reexaminare. Prin urmare, indiferent că o cerere de reexaminare a fost admisă/admisă în parte/respinsă, pot forma obiectul controlului a priori de constituţionalitate numai dispoziţiile legale supuse unor intervenţii legislative în procedura de reexaminare, precum şi procedura de adoptare a legii în urma cererii de reexaminare, cu titlu exemplificativ, reţinându-se cvorumul de şedinţă, majoritatea de vot sau ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului. În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie formulează o obiecţie de neconstituţionalitate fără a contesta diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia. 33. În cauza de faţă, Curtea constată că cererea de reexaminare a fost respinsă de Parlament, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate, formulată în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie, nu mai putea viza decât critici de neconstituţionalitate extrinsecă cu privire la procedura de adoptare a legii. În această etapă a promulgării, în condiţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie, critici de neconstituţionalitate intrinsecă puteau fi formulate numai în privinţa dispoziţiilor legale reexaminate; or, în cazul de faţă, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare, nicio dispoziţie legală nu a fost reexaminată, astfel încât nu puteau fi aduse critici de neconstituţionalitate intrinsecă însăşi dispoziţiilor legale cuprinse în forma iniţială a legii, anterioare cererii de reexaminare formulate. Astfel de critici puteau fi formulate în perioada 21 decembrie 2017-9 ianuarie 2018, interval temporar care cuprinde dies a quo data trimiterii legii spre promulgare şi dies a quem data expirării termenului ipotetic de promulgare, aspect ce se încadrează în ipoteza a treia din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, cu referire la termenul de 20 zile de promulgare, conform art. 77 alin. (1) din Constituţie, dat fiind că termenul de promulgare a fost întrerupt, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte obiecţii de neconstituţionalitate, soluţionată prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018. 34. În consecinţă, Curtea constată, pe de o parte, că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată cu depăşirea termenului stabilit prin ipoteza a treia din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, cu referire la termenul de 20 de zile de promulgare, conform art. 77 alin. (1) din Constituţie, iar, pe de altă parte, deşi formulată în termenul stabilit prin ipoteza a doua din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, cu referire la termenul de 10 zile de promulgare, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie, criticile de neconstituţionalitate invocate de către Preşedintele României au o natură intrinsecă şi, prin urmare, în mod evident, nu vizează dispoziţii legale care să fi fost supuse reexaminării din moment ce cererea de reexaminare a fost respinsă. Prin urmare, în considerarea celor două aspecte antereferite, care vizează atât regularitatea sesizării sale, cât şi sfera sa de competenţă [a se vedea paragraful 27 al prezentei decizii], Curtea constată că nu a fost legal sesizată şi nu este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate formulată, drept pentru care o va respinge ca inadmisibilă. 35. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că, sesizarea de neconstituţionalitate - formulată de Preşedintele României - se impunea a fi examinată pe fond şi nu respinsă ca inadmisibilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: 1. Prealabil examinării pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional are obligaţia verificării admisibilităţii acesteia. Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control a constituţionalităţii legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. De aceea, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilităţii sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional. 2. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile art. 146 lit. a) şi art. 77 din Constituţie, precum şi la dispoz. art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, în care sunt prevăzute condiţiile referitoare la atribuţia Curţii Constituţionale de exercitare a controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgare şi care vizează trei aspecte: - dreptul de sesizare a Curţii; – termenul de sesizare; – obiectul sesizării. 