Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (5), (8), (9) şi (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Sorin Mailat în Dosarul nr. 5.270/90/2017 al Tribunalului Vâlcea - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 330D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 754 din 21 noiembrie 2019 şi nr. 300 din 4 mai 2017. În concepţia noii reglementări, rolul activ al judecătorului nu este limitat în întregime, ci este diminuat. Regândirea sistemului procesual penal duce la posibilitatea judecătorului de a încuviinţa probe, potrivit art. 100 din Codul de procedură penală, şi de a administra noi probe, chiar şi din oficiu, dar doar dacă sunt relevante în raport cu obiectul probaţiunii şi, de asemenea, dacă sunt pertinente, concludente şi utile. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 20 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 5.270/90/2017, Tribunalul Vâlcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (5), (8), (9) şi (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Sorin Mailat cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care permit ca sarcina probei, ce revine organelor de urmărire penală, să poată fi preluată de către instanţa de judecată, ca urmare a excluderii unor probe esenţiale administrate în cursul urmăririi penale. Susţine că problema de neconstituţionalitate care trebuie tranşată este aceea de a lămuri dacă, în situaţia în care ulterior finalizării urmăririi penale sunt excluse probe care au fost esenţiale pentru formularea acuzării şi probarea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, ca urmare a menţinerii soluţiei de trimitere în judecată, instanţa de judecată poate sau nu să îşi asume rolul de a administra probele necesare pentru a complini lipsurile probatorii ale acuzării, survenite ca urmare a excluderii unor probe, fără a uzurpa rolul constituţional şi legal al Ministerului Public, fără a încălca principiul separaţiei funcţiilor judiciare şi fără a încălca drepturile şi libertăţile fundamentale. 6. Făcând referire la dispoziţiile art. 309 alin. (1) şi ale art. 327 şi 328 din Codul de procedură penală, susţine că probarea integrală a acuzaţiei, pe baza unor probe administrate în cursul urmăririi penale de către procuror şi din care să rezulte întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care persoana este trimisă în judecată, reprezintă în sine o condiţie pentru trimiterea în judecată a unei persoane. În continuare, arată că funcţia de urmărire penală şi funcţia de judecată sunt incompatibile, Codul de procedură penală nepermiţând extinderea sau punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane în timpul fazei de judecată. 7. Apreciază că nu este clar ce urmează să se întâmple dacă procurorul, deşi constată că probele administrate în cursul urmăririi penale, care nu au fost excluse, nu mai sunt suficiente pentru a întemeia acuzaţia formulată, în loc să solicite restituirea cauzei, menţine dispoziţia de trimitere în judecată. Consideră că trebuie lămurit dacă în acest caz instanţa poate să îşi asume rolul de a suplini probaţiunea în vederea dovedirii tuturor elementelor răspunderii penale. În această situaţie, apreciază că sunt subminate fundamentele constituţionale şi legale ale actului de justiţie, prin crearea unui mecanism de eludare a unor dispoziţii legale exprese instituite drept garanţii procesuale în favoarea cetăţeanului. 8. Tribunalul Vâlcea - Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 20 din Constituţie, autorul excepţiei nu precizează care sunt actele şi tratatele internaţionale pe care actuala reglementare procesual penală le-ar încălca. Niciun tratat/act internaţional la care România este parte nu împiedică administrarea de probe în cursul judecăţii, la cererea părţilor, procurorului sau din oficiu, în vederea aflării adevărului în cauzele penale, indiferent dacă acest adevăr va conduce la achitarea sau condamnarea inculpatului. În continuare, arată că textele criticate nu aduc atingere prevederilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie. În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, susţine că acesta presupune în mod necesar posibilitatea administrării de probe în tot cursul procesului penal, la cererea tuturor participanţilor, în limita drepturilor şi intereselor procesuale ale acestora. Referitor la prezumţia de nevinovăţie, susţine că aceasta poate fi înlăturată numai pe baza probelor de vinovăţie, iar netemeinicia acestora se stabileşte pe baza probelor contrare. Or, dispoziţiile art. 374 din Codul de procedură penală nu fac decât să reglementeze modul în care dispoziţiile constituţionale sunt puse în practică în procesul penal. O interpretare contrară, în sensul că procurorul nu ar putea cere administrarea de probe în cursul judecăţii, ar încălca aceste dispoziţii constituţionale şi ar transforma prezumţia de nevinovăţie într-o prezumţie absolută. Apreciază că posibilitatea dată instanţei ca, din oficiu, să ceară administrarea de probe nu încalcă dreptul la apărare, cât timp probele sunt puse în discuţia contradictorie a părţilor, iar părţile au dreptul să ceară, la rândul lor, administrarea de probe contrare. 