Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Danco Stelian Liviu şi Ciascai Radu Ovidiu în Dosarul nr. 305/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 234D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, prevederile art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cu privire la cazuri autonome de aplicare a măsurii arestării preventive, iar alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează cu privire la cazuri de arestare în considerarea existenţei unei stări de pericol pentru ordinea publică. Aşadar, procurorul va trebui să probeze că lăsarea în libertate reprezintă pericol pentru ordinea publică, sens în care va ţine seama de o suită de criterii de evaluare referitoare la gravitatea faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia. În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, din care rezultă că sunt patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane şi acestea au în vedere pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acesta să împiedice administrarea justiţiei, riscul ca acesta să săvârşească noi infracţiuni şi, respectiv, riscul ca acesta să tulbure ordinea publică. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 305/84/2016, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Danco Stelian Liviu şi Ciascai Radu Ovidiu în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect propunerea procurorului, în faza de urmărire penală, de prelungire a măsurii arestării preventive dispuse anterior faţă de autori, de înlocuire a măsurii arestării preventive şi de prelungire a măsurii arestului la domiciliu cu privire la alţi inculpaţi. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece sintagma „stare de pericol pentru ordinea publică“ nu este suficient de clară şi previzibilă şi, contrar dispoziţiilor art. 5 din Convenţie, deschide calea spre arbitrariu. Or, una din garanţiile contra arbitrariului este aceea ca legea naţională care permite privarea de libertate să fie suficient de accesibilă şi precisă, pentru a permite oricărei persoane să anticipeze consecinţele faptelor sale. Previzibilitatea unei legi impune enunţarea acesteia în termeni suficienţi de clari pentru ca orice persoană să poată anticipa situaţiile în care legea se aplică, precum şi obligativitatea cuprinderii în dispoziţiile sale a unor garanţii contra arbitrariului, cu scopul de a crea un nivel de securitate juridică ridicat, pentru a atinge obiectivele art. 5 din Convenţie. 6. Se arată că prevederi similare celor din art. 5 al Convenţiei se regăsesc în art. 24 raportat la art. 53 din Constituţie, singura posibilitate de atingere adusă libertăţii personale fiind subsumată condiţiei previzibilităţii legii. Or, în jurisprudenţa şi doctrina internă există multiple interpretări ale sintagmei „stare de pericol pentru ordinea publică“, complet diferite, ceea ce constituie o probă absolut evidentă a lipsei sale de claritate şi previzibilitate. 7. Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, textul este de natură a ridica cel mult probleme de interpretare, care, însă, nui conferă caracter imprevizibil, normele de drept neputând avea o precizie absolută, aspect reliefat chiar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru - Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, starea de pericol pe care o reprezintă inculpatul pentru ordinea publică rezultă din anumite elemente concrete referitoare la faptă şi la persoana inculpatului. În ipoteza art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, o condiţie premisă pentru a se dispune arestarea preventivă este aceea ca din probele prezentate să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate în textul legal. De asemenea, în cazul faptei se evaluează gravitatea acesteia, modul şi circumstanţele în care a fost comisă, iar în ce priveşte persoana inculpatului sunt avute în vedere aspecte relevante precum: anturajul, mediul din care provine, antecedentele sale penale. 10. În susţinerea propunerii de arestare preventivă, aceste elemente de fapt trebuie probate de către procuror. De asemenea, având în vedere caracterul lor obiectiv, ele pot fi combătute de către inculpat prin apărările formulate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, unde prezenţa sa este obligatorie - art. 235 alin. (2) din Codul de procedură penală. Nu în ultimul rând, întrucât măsura arestării preventive se ia de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe baza probelor administrate şi trebuie motivată în cuprinsul încheierii, făcând astfel posibilă verificarea legalităţii şi temeiniciei sale de către instanţa de control judiciar, se apreciază că nu se poate susţine lipsa de previzibilitate a normei şi nici faptul că aceasta ar putea fi interpretată şi aplicată arbitrar în practica judiciară. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, criteriile indicate în cuprinsul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală nu pot şi nu trebuie să fie analizate individual, independent de celelalte, niciunul dintre acestea neavând o prevalenţă asupra altora în ce priveşte formularea unei concluzii privind existenţa sau, dimpotrivă, inexistenţa pericolului pentru ordinea publică. Astfel, aşa cum gravitatea faptelor şi limitele de pedeapsă nu pot constitui singurele temeiuri pentru a dispune arestarea preventivă, nici lipsa antecedentelor penale ori buna conduită (anterioară) a inculpatului nu ar putea duce, prin ele însele, la concluzia lipsei pericolului pentru ordinea publică. Pe cale de consecinţă, sintagma „privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică“ trebuie corelată cu celelalte prevederi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. În acest sens, Avocatul Poporului a făcut trimitere la Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României. 12. De asemenea, dreptul la apărare este respectat, întrucât inculpatul are posibilitatea să solicite şi să administreze toate probele necesare şi utile cauzei, motiv pentru care nu se poate pune în discuţie restrângerea acestui drept. 13. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că „restrângerea unui drept fundamental este condiţionată de respectarea cerinţelor strict limitative prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii“ (a se vedea Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012). 14. Cazul de arestare preventivă criticat de autori se fundamentează, în fapt, tocmai pe necesitatea de a-l priva de libertate pe inculpat în vederea preîntâmpinării unui pericol pe care lăsarea sa în libertate l-ar genera pentru ordinea publică. 15. Pentru a adăuga o notă de rigurozitate în luarea măsurii arestării preventive, pe lângă condiţiile enunţate în textul de lege supus controlului de constituţionalitate, se mai impun a fi verificate cerinţele prevăzute de art. 202 din Codul de procedură penală, dar şi condiţii suplimentare, precum dacă inculpatul a săvârşit una dintre infracţiunile ce prezintă o anumită gravitate, fie dintre cele expres enumerate în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală sau orice altă infracţiune (intenţionată sau nu) pentru care legea prevede ca maxim special o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani sau detenţiunea pe viaţă şi dacă privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. 16. În ceea ce priveşte starea de pericol pentru ordinea publică pe care ar prezenta-o lăsarea în libertate a inculpatului, faţă de vechea reglementare, ce nu oferea criterii pentru determinarea unui astfel de pericol (revenind jurisprudenţei naţionale şi celei de la Strasbourg să fixeze reperele în acest sens), potrivit dispoziţiilor exprese din noul cod, ea se apreciază în funcţie de: gravitatea faptei de care este acuzat inculpatul (pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa); modul şi mijloacele de comitere a faptei; anturajul şi mediul din care provine inculpatul; antecedentele penale ale celui în cauză; alte împrejurări privitoare la persoana inculpatului. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală, cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică." 20. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 5 referitor la Dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 144 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 27 aprilie 2016, s-a statuat că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni - art. 202 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală. Ele vizează starea de libertate a suspectului/inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituţie privind garantarea libertăţii individuale. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracţiunii săvârşite, complexitatea şi specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfăşurări a procesului penal în toate fazele sale. 22. Prin Decizia nr. 558 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 14 august 2015, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 223 alin. (2) sunt constituţionale, sens în care s-a reţinut că situaţia în care lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru „ordinea publică“ este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 131 care statuează că Ministerul Public apără „ordinea de drept“. De aceea, de vreme ce, în procesul penal din România, procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii, atunci cele două noţiuni de „ordinea de drept“ şi „ordinea publică“ nu se exclud şi nu se află în contradicţie, fiind într-o relaţie de interdependenţă, sens în care ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale. 23. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei, să săvârşească noi infracţiuni sau să tulbure ordinea publică (a se vedea Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75). Prin urmare, însăşi instanţa europeană a admis faptul că gravitatea deosebită a unei fapte ori chiar reacţia publicului la aceasta poate genera o perturbare socială de natură să justifice, cel puţin pentru scurt timp, arestarea preventivă. De aceea, în situaţii excepţionale, acest factor poate fi avut în vedere în măsura în care dreptul intern îl recunoaşte - la fel ca în art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală român, sens în care o astfel de detenţie este, în viziunea Convenţiei, legitimă dacă ordinea publică astfel tulburată este ameninţată în continuare. 24. Aşa fiind, existenţa pericolului pentru ordinea publică se stabileşte nu numai în funcţie de natura şi gravitatea faptei, relevată de limitele de pedeapsă ori de modul şi circumstanţele de comitere, sau numai de determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuţiilor organelor judiciare pentru protecţia cetăţenilor împotriva unor astfel de fapte reprobabile, dar şi de alte elemente care trebuie îndeplinite cumulativ, referitoare la persoana arestată, şi anume anturajul, mediul din care aceasta provine, existenţa antecedentelor penale ori a altor împrejurări privitoare la ea. Faptul că, în anumite situaţii, temeiul unic şi decisiv al privării de libertate îl poate constitui doar trezirea unor sentimente de indignare în rândul opiniei publice nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare concretă a legii, ce ţine de resortul exclusiv al instanţelor de judecată de drept comun. În plus, în chiar Hotărârea din 5 iulie 2007, pronunţată în Cauza Hendriks împotriva Olandei, paragrafele 44, 45 şi 63, Curtea europeană a statuat că scopul principal al dispoziţiilor art. 5 este de a preveni privaţiuni arbitrare sau nejustificate de libertate, motiv pentru care argumentele pro şi contra eliberării nu trebuie să fie „generale şi abstracte“. De aceea, persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea continuării detenţiei, dar, cu trecerea timpului, acest lucru nu mai este suficient, motiv pentru care instanţa europeană a statuat că este necesar a se stabili dacă celelalte motive judiciare, rezultat al unei „diligenţe speciale“ în vederea revizuirii detenţiei, sunt relevante şi suficiente pentru continuarea detenţiei. Altfel spus, o perioadă de detenţie rezonabilă nu poate fi evaluată în mod abstract, ci, în funcţie de fiecare caz în parte, vor fi avute în vedere caracteristicile sale speciale. În aceeaşi cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că „un motiv serios de siguranţă publică care necesită privarea imediată de libertate“ poate fi admis ca factor legitim de luare în considerare, pentru a se decide dacă este necesară şi justificată plasarea sau menţinerea unui suspect în arest preventiv. Prin urmare, în lumina art. 5 din Convenţie, aceste motive pot fi „relevante“ şi „suficiente“ pentru luarea sau pentru prelungirea unui arest preventiv. 25. Totodată, Curtea Constituţională a mai statuat că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, deoarece, pe baza dispoziţiilor contestate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârşirii unei infracţiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 24 din Constituţie, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform art. 224 alin. (2) din Codul de procedură penală, după ce stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc, le va comunica procurorului care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului. Totodată, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu. În plus, inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Aşa fiind, soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie. Totodată, după ce îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror. De asemenea, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii şi, nu în ultimul rând, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa este datoare să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menţinerea acestor măsuri, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia şi punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză. 26. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanţii procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, şi anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituţie, potrivit căruia încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, normele constituţionale de la art. 23 alin. (9) şi (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Aşa fiind, acest ansamblu de garanţii procesuale, expres reglementate în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii. 27. De asemenea, prin Decizia nr. 794 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016, paragrafele 15, 16, Curtea Constituţională a arătat că art. 53 alin. (1) din Constituţie consacră în abstract posibilitatea unor restrângeri legitime de drepturi şi libertăţi fundamentale ori de câte ori acţiunea lor se subsumează unui scop determinat referitor la „apărarea securităţii naţionale“, a „ordinii, sănătăţii ori a moralei publice“, a „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor“, „desfăşurarea instrucţiei penale“ etc. Legitimitatea ingerinţelor autorităţilor publice în acest domeniu aduce o atingere exercitării drepturilor şi libertăţilor omului şi, de aceea, restrângerea libertăţii individuale pe care o implică măsura arestării preventive, deşi este justificată, aşa cum prevede art. 53 alin. (1) din Constituţie, de necesitatea desfăşurării instrucţiei penale, trebuie, în acelaşi timp, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi deci în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea fundamentală. 28. Or, dispoziţiile legale criticate, după ce enumeră situaţiile în care poate fi dispusă măsura privativă de libertate, instituie şi alte condiţii referitoare la evaluarea gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia. De aceea, numai în măsura în care, în urma evaluării, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, atunci justificarea arestării preventive îşi găseşte temei în art. 53 din Constituţie şi reprezintă astfel expresia firească a caracterului excepţional pe care aceasta îl are, în caz contrar, existând riscul unui abuz care ar depăşi limitele proporţionalităţii instituite de art. 53 alin. (2) teza finală din Constituţie referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, potrivit căruia „Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o [...]“. 29. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Danco Stelian şi Ciascai Radu Ovidiu în Dosarul nr. 305/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura TutunaruOpinie concurentă În acord cu soluţia adoptată - cu unanimitate de voturi - prin Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2017 considerăm că excepţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată în raport cu art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie, însă, apreciem că dispoziţiile art. 53 din Constituţie invocate în susţinerea acesteia nu erau incidente ratione materiae în cauză. Astfel cum am subliniat în opinia concurentă întocmită la Decizia nr. 50 din 16 februarie 2016^1, dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt aplicabile atunci când dreptul sau libertatea fundamentală în discuţie este supusă unor condiţionări inerente naturii sale. A aplica ab initio standardul prevăzut de art. 53 din Constituţie echivalează cu acceptarea următoarei paradigme: (a) recunoaşterea unui drept anterior şi superior oricărei reguli ce ţine de dreptul pozitiv [drept natural] care defineşte şi determină conţinutul dreptului/libertăţii fundamentale şi (b) verificarea caracterului constituţional al restrângerii exerciţiului dreptului prin prisma art. 53 din Constituţie. O asemenea linie de gândire pleacă de la premisa că orice drept/libertate fundamentală îşi are un conţinut ideatic şi predefinit în toate aspectele sale şi, în consecinţă, neagă posibilitatea legiuitorului ca el însuşi să stabilească conţinutul şi limitele dreptului/libertăţii fundamentale. Mai mult, exerciţiul acestui conţinut predefinit - inexistent din punct de vedere normativ - ar fi cel care este supus restrângerii. Or, premisa trebuie să fie alta, şi anume recunoaşterea dreptului legiuitorului ca în considerarea reglementării şi protecţiei constituţionale de care se bucură dreptul/libertatea fundamentală să îi stabilească conţinutul său concret la nivel legal şi, din necesitatea de a o optimiza în relaţie cu alte drepturi/libertăţi fundamentale sau principii constituţionale, să îi determine şi limitele. Desigur, stabilirea limitelor unui drept/unei libertăţi fundamentale poate fi realizată numai dacă acesta nu este unul absolut.────────── ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2016.