3. Cu privire la regularitatea sesizării Curţii Constituţionale - în raport cu care, în opinia majoritară, s-a apreciat că sesizarea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, pe de o parte, cu motivarea nerespectării termenului de sesizare de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie, iar pe de altă parte, în raport cu obiectul sesizării - considerăm că, în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional a fost legal sesizată, obiecţia de neconstituţionalitate fiind formulată cu îndeplinirea tuturor cerinţelor prevăzute în art. 146 lit. a), art. 77, art. 147 alin. (2) din Constituţie şi în art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992. 4. Legea criticată prin prezenta sesizare de neconstituţionalitate a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 7 martie 2018, prin care a constatat constituţionalitatea acesteia, în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (2), art. 74 alin. (3) şi (5), art. 75 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. După pronunţarea deciziei mai sus menţionate, Preşedintele României a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă de către Parlament, legea fiind adoptată de Camera Deputaţilor la data de 28 martie 2018 şi, respectiv, de Senat la data de 10 aprilie 2018, fără nicio modificare redacţională faţă de forma sa iniţială. În aceste condiţii, legea a fost trimisă spre promulgare la data de 13 aprilie 2018, iar Preşedintele României a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate la data de 20 aprilie 2018, deci, în interiorul termenului de promulgare de 10 zile pe care acesta îl are la dispoziţie, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie. Prin urmare, varianta redacţională a legii supusă controlului de constituţionalitate de către Preşedintele României, prin prezenta sesizare, a fost identică cu cea supusă anterior controlului de constituţionalitate, în urma căruia a fost pronunţată Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018. 5. Cu privire la aşa-zisa nerespectare de către Preşedintele României a termenului de sesizare de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie şi în raport cu care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, arătăm următoarele: Natura juridică de termen de decădere a termenului de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie şi de termen până la care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional în cadrul controlului a priori de constituţionalitate a fost stabilită pentru prima dată de către instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, contrar jurisprudenţei sale constante anterioare, conform căreia în privinţa exercitării dreptului de sesizare a Curţii pentru realizarea controlului de constituţionalitate a priori, nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu prevăd un termen de decădere pentru titularii dreptului de sesizare, acesta fiind limitat, sub aspect temporal, doar de momentul promulgării legii. Cu privire la termenul de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie, teoreticienii dreptului constituţional, în mod just, au stabilit că acesta nu este un termen de decădere, ci un termen: - care îl are ca beneficiar direct doar pe Preşedintele României, nefiind aplicabil în cadrul procedurii de control a priori de constituţionalitate; – care vizează strict atribuţia constituţională a Preşedintelui statului de a promulga legi, aplicându-se doar în relaţia acestuia cu Parlamentul; – un termen incert, cu efect extinctiv - data promulgării legii, dată ce nu se poate cunoaşte, de vreme ce nu se poate prestabili, cu certitudine, data la care se vor finaliza procedurile de reexaminare sau de verificare a constituţionalităţii legii; – un termen ce nu este susceptibil nici de întrerupere şi nici de suspendare. În acest sens facem trimitere la argumentele invocate în opinia separată la Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018. În raport cu natura juridică a termenului de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie şi de faptul că data promulgării legii este momentul final până la care se pot formula sesizări de neconstituţionalitate în cadrul controlului a priori, în mod greşit, din punctul nostru de vedere sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României în prezenta cauză a fost respinsă ca inadmisibilă. După epuizarea primei etape a procedurii