Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Marilena Costea în Dosarul nr. 32.423/3/2019/a2 al Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.493D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 457 din 22 iunie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 1 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 32.423/3/2019/a2, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Marilena Costea într-o cauză având ca obiect cererea de anulare a deciziei de încetare a contractului de muncă între părţi, în temeiul art. 65 din Codul muncii, repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, plata drepturilor salariale şi a celor conexe din momentul desfacerii contractului de muncă şi plata daunelor morale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că dispoziţiile art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 sunt contrare art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţie, deoarece instituie un tratament discriminatoriu al angajaţilor al căror contract de muncă încetează printr-o decizie unilaterală emisă de angajator în urma unei cercetări disciplinare faţă de angajaţii al căror contract de muncă încetează printr-o decizie unilaterală emisă de angajator, având însă alte temeiuri, în condiţiile în care art. 211 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu face nicio distincţie între motivele încetării contractului de muncă. 6. Astfel, angajaţilor concediaţi în urma unei cercetări disciplinare le este îngrădit dreptul la justiţie, fiindu-le aplicat un termen mai scurt pentru atacarea deciziei de concediere, deşi se află oricum într-o situaţie mai grea pentru ei, întrucât nu beneficiază deloc de protecţie socială, respectiv de preaviz ori salarii compensatorii. 7. De asemenea, printr-un asemenea tratament defavorabil se instituie o prezumţie de vinovăţie, ceea ce încalcă dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, este înfrânt dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituţie şi de art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât timpul în care pot apela la un avocat, care să apere interesele salariatului concediat abuziv, este mult mai scurt, deşi cauzele privind cercetările disciplinare sunt mult mai complexe decât cele care au alte obiecte. 8. Tribunalul Mureş - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Astfel, arată că existenţa unui text legal care are caracter de normă specială şi care reglementează un anumit termen imperativ pentru contestarea unui act emis de angajator nu poate fi echivalată cu o nerespectare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, atât timp cât textul legal respectiv se aplică tuturor situaţiilor la care face referire, respectiv tuturor persoanelor faţă de care angajatorii au emis decizii de concediere, fiindu-le deci aplicat acelaşi tratament, în aceeaşi situaţie prevăzută de norma legală. Faptul că termenul prevăzut de art. 252 alin. (5) din Codul muncii este mai redus decât alte termene prevăzute de legislaţia muncii nu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii. Termenul de 30 de zile este puţin mai redus decât cel prevăzut de art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 tocmai în considerarea faptului că procedura contestării deciziilor de sancţionare disciplinară este o procedură urgentă şi este un termen suficient pentru ca angajatul să formuleze contestaţia, cu atât mai mult cu cât angajatorul a şi menţionat în decizia contestată faptul că aceasta poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare. Mai mult, legiuitorul a statuat şi prin dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă; b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară. Faptul că legiuitorul a optat, în cazul procedurii de contestare a deciziilor de sancţionare emise de angajator, pentru un termen de 30 de zile pentru contestarea acestora nu are nicio legătură cu un presupus tratament discriminatoriu, termenul fiind suficient de generos, pentru toate persoanele aflate în situaţia premisă, raportat la urgenţa procedurii soluţionării unor astfel de conflicte de muncă, iar în ceea ce priveşte presupusa îngrădire a dreptului la justiţie, tribunalul apreciază că este un nonsens să se aprecieze că faptul că persoana sancţionată are la dispoziţie „numai“ 30 de zile pentru a contesta în instanţă decizia de sancţionare ar constitui o astfel de îngrădire, atât timp cât textul legal criticat reglementează tocmai dreptul de a contesta în justiţie decizia angajatorului, deci accesul la justiţie. 9. Totodată, instanţa de judecată consideră nefondate şi susţinerile privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 252 alin. (5) din Codul muncii sunt în deplin acord cu Legea fundamentală, iar împrejurarea că legea stabileşte un termen imperativ de decădere pentru exercitarea anumitor drepturi reprezintă o măsură absolut necesară pentru asigurarea celerităţii procedurilor şi a siguranţei circuitului civil şi nu reprezintă în niciun caz o îngrădire a accesului la justiţie, atât timp cât autoarea excepţiei a avut posibilitatea de a contesta decizia de concediere în termenul imperativ stabilit de textul legal criticat, termen care i-a şi fost adus la cunoştinţă. 10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următoarea redactare: „Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.