Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a soluţiei legislative prevăzute la art. 15 alin. (1) din Codul penal de a nu cuprinde „pericolul social“ printre trăsăturile infracţiunii şi a soluţiei legislative prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală de a nu cuprinde printre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale şi cazul când „fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni“, excepţie ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 432/220/2018, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.064D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. Se arată, în acest sens, că argumentele formulate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate nu constituie o apreciere justă şi firească a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, ci una formală şi că dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei nu au legătură cu textele criticate. Se mai arată că dispoziţiile legale ce formează obiectul excepţiei sunt criticate pentru ceva ce nu conţin, şi ar trebui să conţină, în opinia autoarei excepţiei. Or, reglementarea acestor aspecte constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, în Codul de procedură penală şi la art. 80 din Codul penal, face vorbire despre noţiunile de „pericol social“ şi „grad de pericol social“ al infracţiunii. Se mai arată că autorul compară dispoziţiile Codului penal în vigoare cu cele ale Codului penal anterior. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 20 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 432/220/2018, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a soluţiei legislative prevăzute la art. 15 alin. (1) din Codul penal de a nu cuprinde „pericolul social“ printre trăsăturile infracţiunii şi a soluţiei legislative prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală de a nu cuprinde printre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale şi cazul când „fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni“, excepţie ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat de apelantul-inculpat din respectiva cauză împotriva unei sentinţe penale prin care acesta a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul neînmatriculat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că infracţiunea este un fenomen obiectiv, antisocial, constând în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, iar principiul ultima ratio impune ca infracţiunea să prezinte un anumit grad de pericol social pentru corijarea căruia este necesară aplicarea unei sancţiuni penale, o sancţiune de altă natură şi de mai mică intensitate fiind insuficientă. Astfel, în aplicarea principiului ultima ratio, diferenţa cantitativă de pericol social între diferitele fapte prevăzute de legea penală se impune a se transforma juridic într-o diferenţă calitativă, aşa încât numai fapta care atinge un prag important al pericolului social să fie considerată infracţiune. Prin urmare, pentru stabilirea existenţei unei infracţiuni nu este suficient a se constata că fapta este incriminată ca atare într-o normă penală, ci se impune a se verifica şi dacă aceasta, prin pericolul său concret, justifică aplicarea unei sancţiuni penale sau dacă este suficientă aplicarea unei sancţiuni de altă natură ori dacă, pentru corijarea făptuitorului, este necesară aplicarea vreunei sancţiuni. Se susţine că fapta în sine nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni atunci când, prin urmările sale, este lipsită de gravitate, aşa încât aplicarea unei pedepse penale nu este justificată. 6. Se arată că prin dispoziţiile noului Cod penal legiuitorul a regândit instituţia infracţiunii, renunţând la definiţia dată acesteia la art. 17 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi prevăzând, la art. 15 alin. (1), o definiţie a infracţiunii de natură formală, şi nu substanţială, aşa cum a fost cea prevăzută de Codul penal din 1969. Din definiţia infracţiunii, prevăzută la art. 15 alin. (1) din Codul penal, rezultă că aceasta prezintă trei trăsături esenţiale: tipicitatea (prevederea în legea penală a faptei, atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv), antijuridicitatea (fapta să fie nejustificată/ilicită) şi imputabilitatea (fapta să fie imputabilă), norma penală anterior menţionată nefăcând referire la pericolul social concret al faptei. Se susţine că cea mai importantă consecinţă a noii reglementări este aceea că o faptă care îndeplineşte cele trei condiţii legale ale infracţiunii, dar care, în concret, a adus o atingere foarte mică valorii sociale ocrotite prin legea penală, chiar derizorie, constituie infracţiune, aspect ce implică importante consecinţe pentru autorul acesteia. 7. Se arată că, pentru astfel de ipoteze, în care faptele prevăzute de legea penală prezintă un pericol social concret redus, legiuitorul a prevăzut posibilitatea judecătorului de a dispune renunţarea la urmărirea penală, în condiţiile art. 318 din Codul de procedură penală, sau renunţarea la aplicarea pedepsei, în condiţiile art. 80 din Codul penal. Premisele instituţiei renunţării la urmărirea penală şi ale renunţării la aplicarea pedepsei sunt acelea că fapta săvârşită prezintă un pericol social suficient pentru a constitui infracţiune, şi nu lipsa atingerii pragului minim al pericolului social specific unei infracţiuni. Se susţine că legiuitorul nu a prevăzut însă o soluţie legislativă pentru situaţia în care fapta săvârşită îndeplineşte trăsăturile formale ale infracţiunii, dar, în concret, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. 8. Se arată că, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al acestuia şi interesul general al societăţii de a-l trage la răspundere penală şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 68 şi 69. 9. Se arată că, chiar dacă Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este una absolută, în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate, atunci când, în procesul de legiferare, legiuitorul încalcă principiul ultima ratio, încălcând, astfel, art. 1 alin. (3) din Constituţie şi sensul noţiunii de stat de drept, înţeles ca statul ce garantează libertăţile şi drepturile individuale şi care asigură securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţii democratice. 10. Se arată că o astfel de limitare a puterii judecătoreşti încalcă echilibrul puterilor în stat, principiul legalităţii primând, în acest caz, în dauna principiului necesităţii ce izvorăşte la rândul său din principiul ultima ratio, aspect ce contravine art. 1 alin. (4) din Constituţie şi, totodată, art. 1 alin. (5) din Constituţie care prevede obligativitatea respectării dispoziţiilor Legii fundamentale, inclusiv de către puterea legislativă. 11. Se susţine că limitele mai sus analizate încalcă principiul proporţionalităţii, prevăzut la art. 53 din Constituţie, şi că legiuitorul, în opera sa de individualizare legală a răspunderii penale, trebuie să respecte principiul anterior menţionat, stabilirea de către legiuitor a răspunderii penale trebuind să fie corelată cu gradul de pericol social abstract al fiecărei infracţiuni în parte, care este determinat de importanţa valorilor sociale ocrotite, dar şi de măsura în care această valoare este vătămată sau pusă în pericol în mod concret. 