derulate cu privire la legea din prezenta cauză, mai exact după momentul respingerii de către Parlament a cererii de reexaminare formulată de Preşedintele României, legea i-a fost trimisă acestuia spre promulgare la data de 13 aprilie 2018 Preşedintele României a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate la data de 20 aprilie 2018, deci, în interiorul termenului de promulgare de 10 zile pe care acesta îl are la dispoziţie, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie. Pe de altă parte, în mod greşit, în prezenta cauză - în susţinerea inadmisibilităţii sesizării formulată de Preşedintele României, cu motivaţia depăşirii termenului de 20 de zile, prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie - s-au invocat considerentele Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, apreciindu-se că acestea ar fi incidente în speţă. Dacă ar fi să aplicăm Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018 prezentei cauze, ar însemna că Preşedintele României ar fi trebuit să respecte, în demersul său, considerentele unei decizii ce nu fusese încă pronunţată la momentul derulării primei proceduri de verificare a constituţionalităţii legii, procedură ce a avut loc în luna decembrie 2017. Astfel, conform celor statuate în Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, paragraful 21 (decizie pronunţată anterior de Curtea Constituţională cu privire la aceeaşi lege supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză), parcursul legislativ al legii analizate a fost următorul: "Propunerea legislativă a fost iniţiată de 1 deputat, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 21 noiembrie 2017, care, în calitate de Cameră de reflecţie, a adoptat-o în data de 11 decembrie 2017 (voturi pentru = 167, contra = 90, abţineri = 2, nu au votat = 4). Ulterior, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 18 decembrie 2017 (voturi pentru = 77, contra = 39, abţineri = 0). La data de 20 decembrie 2017, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate." Conform celor susţinute în opinia majoritară, în prezenta cauză Preşedintele statului ar fi trebuit să exercite dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale, după ce legea i-a fost trimisă, pentru prima dată, spre promulgare, mai exact în perioada 21 decembrie 2017-9 ianuarie 2018. Or, Decizia nr. 67 - prin care s-a statuat că termenul de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie este un termen de decădere, respectiv termenul maxim până la care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional în cadrul controlului a priori de constituţionalitate - a fost pronunţată de Curtea Constituţională, ulterior perioadei menţionate mai sus (21 decembrie 2017-9 ianuarie 2018), mai exact la data de 21 februarie 2018 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 13 martie 2018. Drept urmare, nu se poate imputa Preşedintelui României faptul că nu a respectat ori nu a ţinut cont de o decizie a Curţii Constituţionale (şi care, de altfel, a reprezentat o noutate în peisajul procedurii constituţionale), pronunţată ulterior perioadei 21 decembrie 2017-9 ianuarie 2018, interval de timp în care – conform opiniei majoritare - Preşedintele României ar fi trebuit să formuleze obiecţia de neconstituţionalitate şi în raport cu care sesizarea i-a fost respinsă ca inadmisibilă. Faţă de cele menţionate mai sus şi, în raport cu modul de desfăşurare a procedurii legislative, apreciem că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României a fost introdusă în termenul de 10 zile prevăzut în art. 77 alin. (3) din Constituţie, termen aplicabil în cauză. 6. Pe de altă parte, considerăm că o eventuală inadmisibilitate a sesizării, în raport cu obiectul acesteia - în opinia majoritară, acesta a reprezentat cel de-al doilea motiv de inadmisibilitate - ar fi putut fi invocată în prezenta cauză, doar dacă instanţa de contencios constituţional ar fi constatat că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României era identică în conţinut cu obiecţia de neconstituţionalitate formulată anterior de un număr de 52 de deputaţi şi care a fost soluţionată prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, respectiv dacă s-ar fi constatat că Preşedintele României, în sesizarea de neconstituţionalitate, ar fi invocat aceleaşi texte de lege şi ar fi formulat aceleaşi critici de neconstituţionalitate cu privire la acestea, similare