Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Gheorghe Bicheru în Dosarul nr. 2.748/216/2015 al Judecătoriei Curtea de Argeş şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 211D/2016. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012. În acest sens, referitor la critica raportată la prevederile art. 16 din Constituţie, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că persoanele condamnate şi persoanele aflate în curs de judecată nu se află în aceeaşi situaţie juridică. De asemenea arată că prevederile art. 21 din Legea fundamentală nu au nicio legătură cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 9 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.748/216/2015, Judecătoria Curtea de Argeş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Bicheru cu ocazia soluţionării unei cereri referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 încalcă principiul legalităţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi dreptul la un proces echitabil, întrucât creează discriminare între persoanele condamnate înainte de 1 februarie 2014 şi cele condamnate ulterior acestei date pentru fapte identice comise în acelaşi timp, fapte cu privire la care a intervenit abrogarea incriminării. Într-o atare situaţie, instanţa de judecată va căuta incriminări similare cu cele abrogate, în condiţiile în care limitele speciale ale pedepselor pot fi semnificativ diferite. De asemenea consideră că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 nu prezintă claritatea, precizia şi previzibilitatea pe care trebuie să le întrunească o normă juridică, având în vedere formularea „sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire“. Susţine că atributele de claritate, precizie şi previzibilitate se înglobează în noţiunea de proces echitabil. Invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii, şi anume Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Amann împotriva Elveţiei, paragraful 50, şi Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 52, 55 şi 56. 6. Judecătoria Curtea de Argeş apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, instanţa judecătorească arată că trebuie făcută diferenţa între abrogare şi dezincriminare. Abrogarea unui text care incriminează o anumită faptă nu înseamnă neapărat că acea faptă a fost dezincriminată. Astfel, este posibil ca fapta să-şi schimbe numai sediul de incriminare şi denumirea, conţinutul rămânând acelaşi, aşa cum este şi cazul de faţă, fără ca diferenţele între pedepsele prevăzute de cele două texte de lege să afecteze în vreun fel previzibilitatea legii. Va exista dezincriminare atunci când o incriminare din legea veche nu mai are corespondent în legea nouă - ipoteză prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Codul penal -, precum şi atunci când o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii -situaţie reglementată de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012. Potrivit dispoziţiilor de lege criticate nu va exista însă dezincriminare în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. În ceea ce priveşte previzibilitatea legii, instanţa arată că aceasta presupune ca legea să fie redactată într-un mod suficient de clar şi de precis, astfel încât orice persoană să îi poată anticipa efectele şi să îşi regleze conduita în mod corespunzător. Precizia cu care trebuie redactat un text de lege nu este însă absolută. Astfel, Curtea Constituţională a definit şi cu alte ocazii problema previzibilităţii şi relaţia acesteia cu principiul legalităţii, în sensul că statele au obligaţia de a asigura definirea oricărei infracţiuni prin lege, iar această condiţie este îndeplinită dacă orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării date acestuia de către instanţele de judecată, care sunt acţiunile sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa penală. Aşadar, în situaţia din prezenta cauză, în care un text de lege este abrogat, dar fapta ca atare este în continuare incriminată de lege sub o altă denumire, nu se poate vorbi de imprevizibilitatea legii, atâta timp cât orice persoană poate anticipa efectele acesteia şi poate să îşi regleze conduita în mod corespunzător. O altă interpretare ar duce la o absolutizare nejustificată a principiului previzibilităţii legii. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 este neîntemeiată. Arată că textul de lege criticat are în vedere situaţiile în care, prin noile reglementări în materie penală, au fost eliminate suprapunerile legislative, intenţia legiuitorului fiind nu dezincriminarea unor fapte, ci doar eliminarea acestor suprapuneri. Este, astfel, evident că neaplicarea art. 4 din Codul penal în cazurile în care faptele sancţionate prin Codul penal din 1969 sunt în continuare incriminate prin noua lege penală, chiar şi sub o altă denumire, nu este de natură a contraveni vreunui principiu constituţional, prin urmare nici prevederilor art. 16 privind egalitatea în drepturi. Consideră că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 nu împiedică însă aplicarea principiului privind legea penală mai favorabilă în cazurile care cad sub incidenţa sa. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, arată că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, având în vedere faptul că nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv şi cele care se află în curs de judecată. Curtea Constituţională a statuat în mod constant, în jurisprudenţa sa, faptul că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această diferenţă de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 19 noiembrie 2014. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu modificările ulterioare, care au următorul cuprins: „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit textului de lege criticat, dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. Prevederile art. 4 din Codul penal - ce reglementează ipoteza în care o faptă este dezincriminată, caz în care legea penală se aplică retroactiv - statuează că: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi“. Dispoziţiile art. 4 din Codul penal reproduc, astfel, integral conţinutul art. 12 alin. 1 din Codul penal din 1969, deşi denumirile marginale sunt diferite. Prevederile art. 12 din Codul penal anterior au ca denumire marginală „Retroactivitatea legii penale“, iar cele ale art. 4 din noul Cod penal - „Aplicarea legii penale de dezincriminare“, reglementările fiind însă identice. 15. Curtea reţine că dezincriminarea priveşte fapta prevăzută de legea penală în întregul său, sub raportul tuturor condiţiilor de incriminare şi de sancţionare, în sensul că fapta dezincriminată nu mai constituie infracţiune sub nicio formă, în nicio modalitate. Precizări importante în acest sens se găsesc în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 187/2012, care la alineatul (1) stabileşte că dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Dacă însă legea nouă modifică numai o parte din condiţiile de incriminare în raport cu legea veche, nu este vorba despre o dezincriminare, adică despre o abolire a incriminării, ci despre o continuitate a incriminării faptei, astfel că vor fi incidente dispoziţiile privind aplicarea legii penale mai favorabile. Dezincriminarea nu trebuie confundată cu abrogarea unei incriminări, deoarece este posibil ca o faptă cu privire la care s-a abrogat incriminarea să rămână incriminată în cuprinsul altei legi penale. Astfel, incriminarea prevăzută într-o lege penală abrogată poate să se regăsească într-un alt text - din Codul penal sau dintr-o lege specială cu dispoziţii penale. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a precizat, prin prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, că dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. Prin urmare, fapta nu este dezincriminată în cazul în care norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, dar conţinutul ei este acoperit de o incriminare generală existentă. Aceeaşi interpretare rezultă şi din partea finală a textului art. 7 din Legea nr. 187/2012, care stabileşte că, ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile legii de punere în aplicare a Codului penal, trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive. 16. În considerarea celor arătate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele privind claritatea, accesibilitatea şi previzibilitatea legii. Orice justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte - din textul normei juridice criticate, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanţele judecătoreşti şi în urma obţinerii unei asistenţe juridice adecvate - care sunt acţiunile şi inacţiunile ce pot atrage răspunderea sa penală. 17. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei („nullum crimen, nulla poena sine lege“) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 18. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a Statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi MilitaruPidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 19. Referitor la pretinsa discriminare între, pe de o parte, persoanele care au săvârşit faptele şi au fost condamnate sub imperiul legii vechi, iar, pe de altă parte, cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, Curtea reţine că aceste două categorii de persoane nu se găsesc în situaţii identice sau similare, având în vedere că unele persoane au fost condamnate definitiv, iar celelalte nu au fost condamnate definitiv, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat este justificat şi nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări (Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, paragraful 36). Prin urmare, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. 20. În fine, Curtea constată că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o reglementare de drept penal substanţial care vizează continuitatea incriminării faptelor penale, iar nu o normă de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil. 21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Bicheru în Dosarul nr. 2.748/216/2015 al Judecătoriei Curtea de Argeş şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Curtea de Argeş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
