Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
├───────────────────────┴────────────────────┤
│ │
└────────────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 364 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Ovidiu Vîntu în Dosarul nr. 2.959/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 359D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei şi partea Gheorghe Şupeală au depus la dosar câte o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că instanţa a dispus citarea acestuia cu mandat de aducere pentru a fi prezent la şedinţa de judecată, context în care apreciază că este încălcat dreptul privind libertatea individuală în componenta referitoare la libera circulaţie. O astfel de critică este, aşadar, neîntemeiată, deoarece, pentru a asigura o justă soluţionare a cauzei, instanţa, atunci când consideră necesară prezenţa, poate emite un mandat de aducere în ipoteza în care persoana în cauză refuză să facă acest lucru. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 24 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.959/3/2014*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 364 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Ovidiu Vîntu într-o cauză penală, aflată în stadiul procesual al judecăţii în primă instanţă, în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional, complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, şi spălare de bani. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la libertatea individuală şi la libera circulaţie. Astfel, sintagma potrivit căreia „instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere“, fără a stipula, a nominaliza în concret cazurile când se poate dispune o astfel de măsură, încalcă libertatea individuală a persoanei şi dreptul la libera circulaţie, cu atât mai mult cu cât norma fundamentală reglementează în mod expres în ce condiţii, unei persoane aflată într-o procedură judiciară, îi poate fi restrânsă libertatea, respectiv, reţinerea şi arestarea. Mai arată că, deşi a uzat de prevederile art. 364 alin. (4) din Codul de procedură penală, respectiv judecarea în lipsă, acesta a fost citat la mai multe termene de judecată cu mandat de aducere cu însoţitor, fără ca această dispoziţie a instanţei să fie motivată şi fără ca inculpatul să fi fost audiat la acele termene sau să fi efectuat vreun act de procedură în legătură cu acesta. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că, în prezenta cauză, în care sunt judecaţi mai mulţi inculpaţi care au interese contrare, prezenţa inculpatului în faţa instanţei de judecată este necesară pentru a contribui la justa soluţionare a cauzei. Instanţa a mai arătat că România a fost des criticată şi sancţionată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece s-a procedat la condamnarea unor inculpaţi care nu au fost audiaţi personal în faţa instanţei de judecată, considerându-se că încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Face trimitere la Hotărârea din 8 iunie 2010, pronunţată în Cauza Andreescu împotriva României. 8. De asemenea, instanţa de judecată arată că, potrivit dispoziţiilor art. 367 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea judecăţii, inculpatul care suferă de o boală gravă, ce îl împiedică să participe la judecată, poate cere suspendarea judecăţii. Or, inculpatul din prezenta cauză, raportat la multele afecţiuni de care susţine că suferă, conform înscrisurilor depuse la dosar, nu a solicitat instanţei suspendarea judecăţii. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, dreptul instanţei de judecată de a dispune aducerea inculpatului atunci când apreciază necesară prezenţa acestuia instituită prin dispoziţiile art. 364 alin. (5) din Codul de procedură penală este menit să asigure buna desfăşurare a procesului penal, fără întârzieri determinate de absenţa sau refuzul inculpatului. Prin prevederile legale criticate nu se încalcă libertatea individuală, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a sancţiunilor privative de libertate. 11. De altfel, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns pentru desfăşurarea instrucţiei penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în faţa instanţei de judecată, atunci când aceasta din urmă apreciază că se impune acest lucru, nu aduce nicio atingere dreptului la libera circulaţie care, potrivit dispoziţiilor constituţionale, se exercită în condiţiile legii. 12. În măsura în care inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, acesta poate cere suspendarea judecăţii, în condiţiile art. 367 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţie ce garantează inculpatului că participarea sa la judecata cauzei se va face doar în momentul în care starea sa de sănătate o va permite. 13. Avocatul Poporului a arătat că, deşi măsura aducerii inculpatului la judecată presupune o ingerinţă în exerciţiul drepturilor fundamentale privind libertatea individuală ori libera circulaţie, totuşi, acestea nu sunt drepturi absolute şi pot comporta anumite limitări, cu condiţia de a fi respectate exigenţele constituţionale ale restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Sub acest aspect, reglementarea care impune prezenţa inculpatului la judecată atunci când instanţa apreciază că este necesar nu restrânge în mod nejustificat libertatea individuală ori dreptul la liberă circulaţie, măsura fiind reglementată prin lege şi având ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale. 14. În plus, posibilitatea conferită instanţei de judecată de a aprecia asupra necesităţii aducerii inculpatului la judecată dă expresie prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, care stabilesc că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. 15. Regulile procedurale instituite prin dispoziţiile art. 364 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt menite să asigure buna desfăşurare a procesului penal, fără întârzieri determinate de absenţa sau refuzul persoanelor a căror ascultare sau prezenţă este apreciată ca fiind necesară de către instanţa de judecată. Prin dispoziţiile legale criticate nu se încalcă libertatea individuală, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a sancţiunilor privative de libertate, astfel cum, în mod eronat, apreciază autorul excepţiei. 