Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 330 din 10 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 3, art. 4-5, art. 6 alin. (1), art. 7, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 330 din 10 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 3, art. 4-5, art. 6 alin. (1), art. 7, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 781 din 12 septembrie 2018

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu     │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya        │- judecător       │
│Teodoroiu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian      │-                 │
│Văduva             │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor dispoziţiilor art. 11 teza întâi, prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.366/321/2017 al Judecătoriei Târgu-Neamţ. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 33D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 70D/2018, nr. 214D/2018, nr. 231D/2018 şi nr. 261D/2018, având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate privind dispoziţii ale Legii nr. 77/2016, excepţii ridicate de Societatea Piraeus Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 14.775/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, Societatea OTP Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 8.050/193/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 19.250/302/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi de Societatea Garanti Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 39.750/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă.
    4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită.
    5. Având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 70D/2018, nr. 214D/2018, nr. 231D/2018 şi nr. 261D/2018 la Dosarul nr. 33D/2018. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 70D/2018, nr. 214D/2018, nr. 231D/2018 şi nr. 261D/2018 la Dosarul nr. 33D/2018, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, în special Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, şi solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 3, art. 7 şi art. 11 din legea supusă controlului şi, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate care vizează celelalte aspecte.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Sentinţa civilă nr. 1.088 din 2 august 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.366/321/2017, Judecătoria Târgu-Neamţ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la cele ale dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Intesa San Paolo din Bucureşti.
    8. Prin Încheierea din 23 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 14.775/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 5 alin. (3) şi art. 11 [cu excepţia elementelor în privinţa cărora s-a reţinut neconstituţionalitatea prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale] din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Piraeus Bank - S.A. din Bucureşti.
    9. Prin Încheierea din 15 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.050/193/2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 3 teza a Il-a, art. 4, art. 5, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (4)-(6), art. 10 si art. 11 teza I [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea OTP Bank România - S.A. din Bucureşti.
    10. Prin Încheierea din 21 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 19.250/302/2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 teza a II-a, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti.
    11. Prin Decizia civilă nr. 19 din 7 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 39.750/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 7, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Garanti Bank - S.A. din Bucureşti.
    12. Acţiunile pe rolul instanţelor judecătoreşti în faţa cărora au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate au fost exercitate, în temeiul prevederilor art. 7 din Legea nr. 77/2016, de către autoarele acestora, iar, în Dosarul Curţii nr. 231D/2018, acţiunea a fost exercitată, pe calea unei cereri reconvenţionale, şi de către consumatori.
    13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, se are în vedere modul defectuos în care legiuitorul şi-a exercitat competenţa de legiferare prin încălcarea cerinţelor referitoare la previzibilitatea pe care trebuie să o aibă un act normativ. Se identifică o serie de dispoziţii din Legea nr. 77/2016 care încalcă cerinţele privitoare la claritatea şi previzibilitatea unui act normativ, astfel cum acestea au fost statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În primul rând, legea dării în plată nu clarifică mai multe aspecte privitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor sale; astfel, legea nu defineşte noţiunea de „locuinţă“, nu stabileşte în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabileşte cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei „contract de credit“.
    14. În al doilea rând, legea este imprecisă prin faptul că prevede o derogare de la dispoziţiile Codului civil, fără a preciza care sunt dispoziţiile legale vizate de aceasta. Or, în condiţiile în care Codul civil reprezintă norma generală, excepţiile prevăzute de legea specială trebuie să fie expres şi limitativ statuate. Altfel, rezultatul pe care îl produce lipsa de coerenţă a textului Legii nr. 77/2016 este naşterea unui „drept civil paralel“, în condiţiile în care este de la sine înţeles că Legea nr. 77/2016 nu poate exista „singură“ în circuitul civil, ci doar prin coroborare cu alte acte normative.
    15. În al treilea rând, în art. 2 din Legea nr. 77/2016 se prevede faptul că această lege „se coroborează“ cu dispoziţiile mai multor acte normative; însă legea nu prevede în ce fel se va face această operaţiune de coroborare, în condiţiile în care, din punct de vedere material, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 tind mai mult spre o modificare, iar uneori (cum ar fi cazul Legii nr. 190/1999) spre o înlăturare de la aplicare şi schimbare totală a reglementării. De asemenea, Legea nr. 77/2016 derogă de la dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte regimul juridic al executării silite, al competenţei instanţelor judecătoreşti etc. Nu în ultimul rând, legea dării în plată nu se referă în niciun fel la „coroborarea“ cu dispoziţiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Ultima ratio, legea dării în plată lasă o largă marjă de interpretare aspectelor tranzitorii, deoarece nu face nicio referire la regimul aplicabil contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864. Toate aceste exemple de inadvertenţe, care ţin de relaţia dintre legea dării în plată şi restul cadrului normativ, conduc la un caracter imprecis al normei.
