Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Benke Károly │- magistrat-asistent-şef│
└─────────────────────┴────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Filofteia Ciobanu în Dosarul nr. 1.100/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 771D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, se arată că, deşi Legea nr. 47/1992 reglementează dreptul de a formula recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, textul criticat lipseşte de efectivitate acest drept atunci când hotărârea judecătorească este pronunţată în ultimul grad de jurisdicţie, sens în care se face referire la hotărârile pronunţate de secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi fiscal. Se arată că recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu este o cale extraordinară de atac, ci una cu o natură juridică distinctă ce rezultă din însuşi caracterul specific al Legii nr. 47/1992. De asemenea, se mai indică faptul că, prin jocul textelor legale ce ţin de organizarea judiciară, un drept prevăzut de lege este eliminat, contrar art. 1 alin. (3) din Constituţie, în accepţiunea căruia statul de drept implică respectarea drepturilor prevăzute de lege, fiind încălcate, pe cale de consecinţă, şi dispoziţiile art. 21 şi art. 129 din Constituţie. 4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi mijloacele procesuale, drept care nu se poate reţine încălcarea art. 21 din Constituţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 11 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.100/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Filofteia Ciobanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de recurs formulate în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se apreciază că norma legală criticată stabileşte că recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi judecat pe fond, ci trebuie catalogat drept inadmisibil în faţa Completului de 5 judecători dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în recursul specific contenciosului administrativ. O asemenea abordare elimină calea de atac prevăzută de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie în componenta statului de drept referitoare la garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 7. Se mai apreciază că este necesară existenţa normativă a recursului formulat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 chiar şi împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în ultimul grad de jurisdicţie specific tipologiei cauzei respective, întrucât instanţele judecătoreşti în această fază îşi încalcă de multe ori rolul de filtru şi resping cererile de sesizare a Curţii Constituţionale pentru alte cauze decât cele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, în lipsa recunoaşterii recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în această situaţie particulară, se ajunge la încălcarea art. 129 din Constituţie. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că textul legal criticat, în scopul asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor, precum şi respectării principiului egalităţii în faţă legii, a reglementat obligaţia instanţei judecătoreşti de a examina căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală şi de a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Prevederile criticate reglementează o procedură de filtrare în materia recursurilor soluţionate de Completul de 5 judecători şi vizează probleme de drept, şi nu de fapt, fiind verificate aspecte ce ţin de legalitatea căii de atac exercitate în afara căilor de atac prevăzute de lege. Această procedură de filtrare nu este contrară art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât principiul publicităţii procedurilor judiciare nu este absolut. Se arată că în ipoteza în care la judecata în primă instanţă au avut loc dezbateri publice, absenţa lor în apel sau recurs se poate justifica prin caracteristicile acestor proceduri. Astfel, o procedură de autorizare a exercitării căii de atac consacrate exclusiv unor probleme de drept poate îndeplini exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, chiar dacă în instanţa de apel sau de casaţie reclamantul nu a avut posibilitatea să se exprime personal în faţa judecătorilor. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, în contextul respingerii unui recurs ca inadmisibil în procedura de filtru, în cadrul căreia erau respinse recursurile vădit nefondate sau inadmisibile, că în măsura în care soluţia litigiului era cât se poate de clară, reclamanta nu ar fi avut cum să influenţeze deznodământul recursului sau dacă ar fi fost citată ori prezentă, nici depunând concluzii orale şi nici depunând concluzii scrise ca răspuns la concluziile avocatului general. Se mai arată că art. 6 paragraful 1 din Convenţie se aplică şi procedurii în casaţie şi că modul în care dispoziţiile sale urmează a fi aplicate unei asemenea proceduri depinde de particularităţile sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că trebuie luate în considerare ansamblul procesului desfăşurat în ordinea juridică a statului în cauză şi rolul unei curţi de casaţie în cadrul sistemului jurisdicţional intern. Acest rol poate conduce, spre exemplu, la stabilirea unor condiţii mai riguroase pentru admisibilitatea unui recurs în casaţie decât pentru admisibilitatea unui apel. Având în vedere specificitatea controlului exercitat de o curte de casaţie asupra hotărârilor instanţelor inferioare, control care este limitat, de regulă, numai la probleme de drept, un formalism mai riguros în materie nu ar fi de natură să pună în discuţie dreptul la un tribunal prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. 11. De asemenea este invocată Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, potrivit căreia accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta. Or, Guvernul apreciază că textul criticat, reglementând soluţionarea cererii de recurs prin hotărâre pronunţată fără citarea părţilor, vizează un scop legitim şi nu afectează în chiar substanţa sa dreptul de acces liber la justiţie, constituind o măsură legislativă care dă expresie exigenţelor normelor constituţionale, convenţionale şi legale privitoare la acest drept fundamental. 12. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens se arată că art. 21 din Constituţie permite oricărei persoane accesul la justiţie: cetăţean român, străin sau apatrid în vederea apărării oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi. De asemenea, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, principiu ce are semnificaţia că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale nicio categorie. Accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, iar stabilirea unor condiţii de admisibilitate a recursului - care, de altfel, este o cale extraordinară de atac, face parte din regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, ca atare intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. 13. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac. Aceasta nu constituie o negare a dreptului în sine, ci reprezintă expresia ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având drept consecinţă fie negarea, fie limitarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Se mai arată că, potrivit principiului nemo censetur ignorare legem, titularul unui drept este prezumat că a avut cunoştinţă de reglementarea care prevedea că valorificarea dreptului său se circumscrie unor condiţii de admisibilitate. Or, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, dar nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994). În acest sens este chiar art. 129 din Legea fundamentală, invocat de autoarea excepţiei, care stabileşte dreptul părţilor interesate de a exercita căile de atac, în condiţiile legii. Accesul liber la justiţie, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă art. 24^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005. Textul criticat a fost introdus în corpul Legii nr. 304/2004 prin art. III pct. 3 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, şi abrogat prin art. 72 pct. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul criticat avea următorul conţinut: „Completul de 5 judecători examinează admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în recurs sau în contestaţie în anulare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă“. 17. Curtea constată, însă, că, deşi autoarea excepţiei de neconstituţionalitate ridică, în mod expres, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24^1 din Legea nr. 304/2004, motivarea acesteia nu priveşte textul legal antereferit, care vizează procedura de filtru din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci faptul că încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti nu poate fi supusă recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Curtea reţine că, în speţă, dat fiind specificul materiei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, şi anume, în materia contenciosului administrativ, cauza parcurge două etape: fond şi recurs, judecate de Curtea de Apel, respectiv secţia corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Întrucât, în cauză, a fost respinsă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în acest ultim grad de jurisdicţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători [Încheierea nr. 158 din 12 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.774/1/2015] fiind considerată instanţa imediat superioară în sensul autonom al art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a apreciat că încheierea astfel pronunţată nu mai poate fi supusă recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. În acest sens, s-a arătat că „soluţionarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competenţa instanţelor fireşti, stabilite de legea procesual civilă pentru a se pronunţa asupra acesteia în fond şi căi de atac“; prin urmare, instanţa ierarhic superioară se poate pronunţa asupra soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectând limitele controlului judiciar antereferit. 18. Astfel, în realitate, criticile de neconstituţionalitate nu privesc existenţa unei proceduri de filtru sau caracterul nepublic al acesteia, ci faptul că recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu este admisibil în măsura în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa ultimei instanţe în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, Curtea, având în vedere parcursul procesual atipic al cauzei autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, constată că obiect al acesteia îl constituie art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, raportate la art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, care, în forma aplicabilă autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevăd următoarele: - Art. 21 din Legea nr. 304/2004: „Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege“; – Art. 24 din Legea nr. 304/2004: „Completele de 5 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi judecă şi alte cauze date în competenţa lor prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.“; – Art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992: „Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.“ 19. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) în componenta statului de drept referitoare la garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi art. 129 privind căile de atac. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că relevantă în privinţa stabilirii naturii juridice a recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXXVI/2006 pentru examinarea recursului în interesul legii cu privire la posibilitatea legală de a fi supuse căii de atac a recursului încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007. Prin această decizie s-a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată inclusiv în faza recursului şi, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, se impune a se considera că încheierile pronunţate în această fază procesuală, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, pot fi atacate cu recurs la instanţa imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu, potrivit regulilor generale, competenţă în soluţionarea fondului litigiului. În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, se atribuie instanţei imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială, limitată exclusiv la examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. S-a mai arătat că raţiunea prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, referitoare la recurs, a fost aceea de a supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate, ca o garanţie în plus a liberului acces la justiţie. 