12. Se arată că pedeapsa penală/angajarea răspunderii penale pentru fapte penale al căror grad de pericol social nu satisface exigenţele angajării răspunderii penale reprezintă o măsură intruzivă, disproporţionată a statului care încalcă libertatea individuală, astfel cum aceasta este garantată la art. 23 alin. (1) din Constituţie, libera circulaţie, reglementată la art. 25 alin. (1) din Constituţie, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, dreptul de vot, reglementat la art. 36 alin. (1) din Constituţie, dreptul de a fi ales, prevăzut la art. 37 alin. (1) din Constituţie, şi libertatea economică, reglementată la art. 45 din Constituţie. 13. Aşadar, lipsirea inculpatului de posibilitatea de a beneficia de o soluţie de achitare, în ipoteza în care faptele săvârşite de el prezintă un pericol social inferior pragului minim specific unei infracţiuni, aduce atingere principiului proporţionalităţii, astfel cum acesta este reglementat la art. 53 din Constituţie, care presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. 14. Se susţine, totodată, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţie, întrucât limitează, fără o justificare rezonabilă, puterea judecătorului de a înfăptui justiţia, împiedicându-l să dispună achitarea inculpatului în cazul faptelor penale al căror pericol social nu necesită angajarea răspunderii penale. 15. Mai mult, se arată că soluţia legislativă prevăzută la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu enumeră printre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitare a acţiunii penale şi cazul în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, ce reglementează dreptul la un proces echitabil. 16. Se mai susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă accesul liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea celui interesat de a beneficia de o soluţie de achitare, ca urmare a împrejurării că fapta acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Se susţine că, în lipsa soluţiei legislative anterior menţionate, interesele legitime ale inculpatului nu pot fi apărate în justiţie în mod efectiv. Se face trimitere la considerentele Deciziei nr. 60 din 14 octombrie 1993 şi ale Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994. 17. Este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale considerată ca fiind relevantă, respectiv Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 52 şi 54, Decizia nr. 858 din 14 decembrie 2017, paragrafele 16, 17 şi 22, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragrafele 56 şi 63, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragrafele 38, 39, 42, 44 şi 45, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, paragrafele 14-17, Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, paragrafele 19, 29 şi 30. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Se susţine că noua definiţie a infracţiunii nu mai prevede că infracţiunea ar fi fapta care prezintă pericol social, acordând prioritate trăsăturii ca fapta să fie prevăzută de legea penală şi vinovăţiei. Totodată, noua definiţie reglementează alte două trăsături esenţiale ale infracţiunii, şi anume caracterul nejustificat şi caracterul imputabil ale faptei. Astfel, trăsăturile infracţiunii sunt tipicitatea, antijuridicitatea şi imputabilitatea, iar, în corelaţie cu acestea, au fost elaborate dispoziţiile Codului de procedură penală. Însă aspectul că pericolul social al faptei nu mai este menţionat în conţinutul definiţiei legale a infracţiunii nu înseamnă că el nu constituie o caracteristică intrinsecă a acesteia, întrucât doar pericolul social diferit al faptelor justifică reglementarea unor limite diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracţiuni. 20. Or, prevederile legale criticate au fost adoptate potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) care prevăd rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. În privinţa modificării şi completării acestora, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că instanţa de contencios constituţional „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Sunt invocate considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009 şi nr. 819 din 12 decembrie 2017. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, soluţia legislativă prevăzută la art. 15 alin. (1) din Codul penal care nu cuprinde „pericolul social“ printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi soluţia legislativă prevăzută la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală care nu cuprinde printre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitare a acţiunii penale şi cazul când „fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni“. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine că sunt criticate, în realitate, dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 15 alin. (1) din Codul penal: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.“; – Art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală: "(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii." 24. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitoare la statul român, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (1) cu privire la libertatea individuală, ale art. 25 alin. (1) referitoare la libera circulaţie, ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 36 alin. (1) cu privire la dreptul de vot, ale art. 37 alin. (1) referitoare la dreptul de a fi ales, ale art. 45 - Libertatea economică, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 126 alin. (1) referitoare la instanţele judecătoreşti. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, într-adevăr, Codul penal în vigoare defineşte, la art. 15 alin. (1), noţiunea de „infracţiune“ ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Această definiţie nu prevede pericolul social ca element distinct al infracţiunii, spre deosebire de dispoziţiile art. 17 din Codul penal din 1969, potrivit cărora infracţiune era fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. În mod corespunzător, spre deosebire de art. 10 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală în vigoare nu mai prevăd, printre cauzele care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, ipoteza în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. 26. În aceste condiţii, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, solicită modificarea prevederilor art. 15 alin. (1) din Codul penal, în sensul introducerii pericolului social printre elementele constitutive ale infracţiunii, şi completarea dispoziţiilor art. 16 din Codul de procedură penală, în sensul introducerii în cuprinsul enumerării de la alin. (1) al acestui articol a cazului lipsei pericolului social al faptei. 27. Realizarea acestor operaţiuni legislative nu este însă de competenţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, ci intră în sfera atribuţiilor Parlamentului, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. De altfel, argumentele invocate în susţinerea excepţiei au în vedere aspecte de politică penală a statului, a cărei transpunere legislativă revine Parlamentului, cu respectarea limitelor ce decurg din norma constituţională anterior menţionată. 28. Pentru aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 432/220/2018. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
