Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Bogdan Asandei, Silviu Maxim, Daniel Murariu, Lucian Năsoi şi Virginia Şegărceanu în Dosarul nr. 1.034/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.349D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 3.350D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 şi ale art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Cristian Enache, Narcis Petruţ Moisescu şi Angelica Mariana Mureşan în Dosarul nr. 3.084/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 3.351D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Viorel Raul Baltă, Cristian Vasile Droncă, Aurelian Septimiu Floruţi şi Mihai Marius Zaharia în Dosarul nr. 4.842/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 195D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Lidia-Mirela Bordei, Mihai Cană, Ileana Clipcea, Mihai-George Flintă, Andrei Pierre de Luca, Elisabeta Vacariu-Soare, Dan-Gabriel Vacariu-Soare, Marian Zamfir, Răducu Traian Flintă, Teodora Beatris Voinea, Gabriel Matei, Adelaida Stănciulescu şi Dorina-Luminiţa Copaci în Dosarul nr. 208/42/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi a prevederilor art. 127 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 208/42/2019, în Dosarul nr. 196D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Ana Maria Ciotoianu, Andreea Ileana Ghenescu şi de Radu Bogdan Munteanu în Dosarul nr. 4.123/2/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi în Dosarul nr. 359D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legeacadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Mihăiţă Dinu în Dosarul nr. 8.029/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 3.350D/2019, nr. 3.351D/2019, nr. 195D/2020, nr. 196D/2020 şi nr. 359D/2020 la Dosarul nr. 3.349D/2019. 6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare a dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 3.350D/2019, nr. 3.351D/2019, nr. 195D/2020, nr. 196D/2020 şi nr. 359D/2020 la Dosarul nr. 3.349D/2019, care a fost primul înregistrat. 7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra unora dintre prevederile legale criticate, prin deciziile nr. 428 din 4 iulie 2019 şi nr. 700 din 31 octombrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Sentinţa civilă nr. 1.900 din 4 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.034/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Bogdan Asandei, Silviu Maxim, Daniel Murariu, Lucian Năsoi şi Virginia Şegărceanu într-o cauză având ca obiect drepturi salariale, respectiv anularea unui act administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.349D/2019. 9. Prin Sentinţa civilă nr. 1.901 din 4 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.084/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 şi art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Cristian Enache, Narcis Petruţ Moisescu şi Angelica Mariana Mureşan într-o cauză având ca obiect drepturi salariale, respectiv anularea unui act administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.350D/2019. 10. Prin Sentinţa civilă nr. 1.171 din 26 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.842/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Viorel Raul Baltă, Cristian Vasile Droncă, Aurelian Septimiu Floruţi şi Mihai Marius Zaharia într-o cauză având ca obiect drepturi salariale, respectiv anularea unui act administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.351D/2019. 11. Prin Încheierea din 14 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 208/42/2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 din aceeaşi lege, precum şi a prevederilor art. 127 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată într-o cauză având ca obiect drepturi salariale, respectiv anularea unui act administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 195D/2020. Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 din aceeaşi lege a fost ridicată de Lidia-Mirela Bordei, Mihai Cană, Ileana Clipcea, Mihai-George Flintă, Andrei Pierre de Luca, Elisabeta Vacariu-Soare, Dan-Gabriel Vacariu-Soare, Marian Zamfir, Răducu Traian Flintă, Teodora Beatris Voinea, Gabriel Matei, Adelaida Stănciulescu şi Dorina-Luminiţa Copaci, iar cea a prevederilor art. 127 din Codul de procedură civilă de către instanţa judecătorească, din oficiu. 12. Prin Sentinţa civilă nr. 1.013 din 19 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.123/2/2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Ana Maria Ciotoianu, Andreea Ileana Ghenescu şi Radu Bogdan Munteanu într-o cauză având ca obiect drepturi salariale, respectiv anularea unui act administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 196D/2020. 13. Prin Sentinţa civilă nr. 1.849 din 28 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.029/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Mihăiţă Dinu într-o cauză având ca obiect drepturi salariale şi obligarea la emiterea unui act administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 359D/2020. 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că încadrarea specialiştilor IT pe aceeaşi grilă de salarizare cu cea a grefierilor este neconstituţională, având în vedere caracterul complex al activităţii desfăşurate de un specialist IT, activitate semnificativ diferită de cea a grefierului. 