celor anterioare. Or, chiar în opinia majoritară (a se vedea paragraful 29 din Decizie) se arată că, Preşedintele României în sesizarea adresată Curţii Constituţionale, cu privire la aceeaşi formă a legii, supusă anterior controlului de constituţionalitate, a formulat critici de neconstituţionalitate intrinsecă, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3)-(5), art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, critici pro parte similare, iar pro parte diferite celor la care instanţa de contencios constituţional a răspuns şi le-a respins ca neîntemeiate, prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018. În aceste condiţii, sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României, prezentând o diferenţă specifică faţă de obiecţia de neconstituţionalitate anterioară, soluţionată prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, diferenţă ce-i conferă o identitate proprie, s-ar fi impus a fi examinată de către instanţa de contencios constituţional pe fond, şi nu respinsă ca inadmisibilă. Având în vedere că, în opinia majoritară s-a susţinut că Preşedintele României avea posibilitatea/obligaţia de a contesta constituţionalitatea legii sub aspectul conţinutului său normativ iniţial, încă din data de 21 decembrie 2017, dată la care i-a fost trimisă, pentru prima dată, spre promulgare, iar consecinţele neexercitării acestui drept de către Preşedinte, ar fi imposibilitatea utilizării ulterioare de către acesta a celorlalte mijloace constituţionale pe care legea fundamentală i le pune la dispoziţie, prin prevederile art. 77 alin. (2) şi (3), se impune să analizăm dacă, Constituţia îl obligă pe Preşedintele statului să folosească, doar într-o anumită ordine, succesiune, mijloacele constituţionale pe care i le pune la dispoziţie până la momentul promulgării unei legi adoptate de Parlament şi dacă nerespectarea unei astfel de ordini, succesiuni metodice, ar putea atrage sancţiunea respingerii ca inadmisibile a cererilor sau sesizărilor ulterioare formulate de către acesta. Pe de altă parte, dacă s-ar admite o asemenea viziune - precum cea exprimată în opinia majoritară - aceasta ar impune, în mod automat, să existe o anumită ordine, stabilită de Constituţie, în privinţa mijloacelor aflate la îndemâna Preşedintelui referitor la o lege adoptată, dar nepromulgată încă. Ar însemna practic că, în Legea fundamentală ar trebui să se regăsească reglementată obligaţia pentru Preşedintele României, dacă acesta apreciază că nu se impune promulgarea legii, să formuleze, mai întâi, obiecţie de neconstituţionalitate şi, abia ulterior, cerere de reexaminare sau, dacă nu a formulat mai întâi obiecţie de neconstituţionalitate, nu ar putea formula, ulterior, cerere de reexaminare. Or, textul Constituţiei, pe de o parte, nu prevede o asemenea ordine, iar pe de altă parte, nu stabileşte o astfel de condiţionare, întrucât cele două instituţii juridice - sesizarea de neconstituţionalitate şi cererea de reexaminare – au natură juridică diferită, neputând rezulta o ordine de precădere între acestea. Dimpotrivă, apreciem că în privinţa Preşedintelui României situaţia stă total diferit faţă de ceilalţi subiecţi, titulari ai dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, menţionaţi în art. 146 lit. a) din Legea fundamentală, întrucât acesta este singurul subiect de drept care are competenţa constituţională de a redeschide procesul legislativ, conform art. 77 alin. (2) din Constituţie, aspect pe care îl vom dezvolta în continuare. 7. Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, „(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.“ Promulgarea este actul de autentificare a legii, prin care Preşedintele participă, alături de autoritatea legiuitoare la activitatea de legiferare, finalizând astfel procesul legislativ prin emiterea Decretului de promulgare. Analizând conţinutul art. 77 din Constituţie se constată că termenul de 20 de zile, instituit la alin. (1), doar pentru promulgarea legii, nu este un termen susceptibil de întrerupere sau de suspendare, în sens strict procedural, deoarece, dacă intervin anumite evenimente de natură a face imposibilă promulgarea legii în cursul celor 20 de zile, Constituţia prevede, în alin. (3), o procedură şi un termen distincte. Astfel, art. 77 alin. (2) permite Preşedintelui României să ceară Parlamentului, înainte de promulgare, reexaminarea legii, o singură dată. De asemenea, Preşedintele însăşi poate exercita dreptul său constituţional de a sesiza Curtea Constituţională cu obiecţie de neconstituţionalitate a legii, în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, conform art. 146 lit. a) din Constituţie. Prin urmare, pentru situaţia în care referitor la legea trimisă spre promulgare intervin diferite evenimente de natură a reclama, fie reexaminarea legii în Parlament, fie exercitarea controlului de constituţionalitate, Constituţia prevede, la art. 77 alin. (3), următoarele: „(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.