21. Din cele de mai sus rezultă că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile Codului de procedură civilă sau penală, după caz. Aşadar, Curtea reţine că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală. De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de Codul de procedură civilă sau penală şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul Codului de procedură penală. Mai mult, Curtea reţine că aceeaşi cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcţie procedura civilă sau penală în care intervine. 22. În sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii. 23. În continuare, Curtea urmează a analiza dacă acest recurs se poate exercita numai în limitele controlului judiciar specific fiecărei tipologii de cauze, fiind limitată de ultimul grad de jurisdicţie specific cauzei respective, sau, din contră, se poate exercita până la ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Cu privire la acest aspect, tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXXVI/2006, stabileşte că, în raport cu reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, „în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe“. Prin urmare, rezultă că acest recurs se poate exercita până la ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, care, în materie civilă, corespunde cu secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în materie penală, în prezent, cu Completul de 5 judecători [introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010]. Cu alte cuvinte, o încheiere de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată la instanţa ierarhic superioară până la ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, această soluţie legislativă este constituţională, fiind în acord cu art. 21 şi art. 129 din Constituţie. 24. În schimb, hotărârea judecătorească pronunţată de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti [în materie civilă, secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în materie penală, Completul de 5 judecători], prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, nu mai poate fi atacată la „instanţa imediat superioară“, deoarece aceasta nu există. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că nu poate fi realizat un melanj între cererile în materie civilă, pe de o parte, şi cele din materie penală, disciplinară sau alte cauze care sunt date în competenţa Completului de 5 judecători, pe de altă parte, pentru a se justifica posibilitatea exercitării recursului prevăzut de Legea nr. 47/1992 în materie civilă la Completul de 5 judecători. Mai mult, în condiţiile legale date, nici hotărârea judecătorească pronunţată de Completul de 5 judecători prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale [materie penală, disciplinară sau alte cauze prevăzute de lege] nu poate fi supusă recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, tocmai pentru că nu mai există o instanţă imediat superioară. 25. În această situaţie particulară, a gradului de jurisdicţie reprezentat chiar de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, Curtea reţine că structura de organizare a instanţelor judecătoreşti nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin Legea nr. 47/1992, pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanţelor judecătoreşti în funcţie de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept, şi nu invers. Or, prin jocul normelor de competenţă, textul legal criticat exclude posibilitatea formulării unui asemenea recurs atunci când cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate a fost respinsă. În consecinţă, Curtea constată că persoanele aflate în această ipoteză nu beneficiază de niciun remediu procesual apt să ducă la restabilirea legalităţii, acestora fiindu-le aplicat un tratament juridic diferenţiat doar pentru că tipologia de cauză în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a inclus şi ultimul grad de jurisdicţie în materia respectivă. Întrucât egalitatea în drepturi presupune aplicarea aceluiaşi tratament juridic pentru situaţii analoage, Curtea reţine că, în cauza de faţă, s-a realizat o discriminare între persoanele care pot accesa acest unic remediu procesual în funcţie de gradul instanţei judecătoreşti în faţa căreia este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie. 26. De asemenea, Curtea reţine că, în accepţiunea art. 21 din Constituţie, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie şi, deşi legiuitorul are o marjă de apreciere în configurarea acestora, nu se poate ajunge la eliminarea implicită a unei căi de atac în condiţiile în care acesta este reglementat în fondul activ al legislaţiei. Blocarea accesului la această cale de atac în ipoteza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicţie reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiţie prin raportare la folosirea căilor de atac, contrar art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 129 din Constituţie. De asemenea, ţinând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcţie de garanţiile procesuale de care dispun părţile în litigiu, Curtea constată că textul criticat încalcă şi art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil. 27. Totodată, Curtea constată că soluţia astfel pronunţată, având în vedere similitudinea lor normativă, vizează dispoziţiile art. 21 şi 24 din Legea nr. 304/2004 atât în forma aplicabilă litigiului a quo, cât şi cea în vigoare la momentul pronunţării prezentei decizii. 28. Prin urmare, în acest caz particular, în temeiul art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 129 din Constituţie, în lipsa unei reglementări exprese cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cererea de recurs astfel formulată angajează, în mod intrinsec, o competenţă de recurs pe orizontală, respectiv o judecată realizată de un complet aflat pe acelaşi nivel ierarhic. Prin urmare, până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 129 din Constituţie, devenind, astfel, competente să soluţioneze recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti, pronunţate în ultimul grad de jurisdicţie, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate [a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 34, sau Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, paragraful 37]. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Filofteia Ciobanu în Dosarul nr. 1.100/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