15. Dobândirea unui statut juridic distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcţiilor, şi care a demarat odată cu adoptarea Legii nr. 97/2008 reprezintă un drept câştigat, ce nu poate fi negat sau înlăturat. Or, Legea-cadru nr. 153/2017 desfiinţează definitiv statutul juridic superior de care se bucurau specialiştii IT şi informaticienii-şefi, asimilaţi celorlalţi specialişti din cadrul parchetelor (înalţi specialişti în tehnologia informaţiei) prin încadrarea acestora exclusiv în categoria personal auxiliar de specialitate. 16. Se instituie o discriminare vădită între specialiştii care asigură funcţionarea tehnică în cele mai bune condiţii a întregului sistem judiciar din România şi ceilalţi specialişti din cadrul acestui sistem. Autorii excepţiei susţin că se creează, în mod nejustificat, o diferenţiere de salarizare între specialiştii din cadrul instanţelor şi parchetelor şi ceilalţi specialişti IT din sistemul judiciar, referindu-se la specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care fac aceeaşi muncă. 17. În acelaşi timp, autorii excepţiei consideră că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale deoarece determină în cazul specialiştilor IT stabilirea unor salarii substanţial diminuate în raport cu cele actuale - pe perioadă nedeterminată şi fără caracter excepţional. Reducerea substanţială a nivelului salarial actual aduce atingere dreptului la salariu, în timp ce măsurile de restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, în componenta sa privind dreptul la salariu, sunt discriminatorii, reducerile salariale aplicându-se numai specialiştilor IT, nu şi altor angajaţi din sistemul judiciar. În speţă, este vorba de norme juridice cu efect permanent, şi nu temporar. 18. Nu se poate face o comparaţie cu diverse categorii de personal din alte autorităţi şi instituţii publice care desfăşoară activităţi ce presupun specializarea informatică cât timp respectivele persoane sunt încadrate pe funcţii eterogene (spre exemplu, la primării sau la casele de pensii informaticienii au statut de funcţionar public, fiind salarizaţi similar funcţionarilor publici ce exercită alte atribuţii). Or, restrângerea exerciţiului dreptului la un salariu decent, corespunzător cu munca prestată de fiecare, şi-a pierdut, în acest context, caracterul de măsură proporţională şi rezonabilă. 19. Principiul speranţei legitime este indisolubil legat de statul de drept. În virtutea acestui principiu, organele statului sunt obligate să acţioneze în conformitate cu dispoziţiile legale şi să respecte speranţele legitime întemeiate pe prevederile legale în vigoare, indivizii putând conta pe previzibilitatea normelor legal adoptate şi fiind astfel în măsură să îşi planifice viitorul în contextul drepturilor conferite de aceste dispoziţii. Desigur, acest principiu nu împiedică statul să facă schimbări legislative, însă îi impune obligaţia ca, ori de câte ori o face, să menţină o balanţă rezonabilă între încrederea indivizilor în prevederile legale existente şi interesele pentru a căror satisfacere operează modificarea cadrului legal. 20. Art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 este considerat neconstituţional întrucât blochează în mod discriminatoriu orice altă majorare salarială ulterioară care se prezumă a se acorda întregului sistem bugetar. Această prevedere face ca, pe lângă reducerea drastică prevăzută de noua grilă de salarizare, să conducă la încă o reducere majoră datorată trecerii contribuţiilor de la angajator la angajat. 21. Diminuarea/reducerea pentru viitor a drepturilor patrimoniale, prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, coroborat cu trecerea contribuţiilor de asigurări sociale de la angajator la angajat, impune o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei. 22. Art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o discriminare între persoane cu aceeaşi pregătire, aceeaşi experienţă şi vechime, care lucrează la instanţe diferite, fără a exista o justificare proporţională şi rezonabilă. 23. De asemenea, aceşti specialişti au contribuit la crearea şi îmbunătăţirea aplicaţiilor utilizate în sistemul judiciar. În acest context, la acest moment, funcţionarea sistemului judiciar în absenţa aplicaţiilor informatice cu caracter specific nu este posibilă. 24. În ceea ce priveşte art. 127 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească arată că forma actuală a textului criticat, prin raportare la efectele juridice ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290 din 26 aprilie 2018, generează un cadru juridic neconstituţional, deoarece rămâne la latitudinea părţii să aleagă instanţa de judecată, chiar dacă în litigiul respectiv însăşi instanţa aleasă pentru a soluţiona cererea de chemare în judecată este parte în proces, de regulă pârâtă. 25. Se reţine că instanţa constituţională a observat în decizia amintită faptul că, atunci când instanţa judecătorească este parte în proces, este necesară declinarea competenţei/ trimiterea dosarului la o altă instanţă, pentru a se salvgarda echidistanţa instanţei care judecă dosarul în concret şi, implicit, procesul echitabil. 26. Aşadar, Legea nr. 310/2018 a adus Codului de procedură civilă modificările necesare în vederea respectării garanţiilor de imparţialitate obiectivă, ca parte a ordinii publice, motiv pentru care această normă are un caracter obligatoriu. Cu toate acestea, interpretarea dată de instanţa de control judiciar, anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3.010 din 4 iunie 2019 (Dosarul nr. 208/42/2019), este contrară atât legii, cât şi deciziilor Curţii Constituţionale, invocându-se titlul marginal al art. 127 din Codul de procedură civilă, care vorbeşte explicit despre competenţa facultativă. 