“ Aşadar, dacă s-ar admite ideea că termenul de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie ar putea fi întrerupt, ca urmare a înregistrării unei sesizări privind neconstituţionalitatea respectivei legi, atunci acesta ar trebui reactivat, reluat la finalul procedurii de reexaminare a legii, operate de Parlament în temeiul art. 77 alin. (2) şi al art. 147 alin. (2) din Constituţie sau în momentul în care Preşedintele primeşte Decizia Curţii prin care este confirmată constituţionalitatea legii. Constituţia nu prevede însă o astfel de situaţie, ci instituie un nou termen, cel de 10 zile - prevăzut în art. 77 alin. (3) - , deoarece are în vedere o situaţie diferită de cea vizată la art. 77 alin. (1). Or, pentru cazul în care în privinţa unei legi se formulează diferite solicitări de verificare a sa, fie pe calea reexaminării întemeiată pe dispoziţiile art. 77 alin. (2), fie pe calea exercitării controlului a priori de constituţionalitate, conform art. 146 lit. a), Constituţia prevede, în mod expres, în cadrul acestei noi proceduri un alt termen, specific acesteia, respectiv un termen de 10 zile de promulgare a legii. Acest termen a fost redus de legiuitorul constituant la 10 zile în considerarea faptului că, în privinţa respectivei legi a fost confirmată prezumţia de constituţionalitate sau, după caz, aceasta a făcut în prealabil obiectul cererii de reexaminare a Preşedintelui, pentru critici de altă natură. În concluzie, nu se poate pune în discuţie reluarea, ca urmare a întreruperii, a termenului de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1), ci de aplicarea unei alte proceduri şi a unui alt termen, de 10 zile, prevăzute distinct de art. 77 alin. (3) din Constituţie. Pentru toate considerentele expuse susţinem că, în realitate, nu se poate crea un blocaj care să se constituie într-o veritabilă ameninţare asupra activităţii de legiferare, de vreme ce soluţia este prevăzută de legiuitorul constituant în dispoziţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie. Aşa fiind, susţinem că Legea fundamentală oferă soluţii care să răspundă unei eventuale necesităţi de dezamorsare a unui aparent blocaj în activitatea de legiferare, generat de posibile sesizări succesive asupra aceleiaşi legi, anterior promulgării sale. Soluţiile oferite de legiuitorul constituant - cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, respectiv până la data promulgării legii, conform procedurilor distinct prevăzute în art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie - conciliază atât nevoia de fluidizare a activităţii de legiferare, cât şi asigurarea dreptului fundamental de a sesiza Curtea Constituţională şi, în acelaşi timp, dă eficienţă controlului de constituţionalitate a priori, cu păstrarea limitelor şi a cadrului constituţional stabilite de art. 146 şi art. 77 din Legea fundamentală. Pe de altă parte, declanşarea unor proceduri constituţionale de verificare a constituţionalităţii legii înainte de promulgare nu poate fi supusă unor termene de decădere (de 20 de zile sau de 10 zile) alese arbitrar - aşa cum a stabilit instanţa de contencios constituţional prin Decizia recentă nr. 67 din 21 februarie 2018 -, ci, aşa cum a statuat Curtea Constituţională anterior, într-o jurisprudenţă constantă, unica limitare este aceea ca legea să nu fi fost promulgată de Preşedintele statului la data înregistrării sesizării la instanţa de contencios constituţional. De aceea, Constituţia nu prevede în cuprinsul art. 146 lit. a) un anumit termen de sesizare, ci face referire exclusiv la competenţa Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgare, indiferent că promulgarea s-a realizat în cadrul primei proceduri, prevăzută în art. 77 alin. (1) din Constituţie sau în cadrul procedurii reglementată în art. 77 alin. (3) din Constituţie. 