Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid-Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată, excepţie ridicată de Florin Nicolae Pop-Pîgleşan în Dosarul nr. 7.915/211/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 409D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.019D/2020, având ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 36 pct. II lit. d) şi ale art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, republicată, excepţie ridicată de Claudiu Mihail Iorga în Dosarul nr. 11.103/197/2020 al Judecătoriei Braşov. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.019D/2020 la Dosarul nr. 409D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 673 din 28 noiembrie 2023. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 7. Prin Încheierea din 8 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 7.915/211/2018, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Florin Nicolae Pop-Pîgleşan într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii. 8. Prin Încheierea din 26 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 11.103/197/2020, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 pct. II lit. d) şi ale art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, republicată. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Claudiu Mihail Iorga într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii - Inspectoratul Regional în Construcţii Centru - Inspectoratul Judeţean în Construcţii Braşov. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la art. 36 pct. II lit. d) din Legea nr. 10/1995, autorii acesteia susţin că textul de lege este lipsit de previzibilitate, context în care fac referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006 şi Decizia nr. 189 din 2 martie 2006). 10. În ceea ce priveşte art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, apreciază că acesta vine în contradicţie cu maniera de reglementare a art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor care permite judecătorului să „spună dreptul“ prin dispunerea/înlocuirea oricărei sancţiuni, întrucât pilonul central este reprezentat de proporţionalitatea sancţiunilor. În acest sens, arată că, sub aspectul aplicării sancţiunii avertismentului, sunt concludente prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care prevăd că avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de o gravitate redusă. Autorii excepţiei susţin că art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 aduce atingere drepturilor consacrate prin art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie, întrucât, în virtutea principiului legalităţii sancţiunilor contravenţionale, dar şi a accesului liber la justiţie, instanţa de judecată analizează legalitatea şi temeinicia fiecărei sancţiuni contravenţionale în parte, trebuind, de asemenea, să analizeze pentru fiecare dintre aceste sancţiuni caracterul lor oportun şi proporţional. În consecinţă, instanţa va putea decide asupra oricărei sancţiuni complementare, doar în acest fel individualizarea sancţiunilor contravenţionale se poate realiza în mod corespunzător, cu respectarea principiului constituţional al rolului justiţiei, astfel ca niciunul dintre cetăţeni să nu fie sancţionat în mod injust şi nelegal, fiecare sancţiune aplicată de organele statului prin agenţii săi trebuind să fie proporţională cu fapta săvârşită. Consideră că, date fiind imprecizia, imprevizibilitatea şi modalitatea defectuoasă de redactare a art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, practica judiciară oferă soluţii divergente cu privire la reglementarea criticată. 11. Astfel, arată că, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că interdicţia de a aplica avertismentul vizează exclusiv agentul constatator. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială însă interdicţia de a aplica avertismentul vizează atât agentul constatator, cât şi instanţa de judecată, imprecizia art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 fiind înlăturată de unele instanţe prin aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant. Se susţine că aprecierea şi posibilitatea individualizării în concret a sancţiunii de către agentul constatator şi, ulterior, de instanţa de judecată este un element esenţial, caracteristic dreptului contravenţional, care reprezintă, de fapt, aplicarea principiului constituţional al sancţionării proporţionale. Consideră că doar în condiţiile unei abordări corecte şi raţionale a legii poate fi atins scopul unei prevederi sancţionatorii, aplicarea unei amenzi contravenţionale prin efectul legii fiind contrară art. 53 alin. (2) din Constituţie. 12. Mai mult decât atât, apreciază că se creează o situaţie injustă dat fiind faptul că, pe tărâmul dreptului penal, în baza art. 81 alin. (1) din Codul penal, instanţa de judecată este în drept să aplice inculpatului un avertisment atunci când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, chiar dacă fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Or, în măsura în care pentru săvârşirea unei fapte ce constituie infracţiune, potrivit art. 36 din Legea nr. 10/1995, este posibilă dispunerea de către instanţa penală a renunţării la aplicarea pedepsei şi la avertisment, deşi abaterea de la regimul calităţii în construcţii a fost de o gravitate atât de ridicată încât în acest fel a fost pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, pentru comiterea unei contravenţii prevăzute de aceeaşi Lege nr. 10/1995, aparent, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 interzice aplicarea avertismentului. În aceste condiţii, restrângerea libertăţilor individuale pentru respectarea regimului calităţii în construcţii prin introducerea măsurii de a interzice aplicarea avertismentului în cazul contravenţiilor nu este doar neproporţională cu dezideratul protejării vieţii oamenilor, bunurilor acestora, societăţii şi mediului înconjurător, dar este şi discriminatorie, permiţând aplicarea unor sancţiuni mai blânde în cazul celor mai grave fapte, ce au fost incriminate drept infracţiuni. 13. Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate, dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 fiind redactate cu suficientă claritate, precizie şi previzibilitate. În ceea ce priveşte restrângerea dreptului de proprietate privată al contravenientului prin faptul că amenda contravenţională reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul făptuitorului şi conduce la micşorarea acestuia din urmă, instanţa apreciază că aceasta este, în esenţă, finalitatea sancţiunii amenzii, aceea de afectare a patrimoniului persoanei fizice sau juridice. Totodată, raportat la motivul invocat, şi anume acela al unei practici neunitare la nivelul instanţelor judecătoreşti cu privire la faptul că interdicţia aplicării avertismentului se aplică doar agentului constatator sau/şi instanţei de judecată, instanţa apreciază că în această situaţie s-ar putea proceda la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă. 14. Judecătoria Braşov consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, cu privire la art. 36 pct. II lit. d) din Legea nr. 10/1995, instanţa apreciază că acesta nu are valenţe neconstituţionale atât timp cât la întocmirea unui proces-verbal de contravenţie şi sancţionare în baza acestui text de lege se încheie şi o notă de constatare, anexă la procesul-verbal, în care se prevede cu exactitate care este conduita de încălcare a normelor tehnice de către contravenient. Cu privire la art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, instanţa reţine că opţiunea legiuitorului de a exclude sancţionarea cu avertismentul în cazul legii de faţă, nu prezintă elemente de neconstituţionalitate, întrucât faptele prevăzute în lege sunt considerate a fi grave. În plus, legea prevede limite de pedeapsă ale amenzii suficient de variate pentru a realiza o individualizare concretă şi corectă a faptelor contravenţionale ce reprezintă abateri de la disciplina în construcţii. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Guvernul, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.019D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât prin modul în care aceasta este formulată nu respectă exigenţele structurii impuse de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care invocă Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 36 pct. II lit. d) şi cele ale art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 30 septembrie 2016, care au următorul cuprins normativ: - Art. 36 pct. II lit. d): "În sensul prezentei legi, constituie contravenţie următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să constituie infracţiuni, şi se sancţionează cu amendă, astfel: (...) d) neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin regulamentele şi procedurile elaborate în aplicarea prezentei legi, privind realizarea şi menţinerea cerinţelor fundamentale în etapele de realizare a construcţiilor, de exploatare şi intervenţii la construcţiile existente şi în etapa de postutilizare a acestora de către factorii implicaţi, potrivit responsabilităţilor fiecăruia;" – Art. 38 alin. (3): „În condiţiile prezentei legi, nu se aplică sancţiunea contravenţională «avertisment».“ 20. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii contravin normelor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la calitatea legii, art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate privată raportat la art. 53 alin. (2) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, prin Decizia nr. 673 din 28 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 3 aprilie 2024, paragrafele 12-16, Curtea Constituţională a subliniat că o reglementare similară celei criticate în speţă se regăseşte şi în cuprinsul art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că, „În condiţiile prezentei legi nu se aplică sancţiunea avertisment“, soluţie legislativă asupra căreia Curtea s-a mai pronunţat în sensul conformităţii acesteia cu Legea fundamentală (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 464 din 14 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014, Decizia nr. 70 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 27 aprilie 2015, Decizia nr. 383 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 8 octombrie 2021, sau Decizia nr. 330 din 30 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 978 din 27 octombrie 2023). 