    16. În al patrulea rând, există o inadvertenţă între scopul declarat de legiuitor (care se poate extrage din Expunerea de motive) şi textul legii dării în plată. De exemplu, neconcordanţa apare cel mai puternic între scopul reglementării şi mijloacele legislative: pe de o parte, reglementarea doreşte să protejeze debitorii aflaţi într-o situaţie de dificultate financiară, iar, pe de altă parte, când sunt enumerate în art. 4 condiţiile pentru aplicarea dării în plată cu efect liberatoriu, nu se regăseşte nicio prevedere care să limiteze aplicarea dispoziţiilor legale doar la debitorii aflaţi într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar.
    17. Simpla menţiune privind detalierea condiţiilor de admisibilitate poate conduce, în jurisprudenţa instanţelor, la interpretări contradictorii, existând posibilitatea ca notificările transmise în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 să fie anulate pentru că nu ar respecta condiţiile de formă.
    18. De asemenea, autoarele invocă încălcarea unor prevederi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv art. 6 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 13 lit. c), art. 20, art. 31 alin. (1) lit. a) şi alin. (3), referitoare la obligativitatea obţinerii unor avize necesare. Se mai arată că referirea la riscul devalorizării din perspectiva faptului că, la momentul la care a fost contractat creditul, bunul a fost evaluat de către o persoană agreată de către creditor, pierde din vedere faptul că cele două momente, al acordării creditului, respectiv al dării în plată, sunt situate, din punct de vedere temporal, la o distanţă uneori considerabilă. Este de notorietate că împrumuturile garantate cu ipotecă se acordă pentru o perioadă lungă de timp. Astfel, chiar dacă, la momentul acordării împrumutului, evaluarea bunului a fost una ce reflecta valoarea sa de piaţă, prin trecerea timpului este posibil ca aceasta să fi scăzut. Prin urmare, nu se poate imputa o culpă în activitatea de evaluare, care să justifice suportarea riscului de către creditor, ci, mai degrabă, valoarea pe care ajunge să o aibă bunul respectiv reflectă evoluţia în timp a raportului dintre cererea şi oferta de astfel de bunuri.
    19. Se arată că prevederile art. 11 din Legea nr. 77/2016 sunt contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât consacră efectul retroactiv al legii în totalitatea sa. Astfel, Legea nr. 77/2016 este aplicabilă contractelor de credit încheiate anterior intrării sale în vigoare, precum şi executărilor silite demarate anterior acestui moment, indiferent de stadiul lor.
    20. Autoarele excepţiei susţin că legea nouă adaugă raportului juridic născut sub imperiul legii vechi o instituţie juridică cu caracter de noutate faţă de dispoziţiile legale aplicabile la data încheierii raportului juridic, avute în vedere de părţi. Prin aplicarea legii noi se ajunge, aşadar, la o altă consecinţă, la alte efecte ale contractului şi la un alt mecanism de stingere a obligaţiilor decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate contractele. Atunci când s-a încheiat contractul de credit, părţile au convenit ca debitorul să se oblige să restituie sumele de bani primite cu titlu de împrumut. Ulterior, în viaţa contractului intervine legiuitorul şi, împotriva voinţei creditorului, conferă debitorului dreptul ca acesta să se libereze de obligaţia sa faţă de creditor printr-un alt bun decât cel la care s-a aşteptat şi se aşteaptă în mod legitim creditorul, fără să distingă după cum bunul este afectat sau nu de alte sarcini ori de stadiul în care acesta se găseşte ori să solicite creditorului stingerea tuturor obligaţiilor în cazul în care bunul imobil afectat garanţiei creditorului a fost deja supus procedurii de executare silită.