27. Chiar dacă în dosarul de faţă, în cazul reclamanţilor, nu se pune problema stabilirii competenţei în funcţie de calitatea acestora, întrucât ei au calitatea de personal IT şi nu se circumscriu funcţiilor enumerate în cuprinsul art. 127 din Codul de procedură civilă, totuşi, pârâţii cu care se judecă sunt Curtea de Apel Bucureşti şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, astfel că sensul motivării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290 din 26 aprilie 2018 se regăseşte ca ipoteză în prezentul dosar de contencios administrativ. Confuzia o creează mai ales titlul marginal al art. 127 din Codul de procedură civilă, care induce ideea că întregul conţinut al textului de lege ar fi facultativ pentru părţi, deşi decizia Curţii Constituţionale menţionată a statuat anumite reguli speciale prin interpretarea dată prevederilor procedurale respective, raportat la normele constituţionale şi convenţionale. 28. Aşadar, exprimarea potestativă din textul art. 127 din Codul de procedură civilă (reclamantul poate) trebuie privită cu nuanţare, în sensul că pentru segmentul indicat de Curtea Constituţională în Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 este obligatoriu comportamentul procesual indicat de aceasta. Sub acest aspect, se arată că textul legal criticat nu este previzibil şi complet adaptat la dispoziţiile deciziei menţionate. 29. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarele nr. 3.349D/2019, nr. 3.350D/2019, nr. 3.351D/2019 şi nr. 359D/2020 arată că textele legale criticate sunt constituţionale. 30. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 195D/2020, arată că dezlegarea problemei de constituţionalitate vine mai întâi din lămurirea naturii juridice a funcţiei de personal specializat IT, respectiv a statului legal acordat iniţial de legislaţia incidentă specialiştilor IT, urmată apoi de o depreciere a acestui statut (după cum subliniază reclamanţii) prin dispoziţiile legale criticate. Sub acest aspect, se poate avea în vedere incidenţa teoriei drepturilor câştigate, favorabilă susţinerilor reclamanţilor în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de aceştia, precum şi preambulul Legii-cadru nr. 153/2017, care face referire la o menţinere şi, de regulă, o creştere a salariilor personalului bugetar în comparaţie cu vechea reglementare. Sub acest aspect, se poate pune în discuţie o încălcare a normelor constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi în concluziile scrise pe această temă, în sensul admiterii sesizării lor şi declararea ca neconstituţionale a normelor juridice criticate. 31. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 196D/2020, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu a comunicat opinia sa asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 32. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 33. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 34. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 35. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, precum şi prevederile art. 127 din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins: - Art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017: „(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.“; – Art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017: „(6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.“ – Art. 17 alin. (2) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017: „(2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II şi III.“; – Art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017: "(1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B nr. crt. 4.(2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepţia elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.(3) Salariul de bază se stabileşte potrivit prezentei anexe, cap. I lit. A nr. crt. 6 pentru agenţii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi cap. I lit. B nr. crt. 4 pentru ofiţerii de poliţie judiciară. Şefii de birou din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază de indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei de prim-procuror adjunct din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar şefii de serviciu de indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei de prim-procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază de drepturile prevăzute în prezenta anexă. Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de prevederile art. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.(4) Indemnizaţiile de încadrare sau salariile de bază, precum şi alte drepturi salariale ale personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se stabilesc de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, potrivit legii.“;" – Art. 127 din Codul de procedură civilă: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.(2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.“" 36. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componenta sa privind principiul securităţii raporturilor juridice, art. 16 privind principiul egalităţii în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 privind dreptul la muncă, în componenta sa privind dreptul la salariu, art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată şi în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se mai invocă încălcarea art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a art. 1 privind dreptul de proprietate din Primul Protocol la aceeaşi Convenţie, a Protocolului nr. 12 privind interzicerea generală a discriminării la aceeaşi Convenţie, precum şi a art. 4 din Carta socială europeană revizuită, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă. De asemenea, se invocă încălcarea prevederilor art. 7 privind dreptul tuturor la protecţia egală a legii împotriva oricărei discriminări, ale art. 23 privind dreptul la muncă, la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare şi la protecţie socială din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 37. Instanţa judecătorească care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 din Codul de procedură civilă invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, coroborat cu art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. 38. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din capitolul VIII din anexa nr. V: „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională“ la Legea-cadru nr. 153/2017 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat prin prisma unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, iar prin Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 39. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate instituie reguli privind salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, inclusiv pentru specialiştii IT [(art. 17 alin. (2)], respectiv pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete [art. 22 alin. (1)]. 40. Curtea a observat că, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, autorii excepţiei considerau, pe de o parte, că prevederile legale instituie în mod nejustificat diferenţe sub aspectul salarizării între specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor şi specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete. În acelaşi timp, autorii excepţiei susţineau că stabilirea aceluiaşi tratament juridic precum cel de care beneficiază grefierii, sub aspectul salarizării, este nejustificată, având în vedere importanţa şi complexitatea muncii desfăşurate de specialiştii în domeniul informatic. 41. Referitor la critica de neconstituţionalitate vizând instituirea unei discriminări între specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar, Curtea a reţinut că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice, şi, prin urmare, stabilirea unui tratament juridic diferenţiat apare ca justificată. 42. De asemenea, Curtea a reţinut că includerea, sub aspectul salarizării, a specialiştilor în domeniul informatic în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor reprezintă opţiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere, permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Prin Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, şi prin Decizia nr. 408 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 26 octombrie 2017, Curtea Constituţională a statuat că este dreptul şi obligaţia autorităţii legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. 43. În plus, opţiunea legiuitorului în materia salarizării specialiştilor IT este justificată având în vedere şi prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, potrivit cărora „Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT“. 44. Totodată, Curtea a reţinut că acceptarea susţinerilor autorilor excepţiei ar echivala cu imposibilitatea legiuitorului de a mai putea modifica sistemul de salarizare, pe motiv că ar crea diferenţe faţă de sistemul anterior de salarizare. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.038 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 5 noiembrie 2010, a stabilit că neconstituţionalitatea unui text legal nu se poate pretinde prin simpla comparaţie dintre reglementarea veche şi cea nouă, aceasta din urmă fiind considerată mai puţin favorabilă şi declanşând automat un aşa-zis „conflict de constituţionalitate“. Nu se poate vorbi despre discriminare în ipoteza în care, prin jocul unor prevederi legale - aşadar, inclusiv prin succesiunea în timp a unor acte normative, astfel cum este în cazul de faţă -, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate astfel în mod subiectiv, prin prisma propriilor interese. Această soluţie de principiu se regăseşte, de exemplu, în Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, sau în Decizia nr. 72 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008. 45. În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 41 şi 53 din Constituţie, Curtea a precizat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului plătit din fonduri publice intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului, iar modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale. Constituţia prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe ţară“, fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia. 46. În raport cu cele enunţate, Curtea a constatat că prevederile legale criticate, prin conţinutul lor normativ, nu pun în discuţie o restrângere a exerciţiului dreptului fundamental la salariu, în sensul art. 53 din Constituţie, ci vizează o redimensionare a politicii salariale în cazul personalului plătit din fonduri publice, în scopul eliminării disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare, aspect care se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului. 47. Curtea a constatat, totodată, că autorii excepţiei deduc pretinsa neconstituţionalitate din compararea soluţiilor legislative consacrate prin prevederile legale ale art. 17 alin. (2) din anexa nr. V „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională“ la Legea-cadru nr. 153/2017, pe de o parte, şi ale art. 22 din aceeaşi anexă la aceeaşi lege, pe de altă parte. Or, aşa cum s-a statuat constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (exemplu fiind Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013), examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. 