16. Totodată, susţinerea în sensul că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât nu precizează cazurile în care se poate dispune o astfel de măsură, tinde la completarea legii. Or, examinarea excepţiei de neconstituţionalitate cu un atare obiect, constând într-o modificare a soluţiei legislative, excedează competenţei Curţii Constituţionale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului. Din acest punct de vedere, Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 364 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia, care au următorul conţinut: "(5) Dacă apreciază necesară prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere." 20. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 referitor la Libertatea individuală şi art. 25 referitor la Libera circulaţie. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că o soluţie legislativă similară cu cea criticată în prezenta cauză se regăsea în art. 183 din Codul de procedură penală din 1968, cu denumirea marginală Mandatul de aducere. Potrivit art. 183 alin.1 şi 2 din acest din urmă cod: "O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură" 22. Cu privire la această soluţie legislativă, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, în care a statuat că prevederile legale criticate referitoare la mandatul de aducere sunt constituţionale. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 885 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 5 noiembrie 2007, Curtea a reţinut că regulile procedurale instituite prin dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură penală din 1968 sunt menite să asigure buna desfăşurare a procesului penal, fără întârzieri determinate de absenţa sau refuzul persoanelor a căror ascultare sau prezenţă este apreciată ca fiind necesară de către instanţa de judecată. Prin dispoziţiile criticate nu se încalcă libertatea individuală, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a sancţiunilor privative de libertate. De altfel, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns pentru desfăşurarea instrucţiei penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în faţa instanţei de judecată, atunci când aceasta din urmă apreciază că se impune acest lucru, nu aduce nicio atingere principiilor statului de drept. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 587 din 20 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 19 iunie 2008 şi Decizia nr. 1.401 din 3 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 9 decembrie 2009. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele de principiu ale deciziilor menţionate mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Distinct de aceste argumente, Curtea mai constată că dreptul la liberă circulaţie, prevăzut la art. 25 din Constituţie, se referă la mişcarea transfrontalieră a persoanelor şi la cea din interiorul frontierelor unui stat şi vizează atât libertatea de mişcare propriu-zisă, cât şi libertatea oricărui cetăţean de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, precum şi dreptul de a emigra şi de a reveni în ţară. De altfel, dreptul la libera circulaţie este garantat, dar condiţiile exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege. Prin instituirea posibilităţii emiterii unui mandat de aducere nu se încalcă prevederile art. 25 din Constituţie, întrucât scopul reglementării constă - aşa cum însuşi legiuitorul a stabilit - în necesitatea prezenţei inculpatului la judecată determinată de particularităţile cauzei, necesitate care concură/se subordonează asigurării garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, neavând semnificaţia obstrucţionării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor. 25. Aşa fiind, întrucât dispoziţiile legale contestate au caracter exclusiv procedural, nu pun în discuţie încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. De altfel, „între libertatea individuală şi libertatea de a circula nu există o relaţie biunivocă, întrucât privarea de libertate implică, în mod necesar, şi limitarea dreptului la liberă circulaţie, reciproca nefiind însă adevărată, în sensul că restrângerea libertăţii consacrate la art. 25 din Constituţie nu presupune şi pierderea sau restrângerea libertăţii individuale“ (a se vedea Decizia nr. 1.348 din 13 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 decembrie 2011). 26. Totodată, reglementarea criticată reprezintă expresia dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul acuzatului de a participa efectiv la procesul penal, ceea ce include nu numai dreptul de a fi prezent la judecată, ci şi dreptul de a auzi şi de a urmări efectiv procedura. Aceste drepturi sunt incluse în însăşi noţiunea de procedură contradictorie şi rezultă din economia garanţiilor conţinute de lit. a), d) şi e) ale paragraful 3 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 1994, pronunţată în Cauza Stanford împotriva Regatului Unit, paragraful 26). Totodată, prin Hotărârea din 8 iunie 2010, pronunţată în Cauza Andreescu împotriva României, paragrafele 64 şi 68, instanţa europeană a statuat că, atunci când o instanţă, fie ea şi din căile de atac, trebuie să se pronunţe într-o speţă asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi să analizeze în ansamblul speţei problema vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declaraţiilor făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată infracţiune. De aceea, s-a apreciat că instanţa era ţinută să ia măsuri pozitive pentru a audia reclamantul cu ocazia dezbaterilor, chiar dacă acesta nu a solicitat expres aceasta. În acelaşi sens sunt şi Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 108, Hotărârea din 8 martie 2007, pronunţată în Cauza Dănilă împotriva României, paragraful 41 şi Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Spînu împotriva României, paragraful 58. 27. În sfârşit, în măsura în care autorul excepţiei susţine că, din cauza afecţiunilor de care suferă, nu poate da curs tuturor solicitărilor specifice unei cauze penale aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, acesta putea uza de prevederile art. 367 din Codul de procedură penală - Suspendarea judecăţii -, potrivit cărora, dacă inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, instanţa va dispune, prin încheiere motivată, pe baza unei expertize medico-legale, suspendarea judecăţii până când starea sănătăţii va permite inculpatului participarea acestuia la judecată. Tot astfel, dacă sunt mai mulţi inculpaţi - aşa cum este în prezenta cauză - iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se poate dispune suspendarea întregii cauze. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sorin Ovidiu Vîntu în Dosarul nr. 2.959/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 364 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