    21. În continuare se susţine că art. 6 alin. (6) din Codul civil a clarificat noţiunea de „situaţie juridică“, valorificând experienţa doctrinară şi jurisprudenţială în materie, iar ipoteza reglementată de art. 3 din Legea nr. 77/2016 nu poate să fie calificată drept o situaţie juridică, respectiv un „statut“ personal sau real. Prin urmare, în cazul în care contractele au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, nu se poate aplica art. 11 în forma actuală, adică nu se poate institui în sarcina profesionistului obligaţia de a prelua cu titlu de dare în plată imobilul afectat garanţiei, cu efect liberatoriu pentru întreaga creanţă, pentru că un asemenea efect al contractului nu era prevăzut de lege la data stabilirii obligaţiilor, respectiv la data încheierii contractului. Or, dacă art. 11 prevede că dispoziţiile noii legi se aplică inclusiv contractelor în curs de derulare, adică şi celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, înseamnă că textul este neconstituţional pentru că înfrânge principiul neretroactivităţii legii noi. În concluzie, pentru contractele încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu pot fi avute în vedere alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate. La data încheierii contractului de credit, legea aplicabilă acestuia prevedea anumite modalităţi de stingere a obligaţiei de rambursare a împrumutului şi accesoriilor aferente, născute din contract, aspecte cunoscute, acceptate şi avute în vedere de către părţi la data semnării contractului. La acea dată nicio lege în vigoare nu prevedea posibilitatea ca debitorul împrumutat să stingă datoria pe care o are faţă de bancă prin darea în plată a unui imobil ipotecat în favoarea băncii, fără acordul băncii creditoare.
    22. Autoarele mai arată că prevederile art. 1, art. 4 alin. (1) lit. b) şi c), art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Astfel, ca urmare a faptului că de prevederile Legii nr. 77/2016 nu beneficiază şi persoanele care se află în situaţii sensibil diferite faţă de cele care se bucură de tratamentul acestei reglementări, dispoziţiile art. 1 şi art. 4 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 77/2016 sunt, din această perspectivă, contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    23. Autoarele excepţiei arată că, potrivit art. 28 alin. (5) teza a II-a din Directiva 2014/17/UE, „în cazul în care rămâne datorie de rambursat în urma procedurii de executare silită, statele membre asigură instituirea de măsuri în vederea facilitării rambursării cu scopul de a proteja consumatorii“. Legiuitorul comunitar a avut în vedere, pentru situaţia devalorizării imobilului, adoptarea unor măsuri de facilitare a rambursării creditului, însă nu stingerea datoriilor rămase neacoperite în urma executării. În plus, potrivit art. 43 din Directiva 2014/17/UE, aceasta nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016. Faptul că, ca urmare a derogării instituite de Legea nr. 77/2016, debitorul răspunde în limita valorii imobilului adus în garanţie plasează creditorul unei creanţe garantate cu o ipotecă într-o situaţie defavorabilă faţă de creditorul unei creanţe chirografare, discriminându-l în mod evident. Astfel, un creditor prudent, care a cerut debitorului său să aducă o garanţie sub forma ipotecii, este discriminat faţă de un creditor mai puţin prudent care beneficiază în continuare de posibilitatea urmăririi debitorului, în limita gajului general.
    24. Neconstituţionalitatea art. 7 din Legea nr. 77/2016 decurge, în primul rând, din încălcarea dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, având în vedere că obiectul contestaţiei este limitat strict la condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - dispoziţii care sunt neconstituţionale în raport cu libertatea economică şi dreptul de proprietate. Practic, deşi creditorul are dreptul de a contesta notificarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului afectat garanţiei, prin darea în plată, acesta nu poate formula nicio apărare cu privire la drepturile sale şi cu privire la aspectele particulare ale speţei care ar putea conduce, eventual, la o inadmisibilitate a notificării. Având în vedere că, faţă de condiţiile de admisibilitate prevăzute în lege, se conferă un drept general tuturor consumatorilor, fără a se avea în vedere o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia ar deveni prea oneroasă pentru consumator, din diverse circumstanţe excepţionale, limitarea obiectului contestaţiei strict la aceste motive echivalează, în cele din urmă, cu o îngrădire nejustificată a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, care, în aceste condiţii, devin ineficace şi iluzorii. Aceasta reprezintă şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    25. Se mai susţine că instituţiei de credit îi este limitat, în mod nejustificat, dreptul de a contesta aspectele legate de: starea curentă a bunului dat în plată, culpa debitorului în diminuarea valorii imobilului ipotecat sau starea de necesitate învederată de debitor pentru parcurgerea procedurii de dare în plată. De asemenea, instituţiei de creditare îi este îngrădit dreptul de a invoca raporturile juridice existente între părţi, astfel că, prin efectul Legii nr. 77/2016, contractul încheiat între părţi nu îşi mai produce efecte, întrucât nu i se permite băncii să se prevaleze de prevederile contractuale stabilite între părţi.
