Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Andrei Manga în Dosarul nr. 1.180/95/2023 al Tribunalului Gorj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.940D/2023. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere considerentele Deciziei nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a decis că efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 iulie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.180/95/2023, Tribunalul Gorj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Excepţia a fost ridicată de Andrei Manga în procedura de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de acesta în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Prin contestaţia la executare formulată, autorul excepţiei a solicitat să se analizeze dacă sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în raport cu denunţul formulat de acesta în cursul judecăţii, înregistrat la DIICOT - Biroul Teritorial Sibiu, ale cărui acte de cercetare penală s-au finalizat prin punerea în mişcare a acţiunii penale şi emiterea rechizitorului şi, pe cale de consecinţă, să se aplice beneficiul prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, respectiv micşorarea pedepsei, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, prin raportare la pedeapsa totală de şase ani şi cinci luni închisoare stabilită prin sentinţă definitivă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că, în măsura în care textul de lege criticat se interpretează prin prisma raţionamentelor avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este exclusă de la beneficiul înjumătăţirii pedepsei, reglementat de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoana care, deşi denunţă fapte grave în cursul judecăţii, nu va putea beneficia de acest beneficiu legal, în măsura în care sunt necesare acte de cercetare penală mai complexe, ce implică mai mult timp în vederea strângerii de probe care să ofere indicii suficiente pentru ca organul de cercetare penală să dispună continuarea urmăririi penale in personam faţă de persoana denunţată, prin punerea în mişcare a acţiunii penale. Susţine că, din această perspectivă, o astfel de interpretare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 contravine dispoziţiilor art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie. Totodată, susţine că interpretarea instanţei supreme aduce atingere şi dispoziţiilor art. 1 din Constituţie referitor la statul de drept şi principiului legalităţii, deoarece motivarea acestei instanţe neagă voinţa legiuitorului şi spiritul legii. 6. Tribunalul Gorj - Secţia penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu a formulat opinia sa cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că interpretarea instanţei supreme din Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 este constituţională, în condiţiile în care contestaţia la executare este un mijloc procedural cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până la acel moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s-a ivit în perioada executării acesteia şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei. Contestaţia la executare este un mijloc procesual de a asigura punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar exclude posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat, aşadar, prin contestaţia la executare nu se poate schimba sau modifica soluţia care a căpătat autoritate de lucru judecat. Reţine că, prin contestaţia la executare, nu se reclamă nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare, fapt pentru care ar fi respinsă ca inadmisibilă orice contestaţie la executare care tinde la a soluţiona o problemă de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat. Reţine că beneficiul, prevăzut la art. 19 din Legea nr. 682/2002, reprezintă o cauză specială de reducere a limitelor speciale de pedeapsă, aspect ce nu poate fi valorificat decât în cursul unui proces penal pendinte, aşadar cel mai târziu la momentul rămânerii în pronunţare şi al individualizării pedepsei. Valorificarea unui astfel de beneficiu nu va mai putea fi realizată, ulterior, pe calea contestaţiei la executare, remediu procedural care vizează neregularităţi ce intervin după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 2 aprilie 2020, care au următorul conţinut: „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“ Prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că: „Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.“ 12. Anterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost modificat prin art. II din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 6 iulie 2023. Cu toate că încheierea de sesizare este ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Legii nr. 200/2023, câtă vreme autorul formulează critici de neconstituţionalitate cu privire la art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa de contencios constituţional urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în forma anterioară modificării acestora prin Legea nr. 200/2023, formă a legii în vigoare la data pronunţării Deciziei nr. 4 din 13 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. 13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul de lege criticat aduce atingere atât prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, precum şi principiul legalităţii, în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, cât şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. 15. În motivarea soluţiei sale, instanţa supremă a statuat că natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, respectiv de cauză specială, cu caracter personal, de reducere a limitelor de pedeapsă are ca efect valorificarea acestora exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, desigur sub rezerva îndeplinirii tuturor condiţiilor legale. În concret, dacă instanţa constată că sunt întrunite condiţiile legale pentru reţinerea dispoziţiilor legale evocate, va avea în vedere, la individualizarea sancţiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege reduse la jumătate, urmând să dea eficienţă acolo unde este cazul celorlalte criterii de individualizare. 16. În ceea ce priveşte instituţia contestaţiei la executare, instanţa supremă a statuat că doar după parcurgerea procesului de individualizare judiciară a pedepsei şi aplicarea acesteia printr-o hotărâre definitivă pot deveni incidente dispoziţiile legale din materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 din Codul de procedură penală. S-a reţinut, astfel, că situaţia premisă pentru incidenţa dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală este cea a existenţei unei pedepse individual determinate, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă intrată sub autoritatea de lucru judecat. 