Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Amina-Roxana Bota în Dosarul nr. 685/221/2020 al Judecătoriei Deva şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.369D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de necontituţionalitate. Susţine că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la art. 21 din Constituţie, deoarece obligaţia de a comunica organelor de poliţie rutieră datele de identificare ale persoanei căreia proprietarul i-a încredinţat vehiculul pentru a-l conduce pe drumurile publice se circumscrie etapei administrative, prealabile celei judiciare, în care părţile beneficiază de întregul ansamblu de garanţii specifice exercitării dreptului de acces liber la justiţie. În plus, instituirea acestei obligaţii este necesară pentru angajarea răspunderii contravenţionale. Menţionează că în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 532 din 5 iulie 2016. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia nr. 10/R/2020 din 13 august 2020, pronunţată în Dosarul nr. nr. 685/221/2020/a1, Tribunalul Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Amina-Roxana Bota într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii, aflat pe rolul Judecătoriei Deva, în faţa căreia petenta a invocat prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Judecătoria Deva a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în urma recursului formulat împotriva acestei soluţii Tribunalul Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a casat încheierea de respingere şi a sesizat Curtea Constituţională. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că materia contravenţională se subsumează procedurii penale sub aspectul noţiunii de „contravenţie“ şi „contravenient“, în sensul respectării aceloraşi garanţii consacrate de textele convenţionale invocate cu privire la noţiunea de „acuzaţie“ în materie penală. Astfel, dreptul la un proces echitabil, coroborat cu dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantate de art. 6 paragraful 1 şi, respectiv, de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, asigură şi pentru contravenient, nu numai pentru persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni/fapte penale, aceeaşi protecţie din perspectiva respectării prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la tăcere şi a dreptului împotriva autoincriminării. De altfel, în considerarea jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea din 24 octombrie 1984, pronunţată în Cauza Öztürk împotriva Germaniei), s-a consacrat o practică judiciară constantă, potrivit căreia, în esenţă: (i) contravenţia este subsumată noţiunii de acuzaţie în materie penală; (ii) sarcina probei revine acuzării (agentului constatator), cu aplicarea prezumţiei de nevinovăţie; (iii) menţiunile din procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu pot constitui singurele probe, agentului constatator revenindu-i sarcina de a dovedi temeinicia şi legalitatea procesului-verbal. 6. În aceste condiţii, autoarea excepţiei consideră că art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu conţine nicio dispoziţie care să împiedice autoincriminarea sau denunţarea membrilor de familie, aşa cum prevede art. 269 alin. (3) din Codul penal referitor la fapta de favorizare a făptuitorului. 7. Tribunalul Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, prin raportare la art. 21 alin. (3) şi art. 26 din Constituţie. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006. Ulterior sesizării formulate, textul legal criticat a fost modificat prin art. I pct. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2022 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 28 ianuarie 2022, în noua sa redactare art. 39 cuprinzând două alineate. Având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea va examina dispoziţiile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 astfel cum au fost criticate, şi anume în redactarea anterioară modificării legislative operate prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2022, în vigoare la data la care acestea au produs efecte juridice în cauză. Conţinutul normativ al art. 39 este următorul: „Proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice.“ 12. În opinia autoarei excepţiei, textul de lege criticat încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Întrucât, în cadrul controlului de constituţionalitate, unica normă de referinţă o reprezintă dispoziţiile cuprinse în Constituţie, Curtea Constituţională va examina prezenta excepţie prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată din Legea fundamentală, interpretate prin raportare la art. 6 şi 8 din Convenţie. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia consideră că art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie deoarece nu conţine nicio dispoziţie care să împiedice autoincriminarea sau denunţarea membrilor de familie, garanţii instituite în materie penală [art. 269 alin. (3) din Codul penal referitor la fapta de favorizare a făptuitorului] şi care trebuie aplicate, în opinia acesteia, şi în materie contravenţională. 14. Curtea observă că textul de lege criticat reglementează obligaţia proprietarului sau a deţinătorului mandatat al unui vehicul de a comunica poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul indicat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice. Această soluţie legislativă a mai constituit obiect al analizei Curţii Constituţionale, din perspectiva unor critici asemănătoare şi prin raportare la aceleaşi norme fundamentale invocate şi în prezenta cauză, Curtea pronunţând în acest sens Decizia nr. 532 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 octombrie 2016, care îşi menţine valabilitatea şi în prezenta cauză. 