    26. Autoarele excepţiei mai susţin că, prin dispoziţiile criticate, se aduce o atingere nepermisă dreptului de proprietate privată al creditorului asupra sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut, sume care nu se vor mai restitui în integralitate ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016. Or, creditorii deţin un drept de proprietate asupra întregii sume acordate cu titlu de împrumut, iar dispoziţiile legale prin care se prevede recuperarea creanţei numai în limita valorii imobilului adus în garanţie şi supus transferului forţat de proprietate echivalează cu o expropriere, câtă vreme nu se va recupera toată suma acordată. Această expropriere nu se produce în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, întrucât pierderea dreptului de proprietate asupra creanţei nu este compensată de o prealabilă şi dreaptă despăgubire şi nici nu operează pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii.
    27. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate mai arată că dreptul consumatorului este unul discreţionar, deoarece acesta poate alege în orice moment obligarea instituţiei creditoare la achiziţionarea imobilului. Privarea de bun nu are loc în baza unui act al vreunei administraţii, ci în temeiul voinţei unui particular, ceea ce face ca această ingerinţă să fie una arbitrară, întrucât particularul, respectiv consumatorul, nu este obligat să urmărească vreun interes public, ci numai interesele sale private, atunci când solicită privarea instituţiei creditoare de bunul său.
    28. Limitarea gravă adusă dreptului de proprietate prin mecanismul dării în plată nu se încadrează în limitele permise de art. 53 din Constituţie, pierderea dreptului de proprietate nefiind proporţională cu scopul urmărit, elementul de protecţie socială neregăsindu-se în condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. În consecinţă, prin instituirea dării în plată cu efect liberatoriu, în lipsa consimţământului creditorului, la deplina discreţie a consumatorului şi fără a fi prevăzute condiţii minime de admisibilitate care să se refere la dificultăţile financiare ale consumatorului, se încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului. Banca este privată în mod forţat de bunurile proprii. Astfel, dreptul său de proprietate asupra creanţei şi a accesoriilor sale este stins, fără acordul titularului său, prin simpla cerere a debitorului care înţelege să invoce Legea nr. 77/2016.
    29. Obligarea creditoarei de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului imobil adus în garanţie, la o simplă manifestare de voinţă din partea debitorului, reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor în sensul paragrafului 2 al articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
    30. Se mai arată că, prin efectul dării în plată, dreptul de creanţă al băncii, derivat din contractul de credit, este încălcat, având în vedere că legea nu prevede nicio condiţie cu privire la starea bunului ipotecat sau valoarea acestuia la data dării în plată, banca preluând în integralitate riscul deprecierii bunului, împrejurare care nu putea fi cunoscută la data încheierii contractului de credit. În plus, instituţia de credit este pusă în situaţia în care, deşi a acordat un împrumut, în scopul obţinerii de profit, reprezentat de dobânzile şi comisioanele convenite, aceasta să fie privată şi de preţul contractului, dar şi să fie nevoită să accepte un imobil a cărui valoare este incertă.
    31. În sfârşit, se mai arată că proprietatea privată nu este ocrotită în mod egal de lege, întrucât instituţia de creditare ce beneficiază de ipoteca asupra imobilului este forţată să primească bunul în patrimoniul său, văzându-şi creanţa stinsă în mod forţat, pe când ceilalţi creditori îşi pot valorifica bunurile (creanţele) în condiţiile prevăzute de lege, în funcţie de felul creanţei lor, în unele cazuri putând executa şi bunul transferat în patrimoniul creditorului ipotecar.
    32. Cu referire la încălcarea prevederilor art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie se susţine că măsurile de protecţie socială nu pot fi realizate prin impunerea de consecinţe nefaste asupra operatorilor economici privaţi, ci trebuie susţinute din resurse statale, ceea ce nu se regăseşte în cazul Legii nr. 77/2016 care prevede că creditorul primeşte, în schimbul creanţei, proprietatea asupra unui imobil, indiferent dacă valoarea acestuia este suficientă pentru a acoperi creanţa stinsă prin efectul legii.