17. În considerarea acestui principiu, contestaţia la executare reglementată de dispoziţiile art. 598 din Codul de procedură penală constituie un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, apărute în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, fără însă a putea schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019). În cazul concret al dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, cauza de micşorare a pedepsei trebuie să se fi ivit după rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte de începerea executării, în timpul executării sau chiar după executarea acesteia, fără însă să poată privi aspecte de fond sau care să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat. Or, individualizarea judiciară a pedepsei, inclusiv din perspectiva determinării limitelor prevăzute de lege pentru aceasta, constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei şi dobândeşte autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. 18. În aceste condiţii, instanţa supremă a statuat că, spre deosebire de cauza legală specială prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, care produce efecte asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege şi care poate fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale, dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în varianta „orice altă cauză de micşorare a pedepsei“, vizează apariţia unei împrejurări ulterioare care pot produce efecte asupra pedepsei individual determinate aplicate persoanei condamnate prin hotărârea definitivă, fiind exclusă posibilitatea unei reindividualizări judiciare a aceleiaşi sancţiuni penale. 19. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a concluzionat că o încadrare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor în cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală şi acordarea beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă ar constitui o derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice, situaţie care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ar fi permisă şi posibilă numai prin intervenirea unui motiv „substanţial şi imperios“ (în acest sens, a fost invocată Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, paragraful 56). 20. În continuare, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa referitoare la contestarea constituţionalităţii normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragraful 15, sau Decizia nr. 874 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 3 martie 2022, paragraful 21). 21. Ca premisă a analizei sale cu privire la constituţionalitatea textelor criticate în interpretarea dată de instanţa supremă, Curtea Constituţională trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituţie. 22. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze aceste informaţii organelor judiciare. 23. Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că instituţia reglementată de norma legală are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă. Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune. Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Totodată, recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel, un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este plasat „înaintea urmăririi penale“, „în timpul urmăririi penale“ sau „în timpul judecăţii“ (Decizia nr. 383 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 8 octombrie 2020, paragrafele 14-17). 24. Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 reglementează o cauză de reducere a pedepsei, în accepţiunea prevederilor art. 79 din Codul penal, care are ca fundament conduita adoptată de făptuitor şi poate fi reţinută în procesul de individualizare a pedepsei. Această concluzie se desprinde atât din dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, care se referă la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege şi condiţionează beneficiul menţionat de o evaluare a conduitei adoptate de făptuitor, specifică procesului de individualizare a pedepsei, cât şi din jurisprudenţa instanţei de control constituţional. 25. Mai mult, Curtea constată că natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost stabilită fără echivoc prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015, prin care s-a statuat că legiuitorul a prevăzut prin textul legal supus controlului de constituţionalitate o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, a cărei raţiune este de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare (paragrafele 13 şi 16). Aceeaşi natură juridică a fost reţinută şi în lucrările de doctrină în materie penală, arătându-se că instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor constituie o stare legală specială, subdiviziune a cauzelor de atenuare a pedepsei, cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei (Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. II, Editura Universul Juridic, 2018, Bucureşti, pag. 384). 26. Totodată, instanţa de control constituţional a statuat că, în cazul în care aplicarea beneficiului prevăzut de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 ar fi posibilă şi pentru persoanele aflate în executarea unei pedepse, s-ar ajunge, în realitate, la o rejudecare a cauzei pentru motive ulterioare pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la situaţia în care, prin contestaţia la executare, ar fi puse în discuţie aspecte care ţin de fondul cauzei, precum modalitatea de individualizare a pedepselor şi tratamentul sancţionator ce au fost aplicate în mod definitiv prin hotărârea pronunţată (Decizia nr. 663 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 3 aprilie 2018, paragrafele 21 şi 23). În context, a fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). 27. În aceste condiţii, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a determinat sfera de aplicare a normei printr-o interpretare a dispoziţiilor criticate care ţine seama, pe de o parte, de voinţa legiuitorului, iar, pe de altă parte, de jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie, cu respectarea competenţei de legiferare a Parlamentului, prevăzută de art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, şi a competenţei de interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituţie. Considerentele Deciziei nr. 4 din 13 februarie 2020 relevă natura juridică de cauză de reducere a pedepsei a instituţiei reglementate în art. 19 din Legea nr. 682/2002, fixează aplicarea acesteia la sfera procesului de individualizare a pedepsei şi subliniază dependenţa aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 de existenţa unui proces penal, care are ca obiect fapta sau faptele comise de beneficiarul cauzei de reducere a pedepsei. Reglementând o cauză de reducere a pedepsei, a cărei incidenţă se evaluează exclusiv în procesul de individualizare a pedepsei şi intră în puterea lucrului judecat, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu pot fi aplicate pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât contestaţia la executare, indiferent de temeiul invocat, nu permite instanţei de executare (sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere) să realizeze o nouă individualizare a pedepsei (o reindividualizare a pedepsei). 28. În continuare, Curtea va analiza dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în configuraţia normativă determinată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectă exigenţele normelor constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la un proces echitabil. 