8. Din cele expuse mai sus se poate constata că drumul legii spre promulgare poate fi întârziat de două cauze: - sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea legii; – reexaminarea legii, fie la cererea Preşedintelui României, fie urmare pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională şi prin care s-a constatat neconstituţionalitatea parţială a legii. 9. Sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea legii Orice lege poate fi atacată la Curtea Constituţională pentru motive de neconstituţionalitate, înainte de promulgarea acesteia. Sesizarea instanţei de contencios constituţional cu privire la neconstituţionalitatea unei legi, în cadrul controlului a priori exercitat de Curtea Constituţională, face imposibilă promulgarea legii de către Preşedintele României în cursul termenului de 20 de zile de la primirea legii, termen prevăzut în art. 77 alin. (1), motiv pentru care Constituţia prevede în art. 77 alin. (3) o procedură şi un termen distincte, aşa cum s-a arătat anterior. Examinând textul art. 146 lit. a) din Constituţie constatăm că legiuitorul a înţeles să confere calitatea de subiect de sezină (de titular al dreptului de sesizare) a Curţii, pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, fie unor subiecte individuale - Preşedintele României, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului - , fie unor subiecte colective - un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori -, strict şi limitativ determinate de norma constituţională şi care reprezintă entităţi instituţionale cu rol bine definit în cadrul statului de drept. 10. Reexaminarea legii Reexaminarea legii reprezintă o altă modalitate, prevăzută în Constituţie, de întârziere a promulgării legii de către Preşedintele statului. Potrivit art. 77 alin. (2) şi (3) din Constituţie reexaminarea legii se realizează, de regulă, în două situaţii, şi anume: - în situaţia în care Preşedintele României cere Parlamentului reexaminarea legii; – şi în situaţia în care reexaminarea legii este impusă, din cauza declarării ca neconstituţionale a unor dispoziţii din conţinutul ei de către Curtea Constituţională. În ce priveşte prima situaţie, potrivit prevederilor art. 77 alin. (2) din Constituţie, înainte de promulgarea legii, Preşedintele României poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea acesteia, deci, Legea fundamentală permite şefului de stat să oprească procesul legislativ prin trimiterea legii Parlamentului spre reexaminare. Se pune firesc întrebarea dacă există limitări pentru Preşedintele României în formularea unei cereri de reexaminare întemeiată pe dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Constituţia României, mai exact dacă din punctul de vedere al obiectului ei cererea de reexaminare trebuie să se raporteze numai la anumite aspecte ale legii. Din dispoziţiile constituţionale rezultă că cererea de reexaminare se poate formula, atât pentru motive de neconstituţionalitate, cât şi pentru alte motive (motive legate de procedura de adoptare a legii, motive de oportunitate, de tehnică legislativă, contradictorialitate cu alte texte de lege sau cu instrumente internaţionale ori europene). Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 6 martie 2018, paragraful 45, „…reexaminarea poate fi cerută o singură dată de Preşedintele României, pentru orice motiv - de formă sau de fond, cu privire la legea în integralitatea sa sau pentru unele dintre textele sale“. Problema pe care, prin soluţia adoptată în opinia majoritară, o ridică prezenta cauză este dacă, potrivit Constituţiei României, se poate cere sau nu, în mod succesiv, de către Preşedintele României reexaminarea legii şi apoi verificarea constituţionalităţii ei ori invers sau ambele în acelaşi timp. În opinia noastră, în Constituţie nu există niciun text care să interzică posibilitatea utilizării de către Preşedintele României, în mod succesiv, a cererii de reexaminare şi apoi a solicitării verificării constituţionalităţii legii ori în ordine inversă. Practic, cele două procedee constituţionale puse la dispoziţia Preşedintelui României în ce priveşte implicarea sa în procesul legislativ, nu sunt supuse niciunei limitări constituţionale referitoare la succesiunea în timp a utilizării lor. Drept urmare, şeful statului va aprecia dacă va solicita mai întâi reexaminarea şi ulterior verificarea constituţionalităţii legii, acţionând în această succesiune sau, dimpotrivă, în ordinea inversă. Ceea