9. Susţine că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile art. 124, 126 şi 131 din Constituţie. Dimpotrivă, pentru respectarea dispoziţiilor art. 124, este neapărat necesară actuala reglementare, potrivit căreia în cursul judecăţii se pot administra probe pentru aflarea adevărului, indiferent de participantul procesual care le solicită. O interpretare contrară, în sensul că textul constituţional nu ar permite administrarea de probe de vinovăţie la cererea procurorului sau din oficiu, ar însemna ca actul de justiţie să se realizeze în interesul exclusiv al inculpatului, punându-l pe acesta într-o poziţie dominantă în procesul penal, contrar art. 124 din Constituţie. 10. În ceea ce priveşte Ministerul Public, arată că acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Tocmai în exercitarea acestui rol, procurorul solicită administrarea de probe în procesul penal, unde este apărată ordinea de drept împotriva celor mai grave încălcări, respectiv faptele incriminate de lege ca infracţiuni. În exercitarea acestui rol constituţional, o restrângere a dreptului de a cere administrarea de probe pentru apărarea interesului public ar reprezenta o încălcare a art. 131 din Constituţie. În ceea ce priveşte Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, la care autorul excepţiei face referire, se arată că dispoziţiile criticate nu au nicio legătură cu informarea inculpatului cu privire la acuzaţiile care i se aduc ori la descrierea faptei, ci exclusiv cu privire la regimul propunerii probelor în procesul penal. În continuare, susţine că dispoziţiile criticate respectă Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, prin aceea că sunt discutate în contradictoriu probele administrate în cursul urmăririi penale, chiar şi atunci când nu sunt readministrate, iar, pe de altă parte, procurorul, care este organ de urmărire penală, poate cere administrarea de probe noi. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (5), (8), (9) şi (10) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: "(5) Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. (...)(8) Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. (9) Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.(10) Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei." 15. Autorul excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) referitor la principiul nevinovăţiei, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, art. 131 referitor la rolul Ministerului Public şi art. 148 alin. (2) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 257 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 19 iulie 2016, paragrafele 23-26, Decizia nr. 208 din 30 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 6 iulie 2017, paragrafele 18-21, şi Decizia nr. 378 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 7 octombrie 2020, paragrafele 15-18, a constatat că, potrivit concepţiei legiuitorului reflectate în Codul de procedură penală, instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Totodată, Curtea a reţinut că, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). De asemenea, Curtea a reţinut că obiectul procedurii desfăşurate în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016). 17. Astfel, Curtea a constatat că în procedura camerei preliminare instanţa de judecată va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt ori nu sunt suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. 18. Curtea a apreciat că, dacă s-ar admite susţinerile autorilor excepţiei, s-ar ajunge la situaţia în care judecătorul de cameră preliminară, în cazul excluderii doar a unor probe, ar trebui să facă aprecieri asupra probelor rămase din perspectiva temeiniciei susţinerii unei acuzaţii. Or, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare, acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, iar nu de stabilire a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. 19. În continuare, Curtea a observat că, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, „Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat“. Astfel, în cazul în care probele neexcluse nu sunt suficiente pentru a fundamenta vinovăţia inculpatului, instanţa, potrivit art. 396 alin. (1) din acelaşi act normativ, pronunţă o soluţie de achitare a inculpatului. De asemenea, potrivit art. 385 din Codul de procedură penală, „Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor“. 