Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria-Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ale art. 1, art. 5 şi ale art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Constantin în Dosarul nr. 1.625/98/2015 (92/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 761D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, avocatul Cristian Şapera, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Pentru partea Societatea Spartacus - S.R.L., răspunde consilierul juridic Eva Gal, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a acesteia. Arată astfel că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 16 şi ale art. 53, precum şi ale art. 20, raportat la prevederile art. 6 şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru argumentele susţinute cu ocazia ridicării excepţiei. În acest sens, invocă şi considerentele Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Totodată, solicită Curţii ca, în caz de admitere a excepţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să extindă controlul de constituţionalitate asupra prevederilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, de care nu pot fi disociate dispoziţiile art. 172 alin. (7) din Cod. 4. Consilierul juridic al părţii prezente solicită, de asemenea, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016. De asemenea, consideră că sintagmele criticate de autorul excepţiei se interpretează în acord cu legislaţia fiscală şi cu prevederile art. 56 din Constituţie care vizează contribuţiile financiare, sintagmele respective fiind clare şi previzibile, astfel că respectă cerinţele privind calitatea legii. Totodată, arată că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu sunt aplicabile în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, iar referitor la prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ nu sunt formulate critici distincte, excepţia fiind inadmisibilă cu privire la aceste texte de lege. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 26 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.625/98/2015 (92/2018), îndreptată prin Încheierea din 24 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ale art. 1, art. 5 şi ale art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dan Constantin cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru săvârşirea, printre altele, a unor infracţiuni de evaziune fiscală. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, dreptul la un proces echitabil şi legalitatea incriminării şi a pedepsei. Apreciază că textele de lege menţionate contravin şi prevederilor art. 1 referitor la legalitatea incriminării din Codul penal şi ale art. 5 privind aflarea adevărului din Codul de procedură penală. Astfel, consideră că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 sunt redactate în mod defectuos, fiind lipsite de claritate şi previzibilitate, ceea ce poate duce la abuzuri în practica organelor judiciare şi la discriminarea persoanelor acuzate de săvârşirea de infracţiuni de evaziune fiscală. Totodată, consideră că termenul „persoane“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 nu este clar şi previzibil, întrucât legiuitorul nu indică sfera persoanelor la care se face referire, dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014). Susţine că „legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al infracţiunii în chiar textul incriminator sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un act normativ cu care se află în conexiune“. Mai arată că legiuitorului îi este interzis să prevadă infracţiuni într-o manieră care să consacre o disproporţie vădită între valoarea socială ocrotită şi cea care trebuie limitată, întrucât protecţia penală astfel reglementată nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual. De asemenea, susţine că sintagma „specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, „nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor“. În acest sens, arată că organele judiciare dispun şi de specialişti care sunt detaşaţi din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aceasta având calitatea de parte civilă în cauzele penale privind infracţiunile de evaziune fiscală, ceea ce duce la încălcarea principiului contradictorialităţii. 8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, din punctul de vedere al clarităţii şi previzibilităţii, dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013) că, în materia clarităţii şi previzibilităţii legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant în sensul că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea un caracter absolut, întrucât ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării (Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68, şi Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35). Previzibilitatea legii nu exclude posibilitatea ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a mai reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Or, este atributul instanţelor de judecată, tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţia practicii, să hotărască dacă, din situaţia de fapt ce rezultă în urma administrării probatoriului, inculpatul trimis în judecată este cel care în mod concret a efectuat activităţile sancţionate de norma de incriminare a evaziunii fiscale, subiectul activ putând fi atât administratorul de drept, cât şi administratorul de fapt sau cel care se ocupă de contabilitatea societăţii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală, arată că, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unei critici similare vizând dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, iar argumentele pentru care a respins, ca neîntemeiată, acea excepţie sunt valabile şi în cauza de faţă. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare îndreptate, dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, prevederile art. 1, art. 5 şi ale art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008, precum şi dispoziţiile art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte, în realitate, dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) şi ale art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, precum şi ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra acestor texte de lege. Dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(4) şi (6), ale art. 5 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 au fost modificate prin art. I pct. 1, 6 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2011 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi pentru modificarea altor acte normative incidente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 22 aprilie 2011, iar art. 1 alin. (5) din Legea nr. 82/1991 a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 121/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2014 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 2 iunie 2015. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 82/1991 au fost modificate prin prevederile art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi a Legii contabilităţii nr. 82/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 26 februarie 2021. Având în vedere însă că în cauză au fost aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 82/1991 în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra acestui text de lege în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2021. Dispoziţiile art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. La momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate aveau următorul cuprins: - Art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005: "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: [...] b) contribuabil - orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat; [...] e) obligaţii fiscale - obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală;" – Art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005: "(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: [...] b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;" – Art. 1 din Legea nr. 82/1991: "(1) Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi.(2) Instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scop patrimonial au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară.(3) Subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2), cu sediul în România, precum şi subunităţile fără personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul în străinătate au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi.(4) Organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act constitutiv, astfel cum sunt prevăzute în legislaţia pieţei de capital, fondurile de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat şi alte entităţi organizate pe baza Codului civil au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară.(5) Persoanele fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venit, definite de Codul fiscal, şi ale căror venituri sunt determinate în sistem real au obligaţia să conducă evidenţa contabilă pe baza regulilor contabilităţii în partidă simplă sau, la opţiunea acestora, pe baza regulilor contabilităţii în partidă dublă, potrivit reglementărilor contabile emise în acest sens, cu excepţia situaţiei în care în legislaţia fiscală se prevede altfel.(6) Persoanele prevăzute la alin. (1)-(4) organizează şi conduc, după caz, şi contabilitatea de gestiune, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens." – Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: „(1) Persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1)-(4) au obligaţia să conducă contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale, potrivit reglementărilor contabile aplicabile. Subunităţile deschise în România de societăţi rezidente în state aparţinând Spaţiului Economic European au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi, fără a întocmi situaţii financiare anuale pentru propria activitate.“; – Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: „(1) Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1)-(4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective.“; – Art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală: „(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) şi ale art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, că acestea au mai făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate formulate în mod identic. Astfel, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 6 august 2020, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, cu privire la dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 şi, respectiv, ca neîntemeiată, referitor la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991. 15. Referitor la dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, Curtea a observat, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, mai sus citată, paragrafele 26 şi 29, că, deşi autorul excepţiei invocă în mod formal prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 16 şi ale art. 53 din Constituţie, precum şi prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în realitate acesta nu motivează pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile de lege criticate şi prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, Curtea a constatat că în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate. Or, în cauză, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prin care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Având în vedere caracterul general al textelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor de lege criticate faţă de acestea, Curtea a constatat că nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 este inadmisibilă. 16. Cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, mai sus menţionată, paragrafele 16-19, Curtea a reţinut că prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi cu respectarea cerinţelor de calitate a acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Având în vedere jurisprudenţa proprie şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a reţinut că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii. 17. Curtea a analizat claritatea şi previzibilitatea termenilor/sintagmelor conţinuţi/conţinute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi a constatat că, în ceea ce priveşte sintagma „în actele contabile ori în alte documente legale“, formulările speciale ce se regăsesc în materia contabilităţii şi fiscalităţii impun contribuabililor obligaţii punctuale în ceea ce priveşte înregistrarea operaţiunilor comerciale şi a veniturilor obţinute. Curtea a reţinut că, de principiu, contribuabilul este obligat să îşi înregistreze toate aceste operaţiuni în evidenţele sale contabile, iar unele dintre acestea şi în alte documente legale. De exemplu, vânzările, ca de altfel şi cumpărările, se înregistrează atât în contabilitatea societăţii în ordine cronologică, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, cât şi în decontul de T.V.A., document special pentru stabilirea, calcularea şi virarea sumelor datorate de contribuabil bugetului de stat şi invers. Totodată, s-a constatat că aceste operaţiuni se înregistrează atât în jurnalul de vânzări, cât şi în jurnalul de cumpărări. Astfel, omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale poate consta fie în neîntocmirea documentelor justificative pentru venitul realizat, fie în neînscrierea documentelor justificative întocmite în celelalte documente contabile sau în alte documente legale, fie în înregistrarea unor venituri mai mici decât cele realizate în realitate. S-a reţinut, totodată, că necalcularea, neînregistrarea şi neraportarea acestor operaţiuni determină, în final, pagube la bugetul de stat prin neînregistrarea veniturilor încasate şi neplata obligaţiilor fiscale aferente acestora. 18. De asemenea, referitor la sintagma „operaţiune comercială“ din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 634 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 1 februarie 2018, a constatat că, potrivit art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma „contract comercial“ sau „contracte comerciale“ se înlocuieşte cu sintagma „contract civil“ sau, după caz, „contracte civile“, iar sintagma „contracte sau acte de comerţ“, cu termenul „contracte“. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale anterior menţionate, prin „operaţiuni comerciale efectuate“ se înţelege acele operaţiuni civile ce presupun înregistrarea în contabilitate a fluxurilor financiare de venituri şi cheltuieli aferente, în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale ale titularului. 19. Referitor la sintagma „venituri realizate“, Curtea a reţinut că aceasta este clară şi previzibilă, din interpretarea prevederilor Codului fiscal, justiţiabilul putând avea o reprezentare clară a ceea ce înseamnă sintagma „venituri realizate din orice sursă“. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că dispoziţiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora. 20. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 435 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 18 octombrie 2017, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, Decizia nr. 199 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, şi Decizia nr. 672 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 23 ianuarie 2020. 21. În continuare, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, mai sus citată, paragrafele 23-25, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată şi critica potrivit căreia termenul „persoane“ din dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 nu este clar şi previzibil, întrucât legiuitorul nu indică sfera persoanelor la care se face referire, dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat. Curtea a reţinut că se poate observa, din chiar textul articolului criticat, că acesta vizează persoanele prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(4) din Legea nr. 82/1991, adică societăţile comerciale, societăţile/ companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice, instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scop patrimonial, subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute anterior, cu sediul în România, precum şi subunităţile fără personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul în străinătate, organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act constitutiv, astfel cum sunt prevăzute în legislaţia pieţei de capital, fondurile de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat şi alte entităţi organizate pe baza Codului civil. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor de lege incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora. 22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu privire la care nu au fost formulate critici distincte. 23. În ceea ce priveşte critica formulată de autorul excepţiei referitor la sintagma „specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o critică similară care viza sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din acelaşi cod, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 24. Prin decizia mai sus menţionată, paragrafele 18-22, Curtea a invocat cadrul legal în vigoare la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 24 octombrie 2014) - abrogate prin prevederile art. I pct. 1 şi 3 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia de combatere a fraudelor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 8 noiembrie 2019). Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor erau detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti, în vederea acordării de suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuau, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii, investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror [art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013]. Inspectorii antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor îşi desfăşurau activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează [art. 4 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013]. 25. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, a realizat un control de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileau că: „(1) În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile menţionate în prezenta ordonanţă de urgenţă. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de specialiştii prevăzuţi la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condiţiile legii. (4) Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele pot fi efectuate şi de alţi specialişti sau experţi din instituţii publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum şi de specialişti sau experţi individuali autorizaţi sau recunoscuţi, potrivit legii.“ Examinând acest text de lege, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condiţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (din 1968), să ia cunoştinţă de existenţa constatării tehnico-ştiinţifice ca mijloc de probă efectuat de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Subsecvent, partea interesată poate să formuleze obiecţiuni la raportul de constatare sau poate să conteste acest mijloc de probă în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate. De asemenea, Curtea a observat că, în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. Cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea a mai reţinut că faptul că aceştia îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 9 iulie 2013). 26. Curtea a constatat, totodată, că simpla abrogare a alin. (3) şi (4) ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 prin prevederile art. 58 pct. 1 din titlul II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013) nu poate fi considerată în sine un argument de neconstituţionalitate şi un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudenţial, mai ales că dispoziţiile art. 172 alin. (7), (9) şi (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluţia legislativă cuprinsă în prevederile art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 172 din noul Cod de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, activitatea de judecată se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită. 27. În continuare, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, citată anterior, paragrafele 24-26, cu privire la susţinerea autorului excepţiei referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut - referitor la Direcţia Naţională Anticorupţie - că această sintagmă vizează specialiştii cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - în condiţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort - pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, specialişti care au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016), în Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală, numiţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. 28. În aceste condiţii, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, Curtea nu a reţinut lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile actelor normative precitate, legiuitorul, conform atribuţiilor sale constituţionale consacrate de prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, reglementând implicarea în activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a unor persoane cu o înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii de competenţă ale acestor direcţii, în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Deşi norma procesual penală criticată nu defineşte sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“, prin actele normative mai sus citate, legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare menţionate, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, astfel că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Pe de altă parte, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform normelor procesual penale referitoare la administrarea probelor. 29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie cu privire la sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză referitor la sintagma „specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) din acelaşi cod. 30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, excepţie ridicată de Dan Constantin în Dosarul nr. 1.625/98/2015 (92/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ale art. 10 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 mai 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