    33. Deşi accesul liber la o activitate economică şi libera iniţiativă sunt garantate prin art. 45 din Constituţie, dispoziţiile legale criticate limitează această garanţie sub două aspecte. Operaţiunile de creditare, care reprezintă unele dintre activităţile principale ale creditorilor, sunt limitate sub aspectul operaţiunilor de recuperare a sumelor acordate, în baza cărora au fost întocmite planurile de profitabilitate, cu atât mai mult cu cât legea afectează contractele şi executările anterioare intrării sale în vigoare. Cel de-al doilea aspect vizează transformarea forţată a creditorului într-un „vehicul imobiliar“, deşi nu a exprimat liber o astfel de iniţiativă economică. Banca nu are ca obiect principal de activitate desfăşurarea activităţilor comerciale privitoare la imobile, iar, prin transferul forţat al proprietăţii asupra imobilelor, va fi obligată să desfăşoare această activitate neprevizionată.
    34. Nu are relevanţă faptul că instituţia de credit a primit un bun imobil drept garanţie a obligaţiei de rambursare a creditului ori, în cazul executării silite a bunului, preţul de adjudecare, întrucât intenţia de la momentul constituirii ipotecii nu este aceea de a dobândi acest imobil în proprietate, ci doar de a avea o preferinţă înaintea altor creditori în ceea ce priveşte sumele valorificate din vânzarea respectivului bun ipotecat, indiferent în mâinile cui s-ar afla la momentul valorificării. Dreptul de ipotecă, înţeles ca drept real accesoriu, nu schimbă obiectul creanţei pe care o garantează, în speţă fiind un drept real garantând executarea unei obligaţii de a da o sumă de bani, ci îl pune pe creditor în poziţia unui creditor preferat. Este adevărat că aceste persoane juridice pot deţine imobile în proprietate, dar astfel de imobile sunt deţinute ca bază a exercitării comerţului lor specific, şi nu ca un scop în sine al comerţului lor.
    35. Din prisma art. 45, în coroborare cu art. 135 din Constituţie, statul are obligaţia de a nu schimba sau altera scopul activităţii unui actor la viaţa economică, altfel se încalcă libertatea comerţului. Darea în plată, potrivit Codului civil, respectiv preluarea în contul creanţei, potrivit Codului de procedură civilă, sunt situaţii de excepţie. Cât timp măsura se menţine în limitele unei excepţii, este rezonabilă şi proporţională scopului executării obligaţiilor. Transformarea ei în regulă, prin instituirea unui drept unilateral, potestativ al consumatorului şi a unei obligaţii corelative a creditorului de a accepta darea în plată, sub sancţiunea pronunţării unei hotărâri de către instanţa de judecată, încalcă în mod evident libertatea economică a creditorului, care este silit să accepte o altă modalitate de valorificare a creanţei decât aceea care rezultă din scopul activităţii sale şi natura contractelor încheiate în realizarea acestuia (împrumuturi băneşti care, potrivit principiului nominalismului, presupun restituirea întocmai a sumelor împrumutate).
    36. Libera iniţiativă ar însemna libertatea persoanei de a desfăşura activitatea economică în modalitatea pe care aceasta o consideră cea mai potrivită pentru a-şi atinge scopul, uzând de mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie. În desfăşurarea activităţii sale economice, persoana este liberă să îşi aleagă partenerii contractuali şi clienţii. Ca o consecinţă, deşi libertatea contractuală nu are valenţe constituţionale exprese, ea ar putea fi subsumată conceptului de liberă iniţiativă, deoarece mijlocul juridic prin care persoana participă la viaţa economică este contractul ca formă de manifestare a libertăţii contractuale.
    37. Se mai susţine că, atunci când este vorba despre un raport între particulari, statul trebuie să reglementeze justa exercitare a drepturilor concurente, şi nu să supună un particular la voinţa arbitrară a unui alt particular. Nu sunt prevăzute condiţiile în care libertatea prevăzută de art. 45 poate fi îngrădită prin instituirea dreptului consumatorului de a proceda la darea în plată, ceea ce înseamnă că dreptul consumatorului ce restrânge libertatea economică este discreţionar. Măsurile propuse sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit. Scopul este protejarea debitorilor aflaţi în dificultate financiară, pe când Legea nr. 77/2016 - art. 4 alin. (1) - nu prevede o astfel de condiţie pentru aplicarea dării în plată cu efect liberatoriu.
