Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Gabriel Miron în Dosarul nr. 12.901/193/2014 al Judecătoriei Botoşani - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 179D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 239D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Aurelian Luci Ionescu în Dosarul nr. 4.697/324/2014 al Judecătoriei Tecuci. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 179D/2016 şi nr. 239D/2016 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. 6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea dosarelor. 7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 239D/2016 la Dosarul nr. 179D/2016, care este primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 9. Prin Încheierea din 25 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.901/193/2014, Judecătoria Botoşani - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Gabriel Miron cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din Codul penal, tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 32 raportat la art. 244 alin. (1) din Codul penal, şi de fals privind identitatea, prevăzută de art. 327 alin. (1) şi (2) din Codul penal, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Codul penal. 10. Prin Încheierea din 12 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.697/324/2014, Judecătoria Tecuci a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Aurelian Luci Ionescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea, în perioada octombrie 2010-octombrie 2014, a unor fapte de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) din Codul penal. În cauză, după finalizarea procedurii de cameră preliminară, instanţa a acordat două termene de judecată în vederea împăcării inculpatului cu persoanele vătămate. 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiul aplicării legii penale mai favorabile, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi principiile cu privire la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi la realizarea acesteia prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, întrucât suspecţii/inculpaţii care apelează la instituţia împăcării până la citirea actului de sesizare a instanţei sunt favorizaţi, sub aspectul intervalului de timp avut la dispoziţie în acest sens, faţă de inculpaţii care recurg la împăcare după momentul citirii rechizitoriului. Consideră că împăcarea nu trebuie condiţionată de un termen, ci este necesar ca ea să poată avea loc în tot cursul procesului penal, având în vedere că împăcarea constituie un mod mai direct şi mai bun de rezolvare a conflictului penal, atât pentru persoanele implicate, cât şi pentru ordinea de drept. Astfel, arată că sintagma „până la citirea actului de sesizare a instanţei“ este neconstituţională, întrucât, prin instituirea unui termen până la care se poate realiza împăcarea în faţa instanţei de judecată, în condiţiile în care medierea, care este tot o formă de împăcare, se poate realiza şi ulterior acestui termen, dar în faţa unei alte entităţi, cu excluderea instanţei judecătoreşti, se produce o delegare de justiţie către un alt organism (mediatorul), încălcându-se dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie. Consideră că legiuitorul poate să reglementeze modalităţi alternative de realizare a împăcării, cum ar fi medierea, dar este neconstituţională prevederea care împiedică instanţa, cea prin care se realizează justiţia, să ia act de împăcare, în condiţiile în care este ţinută de împăcarea intervenită în faţa altor entităţi. De asemenea, susţine că sunt încălcate egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi accesul liber la justiţie, întrucât modalitatea alternativă de împăcare prevăzută de Legea nr. 192/2006 (privind medierea şi organizarea profesiei de mediator) are un caracter oneros, iar părţile procesului penal şi persoana vătămată sunt obligate să se adreseze - după momentul citirii actului de sesizare a instanţei - mediatorului pentru a consemna actul de împăcare. 12. Judecătoria Botoşani - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este parţial întemeiată, întrucât limitarea în timp a posibilităţii împăcării - până la citirea actului de sesizare a instanţei - încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Consideră că este greu de conceput ca înţelegerea prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 192/2006 să aibă un caracter distinct faţă de împăcarea prevăzută de Codul penal, întrucât, în esenţă, cele două noţiuni au acelaşi înţeles, şi anume de acord de voinţă intervenit între părţi, care are ca efect înlăturarea răspunderii penale. Totodată, limitarea în timp a împăcării este de natură a afecta drepturile inculpatului, care, după repararea prejudiciului produs persoanei vătămate, se poate afla în imposibilitate materială de a se prezenta în faţa mediatorului, având în vedere faptul că procedura medierii este una oneroasă. 13. Judecătoria Tecuci apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor art. 15 şi art. 16 din Constituţie. Consideră că reglementarea momentului citirii actului de sesizare a instanţei ca limită temporală până la care poate interveni împăcarea este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, aceea de limitare în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi, implicit, de restrângere a posibilităţii exercitării abuzive a acestui beneficiu acordat de legiuitor. 14. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat reglementează limitarea în timp a posibilităţii de împăcare a părţilor şi a subiecţilor procesuali principali, în virtutea atributului exclusiv al legiuitorului de a stabili regulile şi procedura de judecată, fără a aduce vreo atingere prevederilor constituţionale invocate. Menţionează, în acest sens, şi Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Consideră că motivarea deciziei mai sus menţionate este aplicabilă mutatis mutandis şi în cauza de faţă. 16. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal este inadmisibilă. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal. Din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese, însă, că aceasta priveşte doar dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii de lege, care au următorul cuprins: „Împăcarea produce efecte […] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei“. 20. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea legii penale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, reţinând că împăcarea constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privinţa anumitor infracţiuni şi care stinge şi acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerinţe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerinţele sunt prevăzute de alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol (paragraful 16). 22. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut, cu privire la conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal, că acesta a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal; furt de folosinţă - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înşelăciunea - art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aşadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres (paragraful 17). 23. Un alt element de noutate - constatat de Curte prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016 (paragraful 18) - a fost introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (paragrafele 23 şi 25 din Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014). 24. Referitor la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări - consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie -, prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016 (paragraful 19), Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, procesul echitabil nu presupune un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituţie reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conţinutului instituţiei împăcării este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiţiona producerea efectelor împăcării de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, fără a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menţionată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (paragraful 21 din Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014). 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 26. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ce vizează compararea regimului juridic al împăcării cu cel al medierii, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, întrucât altfel se aduce atingere principiului privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie (paragraful 38). Aşadar, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a cauzei, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale mai sus menţionate, acordul de mediere nu mai poate fi încheiat oricând în cursul procesului penal, ci doar atât timp cât poate interveni şi împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal (paragraful 37). Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, respectiv ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Miron în Dosarul nr. 12.901/193/2014 al Judecătoriei Botoşani - Secţia penală şi de Aurelian Luci Ionescu în Dosarul nr. 4.697/324/2014 al Judecătoriei Tecuci şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Botoşani - Secţia penală şi Judecătoriei Tecuci şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