────────── În acest sens se constată că jurisprudenţa Curţii Constituţionale face diferenţa între drepturi absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014^2). Prin natura sa, un astfel de drept relativ poate fi configurat normativ de legiuitorul infraconstituţional, iar dacă prin însuşi textul Constituţiei se reglementează în mod exhaustiv limitele dreptului, nu se pot accepta alte limite/condiţionări de natură legală. Aşadar, în funcţie de criteriul reglementării în Constituţie distingem între două ipoteze, respectiv între drepturi relative cu privire la care textul Constituţiei nu prevede limitări/condiţionări şi drepturi relative cu privire la care Constituţia prevede expres care sunt limitele lor. Această clasificare are consecinţe în ceea ce priveşte marja de apreciere a legiuitorului în stabilirea/reglementarea limitelor/condiţionărilor ce definesc dreptul/libertatea fundamentală.────────── ^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 33.────────── Libertatea individuală, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu este un drept absolut, ci unul relativ. Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar prin textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12) din Constituţie. Astfel, sub aspectul măsurilor preventive care afectează libertatea persoanei, mai exact a celor privative de libertate, textul art. 23 alin. (2) din Constituţie menţionează reţinerea şi arestarea unei persoane; este de observat că, în ceea ce priveşte arestarea, textul constituţional nu o limitează numai la arestul efectuat într-un loc de deţinere (arest preventiv), ci se referă la aceasta într-un sens larg, astfel încât legiuitorul poate adapta şi dimensiona această instituţie după nevoile societăţii (arestul la domiciliu). Reguli constituţionale restrictive sunt numai cu privire la reţinere şi arestul preventiv, iar în privinţa altor forme de arest revine legiuitorului competenţa de a structura configuraţia lor normativă având ca standard maximal, din punctul de vedere al ingerinţei, reglementările constituţionale referitoare la arestul preventiv. În continuare se observă că libertatea individuală poate fi limitată în ipoteza rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, caz în care se aplică o sancţiune privativă de libertate de natură penală [a se vedea art. 23 alin. (11)-(13) din Constituţie]. În consecinţă, se constată că textul art. 23 alin. (2) şi (11)-(13) din Constituţie menţionează expres cazurile şi condiţiile în care poate fi limitată libertatea individuală, fără a fi necesar să se apeleze la alte texte constituţionale care să justifice limitarea dreptului. Prin urmare, sarcina Curţii ar fi fost aceea de a verifica dacă aceste cazuri şi condiţii, astfel cum sunt stabilite la nivel legal [art. 223 alin. (2) teză finală din Codul de procedură penală], reprezintă un standard de referinţă necesar şi suficient din punct de vedere constituţional pentru dispunerea măsurii arestului preventiv, cu alte cuvinte, dacă prin acceptarea acestui standard este limitată într-un mod proporţional/disproporţionat libertatea individuală. Odată acceptat acest standard, respectiv „pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică“, înseamnă că - normativ - libertatea individuală în sine este limitată de acesta, şi nu exerciţiul ei; iar odată limitată libertatea individuală şi dispusă măsura arestului preventiv, libertatea încetează, astfel încât pe perioada existenţei acelei „stări de pericol pentru ordinea publică“ nu există o restrângere a exercitării libertăţii individuale, ci lipsa ei. Şi, totuşi, Curtea, în analiza sa, s-a oprit asupra art. 53 din Constituţie, justificând prin prisma acestui text „restrângerea exerciţiului“ dreptului la libertate individuală. Apreciem că acest text constituţional nu era incident în cauză. Art. 53 din Constituţie reglementează, într-adevăr, posibilitatea restrângerii exerciţiului unui drept/libertăţi fundamentale, dar pentru ca legiuitorul să apeleze la o asemenea restrângere nu va avea în vedere configurarea normativă a acelui drept sau libertăţi fundamentale, ci diminuarea plenitudinii exerciţiului dreptului/libertăţii fundamentale astfel cum acesta este configurat din punct de vedere constituţional şi, implicit, legislativ, ca răspuns la o situaţie care se abate de la exerciţiul firesc al dreptului. Cu alte cuvinte, configurarea dreptului vizează stabilirea conţinutului său normativ atât prin reglementarea pozitivă a dreptului - prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi prin reglementarea negativă a dreptului - prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun. Pentru a stabili dacă limitele/condiţionările impuse în reglementarea dreptului lezează substanţa acestuia, Curtea trebuie să efectueze un test de proporţionalitate distinct de art. 53 din Constituţie pentru a verifica dacă limitele astfel stabilite ale dreptului sunt sau nu structurate în mod constituţional, respectiv în acord cu natura şi substanţa dreptului. Restrângerea exerciţiului dreptului la care face referire art. 53 din Constituţie nu vizează definirea conţinutului normativ al dreptului, ci faptul că persoana nu se poate folosi/este