    38. Protejarea consumatorilor şi simpla calitate de consumator a uneia dintre părţile contractului nu poate conduce la un asemenea efect drastic de încălcare a libertăţii economice şi contractuale, cu atât mai mult cu cât elementul de protecţie socială lipseşte cu desăvârşire din cadrul condiţiilor de admisibilitate din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Aceasta cu atât mai mult cu cât acordarea de drepturi generale unei categorii largi de consumatori, fără a exista criterii clare în ce priveşte necesitatea consumatorului de protecţie socială, poate da naştere la abuzuri din partea consumatorilor.
    39. Autoarele apreciază că îi revine Curţii Constituţionale, în mod primordial, rolul de a verifica conformitatea prevederilor cuprinse într-o lege cu principiile economiei de piaţă.
    40. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate mai arată că se încalcă prevederile art. 47 din Constituţie referitoare la nivelul de trai. Se susţine că nu se pot dispune măsuri de protecţie socială prin intervenţia legislativă forţată în cadrul unor raporturi contractuale între persoane de drept privat şi prin încălcarea şi restrângerea dreptului de proprietate al unei instituţii de credit care desfăşoară, în mod legal, activităţi comerciale în scopul obţinerii de profituri. Dacă statul doreşte să sprijine în vreun fel debitorii care nu mai dispun de mijloacele necesare rambursării creditelor pe care le-au contractat, poate să adopte măsuri de asistenţă şi protecţie, alocând în acest sens fonduri de la bugetul statului.
    41. În opinia autoarelor, accesul debitorului la beneficiul de a renunţa la obligaţia de rambursare a creditului în schimbul proprietăţii imobilului ipotecat sau adus în garanţie nu este condiţionat de dovada imposibilităţii obiective de rambursare a creditului rămas de achitat după o eventuală executare a imobilului ipotecat sau adus în garanţie. Dimpotrivă, acces la această facilitate au şi debitorii rău-platnici care, deşi au mijloace financiare, refuză achitarea ratelor lunare şi recurg la darea în plată. În aceste condiţii, măsurile adoptate prin Legea nr. 77/2016 nu sunt proporţionale cu scopul urmărit de legiuitor.
    42. În continuare se arată că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 stabilesc doar un termen minim, nu însă şi un termen maxim, consumatorul având posibilitatea, în baza legii, de a stabili un termen de convocare oricât de îndelungat, timp în care este scutit de la plata ratelor (având în vedere că, de la data primirii notificării, se suspendă obligaţia sa de plată către creditor), timp în care instituţia de credit nu are la dispoziţie niciun mijloc juridic prin care să îşi poată recupera creanţa, iar consumatorul poate beneficia nestingherit de folosinţa imobilului ipotecat sau adus în garanţie. Disproporţia dintre drepturile părţilor este, şi în acest caz, vădită.
    43. Legea nr. 77/2016, prin efectul său, nu poate atinge finalitatea declarată a acesteia, respectiv împărţirea riscului devalorizării bunului între creditor şi debitor, ci transferă întregul risc asupra creditorului care, la finalul procedurii de dare în plată, se află în situaţia de a nu fi primit suma de bani prevăzută de contractul de credit, formată din principal şi dobândă, ci de a primi un drept de proprietate asupra unui imobil a cărui valoare reală de piaţă nu acoperă creanţa sa. În plus, banca, de la momentul transferului dreptului de proprietate, dobândeşte concomitent şi obligaţia de a achita taxe şi impozite şi prime de asigurare şi de a suporta costurile de conservare, întreţinere şi valorificare a imobilului, ajungând, în final, să obţină o sumă de bani chiar mai mică decât valoarea imobilului.
    44. În sfârşit, autoarele excepţiei arată că prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie sunt încălcate, deoarece dreptul naţional nu este adecvat la dreptul european. Astfel, prin nerespectarea obligaţiei de a solicita avizul Băncii Centrale Europene cu privire la adoptarea Legii nr. 77/2016, fapt cu un impact substanţial asupra stabilităţii instituţiilor şi pieţei financiare, statul român şia încălcat obligaţia constituţională prevăzută în art. 148 alin. (2), de adecvare a dreptului naţional cu dreptul european.
