Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Darius Alin Togoie în Dosarul nr. 1.337/176/2019 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2D/2020. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 205D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Petrică Vasile Buzdugan în Dosarul nr. 444/266/2019 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 4. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 559D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 3.215/249/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. 6. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 7. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 3.120D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Sergiu Marian Rîpan în Dosarul nr. 7.412/190/2020 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. 8. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 9. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 3.768D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3), respectiv a sintagmei „instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei“, şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Viorel Nină în Dosarul nr. 38/751/2021 al Curţii Militare de Apel Bucureşti. 10. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 11. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 2D/2020, nr. 205D/2020, nr. 559D/2021, nr. 3.120D/2021 şi nr. 3.768D/2021, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. 12. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru conexarea dosarelor. 13. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 205D/2020, nr. 559D/2021, nr. 3.120D/2021 şi nr. 3.768D/2021 la Dosarul nr. 2D/2020, care a fost primul înregistrat. 14. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât autorul excepţiei compară regimul juridic al amânării aplicării pedepsei cu cel al suspendării sub supraveghere a executării acesteia. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 15. Prin Încheierea din 18 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.337/176/2019, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Darius Alin Togoie într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale. 16. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 444/266/2019, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Petrică Vasile Buzdugan într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale. 17. Prin Încheierea din 19 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.215/249/2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale. 18. Prin Încheierea penală din 20 septembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 7.412/190/2020, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Sergiu Marian Rîpan într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale. 19. Prin Încheierea din 8 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 38/751/2021, Curtea Militară de Apel Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3), respectiv a sintagmei „instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei“, şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Viorel Nină într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale. 20. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiile fundamentale privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, separaţia şi echilibrul puterilor, respectarea legilor, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, legalitatea incriminării şi a pedepsei, dreptul la apărare, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, independenţa judecătorilor, instanţele judecătoreşti, integrarea în Uniunea Europeană, interzicerea torturii, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune, precum şi proporţionalitatea infracţiunilor şi pedepselor, întrucât exclud posibilitatea ca instanţa judecătorească să aprecieze, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, în ce măsură se impun revocarea amânării şi aplicarea pedepsei, respectiv executarea acesteia. Arată că a pierde beneficiul amânării aplicării pedepsei după expirarea termenului de supraveghere, deci după considerarea ca executată a pedepsei, aduce o atingere gravă dreptului de a nu fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. Practic, pierderea în aceste condiţii a beneficiului amânării aplicării pedepsei cu dispunerea concomitentă a executării din nou a pedepsei în regim privativ de libertate echivalează cu executarea a două pedepse pentru aceeaşi faptă. Apreciază că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care permit revocarea amânării aplicării pedepsei numai înainte de executarea sau considerarea ca executată a acesteia. De asemenea, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, încălcarea principiului egalităţii apare atunci când se aplică un tratament juridic diferenţiat unor situaţii de fapt asemănătoare, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie vădită între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Astfel, dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal prevăd că în situaţia în care după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Aşadar, legiuitorul nu face distincţie între condamnarea la pedeapsa amenzii penale, respectiv a închisorii, aşa cum procedează în cazul revocării suspendării executării pedepsei în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Codul penal, unde se stabileşte că, în cazul în care pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei. În acest sens, instanţa judecătorească autoare a excepţiei arată că, în speţă, cel puţin la nivel teoretic, este posibilă aplicarea unei sancţiuni de drept penal constând în amendă penală în cazul ambelor infracţiuni deduse judecăţii. Prin urmare, apreciază că reglementarea criticată creează un regim discriminatoriu, în ipoteza comiterii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, între persoanele cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi persoanele pentru care executarea pedepsei a fost suspendată sub supraveghere, fără a exista o justificare obiectivă şi raţională. Deşi este unanim admis în doctrină şi în practica judiciară faptul că amânarea aplicării pedepsei reprezintă o modalitate de individualizare judiciară a sancţiunii de drept penal chiar mai blândă decât suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, tratamentul sancţionator aplicabil în cazul în care este comisă o nouă infracţiune în interiorul termenului de supraveghere este inegal. Astfel, revocarea amânării aplicării pedepsei devine obligatorie, indiferent de natura sancţiunii de drept penal aplicate pentru noua infracţiune (condamnare la pedeapsa amenzii penale sau la pedeapsa închisorii), în timp ce în cazul în care persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune pe parcursul termenului de supraveghere stabilit conform