29. Cu titlu preliminar, Curtea reaminteşte că motivarea autorului, supusă examinării, se referă la situaţia unui denunţ formulat în termen, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dar valorificat după condamnarea definitivă a denunţătorului, respectiv la posibilitatea invocării acestuia pe calea unei contestaţii la executare, formulate în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Cu privire la acest aspect, Curtea a admis că interpretarea instanţei supreme, în sensul că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, este în acord cu voinţa legiuitorului şi respectă dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală privind competenţa constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. 30. În concret, potrivit susţinerilor autorului, interpretarea instanţei supreme este de natură a da naştere unor ipoteze în care persoane aflate în situaţii identice, datorită unui aspect independent de conduita lor, vor ajunge să beneficieze de un tratament juridic diferit, ce va avea efect asupra pedepsei ce urmează a fi aplicată. Or, acest tratament diferenţiat nu îşi găseşte nicio justificare rezonabilă, având în vedere că întrunirea celei de-a doua condiţii impuse de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002, ce vizează tragerea la răspundere penală a persoanei indicate în denunţ, ţine de un element aleatoriu şi exterior voinţei denunţătorului, iar aplicarea unui astfel de tratament duce la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 31. Din această perspectivă, Curtea reaminteşte că, pentru aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, trebuie îndeplinite, cumulativ, cerinţele referitoare la calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă. Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea unui denunţ împotriva altor persoane şi, pe de altă parte, facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Cerinţele au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din aceeaşi lege. 32. Cu privire la acest aspect, instanţa de control constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că determinantă şi suficientă pentru acordarea beneficiului reducerii limitelor pedepsei este acţiunea martorului de a denunţa şi facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave, indiferent de natura şi gravitatea faptei penale comise de el însuşi (Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, paragraful 16), precum şi că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, Curtea a observat că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de martor (Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 3 martie 2021, paragraful 18, sau Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 24 mai 2021). 33. Totodată, Curtea reţine că art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu impune drept condiţie a aplicării cauzei legale speciale de reducere a pedepsei constatarea îndeplinirii condiţiilor colaborării, în special a facilitării tragerii la răspundere penală printr-o hotărâre definitivă de condamnare dispusă de instanţa de judecată în cauza în care martorul colaborator a dat declaraţii în această calitate. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu stabileşte o obligaţie de rezultat, în sensul celor menţionate anterior, în sarcina denunţătorului, întrucât, în caz contrar, o astfel de interpretare ar impune reglementarea unei căi extraordinare de atac prin care, în cazul în care procedura penală în care martorul a dat declaraţii se prelungeşte peste momentul finalizării procedurii în propria sa cauză, martorul colaborator să poată invoca aplicarea cauzei legale speciale de reducere a pedepsei. Or, o astfel de cale extraordinară de atac nu este reglementată în legislaţia noastră, iar contestaţia la executare nu reprezintă o cale extraordinară de atac care, în urma admiterii, să conducă la desfiinţarea autorităţii de lucru judecat şi să readucă în dezbatere fondul cauzei definitiv judecate. Contestaţia la executare impune păstrarea autorităţii de lucru judecat şi permite, cel mult, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, intervenţia unor cauze legale de stingere sau de micşorare a pedepsei. 34. De aceea, examinând dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 în configuraţia normativă determinată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 35. De altfel, Curtea reţine că determinarea sferei de incidenţă a normei analizate - din perspectiva evaluării condiţiei referitoare la conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei sub aspectul facilitării, de către martorul denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate - implică stabilirea sensului normei cu ajutorul interpretării. Sintagma „facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane“, din cuprinsul normei criticate, are sensul de înlesneşte, favorizează, uşurează demersul organului judiciar. Norma criticată nu indică expres care este faza procesuală necesară pentru a valida conduita beneficiarului denunţului şi pentru a genera incidenţa cauzei de reducere a pedepsei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, revine instanţei supreme sarcina de a stabili condiţiile de aplicabilitate a normei. Curtea observă, de altfel, că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 4 din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 79 din 18 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 31 ianuarie 2022, prin care a decis că „Aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de aplicare a textului“. 36. Totodată, pornind de la premisa că art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu impune aplicarea unui beneficiu pedepsei concret aplicate, ci acest beneficiu se aplică limitelor legale ale pedepsei, urmând ca în aceste limite reduse instanţa de judecată să stabilească pedeapsa concretă, astfel că acest beneficiu poate fi valorificat exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale în dinamica derulării procesului penal pendinte, Curtea constată că nu se aduce atingere nici dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, invocat de autorul excepţiei. Având în vedere natura juridică a contestaţiei la executare, cauza legală specială de reducere a pedepsei, cu caracter personal, reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, fapt care nu conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil al denunţătorului. De altfel Curtea reţine că sintagma „orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are în vedere o dispoziţie legală care operează direct asupra pedepsei concret aplicate prin hotărârea definitivă, iar nu asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea ce a format obiectul unei judecăţi definitive. Aceste cauze de stingere sau micşorare a pedepsei sunt conferite de lege cu titlu general şi intervin după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Manga în Dosarul nr. 1.180/95/2023 al Tribunalului Gorj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Gorj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