22. Astfel, Curtea a reţinut că nu este aplicabilă sancţiunea avertismentului în domeniul contravenţiilor la regimul edificării de construcţii, însă o atare reglementare reprezintă opţiunea legiuitorului, care poate stabili, în virtutea dreptului său suveran şi în limitele prevăzute de Legea fundamentală, reguli adaptate fiecărei situaţii. Constituie, de asemenea, atributul său exclusiv edictarea de reglementări cu privire la natura sancţiunilor şi severitatea acestora, în funcţie de gravitatea faptei şi de valorile sociale afectate sau expuse riscului de a fi periclitate prin săvârşirea acesteia, iar verificarea oportunităţii adoptării unor astfel de reguli excedează competenţei Curţii Constituţionale. De altfel, faţă de gradul de pericol social al faptelor ce pot constitui contravenţii la regimul executării lucrărilor de construcţii, de împrejurările specifice în care pot fi săvârşite, de modul şi mijloacele de săvârşire, precum şi de consecinţele posibile ale acestora, opţiunea legiuitorului de a nu permite aplicarea sancţiunii avertismentului apare ca justificată prin importanţa valorilor pe care le protejează, respectiv viaţa şi siguranţa persoanelor. Cu alte cuvinte, legiuitorul a apreciat că, faţă de gradul de pericol social al faptelor ce pot constitui contravenţii în această materie, aplicarea avertismentului nu poate fi suficientă pentru atingerea dublului scop, preventiv şi educativ, al sancţiunii. 23. De asemenea, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte încălcarea art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, faţă de gradul de pericol social al faptelor ce pot constitui contravenţii la regimul executării lucrărilor de construcţii şi de consecinţele posibile ale acestora, opţiunea legiuitorului este justificată prin importanţa valorilor pe care le protejează, respectiv viaţa şi siguranţa persoanelor. În acest context, instanţa judecătorească are posibilitatea să individualizeze sancţiunea, aplicând textele de lege care reglementează fapta contravenţională şi sancţiunea aferentă, apreciind asupra pericolului social concret prin raportare la persoana contravenientului şi conduita acestuia. Garantarea accesului la justiţie al contravenientului, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare nu are legătură cu opţiunea legiuitorului de a exclude aplicarea sancţiunii avertismentului în ceea ce priveşte executarea lucrărilor de construcţii. Acestea sunt drepturi procedurale asigurate prin posibilitatea contestării procesului-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei şi a căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă potrivit art. 31 alin. (1) şi art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001. 24. Referitor la alegaţia formulată în sensul că, potrivit art. 7 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune, astfel încât doar judecătorul are competenţa de a stabili sau, după caz, de a verifica sancţiunea contravenţională aplicată, în funcţie de natura şi gravitatea faptei, pe bază de probe administrate în etapa cercetării judecătoreşti, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte reglementarea contravenţiilor la regimul executării lucrărilor de construcţii, Legea nr. 50/1991, precum şi Legea nr. 10/1995, în speţă, reprezintă o lege specială în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală. Această concluzie rezultă în mod evident din prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 12 aprilie 2010, potrivit cărora caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. Ca atare, principiul enunţat creează premisele instituirii, printr-o lege specială, a unui regim juridic diferit faţă de cel comun. Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea autoarei excepţiei, potrivit căreia opţiunea legiuitorului de a impune judecătorului, prin lege organică, o anumită sancţiune contravenţională, excluzând, de plano, sancţiunea avertismentului, indiferent dacă fapta sau făptuitorul prezintă sau nu pericol social ridicat, constituie o reglementare neconstituţională. 25. Referitor la critica autorilor excepţiei formulată prin prisma lipsei de previzibilitate a art. 36 pct. II lit. d) din Legea nr. 10/1995, prin Decizia nr. 665 din 28 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 1 aprilie 2024, paragrafele 14-22, Curtea a subliniat că, potrivit reglementării criticate, în sensul Legii nr. 10/1995, constituie contravenţie - dacă nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să constituie infracţiuni - şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 100.000 lei neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin regulamentele şi procedurile elaborate în aplicarea acestei legi, privind realizarea şi menţinerea cerinţelor fundamentale în etapele de realizare a construcţiilor, de exploatare şi intervenţii la construcţiile existente şi în etapa de postutilizare a acestora de către factorii implicaţi, potrivit responsabilităţilor fiecăruia. Curtea a reţinut, de asemenea, că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, aplicarea cerinţelor fundamentale se stabileşte pe domenii/ subdomenii şi categorii de construcţii şi pe specialităţi pentru instalaţiile aferente construcţiilor, prin regulamente şi reglementări tehnice în construcţii, iar din coroborarea dispoziţiilor menţionate cu cele ale art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ reiese faptul că obligaţiile privind asigurarea cerinţelor fundamentate prevăzute la art. 5, în toate etapele prevăzute la art. 2, revin factorilor implicaţi, potrivit responsabilităţilor fiecăruia stabilite în condiţiile legii. Or, în sensul legii criticate, factorii implicaţi sunt: investitorii, proprietarii, administratorii, utilizatorii, executanţii, cercetătorii, proiectanţii, verificatorii