privată de beneficiul deplin al dreptului/libertăţii fundamentale în situaţiile prevăzute prin art. 53 alin. (1) din Constituţie. Aceste situaţii sunt strict determinate prin norma constituţională şi reflectă, în mod evident, abateri de la cursul firesc al exerciţiului drepturilor/libertăţilor fundamentale. Or, se poate lesne observa că, în ipoteza îmbrăţişată prin deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în materie penală, orice măsură preventivă se constituie într-o restrângere a exerciţiului dreptului la libertate individuală, acestea fiind eo ipso necesare realizării instrucţiei penale, mai precis activităţii de cercetare a cauzelor penale; în schimb, condamnarea, care reprezintă finalul instrucţiei penale, şi privarea de libertate astfel realizată nu se mai încadrează în noţiunea de instrucţie penală. Într-o atare situaţie măsurile preventive intră în sfera de reglementare a art. 53 din Constituţie, iar privarea de libertate realizată prin condamnare intră în sfera de reglementare a art. 23 alin. (11)-(13) din Constituţie. Neputându-se accepta o dublă măsură în evaluarea privării de libertate ca efect al unei măsuri preventive sau al condamnării, se constată că temeiul constituţional al limitării dreptului fundamental la libertate individuală trebuie să fie unul identic, circumscris unei situaţii comune/obişnuite în viaţa statului, astfel încât raportat la măsurile preventive acest temei nu poate fi reprezentat decât de art. 23 din Constituţie, şi nu art. 53. În mod evident, privarea de libertate este măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt care să definească, astfel cum am arătat, atât aspectul pozitiv, cât şi cel negativ al dreptului. Astfel, art. 53 din Constituţie vizează numai ipoteza în care legiuitorul trebuie să răspundă prompt şi energic din punct de vedere normativ la o situaţie care prin natura sa impune o îndepărtare de la exerciţiul firesc al dreptului. Caracterul temporar al restrângerii nu este dat de faptul că legiuitorul stabileşte un element temporal ce se subsumează conţinutului dreptului (stabilirea unui termen de prescripţie, a unui termen de decădere, a duratei măsurii preventive), ci are în vedere faptul că restrângerea dreptului/libertăţii fundamentale subzistă din punct de vedere normativ atât timp cât situaţia de fapt/drept care a generat-o se menţine. Aşadar, restrângerea exerciţiului unui drept/unei libertăţi fundamentale apare ca o reacţie la o situaţie de fapt/drept care, în sine, impune o măsură normativă cu caracter excepţional pe toată durata sa. Folosirea noţiunii de „proporţională“ în chiar cuprinsul art. 53 alin. (2) din Constituţie nu înseamnă că ori de câte ori o reglementare legală cuprinde limite/condiţionări ale unui drept/unei libertăţi fundamentale în mod automat trebuie reţinută aplicabilitatea art. 53 din Constituţie pentru a efectua testul de proporţionalitate. Aşa cum am arătat, proporţionalitatea este inerentă oricărei intervenţii etatice ce vizează reglementarea unui aspect al unui drept/unei libertăţi fundamentale, astfel încât evaluarea acesteia trebuie realizată independent de art. 53 din Constituţie, text care vizează situaţii excepţionale. Doar în cazul în care ne aflăm în faţa unei situaţii excepţionale care a impus restrângerea exerciţiului dreptului/libertăţii fundamentale urmează a se evalua proporţionalitatea restrângerii prin prisma art. 53 din Constituţie. Or, în situaţia dată suntem în faţa unei reglementări etatice fireşti care prevede luarea măsurii arestului preventiv „pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică“, iar Curtea ar fi trebuit să analizeze dacă o asemenea limitare a libertăţii individuale este sau nu proporţională cu scopul legitim urmărit, analiză care trebuia efectuată în interiorul conţinutului normativ al art. 23 din Constituţie. Nu există niciun motiv pentru ca în materie penală Curtea să aibă o altă abordare faţă de celelalte domenii ale dreptului în care, în principiu, Curtea stabileşte constituţionalitatea/neconstituţionalitatea limitelor diverselor drepturi/libertăţi fundamentale prin realizarea unui test de proporţionalitate inerent dreptului, şi nu exerciţiului acestuia. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, nu era incident art. 53 din Constituţie şi că testul de proporţionalitate trebuia efectuat în interiorul dreptului pentru a evalua dacă limita stabilită dreptului la libertate individuală este proporţională cu conţinutul art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată prin raportare numai la dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar cu privire la art. 53 din Constituţie trebuia constatată lipsa sa de incidenţă în cauză. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