“ 14. Autoarea excepţiei consideră că aceste dispoziţii de lege sunt contrare următoarelor prevederi constituţionale: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare. De asemenea, invocă dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind procesul echitabil şi art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa anterioară, s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor Codului muncii care stabilesc termenul în care poate fi atacată în justiţie decizia de sancţionare disciplinară, stabilind că acestea nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 457 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 9 octombrie 2017, Curtea, având a se pronunţa asupra dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară, a reţinut că reglementarea acestui articol de lege concordă cu cea a art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 şi este diferită de cea a art. 211 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, în care s-a prevăzut că măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă (paragrafele 14-16 din Decizia nr. 457 din 22 iunie 2017). 16. Prin decizia sus-menţionată, Curtea a amintit jurisprudenţa sa potrivit căreia egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se află în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, deci, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). 17. Având în vedere aceste criterii, Curtea a observat că materia răspunderii disciplinare, chiar dacă este legată în mod esenţial de exercitarea obligaţiilor salariatului izvorând din contractul individual de muncă, reprezintă, totuşi, o materie distinctă faţă de celelalte aspecte care vizează executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea acestui contract. Chiar şi în situaţia în care se contestă o măsură ce are ca efect încetarea contractului de muncă, Curtea a considerat că nu se poate pune un semn de egalitate între situaţia persoanei al cărei contract de muncă a fost desfăcut disciplinar, sancţiune însoţită de o procedură specifică, şi persoana concediată pentru alte motive decât cele disciplinare, având sau nu legătură cu persoana salariatului şi care se supun altor cerinţe. Prin urmare, Curtea a apreciat că ipotezele comparate nu impun în mod necesar o reglementare identică, deoarece categoriile de persoane comparate nu se află în situaţii identice sau egale. 18. De altfel, Curtea a constatat că, prin chiar reglementarea iniţială a art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011, legiuitorul a optat pentru o tratare distinctă a situaţiei persoanelor care formulează o acţiune în justiţie privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă faţă de cele care contestă o decizie de sancţionare disciplinară, în două texte de lege diferite, subliniind astfel că ipotezele legale nu se supun aceluiaşi regim juridic. 19. Relevante în acest context se apreciază că sunt şi considerentele Deciziei nr. 1.154 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 8 noiembrie 2011, în care Curtea, pronunţându-se asupra prevederilor art. 268 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, a statuat că în virtutea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are dreptul de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între natura şi obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine nici principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât acest principiu nu presupune uniformitate, astfel încât situaţia obiectiv diferită în care se află persoanele care se adresează instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime care izvorăsc dintr-un contract individual de muncă, faţă de celelalte categorii de justiţiabili, justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Curtea a reţinut că aceeaşi concluzie rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, în Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragrafele 175 şi 196, şi Hotărârea din 18 februarie 2009 pronunţată în Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, paragraful 81), care a statuat, cu valoare de principiu, că „discriminarea“ presupune a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii similare. O asemenea situaţie intervine în cazul în care distincţia în cauză nu urmăreşte un scop legitim sau când nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat. 20. Curtea apreciază că cele reţinute prin deciziile mai sus amintite răspund criticilor de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, în sensul constatării lipsei de temeinicie a acestor critici. 21. Cât priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la apărare, Curtea reţine că prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Curtea a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009), Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale. 22. Pe de altă parte, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, cu titlu general, că art. 6 paragraful 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în faţa unei instanţe orice pretenţie referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36, şi Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Đokić împotriva Serbiei, paragraful 35). De asemenea, în Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului. 23. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea apreciază că termenul de 30 de zile în care angajatul se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru contestarea deciziei de sancţionare disciplinară este un termen conceput pentru a asigura celeritatea soluţionării conflictelor de muncă având acest obiect, ceea ce vine în întâmpinarea intereselor ambelor părţi ale raportului juridic, întrucât atât exercitarea dreptului la muncă al salariatului, cât şi desfăşurarea activităţii economice a angajatorului reprezintă interese majore, deopotrivă protejate de Legea fundamentală. Termenul prevăzut de art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 este suficient pentru ca salariatul să poată formula acţiunea în justiţie, iar în situaţia în care, din motive obiective, nu a putut angaja un apărător, poate invoca dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură civilă pentru a obţine amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, astfel că dreptul la apărare este asigurat. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marilena Costea în Dosarul nr. 32.423/3/2019/a2 al Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.