de proiecte atestaţi, experţii tehnici atestaţi, auditorii energetici pentru clădiri atestaţi, responsabilii tehnici cu execuţia autorizaţi, diriginţii de şantier autorizaţi, producătorii/fabricanţii de produse pentru construcţii, reprezentanţii autorizaţi ai acestora, importatorii, distribuitorii de produse pentru construcţii, organismele de evaluare şi verificare a constanţei performanţei produselor pentru construcţii, organismele de evaluare tehnică europeană în construcţii, organismele elaboratoare de agremente tehnice în construcţii, laboratoarele de analize şi încercări în construcţii, universităţile tehnice şi institutele de cercetare în domeniul construcţiilor şi asociaţiile profesionale de profil. Având în vedere scopul pentru care a fost adoptată, definit în chiar art. 2 din Legea nr. 10/1995, dispoziţiile acestei legi se aplică construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora, în etapele de proiectare, de verificare tehnică a proiectelor, execuţie şi recepţie a construcţiilor, precum şi în etapele de exploatare, expertizare tehnică şi intervenţii la construcţiile existente şi de postutilizare a acestora, indiferent de forma de proprietate, destinaţie, categorie şi clasă de importanţă sau sursă de finanţare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a mediului înconjurător. De asemenea, art. 3 din Legea nr. 10/1995 stipulează că prin acest act normativ se instituie sistemul calităţii în construcţii, care să conducă la realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a mediului înconjurător. 26. În acest context, Curtea a subliniat că în enumerarea factorilor implicaţi în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/1995, la art. 6 alin. (2) sunt prevăzuţi şi diriginţii de şantier, iar în capitolul III secţiunea a 8-a art. 30 se prevede că proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu execuţia autorizat, dirigintele de şantier autorizat, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după împlinirea acestui termen, pe toată durata de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data realizării ei. De asemenea, aşa cum este reglementat în cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, pentru obţinerea unor construcţii de calitate sunt obligatorii realizarea şi menţinerea, pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor, a unor cerinţe fundamentale aplicabile, care le incumbă şi diriginţilor de şantier în calitate de factori implicaţi, şi anume: rezistenţă mecanică şi stabilitate; securitate la incendiu; igienă, sănătate şi mediu înconjurător; siguranţă şi accesibilitate în exploatare; protecţie împotriva zgomotului; economie de energie şi izolare termică; utilizare sustenabilă a resurselor naturale. Curtea a constatat, astfel, că Legea nr. 10/1995 reglementează cadrul legal, general, al activităţii diriginţilor de şantier, atât sub aspectul atribuţiilor, obligaţiilor şi competenţelor, cât şi sub acela al răspunderii. 27. De asemenea, Curtea a mai reţinut că, prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi turismului nr. 1.496/2011 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a diriginţilor de şantier, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 30 iunie 2011, a fost aprobată procedura ce stabileşte cadrul normativ privind autorizarea diriginţilor de şantier de către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C., reglementare care se subsumează dispoziţiilor Legii nr. 10/1995 şi în cadrul căreia se prevede, la art. 49, că „Diriginţii de şantier răspund, potrivit legii, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 44, precum şi în cazul neasigurării din culpa lor a realizării nivelului calitativ al lucrărilor prevăzut în proiecte, caiete de sarcini şi în reglementările tehnice în construcţii“. 28. Având în vedere cele mai sus reţinute, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile formulate prin prisma faptului că legea nu ar prevede în mod expres şi explicit care sunt responsabilităţile diriginţilor de şantier în cadrul respectării disciplinei în construcţii şi a constatat că din examinarea dispoziţiilor art. 36 pct. II lit. d) din Legea nr. 10/1995, corelate cu întreg cadrul legislativ în materie, reiese că reglementarea criticată îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât aceasta trebuie interpretată în contextul legislativ ce reglementează sistemul calităţii în construcţii, de natură să conducă la realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a mediului înconjurător. 29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 30. În fine, referitor la susţinerile privind existenţa unei practici neunitare la nivelul instanţelor judecătoreşti, şi anume aceea dacă interdicţia aplicării avertismentului se aplică doar agentului constatator sau/şi instanţei judecătoreşti, Curtea învederează că, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Nicolae Pop-Pîgleşan în Dosarul nr. 7.915/211/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi de către Claudiu Mihail Iorga în Dosarul nr. 11.103/197/2020 al Judecătoriei Braşov şi constată că dispoziţiile art. 36 pct. II lit. d) şi ale art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Judecătoriei Braşov şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ingrid-Alina Tudora -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