48. Referitor la prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, acestea au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, şi Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională să acorde sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010). 49. Curtea a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări. 50. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe ţară“, fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele şi altele (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007). 51. Referitor la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, se reţine că şi acestea au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 52. Cu acel prilej, Curtea a constatat că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariale la un nivel stabilit prin lege. O asemenea soluţie legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume acela de „eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare“, şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătite din fonduri publice. 53. În raport cu cele enunţate şi aplicând aceste considerente de principiu în prezenta cauză, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate, prin conţinutul lor normativ, nu pun în discuţie o restrângere a exerciţiului dreptului fundamental la salariu, în sensul art. 53 din Constituţie, ci vizează o redimensionare a politicii salariale în cazul personalului plătit din fonduri publice, aspect care se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului. 54. Referitor la invocarea principiului securităţii juridice, care rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi a dreptului la respectarea unui „bun“, prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 94). Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajaţilor din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificaţia încălcării regulilor fundamentale şi convenţionale invocate. 55. În ceea ce priveşte aspectele referitoare la scăderea cuantumului venitului net în luna ianuarie 2018 faţă de luna decembrie 2017, Curtea a reţinut că, în realitate, criticile de neconstituţionalitate vizează consecinţele aplicării concomitente a prevederilor de lege şi a altor prevederi legale cu incidenţă în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, începând cu 1 ianuarie 2018, precum: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care a prevăzut transferul contribuţiilor de la angajator la angajat, şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, potrivit căruia „Sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017“. 56. De asemenea, reţinând că situaţia obiectiv diferită în care se află diferite categorii de persoane plătite din fonduri publice justifică şi chiar impune un tratament juridic diferit (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 436 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 14 iulie 2014, paragraful 20), Curtea a constatat că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt, prin însuşi conţinutul lor, contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie. 57. În acelaşi timp, Curtea a precizat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel sar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că întro astfel de situaţie nu se pune în discuţie o chestiune privind constituţionalitatea, ci una de coordonare a legislaţiei în vigoare, de competenţa autorităţii legiuitoare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, sau Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003). 58. Sub acest aspect, Curtea a observat că, pe fondul prevederilor legale anterioare privind salarizarea bugetarilor, reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice prin Legea-cadru nr. 153/2017 apare ca un proces complex, care, în mod necesar, presupune, în timp, o serie de corecţii şi corelări cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei, aspecte de competenţa autorităţii legiuitoare. 59. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legeacadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 79/2018 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 28 martie 2018, stabilind prin art. II că: „Începând cu luna aprilie 2018, în aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, salariul de bază va fi recalculat, după caz, prin raportarea salariului de bază astfel cum a fost stabilit în urma aplicării prevederilor art. 38 alin. (3) la salariile de bază stabilite în anexele la lege.“ În acelaşi sens, prin art. II din Legea nr. 287/2018 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 4 decembrie 2018, „Începând cu luna decembrie 2018, în aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, salariul de bază va fi recalculat, după caz, prin raportarea salariului de bază astfel cum a fost stabilit în urma aplicării prevederilor art. 38 alin. (3) la salariile de bază stabilite în anexele la lege“. 60. De asemenea, prin articolul unic pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2018 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 22 mai 2018, s-a stabilit: „Începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar şi nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia.“ 61. În plus, Curtea a subliniat că modalitatea de aplicare în concret a Legii-cadru nr. 153/2017 excedează controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, aceasta revenind autorităţilor publice responsabile, iar în caz de litigiu instanţelor judecătoreşti. 62. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 63. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 127 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că prin adoptarea prevederilor legale criticate legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie principiului disponibilităţii în cadrul procesului civil. Reclamanţii au opţiunea legală să solicite judecarea procesului lor de către o altă instanţă prevăzută de art. 127, în condiţiile în care există motive de bănuială legitimă sau de ordine publică. Prin urmare, ei nu pot fi obligaţi să solicite ca dosarul lor să fie soluţionat de una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. 64. Prin Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018, paragrafele 24, 27, 32, 39, 45 şi 47, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte competenţa facultativă, că aceasta are un caracter de noutate în legislaţia procesual civilă, neregăsindu-se în Codul de procedură civilă din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient şi mai energic decât cel al strămutării procesului civil (la care se putea apela în temeiul vechii reglementări), legea creând un drept al părţii de a proceda la alegerea unei alte instanţe pentru soluţionarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanţe superioare spre a se pronunţa asupra cererii de strămutare. 65. Competenţa facultativă are ca situaţie premisă calitatea reclamantului de judecător la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, şi nu toate ciclurile procesuale ale judecăţii, putând fi invocată doar până la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, spre deosebire de strămutare, care poate fi cerută în orice fază a litigiului. 66. În acest context, Curtea a reţinut că legiuitorul a urmărit să scoată această categorie specială de cereri, în care un judecător este parte în proces, de sub incidenţa aplicării strămutării procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor, eventualul disconfort al părţii judecător creat prin ieşirea acestor cauze din circumscripţia curţii de apel trebuind a fi minimalizat în considerarea principiului imparţialităţii justiţiei şi a intereselor legitime ale celeilalte părţi. Astfel, indiferent dacă competenţa de soluţionare a unor astfel de cauze revine judecătoriei, tribunalului sau chiar curţii de apel, acestea vor fi soluţionate de instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, măsura fiind mult mai energică decât în cazul strămutării. 67. Prin urmare, Curtea a constatat că este necesară extinderea controlului de constituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, având în vedere că acest text de lege, care reglementează competenţa facultativă pentru situaţia în care judecătorul este parte pârâtă în litigiu, nu poate fi disociat, sub aspectul determinării instanţei, de norma procesual civilă constatată ca fiind neconstituţională. 68. În continuare, Curtea a reţinut că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă doar ipotezei în care judecătorul are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza în care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din Codul de procedură civilă, că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului „poate“, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza, şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia. Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă. 69. Însă, în cauza de faţă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii Constituţionale să facă o reinterpretare a Deciziei nr. 3.010 din 4 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 208/42/2019, în sensul desfiinţării acesteia, respectiv înlăturarea stabilirii competenţei de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, prin prisma Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale. Cu alte cuvinte, solicită să se constate că personalul IT din cadrul Curţii de Apel Bucureşti se încadrează în ipoteza normativă a art. 127 din Codul de procedură civilă în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018. În realitate, aspectele reliefate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, excedând, astfel, controlului instanţei de contencios constituţional. 70. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bogdan Asandei, Silviu Maxim, Daniel Murariu, Lucian Năsoi şi Virginia Şegărceanu în Dosarul nr. 1.034/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, de Cristian Enache, Narcis Petruţ Moisescu şi Angelica Mariana Mureşan în Dosarul nr. 3.084/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, de Viorel Raul Baltă, Cristian Vasile Droncă, Aurelian Septimiu Floruţi şi Mihai Marius Zaharia în Dosarul nr. 4.842/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, de Lidia-Mirela Bordei, Mihai Cană, Ileana Clipcea, Mihai-George Flintă, Andrei Pierre de Luca, Elisabeta Vacariu-Soare, Dan-Gabriel Vacariu-Soare, Marian Zamfir, Răducu Traian Flintă, Teodora Beatris Voinea, Gabriel Matei, Adelaida Stănciulescu şi Dorina-Luminiţa Copaci în Dosarul nr. 208/42/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, de Ana Maria Ciotoianu, Andreea Ileana Ghenescu şi de Radu Bogdan Munteanu în Dosarul nr. 4.123/2/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi de Mihăiţă Dinu în Dosarul nr. 8.029/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 17 alin. (2) şi ale art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi ale art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 127 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 208/42/2019. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