20. În acest context, Curtea observă că, de exemplu, prin Decizia nr. 754 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, a constatat că legiuitorul nu a renunţat întru totul la sistemul continental european în favoarea celui de tip adversial, ci a implementat în legislaţia procesual penală anumite principii sau proceduri specifice celui din urmă, adaptându-le, în acelaşi timp, sistemului continental european. Astfel, având în vedere noul model de proces penal, instanţa are un rol subsidiar în administrarea probatoriului, confruntarea judiciară în materia probaţiunii purtându-se între procuror, persoana vătămată şi inculpat. În acelaşi sens, Curtea a observat că principiul rolului activ nu mai este consacrat ca atare în Codul de procedură penală, legiuitorul reglementând rolul activ în art. 5 alin. (2) ca o consecinţă a principiului aflării adevărului doar pentru organele de urmărire penală care au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, pentru faza de judecată, dispoziţiile art. 363 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că doar procurorul exercită rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. 21. Cu toate acestea, din ansamblul reglementării procesual penale rezultă că instanţa judecătorească îşi menţine în continuare un rol important în lămurirea completă a împrejurărilor cauzei pe bază de probe. În acest sens, dispoziţiile art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Aşa fiind, rezultă că în concepţia noii reglementări rolul activ al judecătorului nu este eliminat în întregime, ci doar diminuat, instanţa putând dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. 22. De altfel, chiar Curtea a reţinut că filosofia restrângerii rolului activ al instanţei şi, în general, regândirea sistemului procesului penal, în sensul apropierii acestuia, în anumite privinţe, de sistemul adversial, nu pot justifica anumite soluţii legislative. Curtea a constatat că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfăşurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor şi a vinovăţiei aparţinând juraţilor, în procesul penal român instanţa îşi asumă răspunderea şi în privinţa acestor elemente esenţiale, care constituie finalitatea procesului - stabilirea faptei şi a vinovăţiei. 23. Astfel, posibilitatea oferită instanţei judecătoreşti de a dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei se încadrează în noua viziune a legiuitorului, fără a contraveni prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. De altfel, încuviinţarea oricăror altor probe decât cele administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv a celor dispuse din oficiu, poate fi dispusă numai după punerea în dezbaterea contradictorie a procurorului, a persoanei vătămate şi a părţilor. 24. Totodată, încuviinţării acestor probe i se aplică întru totul regulile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 100 alin. (4) din acelaşi act normativ, instanţa judecătorească poate respinge administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; administrarea probei este contrară legii. 25. Astfel, administrarea probelor noi, chiar şi a celor propuse din oficiu, poate fi dispusă doar dacă acestea sunt relevante în raport cu obiectul probaţiunii, adică sunt pertinente, concludente şi utile cauzei. Administrarea de probe care nu au niciun efect asupra soluţionării cauzei ori pentru dovedirea unor aspecte asupra cărora organele judiciare s-au edificat deja nu ar conduce decât la tergiversarea soluţionării cauzei. 26. Totodată, trebuie avut în vedere contextul întregii reglementări referitoare la administrarea şi aprecierea probelor, care oferă garanţii suficiente pentru realizarea acestei operaţiuni numai în temeiul legii, pe bază de criterii obiective, în afara arbitrarului şi cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil. Astfel, pe de o parte, conform art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, iar, pe de altă parte, instanţa judecătorească nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii administrării unor probe noi. 27. Faptul că instanţa judecătorească dispune administrarea unor probe noi, propuse din oficiu, nu presupune automat că hotărârea pronunţată se va întemeia exclusiv pe aceste probe. Astfel, dispoziţia potrivit căreia probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare este completată, în acelaşi text de lege, de menţiunea că această apreciere se realizează în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce exclude posibilitatea întemeierii hotărârii numai pe anumite probe, indiferent de valoarea atribuită acestora de către instanţa care o pronunţă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Sorin Mailat în Dosarul nr. 5.270/90/2017 al Tribunalului Vâlcea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (5), (8), (9) şi (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