ce este evident este faptul că acesta nu poate utiliza, în acelaşi timp, cele două mijloace procedurale pe care Constituţia i le pune la dispoziţie, pentru că verificarea constituţionalităţii legii se poate cere doar în legătură cu o lege deja votată, iar în cazul în care s-a cerut reexaminarea legii, aceasta presupune reluarea procedurii legislative şi o nouă şedinţă de vot final. În această privinţă, în doctrina de specialitate s-a conturat o opinie asemănătoare, şi anume: „în măsura în care sesizarea privind obiecţia de neconstituţionalitate şi cererea de reexaminare se referă la aceleaşi texte considerăm că, întrucât ca efect al cererii de reexaminare procedura se reîntoarce şi, deci, textele în dezbatere vor putea fi amendate, iar Curtea Constituţională poate fi sesizată numai cu privire la textele de lege susceptibile de a fi supuse promulgării, decizia Curţii trebuie amânată până după epuizarea în Parlament a procedurii de reexaminare, spre a se evita astfel soluţii contradictorii sau eventualitatea ca decizia Curţii să se refere la texte pe care, ca urmare a reexaminării, Parlamentul le-a modificat sau înlăturat“. 11. Atribuţiile Preşedintelui României - respectiv cea vizând sesizarea Curţii Constituţionale pentru exercitarea, înainte de promulgarea legii adoptate de Parlament, a controlului a priori de constituţionalitate şi cea referitoare la sesizarea Parlamentului cu o cerere de reexaminare a legii - au semnificaţia unei contraponderi faţă de puterea legislativă, pentru realizarea echilibrului puterilor în statul de drept, consacrat prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Controlul a priori de constituţionalitate este un control preventiv, de o importanţă deosebită, fiind necesar pentru evitarea intrării în vigoare a unor legi ce prezintă vicii de constituţionalitate, deci pentru protecţia ordinii de drept şi a principiului securităţii juridice. Acest control de constituţionalitate contribuie la stabilitatea legislativă şi înlătură urmările negative ce pot apărea în urma controlului posterior de constituţionalitate, în cazurile în care legile sau dispoziţii din acestea sunt recunoscute ca neconstituţionale. Prin urmare, în această etapă, anterioară promulgării legii, este fundamental a fi utilizate toate mijloacele constituţionale care să gireze compatibilitatea legii cu întreaga ordine de drept, în vederea intrării sale în vigoare şi producerii de efecte juridice care să se armonizeze cu fondul activ al legislaţiei, în care respectiva lege urmează să se integreze. De aceea, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 - care dezvoltă cadrul constituţional instituit de art. 146 lit. a) şi art. 77 din Legea fundamentală - acordă prevalenţă exercitării controlului de constituţionalitate a priori, având în vedere că acesta constituie un prim filtru esenţial de asanare a legislaţiei de eventualele vicii de neconstituţionalitate, anterior intrării sale în vigoare şi producerii de efecte juridice imposibil de evitat sau, în orice caz, într-o procedură mult mai îndelungată, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, în cadrul controlului a posteriori. * * * Având în vedere toate aspectele relevate anterior considerăm că: - sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României în termen [mai exact, în termenul de 10 zile prevăzut în art. 77 alin. (3) din Constituţie, termen aplicabil în cauză]; – nedovedindu-se existenţa unei identităţi (între obiectul sesizării şi criticile de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României în prezenta cauză, prin raportare la conţinutul sesizării de neconstituţionalitate soluţionată anterior de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018) - s-ar fi impus ca instanţa de contencios constituţional să constate că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României este admisibilă şi să o examineze pe fond. Pe de altă parte, în dezacord cu opinia majoritară, apreciem că soluţia adoptată de Curte în prezenta cauză reprezintă o îndepărtare a instanţei de contencios constituţional de la rezolvările cu valoare de principiu constituţional, pe care aceasta le-a statuat în jurisprudenţa sa anterioară (a se vedea, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 20/2000; nr. 89/2010; nr. 1.612/2010; nr. 767/2016; nr. 89/2017 şi nr. 718/2017). Judecător, dr. Livia Doina Stanciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