    45. Judecătoria Târgu-Neamţ apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    46. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că dispoziţiile criticate nu sunt neconstituţionale în măsura în care acestea sunt aplicate şi interpretate din perspectiva Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016.
    47. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate.
    48. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    49. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    50. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    51. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    52. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1, art. 3-5, art. 6 alin. (1), art. 7, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, care au următorul conţinut:
    - Art. 1:
    "(1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.
(2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.
(4) Prevederile prezentei legi nu se aplică creditelor acordate prin programul «Prima casă», aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului «Prima casă», aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare."

    – Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“;
    – Art. 4:
    "(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
    a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;
    b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;
    c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;
    d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.
(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului."

    – Art. 5:
    "(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.
(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.
(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.
(4) Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la notarul public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare încheierii actului de dare în plată.
(5) Toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului se suportă de către debitor."

    – Art. 6: „(1) De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.“;
    – Art. 7:
    "(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.
(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.
(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.
(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.
(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată."

    – Art. 10:
    "(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.
(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal."

    – Art. 11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată“.

    53. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind previzibilitatea legii, art. 15 alin. (2) care prevede principiul neretroactivităţii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 24 privind dreptul de apărare, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 care consacră libertatea economică, art. 47 referitor la nivelul de trai, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) lit. m) referitor la reglementarea prin lege organică a regimului juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) referitor la proprietatea privată şi art. 148 alin. (2) privind raportul dintre dreptul intern şi dreptul european, precum şi prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    54. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea va verifica, prioritar, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea [...] unei dispoziţii dintr-o lege [...] care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“, precum şi de art. 29 alin. (3) din aceeaşi lege, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printro decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, şi, ulterior, va examina criticile de neconstituţionalitate.
    55. Se observă că contractele de credit care au ocazionat litigiile cu a căror soluţionare au fost învestite instanţele care au sesizat Curtea au fost încheiate înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011. Autoarele excepţiei au invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze, în mod distinct, aşa cum a procedat Curtea în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“] şi ipoteza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este inadmisibilă.
    56. Faptul că contractele de credit ce fac obiectul cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat Curtea în aceste dosare au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil este relevant şi în examinarea admisibilităţii, de asemenea din perspectiva art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a excepţiei de neconstituţionalitate a celei de-a doua teze a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Astfel, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze a art. 11, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 este inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, deci nu şi pe cele încheiate în temeiul vechiului Cod civil.
    57. În continuare, din perspectiva prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract de credit în parte.
    58. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, faptul că, prin Decizia antereferită, Curtea a constatat că prevederile menţionate în prealabil sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare, precum şi faptul că decizia precitată a fost publicată în Monitorul Oficial anterior datei la care a fost sesizată Curtea Constituţională în dosarele conexate în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 şi art. 7 alin. (1)-(3) şi (5)-(6) din Legea nr. 77/2016 trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă.
    59. În continuare, Curtea va examina, din perspectiva jurisprudenţei sale anterioare în materie, pretinsa contrarietate dintre, pe de o parte, principiile şi dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea prezentei excepţii de neconstituţionalitate şi, pe de altă parte, celelalte dispoziţii ale Legii nr. 77/2016 criticate, respectiv prevederile art. 1, art. 5, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (4) şi art. 10 din Legea nr. 77/2016.
    60. În ceea ce priveşte criticile formulate de către autoarele excepţiei din perspectiva respectării exigenţelor impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi a principiilor subsumate acestuia, sunt aplicabile considerentele paragrafelor 109-111 ale Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016. Astfel, Curtea a reţinut că aspectele invocate în legătură cu art. 1 alin. (5) din Constituţie vizează, mai degrabă, chestiuni care ţin de interpretarea sau aplicarea legii de către instanţa judecătorească sau se referă la corelarea unor prevederi legale din acte normative diferite.
    Ceea ce se critică este faptul că legea nu defineşte noţiunea de locuinţă, nu stabileşte în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabileşte cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei „contract de credit“, nu se arată în ce măsură Codul civil este aplicabil în materia noureglementată, există inadvertenţe între scopul declarat în expunerea de motive şi conţinutul propriu-zis al legii. Se mai critică faptul că se schimbă obiectul de activitate al băncii şi că se denaturează piaţa bancară. De asemenea, Curtea a constatat că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate au arătat că Legea nr. 77/2016 este neclară şi că nu prevede ce se întâmplă atunci când există ipoteci de ranguri diferite constituite asupra imobilului ce urmează a fi dat în plată sau ce se întâmplă atunci când imobilul este deteriorat din neglijenţa debitorului. Sa ridicat şi problema corelării cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte regularizarea cererilor de chemare în judecată. Curtea a constatat însă că aceste aspecte ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa judecătorească, analiza lor excedând competenţei instanţei de contencios constituţional.