15. În privinţa dreptului la tăcere, invocat în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa (Decizia nr. 999 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 18 august 2009), prin care a reţinut că dreptul de a păstra tăcerea - fără a fi, însă, un drept absolut - reprezintă o garanţie implicită a desfăşurării unui proces echitabil, sens în care în materie penală se coroborează cu o altă garanţie specifică referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Aşa fiind, o eventuală recunoaştere de către proprietarul vehiculului a faptului că el este cel care l-a condus într-un moment determinat nu poate fi convertită, în cadrul unui posibil proces ce ar avea ca obiect contestarea sancţiunii contravenţionale, într-o probă peremptorie. 16. Totodată, Curtea a observat că, prin instituirea, la art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, a obligaţiei legale de comunicare a elementelor de identificare a persoanei care a condus autovehiculul, legiuitorul a urmărit să creeze cadrul legal în scopul efectuării de către poliţia rutieră a demersurilor necesare pentru aflarea adevărului, şi anume a persoanei care, în mod real, a condus, la un moment dat, respectivul autovehicul, în ipoteza în care nu există identitate de persoană între proprietarul autovehiculului şi persoana care l-a condus. Dacă nu ar proceda astfel, atunci ar fi sancţionat proprietarul autovehiculului, şi nu cel care a condus în mod real autovehiculul, concluzie ce s-ar baza, în lipsa comunicării solicitate la art. 39, exclusiv pe înregistrările mijloacelor tehnice certificate sau omologate şi verificate metrologic şi pe evidenţele administrativ-fiscale, care indică persoana proprietarului autovehiculului. În aceste condiţii rezultă cu evidenţă că este interesul proprietarului autovehiculului să comunice, în etapa prealabilă, cea administrativă, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul pentru a circula pe drumurile publice. Dacă proprietarul şi conducătorul autovehiculului sunt una şi aceeaşi persoană, acesta se poate prevala de dreptul său la tăcere şi de a nu se autoincrimina, în acest caz fiind sancţionată contravenţional, cu puncte-amendă, doar încălcarea art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, adică lipsa colaborării cu poliţia rutieră pentru stabilirea adevărului, nu şi contravenţia în sine, autorul fiind, în acest caz, necunoscut. Pe de altă parte, chiar dacă proprietarul a recunoscut, în această etapă administrativă, calitatea sa de conducător al autovehiculului, în cadrul obligaţiei instituite de art. 39 din ordonanţa de urgenţă criticată, instanţa de judecată competentă să judece o eventuală plângere a acestuia are obligaţia de a încuviinţa probe şi de a administra probatoriul necesar aflării adevărului judiciar, astfel că o atare recunoaştere nu are caracter absolut pentru soluţionarea definitivă a respectivei cauze (Decizia nr. 532 din 5 iulie 2016, precitată, paragrafele 28 şi 29). 17. În concluzie, Curtea reţine că obligaţia instituită de art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu împiedică destinatarul acesteia să se prevaleze de dreptul la tăcere, de vreme ce, ulterior acestei etape administrative, are posibilitatea contestării sancţiunii în faţa instanţei de judecată, în cadrul unui proces în care poate exercita toate drepturile şi garanţiile procesuale specifice etapei judiciare. Însă, tocmai pentru a se evita deschiderea etapei judiciare şi încărcarea rolului instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a instituit, în etapa premergătoare, administrativă, această obligaţie ca un mijloc necesar, pus la dispoziţia organelor de poliţie rutieră pentru a-şi îndeplini rolul de constatare a faptelor contravenţionale şi stabilire a răspunderii contravenţionale corespunzătoare. 18. În ceea ce priveşte premisa criticilor de neconstituţionalitate, bazată pe principiul asimilării materiei contravenţionale cu cea din domeniul penal, este relevantă Decizia nr. 532 din 5 iulie 2016, prin care Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia, în dreptul românesc, contravenţiile au fost scoase de sub incidenţa legii penale şi au fost supuse unui regim administrativ, însă, în anumite condiţii, legislaţia contravenţională poate intra sub incidenţa garanţiilor instituite de art. 6 din Convenţie, sub aspectul noţiunii de „acuzaţie în materie penală“. În acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a dezvoltat trei criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul naţional; 2. natura faptei; 3. natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicate persoanei în cauză (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragrafele 80-82). Prin urmare, modul de definire a faptelor în dreptul intern are o valoare relativă, esenţială fiind natura faptei şi a sancţiunii. Mai mult, Curtea Constituţională a observat că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului (exemplificative în acest sens sunt Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Decizia nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, sau Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). 19. Este adevărat că respectarea obligaţiei instituite de art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 presupune obligaţia de comunicare a datelor de identificare ale persoanei căreia proprietarul i-a încredinţat vehiculul pentru a-l conduce pe drumurile publice. Nerespectarea acestei obligaţii se sancţionează conform art. 102 alin. (1) pct. 14 din acelaşi act normativ cu sancţiunea contravenţională principală a amenzii prevăzute în clasa a IV-a de sancţiuni, respectiv de la 9 la 20 de puncte-amendă, aceasta având, aşadar, caracterul unei măsuri de autoritate, coercitive şi intruzive a statului asupra dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. 