prevederilor art. 92 din Codul penal, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere devine obligatorie doar dacă se pronunţă o soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii, ceea ce determină o disproporţie vădită între scopul urmărit prin tratamentul inegal (sancţionarea persoanei care nu respectă obligaţia de a nu comite infracţiuni în cadrul termenului de supraveghere) şi mijloacele folosite (caracterul obligatoriu al revocării amânării aplicării pedepsei indiferent de natura noii sancţiuni de drept penal aplicate şi executarea în regim de detenţie a noii pedepse, respectiv caracterul obligatoriu al revocării suspendării executării pedepsei doar în situaţia în care se aplică pentru noua infracţiune pedeapsa închisorii). Apreciază că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal creează discriminare, întrucât legiuitorul nu face distincţie între condamnarea la pedeapsa amenzii penale şi condamnarea la pedeapsa închisorii, aşa cum a procedat în cazul revocării suspendării executării pedepsei în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Codul penal. Astfel, textul de lege criticat încalcă principiul egalităţii în faţa legii, neexistând nicio justificare obiectivă şi raţională pentru care, în ipoteza comiterii unei infracţiuni în termenul de supraveghere, să se instituie o diferenţă de tratament sancţionator între persoanele cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi persoanele a căror pedeapsă a fost suspendată sub supraveghere, fiind creată o disproporţie vădită între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. 21. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin textelor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Consideră că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie. În ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a reglementat o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie. Arată că maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul de lege criticat nu este de natură să încalce dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. Apreciază că soluţia juridică criticată nu este de natură să creeze discriminare între persoanele faţă de care s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei şi cele faţă de care s-a pronunţat o soluţie de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, întrucât la momentul pronunţării uneia sau alteia dintre soluţii ele se află în situaţii diferite. În prima ipoteză, judecătorul apreciază că simpla pronunţare a soluţiei are efect de reeducare a persoanei şi aceasta este în măsură să se reintegreze social. În cea de-a doua ipoteză, judecătorul apreciază că doar prin pronunţarea unei pedepse şi supravegherea conduitei inculpatului pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp se poate asigura reintegrarea socială a acestuia şi implicit reeducarea sa. În ceea ce priveşte comparaţia făcută, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei şi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menţinerii acesteia din urmă în ipoteza săvârşirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii şi, respectiv, al imposibilităţii menţinerii amânării aplicării pedepsei în situaţia comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni similare celei anterior menţionate, critica este inadmisibilă, întrucât neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar din raportarea textului de lege criticat la principiile Constituţiei. 22. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori consideră că excepţia invocată este întemeiată, întrucât soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu respectă exigenţele impuse de prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 11 alin. (1), ale art. 16, ale art. 20, ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie şi de prevederile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special în urma interpretării oferite prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 23. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile şi nu contravin principiului egalităţii în faţa legii, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. Arată că, prin dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o formă de individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie. Astfel, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul de lege criticat nu este de natură să încalce dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. Consideră că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, şi a fost reglementată în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 24. Curtea Militară de Apel Bucureşti consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020. 25. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 26. Guvernul, în punctul de vedere transmis în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 559D/2021, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal este, în principal, inadmisibilă. Astfel, arată că motivele de neconstituţionalitate a acestor prevederi de lege se bazează pe o comparaţie între regimul juridic al instituţiei amânării aplicării pedepsei şi cel al instituţiei suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu privire la condiţiile revocării. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 29 ianuarie 2019, paragraful 24, prin care aceasta a reţinut că - în ceea ce priveşte comparaţia făcută, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei şi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menţinerii acestei din urmă forme de individualizare a pedepsei în ipoteza săvârşirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii şi al imposibilităţii menţinerii amânării aplicării pedepsei, în situaţia comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni similare celei anterior menţionate - o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar din raportarea textului criticat la dispoziţiile Constituţiei. În subsidiar, apreciază că excepţia este neîntemeiată. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. Or, instituţia amânării aplicării pedepsei este o modalitate distinctă de individualizare a pedepsei în Codul penal, având un regim juridic propriu, diferit de cel al altor măsuri de individualizare a pedepsei. Astfel, instituţia amânării aplicării pedepsei capătă natura unui beneficiu recunoscut de lege inculpaţilor care au săvârşit infracţiuni cu un grad de pericol social redus, beneficiu de care pot avea parte dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Codul penal. Tocmai pentru că amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o soluţie de condamnare, ci are natura unui beneficiu, apreciază că faţă de condiţiile restrictive de dispunere, anulare şi revocare, persoana faţă de care se dispune amânarea aplicării pedepsei trebuie să dea dovadă de o diligenţă sporită pentru a arăta că a înţeles implicaţiile faptei sale, gravitatea pe care o prezintă pentru ordinea publică, mai ales că, la dispunerea măsurii, instanţa o avertizează cu privire la conduita viitoare şi la consecinţele la care se expune dacă va mai comite infracţiuni. De altfel, prin Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 16 din Constituţie, reţinând că textul de lege criticat nu contravine principiului egalităţii în drepturi. Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că soluţia juridică prevăzută de dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale şi a fost reglementată conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 27. Totodată, Guvernul, în punctul de vedere transmis în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 3.768D/2021, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal este neîntemeiată. Referitor la prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume considerentele Deciziei nr. 70 din 29 ianuarie 2019. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, arată că textul de lege criticat constituie o aplicare a prevederilor art. 88 alin. (3) din acelaşi Cod, care stabilesc obligativitatea executării pedepsei în cazul revocării amânării aplicării acesteia. 28. Avocatul Poporului, în punctul de vedere transmis în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 205D/2020, consideră că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale. Astfel, apreciază că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate privind încălcarea prevederilor art. 11, ale art. 20 şi ale art. 23 alin. (1) din Constituţie, ale art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi ale art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Consideră că săvârşirea cu intenţie a unei noi infracţiuni, după amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, constituie o ignorare a obligaţiei legale stabilite în sarcina persoanei supravegheate şi a beneficiului acordat acesteia de îndreptare fără aplicarea unei pedepse, fiind o consecinţă a comportamentului său necorespunzător. Nerespectarea interdicţiei de săvârşire a unei noi infracţiuni demonstrează ineficienţa amânării aplicării pedepsei, iar soluţia juridică criticată referitoare la revocarea acesteia din urmă şi la aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale. Invocă în acest sens şi considerentele care au fundamentat Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 29 ianuarie 2019. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal faţă de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, menţionează că textul de lege supus controlului de constituţionalitate reprezintă o normă de drept substanţial, situaţie în care nu sunt aplicabile prevederile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal faţă de prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât textul de lege criticat se aplică în mod egal tuturor persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, tratamentul juridic fiind acelaşi, fără discriminări. Aminteşte şi Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal. 29. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 30. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 31. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 88 alin. (3): „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“; – Art. 91 alin. (3) lit. b): „(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă: (…) b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;“. 32. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea incriminării şi a pedepsei, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor, ale art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti, ale art. 148 alin. (2) - (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 3 referitor la interzicerea torturii, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei şi ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 4 referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenţie, precum şi ale art. 49 privind principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi ale art. 50 referitor la dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 33. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. 34. Astfel, prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, pentru argumentele reţinute în paragrafele 13-24 din această decizie. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 80 - 106 din Codul penal prevăd următoarele patru moduri de individualizare a pedepsei: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82), amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90), suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98) şi liberarea condiţionată (art. 99-106). Acestea reprezintă excepţii de la regula executării pedepselor penale în regim de detenţie şi, respectiv, a plăţii sumei de bani reprezentând amenda penală, excepţii reglementate de legiuitor în considerarea gravităţii reduse a faptelor prevăzute de legea penală săvârşite. Astfel, pericolul redus al faptelor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii indică faptul că pentru realizarea scopului pedepsei penale, acela de reeducare a persoanei condamnate şi de prevenire a săvârşirii unor noi infracţiuni, nu este necesară executarea de către făptuitor a pedepsei penale potrivit regulilor generale, prevăzute la art. 56 - 64 din Codul penal, având eficienţă renunţarea la aplicarea pedepsei sau dispunerea unei pedepse individualizate conform art. 83-106 din Codul penal. Cele patru forme de individualizare a pedepsei sunt reglementate gradual, în funcţie de intensitatea efectelor juridice pe care le produc, respectiv de restrângerile pe care le presupun asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către persoana condamnată, atât în cursul executării pedepsei, cât şi ulterior momentului în care pedeapsa este executată. Aşa fiind, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, în cazul fiecărei forme de individualizare a pedepselor, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi dispusă, lăsând, totodată, la aprecierea judecătorului dispunerea lor. De asemenea, sunt reglementate, în cazul fiecărei forme de executare a pedepsei penale, condiţiile în care acestea se revocă sau se anulează, soluţiile de revocare sau de anulare fiind obligatorii pentru instanţe. 35. Prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, precitată, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei reprezintă un mod de individualizare a pedepsei ce poate fi dispus, conform art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal, în următoarele condiţii: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mică de 7 ani, infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 36. Prevederile art. 88 din Codul penal reglementează condiţiile revocării amânării aplicării pedepsei, această soluţie fiind obligatorie în următoarele cazuri: dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse; în cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, în afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen. Revocarea amânării aplicării pedepsei este facultativă dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă. 37. La rândul său, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă, conform art. 91 alin. (1) din Codul penal, în următoarele condiţii: pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. 38. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal prevăd că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată. Această limitare a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie o aplicare a dispoziţiilor art. 88 din Codul penal care stabilesc, în toate cazurile de revocare a amânării aplicării pedepsei, obligaţia instanţei de a dispune executarea acesteia. Aşa fiind, unul dintre efectele revocării amânării executării pedepsei este cel potrivit căruia pedeapsa penală a cărei amânare a aplicării constituie obiectul revocării nu poate fi individualizată conform art. 91 şi următoarele din Codul penal, fiind obligatoriu să fie executată. Prin urmare, prevederile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal nu reglementează, în privinţa persoanelor care au fost condamnate anterior la pedeapsa închisorii mai mică de un an, o ipoteză juridică contrară celei prevăzute la art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ci trebuie interpretate coroborat cu acestea din urmă, ele eliminându-le din sfera persoanelor care au fost condamnate anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mică de un an pe acelea care au beneficiat de amânarea aplicării pedepsei, formă de executare care, ulterior, a fost revocată. 39. Pentru aceste motive, prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, precitată, Curtea a constatat că sintagma „instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei“ din cuprinsul art. 88 alin. (3) din Codul penal este clară, precisă şi previzibilă, întrunind atât standardele de calitate a legii, cât şi exigenţele principiului legalităţii incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie. Curtea a reţinut că această manieră de reglementare a formelor de individualizare a pedepselor constituie opţiunea legiuitorului, fiind determinată de caracterul excepţional al acestora, de la regulile referitoare la executarea pedepselor penale, mai sus referit. În acest sens, prin Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragrafele 23 şi 25, Curtea a statuat că, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni; legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul de Lege privind Codul penal, într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în Partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile Părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni; săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, aşa încât sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora trebuie să se facă respectând Constituţia şi supremaţia sa. Totodată, Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. 40. Având în vedere aceste considerente, prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, precitată, Curtea a constatat că persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea mai mici de un an, în privinţa cărora au fost dispuse amânarea aplicării pedepsei, iar apoi revocarea soluţiei anterior menţionate, se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor condamnate anterior la pedepse cu închisoarea mai mici de un an, care nu au beneficiat de amânarea aplicării pedepsei, în cazul cărora se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Pentru acest motiv, prevederile art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii presupune reglementarea aceluiaşi regim juridic în cazul persoanelor care se află în situaţii similare şi că acesta nu obligă la prevederea unor reguli identice în privinţa persoanelor aflate în situaţii diferite. 41. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în cauză. 42. Referitor la susţinerea conform căreia textele de lege criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, precitată, Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât dreptul la un proces echitabil este asigurat prin norme ale dreptului procesual penal, iar prevederile art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal constituie norme de drept penal substanţial. 43. Cu privire la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 146 lit. d) şi ale art. 148, Curtea a constatat, prin decizia mai sus menţionată, că acestea nu au legătură cu cauza, întrucât reglementează atribuţia Curţii Constituţionale de a soluţiona excepţii de neconstituţionalitate şi, respectiv, integrarea României în Uniunea Europeană. 44. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, Decizia nr. 522 din 15 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 570 din 22 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2023, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. 45. Prin Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, precitată, paragraful 22, Curtea a mai reţinut că maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură să încalce dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea, prin dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, a prevederilor art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală. 46. De asemenea, prin Decizia nr. 570 din 22 noiembrie 2022, precitată, paragraful 34, Curtea a reţinut că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, şi a fost reglementată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Din această perspectivă, prevederile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, consacrat şi de dispoziţiile art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu îşi găsesc incidenţa în cauză. 47. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 48. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Darius Alin Togoie în Dosarul nr. 1.337/176/2019 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală, de Petrică Vasile Buzdugan în Dosarul nr. 444/266/2019 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de instanţa judecătorească, din oficiu, în Dosarul nr. 3.215/249/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, de Sergiu Marian Rîpan în Dosarul nr. 7.412/190/2020 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi de Viorel Nină în Dosarul nr. 38/751/2021 al Curţii Militare de Apel Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală, Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi Curţii Militare de Apel Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