    61. De asemenea, cu privire la criticile potrivit cărora prevederile legale criticate nu sunt coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 26 iunie 2015, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, în mod constant, că nu se poate pronunţa asupra neconcordanţelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. De exemplu, prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, şi Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Curtea a reţinut că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Prin urmare, o astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu sau din domenii pe care autorii excepţiei de neconstituţionalitate le apreciază ca fiind similare. Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare.
    62. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea reiterează cele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, în sensul că „Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.“ [paragraful 115].
    63. Referitor la critica formulată de autoarele excepţiei de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 din Constituţie, pe lângă cele reţinute de Curte în paragraful 112 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care a constatat conformitatea cu acest standard constituţional a prevederilor criticate, se observă şi că, în Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017 [paragraful 64], Curtea a reiterat jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia noţiunea fundamentală de egalitate în faţa legii nu presupune că stabilirea unui tratament juridic diferenţiat unor situaţii distincte este discriminatorie. Dimpotrivă, în acest fel se asigură deplina respectare a acestui principiu constituţional. Astfel, în Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005, Curtea a precizat că „Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat“. Curtea a mai reţinut, în Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017, că deosebirile obiective dintre categoria profesioniştilor şi cea a consumatorilor sunt suficient de relevante şi semnificative încât să justifice opţiunea legiuitorului de a le aplica un regim juridic distinct.
    64. Referitor la invocarea de către autoarele excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 şi art. 24 din Constituţie, Curtea reaminteşte faptul că neconstituţionalitatea prevederilor art. 7 din Legea nr. 77/2016 a fost constatată, sub rezervă interpretativă, în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, inclusiv din perspectiva art. 21 alin. (3) din Constituţie.
    65. În ceea ce priveşte criticile formulate din perspectiva prevederilor art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune reiterarea celor reţinute în paragraful 128 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016. Astfel, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, paragraful 19), a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.
    66. De asemenea, prin Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 22 mai 2017, Curtea a constatat că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată, care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia, în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată. Mai mult, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. Ca atare, şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente de natură să pună în discuţie o eventuală reconsiderare a jurisprudenţei Curţii, se impune respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la prevederile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016.
    67. Cu referire la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate, în prezenta cauză, din perspectiva art. 45 şi art. 135 din Constituţie, Curtea reaminteşte că, în Decizia nr. 35 din 17 ianuarie 2017 [paragraful 65], a reţinut că, prin chiar textul art. 45 din Constituţie, se dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Or, dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 se pot încadra în această categorie - în condiţiile legii - însuşi legiuitorul constituant acordându-i legiuitorului ordinar prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cel al liberei iniţiative. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit, în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, că „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.“
    68. Cu privire la invocarea de către autoarele excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 din Constituţie, Curtea reţine, aşa cum a făcut-o şi în alte decizii ale sale în care dispoziţii ale Legii nr. 77/2016 au fost criticate din perspectiva acestora, că nu au incidenţă în cauza de faţă.
    69. Cu privire la invocarea art. 148 din Constituţie, Curtea reiterează că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, a reţinut că, în cauzele deduse judecăţii, prevederile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 60 din 28 februarie 2014, nu au legătură cu ipoteza normativă a legii criticate, ele referindu-se la conversia creditelor în valută. Prin urmare, acestea nu au incidenţă în cauză [paragraful 129].
    70. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, şi cu unanimitate de voturi, cu privire la celelalte dispoziţii legale,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 7 alin. (1)-(3) şi (5)-(6), precum şi ale dispoziţiilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.366/321/2017 al Judecătoriei Târgu-Neamţ, Societatea Piraeus Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 14.775/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, Societatea OTP Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 8.050/193/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 19.250/302/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi de Societatea Garanti Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 39.750/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că prevederile art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Târgu-Neamţ, Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2018.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cosmin-Marian Văduva

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 330 din 10 mai 2018

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"