20. Într-o atare situaţie, de conflict între acest drept individual şi interesul general de constatare şi sancţionare a faptelor contravenţionale, Curtea urmează să aplice testul de proporţionalitate structurat pentru a determina dacă această ingerinţă se justifică raportat la exigenţele indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a determina dacă măsura adoptată de legiuitor are scop legitim, caracter adecvat, este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit, astfel încât să se menţină un just echilibru între interesele colective şi cele individuale aflate în conflict (a se vedea exemplificativ Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, Decizia nr. 789 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 19 ianuarie 2022, paragrafele 16 şi 17). 21. Aşa fiind, Curtea constată că măsura criticată are un scop legitim, ce se circumscrie realizării scopului întregii Ordonanţe de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi care, potrivit art. 1 alin. (2) din aceasta, constă în „asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului“. 22. Caracterul adecvat constă în capacitatea măsurii intruzive de a asigura atingerea scopului urmărit, iar Curtea reţine că obligaţia instituită de art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este aptă în mod obiectiv şi teoretic să asigure realizarea scopului legitim urmărit, şi anume identificarea persoanelor responsabile de săvârşirea unor fapte contravenţionale şi aplicarea răspunderii contravenţionale corespunzătoare. Într-adevăr, fără o atare obligaţie, care să atragă, în caz de nerespectare, o sancţiune contravenţională, statul, în general, prin entităţile cu autoritate publică (organele de poliţie rutieră, în acest caz), nu poate să asigure respectarea legii şi nici tragerea la răspundere în caz contrar. În acest sens, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că tuturor obligaţiilor legale, şi cu atât mai mult unora de ordin constituţional, trebuie să le corespundă sancţiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificaţia unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în cadrul relaţiilor sociale, fiind anulată însăşi raţiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relaţii (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, paragraful 47). 23. Curtea constată că obligaţia reglementată de textul de lege criticat este necesară într-o societate democratică, în care ordinea publică şi respectarea legii reprezintă valori supreme. În cadrul mecanismului prin care sunt apărate aceste valori supreme, statul a creat un instrument legal, constând într-o sancţiune contravenţională, de natură financiară, care să răspundă interesului public de respectare a normelor privind circulaţia pe drumurile publice. Curtea constată că astfel este respectată cerinţa necesităţii acestei măsuri şi, totodată, a ingerinţei minime pe care statul, prin adoptarea măsurii legale criticate, o poate realiza asupra drepturilor individuale. În acest sens, Curtea a arătat, în jurisprudenţa sa în materie, că ori de câte ori sunt în discuţie drepturi fundamentale, exigenţele constituţionale de protecţie a acestor drepturi impun o gradare a intervenţiei etatice, astfel încât opţiunea legislativă să se îndrepte către măsura cel mai puţin restrictivă de drepturi (a se vedea Decizia nr. 789 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 19 ianuarie 2022, paragraful 22, sau Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, paragraful 35). Or, în condiţiile în care nu există un alt mijloc legal cu grad de intruziune mai scăzut, apt să îndeplinească acelaşi scop urmărit de legiuitor, cu aceeaşi eficienţă şi fără a afecta substanţa dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea reţine caracterul minim al ingerinţei etatice analizate în prezenta cauză. 24. În sfârşit, cu privire la existenţa justului echilibru între măsura intruzivă şi scopul urmărit, Curtea constată că există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Mai exact, obligaţia de comunicare, la solicitarea organelor de poliţie, a datelor de identificare ale persoanei care a condus un autovehicul nu creează un dezechilibru nejustificat între dreptul individual la viaţă intimă, familială şi privată, pe de o parte, şi, pe de altă parte, interesul general al societăţii ca normele referitoare la circulaţia pe drumurile publice să fie respectate. Prevalenţa interesului general în acest raport nu compromite desfăşurarea în condiţii de normalitate a vieţii private, în parametrii stabiliţi de art. 26 din Constituţie, care, la alin. (2), precizează că persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În acest context sunt relevante şi prevederile art. 57 din Constituţie, care consacră îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. 25. În consecinţă, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 26 din Constituţie, astfel cum sunt interpretate prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar excepţia de neconstituţionalitate va fi respinsă ca neîntemeiată. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Amina-Roxana Bota în Dosarul nr. 685/221/2020 al Judecătoriei Deva şi constată că dispoziţiile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în redactarea anterioară adusă prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2022 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
